MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 20 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbatori); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI 

LA MULȚI ANI de Sfântul Ilie pentru toți purtătorii acestui nume!

B. 

Decese

·         985: Antipapa Bonifaciu al VII-lea

·         1031: Robert al II-lea (franceză Robert II le Pieux) (27 martie 972 - 20 iulie 1031) a fost rege al francilor. A domnit între 996-1031, a fost singurul fiu al regelui Hugo Capet, membru al Dinastiei Capețienilor.
Nu se știe data și locul exact al nașterii lui Robert însă istoricii înclină puternic spre anul 972 și Orléans, capitala ducatului robertian încă din secolul al IX-lea. Singurul fiu al ducelui francilor, Hugo, și a soției sale, Adélaïde de Poitiers, este numit "Robert" ca eroicul său strămoș Robert cel Puternic, care a murit în lupta cu vikingii în 866. Robert a avut trei surori: Gisèle, Edwige și Adélaïde.

Imediat după încoronare, tatăl lui Robert, Hugo Capet l-a asociat la domnie, pentru a fi sigur că va ocupa scaunul regal. Asocierea a fost un fenomen aparte care se manifesta, atunci când legitimitatea dinastică era contestabilă. Pretextul a fost găsit odată cu plecarea lui Hugo împotriva maurilor, fiindcă era nevoie de un rege, în cazul în care va deceda în război.

Acest lucru a fost posibil, doar fiindcă Hugo Capet avea o experiență bogată în artele politice și controla nobilimea feudală. Robert al II-lea a fost încoronat la 30 decembrie 987. În mare măsură după moartea lui Hugo din 996, Robert nu a avut dispute legate de succesiunea la tron, însă a avut destule conflicte cu papalitatea.

Robert al II-lea și-a luat în serios activitatea regală în anii 990, ajutându-și tatăl în anul 991, când a oprit Episcopul Franței de a pleca în Sfântul Imperiu Roman cu motivul Sinodului inițiat de Papa Ioan al XV-lea, unde Hugo Capet căzuse în dizgrație.

Robert, în afara problemelor pe care le-a avut cu papalitatea din caza problemelor matrimoniale, a fost un catolic foarte devotat, fiind numit "Cel Pios". A avut înclinații muzicale, fiind compozitor, membru al corului și poet, făcând din palatul său un loc al singurătății religioase, unde conducea liturghiile de dimineață și vesperile în haine regale. Oricum faptul că era pios, era datorat intoleranței sale religioase, pedepsind cu asprimea ereticii.

Robert al II-lea
Sigiliul lui Robert al II-lea
Date personale
Născut	27 martie 972 Orléans, Franța
Decedat	20 iulie 1031 (59 de ani) Melun, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Hugo Capet[2] Adelaide de Aquitania[2]
Frați și surori	Hedwig of France, Countess of Mons[*] Gisèle de France[*]
Căsătorit cu	Rozala a Italiei Bertha de Burgundia Constance de Arles
Copii	Hedwig, Contesă de Nevers Hugh Magnus al Franței Henric I al Franței Adela a Franței, Contesă de Flandra Robert I, Duce de Burgundia
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Capet
Rege al francilor
Domnie	30 decembrie 987 – 24 octombrie 996; 24 octombrie 996 – 20 iulie 1031
Încoronare	30 decembrie 987[1]
Predecesor	Hugo
Succesor	Henric I

·         1454: Ioan al II-lea al Castiliei (n. 1405)

·         1514: Moare Gheorghe Doja, conducătorul războiului ţărănesc de la 1514, din Transilvania, ucis pe un tron incins, din ordinul lui Ioan Zapolya. Gheorghe Doja de Makfalva (n. cca. 1470, Dalnic, Scaunul Chizd, Regatul Ungariei, astăzi în județul Covasna, România – d. 20 iulie 1514, Timișoara) mic nobil secui din Transilvania care a condus răscoala țărănească din anul 1514, care-i poartă numele, contra marilor proprietari (magnați) unguri de pământ Gheorghe Doja, s-a ridicat din randul micii nobilimi si in fruntea rasculatilor a infrant armata nobililor condusa de Stefan Bathory, comitele Timisoarei, si de episcopul Csaky. Oatea nobilior a fost apoi biruita din nou, la Cenad. Aflata in impas, nobilimea si-a dat seama ca numai prin masuri extreme isi poate salva privilegiile si bunurile amenintate. Armata feudala, refacuta si intarita cu noi trupe mercenari, s-a adunat intre zidurile Timisoarei. In batalia decisiva care a avut loc la 15 iulie 1514, rasculatii au fost infranti. Cazut prizonier, Gheorghe Doja a fost condamnat la moarte prin supliciu pe un tron inrosit in foc, iar in ziua de 20 iulie 1514, a fost adusa la indeplinire graznica sentinta. Capul retezat a fost trimis la Seghedin, iar ceea ce a mai ramas din trup a fost taiat in patru si tintuit – pentru infricosarea multimilor – pe portile oraselor Buda, Pesta, Oradea si Alba Iulia.

·         1524: Claude a Franței, soția lui Francisc I al Franței (n. 1499)

·         1816: Gavrila Derjavin, poet rus (n. 1743)

·         1866: A murit Georg Riemann, matematician german care a pus bazele topologiei; (n.17.09.1826). Georg Friedrich Bernhard Riemann(17 septembrie 1826 – 20 iulie, 1866) matematician german cu importante contribuții în analiza matematică și geometria diferențială, unele dintre ele deschizând drumul ulterior spre teoria relativității generalizate

·          1903 - A murit Papa Leon al XIII-lea (Vincenzo Gioacchino Pecci). Lui i se datorează prima enciclică socială, “Rerum novarum”, în 1891 (n.02.03.1810). Papa Leon al XIII-lea, născut Gioacchino Pecci (n. 2 martie 1810, Carpineto Romano, Italia – d. 20 iulie 1903, Vatican) Papă din 20 februarie 1878 până la moartea sa.

·         1919: A murit Vasile G. Morţun, autor dramatic, prozator şi publicist; om politic: a fost primul deputat socialist în Parlamentul României în 1888; a trecut, în 1899, la liberali (deputat, senator şi ministru în mai multe rânduri) (n. 1860). NOTĂ: Unele surse dau ca data a moartii sale 30.VII.1919.

·         1923: Pancho Villa, general mexican (n. 1878). Pancho Villa (Doroteo Arango Arámbula) poreclit „Pancho” (n. 5 iunie 1878, San Juan del Río, Durango, Mexic – d. 20 iulie 1923, Parral, Chihuahua, Mexic) erou național mexican.

·         1926: A murit Felix Dzerjinski, comunist de origine poloneza, presedintele Comisiei Extraordinare din Rusia Sovietica, fondator CEKA, numita  ulterior KGB; (n.11.09.1877).

·         1927: Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. A urmat apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.

Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat drept rege al României Mari.

În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.

În anul 1925 a izbucnit criza dinastică, provocată de renunțarea principelui Carol la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească drept principe moștenitor pe fiul acestuia, Mihai, care avea să succeadă la tron.

Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș.  

Prințesa Antonia, mama lui Ferdinand

Prințul Leopold, tatăl lui Ferdinand

Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, Germania, fiind al doilea fiu al prințului Leopold și al prințesei Antónia de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin tată, se trăgea dintr-o veche ramură a familiei regale germane: Hohenzollern. Prin mamă, se înrudea cu casa domnitoare portugheză și cu familia de Saxa-Coburg și Gotha.^[8] Familia sa făcea parte din ramura minoră, catolică, a familiei domnitoare prusace de Hohenzollern.^{[9]:pp 32-33} (este de menționat astfel că Maria de Edinburgh – viitoarea Regina Maria a României, avea un grad de rudenie mai apropiat de ramura imperială a Hohenzollernilor de la Berlin, decât chiar Regele Carol I sau Regele Ferdinand I).^[10]

Ferdinand și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen. Urmează studiile gimnaziale și liceale la Dusseldorf, pe care le va absolvi în 1885. După terminarea liceului a devenit elev al Școlii Militare din Kassel, absolvind în 1897 cu gradul de sublocotenent. Urmează pentru trei semestre, până la începutul anului 1889 când este nevoit să se mute în România, cursurile Universității din Leipzig și ale Școlii Superioare de Științe Politice și Economice din Tübingen.^{[11]:p. 94}

Fiul preferat al mamei sale, „Ferdinand era un tânăr prezentabil, deși destul de lipsit de grație, extrem de timid și penibil de tăcut. Deși urmase Academia de Război din Kassel și fusese vreme de doi ani în armata germană, era mai mult atras de Biserica Catolică și de cărțile sale de botanică.”^{[12]:p. 56}

În școală va manifesta un talent deosebit pentru învățarea limbilor străine, însușindu-și limbile franceză, engleză și rusă. Din 1883 și până la stabilirea definitivă în România în 1889, a avut în permanență un profesor român trimis de regele Carol I: profesorul Vasile D. Păun, fost director al Liceului Gheorghe Lazăr din București. Acesta avea obligația de a-l învăța limba română și de a-i preda lecții de literatura, istoria și geografia românilor.^{[13]:p. 73}

Educația sa a fost una destul de spartană, în ciuda originii sale princiare. Vasile D. Păun, profesorul său de limba română pe perioada studiilor în Germania, o prezenta astfel:

„Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal; dus la biserică în toate duminicile; ținut departe de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase, și justificați până la cel din urmă pfennig; priveghiat, apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști, și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: « Nu-i destul că v-ați născut principi ci trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru ».^[14]”

—Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinad de Hohenzollern

Din momentul în care Ferdinand a devenit unul dintre principii moștenitori ai tronului României, viața și activitatea tânărului prinț a fost constant în atenția opiniei publice din România. De exemplu o știre din 1887 spunea că „Se zice că prințul Ferdinand de Hohenzollern este destul de serios bolnav la Duesseldorf.”^[15] O altă știre de la o dată ulterioară arăta că „Principele Ferdinand în garnizoana Potsdamului își petrece admirabil de plăcut timpul.”^[16]

Nu erau neglijate nici aspectele referitoare la incertitudinea desemnării oficiale a unui succesor la tron. Astfel, deși prinții sunt criticați pentru mai slabul interes în însușirea limbii române, li se găsesc circumstanțe atenuante în situația dinastică neclară. „Auguștii nepoți ai Regelui nostru, nu își dau multă osteneală ca să învețe limba română. […] Poate că incertitudinea care înconjură încă chestia succesiunei la Tronul României contribue și ea, în mare parte, la puțina îngrijire ce principii Ferdinand și Carol arată pentru limba română.  La 21 noiembrie 1880 șeful casei de Hohenzollern-Sigmaringen, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, împreună cu fiii săi, Carol, rege al României, prințul Leopold și prințul Frederic, încheie „Pactul de familie” prin care aceștia recunoșteau dispozițiile constituționale relative la succesiunea tronului României. Prin acest act, prințul Leopold a renunțat la drepturile sale de succesiune în favoarea fiilor săi.^{[17]:pp 91-92}

Astfel, conform documentului, cei trei fii ai prințului Leopold, prinții Wilhelm, Ferdinand și Carol, au devenit din acel moment „moștenitori prezumtivi” ai regelui României, Carol I.

La 14 martie 1881 adunările legiuitoare aprobă modificarea Constituției României, care este proclamată regat, iar domnitorul Carol este proclamat rege. Ceremonia de încoronare s-a desfășurat la 10 mai 1881 și a fost urmată de 8 zile de sărbătoare națională. Cu această ocazie, principele Ferdinand face prima sa călătorie în România, însoțindu-l pe tatăl său.^{[18]:pp 161-162} Ulterior Ferdinand, singur sau împreună cu fratele său Carol, a mai vizitat România în mai 1883,^[19] mai 1895^[20]:p.295 și noiembrie 1896^[20]:p.366

După tatăl său (în 1880) și fratele său mai mare, Wilhelm (în 1886) a renunțat la drepturile sale succesorale la tronul României.

„Chemat însă, ca principe ereditar de Hohenzollern, a îndeplini către Casa Noastră datorii de căpetenie, conștiința mea îmi impune obligația să nu las nici o îndoială asupra posițiunei mele față cu așezămintele constituționale privitoare la succesiunea Tronului românesc, la care familia noastră a aderat în mod solemn și deplin prin actul din 21 noiembrie 1880. Mă călăuzesc dar de aceste sentimente aducând la cunoștința Majestății Voastre renunțarea mea la drepturile eventuale ce am asupra Coroanei României, drepturi cari mi-ar fi dobândite în lipsa unui moștenitor direct al Majestății Voastre. Am însă încrederea deplină că dacă Principele Ferdinand, fratele meu, ar fi chemat să urmeze marea operă începută de Majestatea Voastră, el va pune în îndeplinirea acestei misiuni mărețe o voință hotărâtă, o muncă conștiincioasă și neobosită, și toată onoarea sa.^[21]”

—Scrisoarea de renunțare a prințului Wilhelm, Baden-Baden, 29 decembrie 1886

La 14 noiembrie 1886, principele Ferdinand este încadrat în Armata României, cu gradul de sublocotenent în Regimentul 3 Linie.^[22]

Prin renunțarea fratelui său mai mare Ferdinand a devenit, fără să își dorească, moștenitor al unchiului său, regele Carol I al României. „Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand, a încercat să trăiască în Balcani vreme de un an, dar a găsit viața de acolo nemulțumitoare. Preferind să trăiască în Germania ca Prinț de Hohenzollern, el a predat onorurile românești fratelui său mai mic. Ferdinand, care își trăia viața mai mult prin absență, a fost prea slab să refuze o poziție care îi displăcea și pentru care era extrem de nepotrivit.”^{[12]:p. 56}

La 14 martie 1889 Senatul României a votat o moțiune de „a înscrie în apelul său nominal pe al doilea fiu al A. S. R. Principele Leopold, Principele Ferdinand, cu următorul titlu «Alteta Sa Regală Ferdinand, Principe al Romaniei, moștenitor presumptiv al Coroanei»”.^[18][23]

La 27 martie 1889, Ferdinand trimitea din Cannes președintelui Senatului o scrisoare de răspuns prin care lua act cu vie mulțumire de decizia corpului legiuitor și transmitea intenția de a veni definitiv în România precum și hotărârea sa de a-și îndeplini cu credință îndatoririle ce îi reveneau în noua sa calitate.

„ Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au lăsa și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor poporului român.^{[24]:pp 227-228}”

—Principele Ferdinand

La 17 aprilie 1889, primul ministru Lascăr Catargiu trimite spre aprobare regelui, raportul nr. 705, prin care se cerea aprobarea pentru publicare în Monitorul Oficial „a celor 4 acte relative la regularea succesiunei la Tron din 1880 [...], precum și a scrisorii A. S. Principelui Guillaume, principe ereditar de Hohenzollern, din 29 Decembre 1886, care completează aceste acte.”^[23] Potrivit Constituției, Ferdinand nu era nevoit să treacă la ortodoxism, însă se prevedea ca urmașii săi să fie botezați în religia ortodoxă.

Principele Ferdinand a sosit în România, în data de 19 aprilie 1889, îmbrăcat în uniforma de sublocotenent a Regimentului 3 Linie, fiind întâmpinat la Gara de Nord de oficialitățile statului, în frunte cu regale Carol și regina Elisabeta.^[25]

La 23 aprilie 1889, la propunerea ministrului de război, Ferdinand este înaintat „la alegere”, la gradul de locotenent, în cadrul aceluiași regiment, al cărui comandant onorific era tatăl său, prințul Leopold  

Principesa Maria în anul căsătoriei, 1893

Principele Ferdinand în anul căsătoriei, 1893

După curmarea din fașă de către regele Carol I a unei idile cu Elena Văcărescu, Ferdinand a devenit obiectul complicatului balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX. „În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică.”^{[27]:p. 28}

Casa Regală a României a început căutarea unei partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și principesa Maria de Edinburgh. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.^{[27]:pp. 30-47}

Castelul din Sigmaringen, locul căsătoriei

Castelul Krauchenwies - luna de miere

Pentru oficializarea logodnei, regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.^[28]

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al României cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie.

Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, fiind prima căsătorie a unei prințese britanice cu un prinț catolic, după câteva sute de ani.^[29]

Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.^[30]

Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”),^[28] proaspătul cuplu regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies de lângă Sigmaringen . De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse.^[31] Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.^{[27]:p. 52} La întoarcerea în țară a cuplului princiar s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani români, la Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, urmate de o masă la Ateneul Român, unde Prințul Ferdinand și-a adus și el soția  Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune.”^{[33]:p. 214}

Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de tumultuoasă și inegală.

„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.^{[34]:p. 122}”

—Regina Maria, Însemnări zilnice

Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”^{[33]:p. 214}

Ferdinand și Maria ca rege și regină

Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand a indus în anumite momente percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de multe ori ajutat de alții, inclusiv de către regină, el nu lua decât acele hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.

„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.^{[35]:p. 122}”

—Ion G. Duca, Amintiri

Dincolo de iubirile pasagere ale regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță și o camaraderie bazate pe preocupările comune pentru țară și familie. Ea se închina în fața superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața particulară.^{[36]:p. 22} „Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”^{[34]:p. 122}

„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele însă admira multe din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.^{[35]:p. 122}”

—Ion G. Duca, Amintiri

Palatul Regal la 1900

Palatul Cotroceni la 1900

Castelul Pelișor

Ferdinand și Maria au trebuit să participe în perioada imediat revenirii în țară la o întreagă suită de manifestări oficiale prilejuite de căsătoria cuplului princiar unde, deși au întâlnit toată elita politică, culturală și militară a României, regele Carol veghea ca aceștia să nu-și facă prieteni în societatea românească deoarece „prietenii nu erau întotdeauna cei mai buni sfătuitori, plus că favoritismul creează gelozii, așa că e mai sigur să nu ai prieteni.”^{[37]:p. 106} Primii ani ai căsniciei nu au fost dintre cei mai fericiți, fiind marcați de faptul că, așa cum arăta Maria, „soțul meu era subjugat de cultul pentru bătrânul de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe acest sclav al datoriei care era capul familiei.”^{[37]:p. 105}

În viziunea lui Carol, „acest rege conservator și maniac al disciplinei, care s-a zbătut mai mult decât oricine altcineva să construiască România modernă”,^[38] singurul rol pe care perechea moștenitoare trebuia să îl joace era acela de a-și face datoria în ducerea mai departe la îndeplinire a acestui proiect al său. În acest scop, i-a tratat pe Ferdinand și Maria fără nici un fel de menajamente. „Regele Carol nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia.”^{[35]:p. 99} Cât despre Maria, Carol afirma simplu că „o prințesă moștenitoare are doar datorii și singurele sale drepturi sunt cele care decurg din această situație.”^{[27]:p. 56}

De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiară au fost în aceeași notă: „i-a lăsat veșnic să se zbată cu ridicole greutăți financiare, cu o numeroasă și costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit, mărindu-le subvenția sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus.”^{[35]:p. 103}

În martie 1896 cuplul moștenitor al coroanei României se mută în noua reședință princiară, Palatul Cotroceni, care, începând cu 1892, începuse să fie amenajat special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite obținerea unui grad mai mare de independență în viața privată a familiei princiare, și începutul unei desprinderi de tutela regelui.^[39] Tot Carol va construi și o nouă reședință de vară pentru principii moștenitori, Castelul Pelișor, situat în complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat în anul 1903.^[40]

În anul 1896, Ferdinand și Maria vor reprezenta familia regală română la festivitățile prilejuite de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.^[41]

În conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o implicare mai mare a principelui de coroană în activitățile statului, Regele Carol I decide, în 1896, numirea principelui Ferdinand în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori.

În 1897 principele Ferdinand se îmbolnăvește de o formă gravă de febră tifoidă, care a fost aproape de a-i cauza moartea. După convalescența și însănătoșirea lui Ferdinand, perechea va pleca și va petrece iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, în compania rudelor Mariei din familia imperială rusă, fapt care va provoca nemulțumirea regelui Carol.

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Elisabeta, Maria și Ileana, 1913.

Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în educația copiilor regali așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive, nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor suferind de lacune serioase.^{[36]:p. 92}

Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și Elisabeta, în 1895.

Maria recunoștea că „nu aveam deloc fire de pedagog” iar în ceea ce-l privea pe principele Ferdinand, ea spunea că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă.”^{[12]:p. 195}

Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al familiei și de rege.^{[36]:p. 51}

„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua succesiunea.^{[35]:p. 103}”

—Ion G. Duca, Amintiri politice

Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină disciplină”

Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.^{[12]:p. 223}

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat.^{[12]:pp 236-237}”

—Regina Maria despre regele Ferdinand

Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea” constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a poziței României.^{[42]:p. xxv}

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.

În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în asigurarea granițelor țării, concomitent cu organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.^{[44]:p. 12}

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret, din partea României, documentele prin care România se angaja să intre în război de partea Antantei.^[45]

La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.^[46]

În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create, nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Excepția a constituit-o Armata de Nord unde generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată a fost numit comandant al nou-înființatei Armate de Nord, fiind singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.^{[47]:p. 240}

Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie de decizii politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.

În armată, pe fondul incompetenței manifestate de o bună parte din corpul superior de comandă, începuse să se manifeste o atitudine defetistă și resemnată, pe care regele a încercat să o combată cu fermitate.

„În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată să desfășoare o energie extremă [...] Orice defecțiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse capitale. Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să izgonească pe inamic peste frontieră. Aștept același lucru și de la celelalte armate.^{[48]:p. 145}”

—Regele Ferdinand I, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 11 octombrie 1916

După înfrângerile în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia, pierderea bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu. Ferdinand intervine cu hotărâre și îi cere primului ministru destituirea protejatului său și să lase de acum înainte conducerea efectivă a operațiunilor armatei Marelui Cartier General, fără imixtiunea Ministerului de Război pe care îl conducea.

Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai 3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Au fost nevoiți să-l îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea de a nu putea vizita mormântul din cauza ocupației.

România era confruntată cu ravagiile făcute de tifosul exantematic,^[49] în timp ce dinspre Basarabia se infiltrau agitatori bolșevici care îndemnau militarii demoralizați să abandoneze lupta și să se ridice împotriva „clasei asupritoare”. În acest context, Ferdinand și-a luat legământul de a înfăptui după război o reformă agrară, reușind astfel să curme aceste tendințe centrifuge.

Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917

Prezența permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.^[50]

În timpul războiului, Ferdinand și mai ales Maria au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea moralului armatei, deși încheierea de către Rusia a unui tratat de pace separat a provocat căderea frontului estic, lăsând România singură împotriva puterilor centrale. Fusese luată în considerare chiar opțiunea ca armata română să se refugieze în Rusia, pentru a fi transportată de flota britanică pe frontul de vest.^[51]

După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917,^[52] relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva decât să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.^{[27]:p. 215}

Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.^{[53]:p. 376}

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătianu și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama.

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.^[54]

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinand să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând meritele acțiunii regelui și reginei în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.^[55][56]

În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, situația războiului s-a întors împotriva Puterilor Centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la Budapesta, intrând în capitala Ungariei la 4 august 1919 și eliberând Ungaria de regimul comunist al lui Béla Kun. Acesta din urmă a fugit, via Viena, în URSS.

Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia

Timbru românesc din 1926

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.^[57]

Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion Brătianu și Vintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununate prin realizarea României Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.

La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal^[58] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făceau parte cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții Supreme de Justiție. La moartea lui Buzdugan, în octombrie 1929 Parlamentul îl alege în regență pe Constantin Sărățeanu.^[59]România s-a aflat sub autoritatea regenței între 1927 și 1930.

Ferdinand
Rege al României
Regele Ferdinand I al României
Date personale
Nume la naștere	Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen
Născut	24 august 1865[1][2][3]  Sigmaringen, Germania[4]
Decedat	20 iulie 1927 (61 de ani)[1][2][5][6][3]  Sinaia, România[7]
Înmormântat	Mănăstirea Curtea de Argeș
Părinți	Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Antónia a Portugaliei
Frați și surori	Wilhelm, Prinț de Hohenzollern Prințul Karl Anton de Hohenzollern
Căsătorit cu	Maria de Edinburgh
Copii	Carol al II-lea, Regele României Elisabeta, Regina Greciei Maria, Regina Iugoslaviei Principele Nicolae Ileana, Arhiducesa Austriei Principele Mircea
Cetățenie	Regatul Prusiei  Imperiul German  Regatul României
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț al Sfântului Imperiu Roman[*]
Familie nobiliară	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască Regele
Rege al României
Domnie	10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927
Predecesor	Carol I al României
Succesor	Mihai al României
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

* 1933: Prințesa Elisabeth de Anhalt (7 septembrie 1857 - 20 iulie 1933) a fost penultima Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz.

A fost al treilea copil a lui Friedrich I, Duce de Anhalt și a Prințesei Antoinette de Saxa-Altenburg. În familie i se spunea "Elly". La 17 aprilie 1877, la Dessau, Elisabeth s-a căsătorit cu Adolf Friedrich devenind Mare Ducesă Ereditară de Mecklenburg-Strelitz.

În urma decesului socrului ei la 30 mai 1904 și a ascensiunii soțului ei la tron, ea a devenit Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz. Elisabeth și Adolf Friedrich au avut patru copii:

• Ducesa Maria (1878–1948) căsătorită cu (1) Contele George Jametel (2) Prințul Julius Ernst de Lippe
• Ducesas Jutta (1880–1946) căsătorită cu Danilo, Prinț Moștenitor de Muntenegru
• Ducele Adolphus Frederic al VI-lea (1882–1918)
• Ducele Karl Borwin (1888–1908); ucis în duel cu cumantul său contele George Jametel apărând onoarea surorii sale mai mari ^[1].

Marea Ducesă Elizabeth a participat activ la activitățile organizațiilor caritabile, a avut grijă de educația școlară și îngrijirea medicală.

Elizaveta Anhalt-Dessauskaya a fost îngropată în mormântul princiar al Bisericii Sf. Ioan de pe insula Palatului din Mirow.  

Elisabeth de Anhalt
Elisabeth, 1880.
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Marie Friederike Amelie Agnes
Născută	7 septembrie 1857 Wörlitz, Germania
Decedată	20 iulie 1933 (75 de ani) Neustrelitz, Germania Nazistă
Înmormântată	Mirow
Părinți	Frederic I, Duce de Anhalt Antoinette de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Prințesa Alexandra de Anhalt Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt Eduard, Duce de Anhalt Frederic al II-lea, Duce de Anhalt Aribert de Anhalt
Căsătorită cu	Adolphus Frederic al V-lea, Mare Duce de Mecklenburg
Copii	Maria, Prințesă Julius Ernst de Lippe Jutta, Prințesă Moștenitoare de Muntenegru Adolphus Frederic al VI-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducele Karl Borwin
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce prințesă
Familie nobiliară	Casa de Ascania Casa de Mecklenburg-Strelitz
Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz
Domnie	30 mai 1904 - 11 iunie 1914

·         1934 - A încetat din viaţă Ştefan Zeletin, istoric, sociolog, publicist, teoretician al neoliberalismului.(n. 1882)

·    1937: Guglielmo Marconi [guʎ'ʎe:lmo mar'ko:ni] (n. 25 aprilie 1874 Bologna, Italia^[ – d. 20 iulie 1937, Roma, Italia) a fost un inginer și fizician italian, inventatorul telegrafiei fără fir și al antenei de emisie legate electric la pământ (unde radio), laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1909 împreună cu Karl Ferdinand Braun, pentru contribuțiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir.  Marconi s-a născut la Bologna, Italia, la 25 aprilie 1874, ca al doilea fiu al italianului Giuseppe Marconi și al Anniei Jameson, fiica lui Daphne Castle din ținutul Wexford, Irlanda. A studiat la Bologna, Florența și Livorno.

În anul 1894 a realizat o transmisie radiotelegrafică cu un aparat propriu, brevetat în 1896, iar în anul 1901 i-a reușit prima radiocomunicație telegrafică transatlantică. A mai inventat un detector magnetic (1902) și o antenă direcțională orizontală (1905).  În tinerețe, Marconi a fost interesat de știință și electricitate. Una din descoperirile acelei perioade în acest domeniu a venit din partea lui Heinrich Hertz, care, începând cu 1888, a demonstrat că se pot produce și detecta radiații electromagnetice - cunoscute astăzi ca "unde radio", la acea vreme denumite "unde hertziene" sau "unde eterice". Moartea lui Hertz în 1894 a condus la publicarea unor recenzii ale descoperirilor acestuia, ceea ce i-a stârnit lui Marconi interesul. I s-a permis să studieze în acest domeniu cu profesorul Augusto Righi, un fizician de la Universitatea Bologna, care efectuase cercetări asupra lucrărilor lui Hertz.  Marconi a început să efectueze experimente, construindu-și singur mare parte din echipament în podul casei sale de la Villa Griffone din Pontecchio, Italia. Scopul său era acela de a utiliza undele radio pentru a crea un sistem practic de "telegrafie fără fir" - adică de a transmite prin unde radio telegrame fără fire de legătură, așa cum era cazul cu telegraful electric. Aceasta nu era o idee nouă - numeroși alți cercetători exploraseră domeniul tehnologiilor telegrafiei fără fir în precedenții 50 de ani, dar nimeni nu avusese succes pe piață. Marconi nu a descoperit niciun principiu nou și revoluționar cu sistemul său telegrafic fără fir, ci a pus laolaltă și a îmbunătățit o serie de procedee, le-a unificat și le-a adaptat sistemului său.^[19] Sistemul lui Marconi avea următoarele componente:^[20]

• Un oscilator relativ simplu, modelat îndeaproape după cel proiectat de Righi, la rândul său similar cu cel folosit de către Hertz;
• Un cablu plasat la înălțime deasupra solului;
• Un detector de semnale, variantă modificată a dispozitivului original al lui Edouard Branly, îmbunătățit pentru creșterea sensibilității și fiabilității;
• O cheie de telegraf pentru a opera transmițătorul pentru trimiterea de impulsuri scurte și lungi, corespunzătoare liniilor și punctelor din alfabetul Morse;
• Un registru telegraf, activat de un coeror, care înregistra punctele și liniile receptate în codul Morse pe o bandă de hârtie.

Configurații similare cu oscilatoare și coeroare fuseseră încercate și de alții, dar multe nu reușeau să obțină distanțe de transmisie mai mari de câteva sute de metri. Nu toți însă se opreau la aceste distanțe în domeniul transmisiunilor fără fir.  

Guglielmo Marconi
Guglielmo Marconi
Date personale
Nume la naștere	Guglielmo Giovanni Maria Marconi Jameson[2]
Născut	25 aprilie 1874[8][9][10][11][11][2][12][13][14]  Bologna, Italia[15]
Decedat	20 iulie 1937 (63 de ani)[11][11][12][13][14][16]  Roma, Italia[15][2]
Înmormântat	Biserica Sfintei Cruci[*][2]
Cauza decesului	cauze naturale[*][2] (infarct miocardic)
Părinți	Giuseppe Marconi[*][17] Annie Jameson[*][17]
Căsătorit cu	Beatrice Marconi (née O'Brien, later Marquise di Montecorona)[*] (16 martie 1905–1924)[2] Maria Cristina Bezzi-Scali[*] (din 12 iunie 1927)[2]
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	fizician inginer politician om de afaceri inventator
Activitate
Domeniu	electronică physical science[*][1]
Instituție	Universitatea Saint Andrews
Alma Mater	Universitatea din Bologna[2]
Organizații	Academia Pontificală de Științe[*][3] Accademia Nazionale dei Lincei[2] Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*][2] Academia de Științe din Torino[*][2] Academia Regală Suedeză de Științe[4] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
Premii	Ordinul Victorian Regal în grad de Mare Cruce[*][2] Premiul Nobel pentru Fizică (1909)[5][6][7] Medalia John Fritz[*][2] Medalia de Onoare IEEE (1920)[2] Medalia Wilhelm Exner[*] (1934)[2] medalia Matteucci[*] (1901)[2] New Jersey Hall of Fame[*][2] National Inventors Hall of Fame[*][2] Order of Saint Anna, 2nd class[*][2] Fellow of the Royal Society of Arts[*][2] Medalia Albert[*] (1914)[2] Franklin Medal[*] (1918)[2] Medalla Plus Ultra[*] (1928)[2] Medalia Edison[*] Gran Creu de l'Orde Civil d'Alfons XII[*] (1912) Vallauri Prize[*] (1899)[1]

·         1945: Paul Ambroise Valéry (n. 30 octombrie 1871, Sète – d. 20 iulie 1945, Paris) a fost un scriitor francez, autor de poeme și eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză.

După absolvirea liceului, Valéry se înscrie în 1889 la facultatea de drept din Montpellier. În acest an publică primele sale versuri în stil simbolist în revista "Revue maritime de Marseille". În 1892 se stabilește la Paris, unde frecventează cercul de poeți grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, cunoaște pe scriitorul André Gide și se împrietenește cu pictorul Edgar Degas. Versurile simboliste scrise între 1889 și 1898, pe linia creațiilor lui Mallarmé și Verlaine, vor fi publicate mai târziu sub titlul "Album de vers anciens" ("Album de versuri vechi", 1921). Începând din anul 1892, face în fiecare dimineață însemnări în caietele sale, care vor fi publicate după moartea sa în 29 de volume ("Cahiers", 1957-1961), cuprinzând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică foarte variată, de la modele fizico-matematice la comentarii asupra vieții interioare, emoțiilor resimțite, proceselor de conștiință sau stărilor de vis.

În anii 1894-1900 lucrează ca redactor cultural în ministerul de război, apoi - până în 1922 - este secretar particular al lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații "Havas". După Primul război mondial, Paul Valéry devine un fel de "poet oficial" al Franței, din 1924 este președinte al "Pen Clubului" francez, în 1925 este ales membru al "Academiei Franceze", în 1936 este numit președinte al comisiei de cooperare culturală pentru expoziția universală din Paris, din 1937 deține catedra de poezie la Collège de France. În cursul celui de al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane și este îndepărtat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa. Paul Valéry moare la 20 iulie 1945 în Paris.

În scrierile sale teoretice, Valéry pornește de la ideea unei realități autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conștiinței artistice și își mărturisește îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizației, viitorul libertății spirituale și retroacțiunea progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuși, în cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influența lui Stéphane Mallarmé - predomină măiestria formală și mai puțin sensul inspirației artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect și simțământ. Valéry dezvoltă teoria semnificației multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greșeală - care ar contrazice esența poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului"

Opera poetică

• "La jeune parque", 1917
• "Album des vers anciens", 1920
• "Le cimetière marin", 1920
• "Charmes", 1922

Eseuri și proză literară

• "Introduction à la méthode de Léonard de Vinci", 1895
• "La soirée avec monsieur Teste", 1896
• "Eupalinos ou l'architecte", 1923
• "L'âme et la dance", 1923
• "Variétés", 1924-1944
• "Regards sur le monde actuel", 1931
• "L'idée fixe", 1932
• "Mauvaises pensées et autres", [[194
• "Tel quel", 1941-1943
• "Cahiers", postum 1957-1961   

  Paul Valéry
  Paul Valéry
  Date personale
  Născut	30 octombrie 1871[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18]  Sète, Franța[19]
  Decedat	20 iulie 1945 (73 de ani)[3][20][21][4][7][8][9][10][11][12][15][17][18]  Paris, Republica Franceză[22][19]
  Înmormântat	Cimetière Marin, Sète[*]
  Frați și surori	Jules Valéry[*]
  Căsătorit cu	Jeannie Valéry[*]
  Copii	Agathe Rouart-Valéry[*]
  Cetățenie	Franța
  Etnie	Francezi
  Ocupație	filozof poet jurnalist scriitor eseist profesor[*] critic literar[*]
  Limbi	limba franceză[1]
  Studii	Lycée Condorcet[*]
  Note
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*][2] Louis Barthou Prize[

·         1951: Regele Abdullah I al Iordaniei este asasinat de un palestinian, în timp ce participa la rugăciunile de vineri într-o moschee din Ierusalim.

·         1951: Frederic Wilhelm Victor Augustus Ernest (germană Friedrich Wilhelm Victor August Ernst) (6 mai 1882 – 20 iulie 1951) a fost ultimul Prinț Moștenitor al Prusiei și al Imperiului German.

Frederic Wilhelm împreună cu tatăl său, Wilhelm al II-lea, 1887.

Frederic Wilhelm s-a născut la Palatul de marmură din Potsdam în provincia Brandenburg. A fost fiul cel mare al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859–1941) și al primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (1858–1921). Când s-a născut, era al treilea în linia de succesiune la tron, după bunicul său și tatăl său, în timpul domniei străbunicului său, împăratul Wilhelm I.

A fost cel mai mare copil din cei șapte ai kaiserului și nașterea sa a stârnit o ceartă între părinții săi și bunica sa (care era fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit). Înainte ca Frederic Wilhelm să se nască, bunica sa s-a așteptat să fie rugată pentru a ajuta la găsirea unei asistente medicale, însă fiul ei și-a rugat mătușa Helena să-l ajute. Mama lui s-a simțit rănită iar bunica a fost furioasă.^[1]

Când străbunicul și bunicul său au murit în 1888, Frederic Wilhelm a devenit moștenitor al tronului Germaniei la vârsta de șase ani.

Frederic Wilhelm a fost un suporter al fotbalului, pe atunci un sport relativ nou în țară și a donat Asociației germane de fotbal o cupă în 1908 care a inițiat Kronprinzenpokal, cea mai veche competiție de fotbal din Germania.

În ciuda faptului că a crescut înconjurat de cercuri militare, prințul moștenitor avea puțină experiență la comandă atunci când a fost numit comandant al Armatei a cincea în august 1914, la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial. În noiembrie 1914, Frederic Wilhelma a acordat primul său interviu unui corespondent străin și prima sa declarație de presă făcută de către un nobil german de la izbucnirea războiului.^[3][4] El a spus:

„Fără îndoială că acesta este războiul cel mai inutil, fără sens și stupid al timpurilor moderne. Este un război nedorit de Germania, pot să vă asigur, dar am fost forțați, și faptul că am fost atât de eficient pregătiți pentru a ne apăra este acum folosit ca un argument pentru a convinge lumea că am dorit conflict.”

—Prințul Moștenitor Wilhelm, 'Wiegand^[3][4]

El a condus Armata a cincea până în noiembrie 1916, pe o perioadă de doi ani care a inclus Bătălia de la Verdun.

Frederic Wilhelm și Hitler, 21 martie 1933.

După izbucnirea Revoluției germane din 1918 atât împăratul Wilhelm al II-lea cât și Prințul Moștenitor au semnat documentele de abdicare. Frederic Wilhelm a plecat în exil în insula Wieringen în Olanda. În 1923 s-a întors în Germania după ce a dat asigurări că nu se va angaja în politică.

El l-a susținut pe Hitler pentru o vreme sperând și anunțând public că acest om va face pentru Germania ceea ce Mussolini a făcut pentru Italia - punând capăt influențelor bolșevice/marxiste.

După ce prietenul său, cancelarul Kurt von Schleicher, a fost ucis în Noaptea cuțitelor lungi (1934), s-a retras din toate activitățile politice.

Frederic Wilhelm a trăit ca cetățean particular pe moșia familiei sale de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial. După decesul tatălui său în 1941, el i-a succedat ca șef al Casei de Hohenzollern, fosta dinastie imperială germană.

Frederic Wilhelm și soția sa sunt înmormântați la Castelul Hohenzollern.

Frederic Wilhelm și Cecilie împreună cu nepoata lor, Prințesa Felicitas

Frederic Wilhelm s-a căsătorit cu Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin la Berlin, la 6 iunie 1905. Cecilie a fost fiica Marelui Duce Francisc al III-lea de Mecklenburg-Schwerin (1851–1897) și a Marii Ducese Anastasia Mihailovna a Rusiei (1860–1922). Fiul lor cel mare, Prințul Wilhelm al Prusiei, a fost ucis în timp ce lupta în armata germană, în Bătălia Franței din 1940.

În fazele incipiente ale căsătoriei, Prințul Moștenitor a avut o scurtă aventură cu cântăreața americană de operă Geraldine Farrar. Mai târziu, el a avut o relație cu dansatoarea Mata Hari.

Frederic Wilhelm și Cecilie au avut șase copii (patru băieți și două fete):

• Prințul Wilhelm al Prusiei (1906–1940), care a renunțat la drepturile sale de succesiune. S-a căsătorit cu Dorothea von Salviati și a avut copii.
  • Prințesa Felicitas a Prusiei (1934–2009)
  • Prințesa Christa a Prusiei (born 1936)
• Louis Ferdinand, Prinț al Prusiei (1907–1994); căsătorit cu Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei. A avut copii.
• Prințul Hubertus al Prusiei (1909–1950); căsătorit cu baroneasa Maria von Humboldt-Dachroeden și prințesa Magdalena Reuss de Köstritz; a avut copii.
  • Prințesa Anastasia a Prusiei (n. 1944)
  • Prințesa Marie-Christine a Prusiei (1947–1966)
• Prințul Frederic al Prusiei (1911–1966); căsătorit cu Lady Brigid Guinness; a avut copii.
  • Prințul Frederic Nicholas al Prusiei (n. 1946)
  • Prințul Andrei al Prusiei (n. 1947)
  • Prințesa Victoria a Prusiei (n. 1952)
  • Prințul Rupert al Prusiei (n. 1955)
  • Prințesa Antonia a Prusiei (n. 1955)
• Prințesa Alexandrine a Prusiei (1915–1980), numită "Adini", a avut sindromul Down
• Prințesa Cecilie a Prusiei (1917–1975), căsătorită cu arhitectul american Clyde Harris în 1949; a avut o fiică în 1954.   

  Wilhelm
  Prinț Moștenitor al Germaniei, Prinț Moștenitor al Prusiei
  Prințul Wilhelm în 1914
  Date personale
  Născut	6 mai 1882 Potsdam, Brandenburg Imperiul german
  Decedat	20 iulie 1951 (69 de ani) Hechingen, Germania
  Înmormântat	Castelul Hohenzollern
  Cauza decesului	boală
  Părinți	Wilhelm al II-lea al Germaniei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein
  Frați și surori	Prințesa Victoria Luise a Prusiei Prințul Adalbert al Prusiei Prințul August Wilhelm al Prusiei Prințul Joachim al Prusiei Prințul Oskar al Prusiei Prințul Eitel Friedrich al Prusiei
  Căsătorit cu	Cecilie de Mecklenburg-Schwerin
  Copii	Prințul Wilhelm Prințul Louis Ferdinand Prințul Hubertus Prințul Friedrich Prințesa Alexandrine Prințesa Cecilie
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	ofițer politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Principatul Orange[*] Prinț moștenitor ()
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern
  Șeful Casei de Hohenzollern
  Domnie	4 iunie 1941 – 20 iulie 1951
  Predecesor	Wilhelm II
  Succesor	Prințul Louis Ferdinand

* 1954: Ion Paulat (n. 1 aprilie 1873, satul Cioara-Radu Vodă, astăzi comuna Bărăganul, județul Brăila – d. 20 iulie 1954, București) a fost un inovator și inventator român care a construit primul hidroavion cu fuzelaj în 1911.  Ion Paulat s-a născut pe 1 aprilie 1873 în satul Cioara-Radu Vodă, astăzi Comuna Bărăganul, județul Brăila. A urmat Școala Comercială la Galați însă, fiind pasionat de tehnică, s-a angajat ca ucenic mecanic la Atelierele Navale Fernic (care mai târziu vor deveni Șantierul Naval Galați). Se îmbarcă pe navele Serviciului Maritim Român ca ofițer mecanic realizând inovații pentru optimizarea funcționării căldărilor navale și a turbinelor. Urmează o școală tehnică navala la Savona, în Italia și ajunge mecanic-șef pe cargoul „Turnu Severin”.^[1]

Pasionat de aeronautică, a inventat hidroavionul cu fuzelaj și a fost un mare animator al aeromodelismului în România. Rămas în uitare multă vreme, meritele lui Ion Paulat în proiectarea și construirea primului hidroavion românesc și a tunelului aerodinamic au fost recunoscute de Academia Română pe 20 iunie 1954.^[1]

Ion Paulat a murit la București pe 20 iulie 1954 în urma unui accident vascular cerebral. Se afla în capitală pentru a preda la Ministerul Transporturilor materiale legate de activitatea sa aeronautică precum și macheta hidroavionului său

Cu ocazia escalei vasului „Turnu Severin”, pe care era îmbarcat, în portul Alger în 1908, Paulat a avut ocazia să observe evoluția unui hidroglisor și a constatat instabilitatea acestuia la viteze mari. Considerând că montarea de aripi la acest tip de vehicul i-ar permite decolarea și amerizarea de pe o suprafață de apă, proiecteză aparate de zbor ale căror modele le testează într-un tunel aerodinamic simplu (un ventilator, o pâlnie și un tub) pe care și-l amenajase la bordul navei „Turnu Severin”. Reușeste să finalizeze proiectul inițial al unui „Hidro-Aero duplex monoplan”, un hidroavion monoplan, bimotor, însă, datorită dificultăților de construcție, realizează un al doilea proiect, de data aceasta al unui hidroavion biplan cu aripi decalate.^[2]

Confruntându-se cu mari dificultăți în procurarea fondurilor necesare construirii aparatului, Ministerul de Război nealocând fondurile promise, Ion Paulat reușește să construiască un aparat doar în 1911 fiind ajutat de industriașului Gheorghe Fernic din Galați, aparat cu care face o demonstrație pe 6 noiembrie 1911.^[1][2] Performanțele tehnice fiind încă modeste (salturi de 35 cm înălțime și 10 m lungime) și neputând achiziționa cel de-al doilea motor, Paulat construiește un mic hidroavion monomotor cu care face demonstrații, reușind să se ridice până la înălțimea stâlpilor de telegraf.^[1] Pe 6 iunie 1912, în timpul unei demonstații aeriene, se produce un accident, aparatul fiind distrus iar Paulat fiind accidentat serios. Proiectele de reparare a aparatului și de construire a altor modele sunt întrerupte de mobilizarea lui Paulat în Primul Război Balcanic (1912 – 1913).

Ion Paulat a fost primul care a realizat o rubrică de vulgarizare a aeronauticii într-o publicație din România și primul care a impulsionat dezvolatrea aeromodelismului. A colaborat la „Ziarul Științelor și Călătoriilor” animând o rubrică dedicată aeronauticii în care răspundea întrebărilor cititorilor. Ulterior, a realizat rubrica de aeromodelism „Micul Aviator”, înființând și un depozit de materiale necesare construirii de aeromodele.

Ion Paulat
Date personale
Născut	1 aprilie 1873 satul Cioara-Radu Vodă, astăzi Comuna Bărăganul, județul Brăila
Decedat	20 iulie 1954 București, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	inventator
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	inventator, aviație, aeromodelism
Cunoscut pentru	inventator al hidroavionului cu fuzelaj (1911), tunelul aerodinamic

* 1966: Vladimir Cavarnali (n. 10 august 1910, Bolgrad, Regatul României - d. 20 iulie 1966, București, RSR) a fost un poet român din Basarabia. A studiat la liceul de băieți din Bolgrad și la Universitatea din București. Debutează în presa literară din București. A scris versuri și traduce din literatura universală (Baudelaire), colaborând la Limba română, Litere, Luceafărul literar, Pasărea albastră, Frize, Orizonturi, Viața Basarabiei, Bugeacul sau Pagini basarabene.

În 1938, la Bugeac, împreună cu I. Șt. Botez fondează revista literară Moldavia.  

Lucrări literare

• Poezii, București, 1934. Volumul este premiat de Editura Fundației Regale, alături de manuscrisele Nu de Eugen Ionescu și Mathesis sau bucuriile vieții de C. Noica.
• Răsadul verde al inimii stelele de sus îl plouă, volum de poezii, Bolgrad, 1939

Traduceri

• Gâște-lebede de M. Bulatov, București, 1945;
• Mama de Maxim Gorki, București, 1947;
• Vasioc Trubaciov și prietenii săi de V. Oseeva, București, 1950;
• Marta dee Anna Brodele, București, 1954;
• Opere VII de M.E. Saltîkov-Șcedrin, București, 1964.  

  Vladimir Cavarnali
  Date personale
  Născut	10 august 1910
  Decedat	20 iulie 1966 (55 de ani)
  Ocupație	traducător

·         1973: Bruce Lee (în chineză: 李振藩, pinyin: Lǐ Zhènfán; n. 27 noiembrie 1940, San Francisco, California - d. 20 iulie 1973, Hong Kong) a fost un actor chinez-american, instructor de arte marțiale, filozof, regizor, producător, scenarist și întemeietorul categoriei de artă marțială cunoscută sub numele de Jeet Kune Do. Este considerat unul dintre cei mai influenți artiști de arte marțiale din secolul 20.

Lee s-a născut în San Francisco, California, SUA, părinții lui fiind chinezi din Hong Kong. Până la atingerea majoratului, Bruce Lee a crescut în Hong Kong, dar odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, el a emigrat în SUA, pentru a-și solicita cetățenia americană^[3] și a-și primi studiile superioare. În acest timp el a început să predea arte marțiale, care au condus la roluri în filme.

El este cunoscut pentru rolurile sale din cinci filme de lung-metraj: Marele șef (1971) și Pumnul de fier (1972), regizate de Lo Wei ; Calea dragonului (1972), regizat și scenarizat de Lee; Intrarea dragonului de Warner Brothers (1973) și Jocul morții (1978), amândouă regizate de Robert Clouse.^[4] Lee a devenit o personalitate emblematică cunoscută în întreaga lume și rămâne foarte popular în rândul chinezilor, deoarece a descris naționalismul chinezesc prin filmele sale.^[5] La început el s-a antrenat în Wing Chun, dar a respins mai târziu stilurile de arte marțiale bine definite, favorizând folosirea tehnicilor provenite din surse diferite, în spiritul filozofiei sale de arte marțiale, pe care și-a numit-o Jeet Kune Do (Calea interceptării pumnului). Lee avea naționalitate dublă în Hong Kong și în Statele Unite.^[6] El a murit în Kowloon Tong la 20 iulie 1973 la vârsta de 32 de ani.  Bruce Lee s-a născut în 27 noiembrie 1940, la Spitalul Chinezesc din San Francisco, în Cartierul chinezesc din San Francisco. Conform zodiacului chinezesc, Lee s-a născut atât la ora, cât și în anul Dragonului, care, potrivit tradiției este un semn puternic și neprevăzut.^[7] Tatăl său, Lee Hoi-chuen (李海泉) a fost un chinez Han, iar mama sa, Grace Ho (何愛瑜) era jumătate chineză, jumătate caucaziană.^[8] Grace Ho era fiica lui Ho Kom-tong și nepoata lui Sir Robert Ho-tung, amândoi fiind celebri afaceriști și filantropi din Hong Kong.^[9] Bruce a fost al patrulea din cei cinci copii ai familiei: Phoebe Lee (李秋源), Agnes Lee (李秋鳳), Peter Lee (李忠琛), și Robert Lee (李振輝). Lee și părinții săi s-au întors în Hong Kong când Lee avea trei luni  Numele cantonez de naștere al lui Lee era Lee Jun-fan (李振藩).^[11] Numele înseamnă "niciodată sau întotdeauna San Francisco", și i-a fost dat lui Lee de către mama sa, care considera că acesta se va întoarce în Statele Unite atunci când va ajunge la vârsta potrivită.^[12] Din cauza naturii superstițioase a mamei, ea l-a numit la început Sai-fon (細鳳), un nume feminin care înseamnă "mic phoenix".^[13] Se consideră că numele englezesc "Bruce" i s-a dat de către medicul curant, Dr. Mary Glover.^[14]

Lee mai avea alte trei nume chinezești: Li Yuanxin (李源鑫), un nume de familie/de clan; Li Yuanjian (李元鑒), nume pe care l-a folosit în timp ce frecventa liceul La Salle College, și numele său de scenă Li Xiaolong (李小龍; Xiaolong înseamnă "micul dragon"). Prenumele lui Lee, Jun-fan a fost scris la început în limba chineză 震藩, însă, caracterul chinez Jun (震) era identic cu una dintre părțile numelui bunicului său, Lee Jun-biu (李震彪). Prin urmare, caracterul chinez Jun din numele lui Lee a fost înlocuit cu omonimul 振 , pentru a evita tabuurile legate de nume din tradiția chineză.  

Bruce Lee
Date personale
Nume la naștere	Lee Jun-fan 李振藩 (Chineză tradițională) 李振藩 (Chineză simplificată) Lǐ Zhènfān (Mandarină) Lei5 Jun3 Faan4 (Cantoneză)
Născut	27 noiembrie 1940 Chinatown, San Francisco, California,  Statele Unite ale Americii
Decedat	20 iulie 1973 (32 de ani)  colonia britanică Hong Kong
Înmormântat	Lake View Cemetery[*][2]
Cauza decesului	cerebral edema[*]
Părinți	Lee Hoi-chuen (1901–65) Grace Ho (1907–96)
Frați și surori	Phoebe Lee[*] Agnes Lee[*] Robert Lee[*] Peter Lee[*]
Căsătorit cu	Linda Lee Cadwell (1964–73)
Copii	Brandon Lee Shannon Lee
Cetățenie	Hong Kongul britanic  SUA
Etnie	Hong Kong American[*]
Religie	ateism
Ocupație	expert în arte marțiale, instructor de arte marțiale, actor, regizor, scenartist
Alma mater	Universitatea Statului Washington[1]
Alte nume	Lǐ Xiǎolóng, Dragonul (prenumele său chinezesc: Micul Dragon, Xiao-Long)
Ani de activitate	1941–1973
Alte premii
California Hall of Fame[*] (2015)

* 1986. Liviu Damian (n. 13 martie 1935, Corlăteni, Bălți, România – d. 20 iulie 1986, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS) a fost un autor, eseist, jurnalist, poet, om de cultură, scriitor și traducător român din Republica Moldova, reprezentant de marcă al generației anilor 1960.

O stradă din Durlești, municipiul Chișinău îi poartă numele.  A absolvit Facultatea de Litere a Universității din Chișinău în 1960. Liviu Damian a fost redactor-șef adjunct al revistei „Nistru” (1963-1968), secretar al comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976-1986). În anul 1995, în satul de baștină al scriitorului, a avut loc inaugurarea Muzeului literar „Liviu Damian”, iar în anul 2000, pe casa în care scriitorul a locuit în ultimii ani de viață, a fost dezvelită o placă comemorativă.  

Opere

• Darul fecioarei, debut editorial, (1963)
• Ursitoarele(1965)
• Sunt verb (1968)
• De-a baba iarba (1972)
• Partea noastră de zbor (1974)
• Mândrie și răbdare (1977)
• Altoi pe o tulpină vorbitoare (1978)
• Salcâmul din prag (1979)
• Inima și tunetul (1981)
• Coroana de umbră (1982)
• Cavaleria de Lăpușna (1985)
• Scrieri, vol.1, vol.2 (1985)
• Apa cristalina  

  Liviu Damian
  Date personale
  Născut	13 martie 1935  Corlăteni, Bălți, România
  Decedat	20 iulie 1986 (51 de ani)  Chișinău, RSS Moldovenească, URSS
  Cetățenie	URSS
  Ocupație	jurnalist

·         1990: Serghei Paradjanov, regizor georgian de film (n. 1924)
* 1994: Paul Delvaux (n. 23 septembrie 1897, Antheit - d. 20 iulie 1994, Furnes) a fost un pictor belgian, asociat cu postimpresionismul, expresionismul și apoi cu suprarealismul. A devenit faimos îndeosebi nudurilor pe care le-a pictat.  

Paul Delvaux
Paul Delvaux
Date personale
Născut	23 septembrie 1897[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Huy, Belgia
Decedat	20 iulie 1994 (96 de ani)[1][2][3][4][5][7][8][9][10][11]  Veurne, Belgia
Cetățenie	Belgia
Ocupație	pictor ilustrator[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Studii	Académie Royale des Beaux-Arts[*

·         2004: Antonio Gades, renumit dansator și coregraf spaniol de flamenco (n. 1936)

·         2004: A murit Paul Tomiță, unul dintre iniţiatorii golfului în România; (n.12 iunie 1914, Pianu de Sus).  I-a avut printre alţii, ca elevi pe Regele Mihai I al României, pe Regina Maria, sau pe membrii familiilor princiare Cantacuzino, Bibescu, Brâncoveanu sau Ştirbei. Paul Tomiță a construit un teren de golf la Pianu, in judetul Alba şi a înfiinţat un club de golf care îi poartă numele. Tomiță a participat, între 1968-1973, la opt Campionate Mondiale de Golf.
* 2006: Gérard Oury (n. 29 aprilie 1919, Paris, Franța^[7] – d. 20 iulie 2006, Saint-Tropez, Franța) a fost un regizor de film, actor și scenarist francez. Numele său real este Max-Gérard Houry Tannenbaum.  Fiu al lui Serge Tannenbaum, un violonist și al Marcellei Houry, o jurnalistă, Oury a studiat la Lycée Janson de Sailly și la Conservatorul Național de Arte Dramatice. A devenit membru al Comédie-Française cu un an înainte de Al Doilea Război Mondial, dar a fugit în Elveția pentru a scăpa de persecuția anti-evreiască a guvernului Vichy.

Filmografie

• 1965 Prostănacul (Le Corniaud)
• 1966 Marea hoinăreală (La Grande vadrouille)
• 1969 Creierul (Le cerveau)
• 1971 Mania grandorii (La Folie des grandeurs)
• 1973 Aventurile rabinului Jacob (Les Aventures de Rabbi Jacob)  

  Gérard Oury
  Gérard Oury și Michèle Morgan în 1960
  Date personale
  Născut	29 aprilie 1919 Paris, Franța
  Decedat	20 iulie 2006 (87 de ani) Saint-Tropez, Franța
  Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
  Căsătorit cu	Michèle Morgan (1960–2006; moartea sa)
  Copii	Danièle Thompson[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	actor actor de film regizor de film scenarist actor de teatru[*]
  Activitate
  Alma mater	Conservatoire national supérieur d'art dramatique[*] Lycée Janson-de-Sailly[*] Cours Simon[*]
  Ani de activitate	1942–2003
  Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*] Grand Officer of the National Order of Merit[*]

·         2007: Kai Siegbahn, fizician suedez (n. 1918)

·         2009 - Scriitorul american de origine irlandeză Frank McCourt, laureat al premiului Pulitzer pentru romanul "Angela's Ashes", care relatează anii grei ai copilăriei sale, a decedat. (n. 1931)

·         2011 - A încetat din viaţă pictorul britanic Lucian Freud, nepotul celebrului psihanalist Sigmund Freud, cunoscut mai ales pentru nudurile şi autoportretele sale; a realizat un portret al reginei Elizabeth a II-a pe care i l-a oferit cu ocazia jubileului ei din 2001 (n. 8 decembrie 1922)

·         2014: Constantin Lucaci (n. 7 iulie 1923, Bocșa Română, Caraș Severin - d. 20 iulie 2014) a fost un sculptor și profesor de sculptură român, laureat al Premiului Herder în 1984, cunoscut mai ales pentru fântânile cinetice pe care le-a realizat, precum și pentru sculpturile monumentale în piatră și oțel, respectiv pentru diferite ansambluri monumentale combinate, inclusiv al acelora de tipul fântânilor cinetice monumentale.

Începând cu 1993 a fost profesor al departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj. Operele sale monumentale se găsesc în diferite orașe ale României, cele mai notabile în București, Constanța, Vaslui,Brăila, Drobeta-Turnu Severin și Reșița, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din țară. În anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, muzeu aflat sub egida Vaticanului, care se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Calabria, Italia.

La 5 iunie 2012 a fost inaugurat Muzeul "Constantin Lucaci" din orașul Bocșa, localitatea natală a maestrului. Muzeul expune un număr de 17 sculpturi din oțel inoxidabil donate orașului Bocșa.

În afara României, sculptura cinetică Stea este o parte a expoziției permanente "Fucina degli Angeli" din Veneția. Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecții particulare sau publice din orașele Anvers, Copenhaga, Ferrara, Milano, Roma, Veneția.  Constantin Lucaci se născut pe 7 iulie 1923, în localitatea Bocșa (Banat), având ca părinți pe Constantin și Maria Lucaci. Din copilărie și adolescență a avut trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecții de matematică și fizică, muzica și bucuria de a modela. A studiat desenul și arta modelajului cu pictorul Tiberiu Bottlik, format în mediul artistic parizian de la început de secol 20, fost coleg de școală cu Ivan Mestrovici, care a lucrat la Paris timp de două decenii.  

Afilieri

• Din 1968 Membru în Juriul Internațional al Bienalei Dantesca, Ravenna
• Din 1993 Profesor la Catedra de Sculptură a Academiei de Arte din Cluj
• 1968 - a fost ales președinte al Fondului Plastic
• 1973 - a fost numit secretar al Asociației Internaționale a Artiștilor Plastici

Expoziții personale - selecție

• 1974 - „Spațiu și Lumină”, Sala Dalles, București
• 1975 - Expoziție personală la Cluj
• 1976 - Bienala de la Veneția, Italia
• 1982 - Palazzo dei Diamanti, Sala Benvenuto Tissi, Ferrara, Italia
• 1980 - Galeria Rzezby, Varșovia
• 1983 - Galeria Editalia, Roma
• 1983 - Muzeul Național de Artă, (sculptură, oțel inoxidabil și desene)
• 1984 - Institutul Italian de Cultură, București;
• 1986 - Galeria Muzeului Palatului Palffy, Viena
• 1992-1993 - Galeria Kara, Geneva
• 1993 - Fundația Culturală Română, București
• 1993 - Galeria Teatrului Național, București,3/4
• 1995 - Galeria de Artă Calderon, București
• 1999 - Sculpturi recente, Muzeul Național de Artă, București

Expoziții internaționale - selecție

• 1954 - Bienala de la Veneția, Italia
• 1959 - Expoziția Intrnațională de la Budapesta
• 1961 - Expoziția de desene ale sculptorilor, Moscova
• 1967 - Parcul de sculptură, Middelheim, Anvers, Belgia
• 1975 - Plastik und Blumen, Berlin, Germania
• 1979 - Expoziția de sculptură de mici dimensiuni - Arta Românească Contemporană, Damasc, Siria

Sculpturi de mari dimensiuni și lucrări monumentale - selecție

• 1957 - Lucrarea monumentală Omagiu lui Brâncuși, granit șlefuit
• 1965 - Orașul Victoria, România, Fântână și Monumentul „Știința”
• 1968 - Monument dedicat lui Ștefan Luchian, Parcul Herăstrău,București
• 1970 - În Casa Sănătății din Copenhaga este așezată sculptura „Zborul”,bronz șlefuit
• 1971 - Inaugurează Fântâna Cinetică din Constanța
• 1972 - Realizează lucrarea monumentală „Dialogul undelor”, din fața Palatului Televiziunii Române, București
• 1977 - Este inaugurat Monumentul Partizanilor, din Drobeta Turnu-Severin
• 1979 - Este inaugurată Fântâna Cinetică, (oțel inoxidabil), Turnu Severin   

  Constantin Lucaci
  Date personale
  Născut	7 iulie 1923 Bocșa Română, România
  Decedat	20 iulie 2014, (91 de ani) România[1]
  Părinți	Constantin și Maria Lucaci
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	artist sculptor
  Activitate
  Domeniu artistic	sculptură
  Studii	Academia Liberă de Artă Guguianu din București, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, Academia de Belle Arti „Pietro Vannucci” din Perugia
  Pregătire	Tiberiu Bottlik, Camil Ressu, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Medrea
  Opere importante	„Înotătorul”
  Premii	1984 - Premiul Herder

·         2016: Radu Beligan (n. 14 decembrie 1918, Galbeni (Filipești), Bacău - d. 20 iulie 2016, București)^[4] a fost un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune și radio. Pe linie maternă este grec de origine,^[5] pe linie paternă, fiind urmaș al unuia dintre frații lui Ion Creangă.^[6] A fost ales membru de onoare al Academiei Româneîn 2004. În data de 27 martie 2011 a primit o stea pe Walk of Fame București. Pe 15 decembrie 2013 a fost inclus in Cartea Recordurilorca fiind cel mai longeviv actor aflat în activitate pe scena unui teatru.^[7][8][9]

Radu Beligan a fost în perioada 1969 - 1989 membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, precum și deputat al Marii Adunări Naționale între anii 1961 - 1975.

Studii:

• 1937: absolvent ca șef de promoție al Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iași
• 1937-1938: studiază Dreptul și Filosofia la București
• Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, profesoară Lucia Sturdza Bulandra - studii neterminate

Radu Beligan a interpretat - în peste șapte decenii - roluri celebre, cum ar fi caractere ale dramaturgilor literaturii române: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Mușatescu, Mircea Ștefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan și universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen Ionescu, Jean Anouilh, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil Simon, Umberto Eco.

A fost unul dintre discipolii actriței Lucia Sturdza Bulandra și al scriitorului Eugen Ionescu. Beligan este privit în general ca unul dintre numele majore ale teatrului românesc, cu un repertoriu complex, clasic și modern. A jucat alături de actori importanți, cu reprezentații atât în țară cât și în străinătate.

Roluri în teatru:

Teatrul Național din București:

• Leon Saint Pe - „Egoistul" de Jean Anouilh, regie proprie, 2004
• Ianke - „Take, Ianke și Cadâr" de Victor Ion Popa, regia Grigore Gonța, 2001
• Guglielmo - „Numele trandafirului" de Umberto Eco, regia Grigore Gonța, 1998
• Actorul - „Azilul de noapte" de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998
• Bătrânul - „Cotletele" de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag, 1998
• Kondilas - „Moștenirea" de Titus Popovici, regia Horea Popescu, Mihai Manolescu, 1989
• „Contrabasul" (one man show) de Patrick Suskind, regia Grigore Gonța, 1987
• Herb Tucker - „Poveste din Hollywood" de Neil Simon, regia Grigore Gonța, 1984 și 1994
• Spirache - „Titanic-Vals" de Tudor Mușatescu, regia Mihai Berechet, 1983
• Domenico - „Filumena Marturano" de Eduardo De Fillippo, regia Anca Ovanez Doroșenco, 1981
• Chereea - „Caligula" de Albert Camus, regia Horea Popescu, 1980
• Romulus - „Romulus cel Mare" de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu, 1977
• Richard al III-lea - „Richard al III-lea" de William Shakespeare, regia Horea Popescu, 1976
• Autorul dramatic - „Viața unei femei" autor și regia Aurel Baranga, 1976
• Robespierre - „Danton" de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974
• Mel - „Prizonierul din Manhattan" de Neil Simon, regia Mihai Berechet, 1973
• Mayer Bayer - „Simfonia patetică" de Aurel Baranga, regia Aurel Baranga, 1973
• Ștefan Valeriu - „Jocul de-a vacanța" de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1971
• George - „Cui i-e frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee, regia Michel Făgădău, 1970
• Eduard Forțian - „În valea cucului" de Mihai Beniuc, regia Sică Alexandrescu, 1959
• C.N. Mollin - „Anii negri" de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1958
• Iacob Bardin - „Dușmanii" de Maxim Gorki, regia Alexandru Finți, 1958
• Horace, Frederic - „Invitație la castel" de Jean Anouilh, regia Sică Alexandrescu, 1958
• Trinculo - „Furtuna" de William Shakespeare, regia Moni Ghelerter, 1958
• Filipetto - „Bădăranii" de Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, 1957
• Alexandru - „Rețeta fericirii sau despre ceea ce nu se vorbește" de Aurel Baranga, regia Marietta Sadova, 1957
• Profesorul - „Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, regia Sică Alexandrescu, 1956
• Cerchez - „Ziariștii" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1956
• Agamemnon Dandanache - „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1956
• Dr. Smil - „Apus de soare" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Marietta Sadova, Mihail Zirra, 1956 și 1973
• Poludin - „O chestiune personală" de Alexandr Stein, regia Sică Alexandrescu, 1955
• Stepa - „Platon Krecet" de Alexandr Korneiciuk, regia Alexandru Finți, 1954
• Mircea Cavafu - „Mielul turbat" de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1954
• Mitică - „Matei Millo" de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1953
• Voicu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian, regia Moni Ghelerter, 1953
• Hlestakov - „Revizorul" de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Sică Alexandrescu, 1952
• „Momente" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1952
• Catindatul - „D`ale carnavalului" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, (Sala Studio), 1951
• Tuzenbach - „Trei surori" de A.P. Cehov, regia Moni Ghelerter, (Sala Comedia), 1950
• Victor Dumitrescu - „Iarba rea" de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1949
• Rică Venturiano - „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, (Sala Comedia), 1949
• Agamiță Dandanache - „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, (Sala Comedia), 1948
• Studentul - „Confruntarea" de Tur și Lev Seinin, regia Moni Ghelerter, (Sala Studio), 1948
• Romeo - „Romeo și Julieta, actul 6", „Între filologi", „Cine răspunde?" de D.D. Pătrășcanu, regia N.Gh. Kirilov, 1945

Teatrul Odeon:

• Talleyrand - „Supeul" de Jean Claude Brinsville, regia Florentina Enache, 1997
• Antonio Salieri - „Amadeus" de Peter Schaffer, regia Dinu Cernescu, 1982
• „Helen, Tommy și Joe" de James Thurber și Elliot Nugent, regia Marietta Sadova, 1948

Teatrul Evreiesc de Stat:

• Wille Clark - „Băieții de aur" de Neil Simon, regia Ion Lucian, 1997

Teatrul Național din Craiova:

• Zeus - „Danaidele" după Eschil, regia Silviu Purcărete, 1995
• George - „Cui i-e frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee, regia Mircea Cornișteanu, 1990

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București:

• Don - „Transplantarea inimii necunoscute" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1969

Teatrul de Comedie: 1961 - 1968

• Berenger - „Ucigaș fără simbrie" de Eugene Ionesco, regia Lucian Giurchescu
• Chitlaru - „Opinia publică" de Aurel Baranga, regia Mihai Berechet
• Cirivis - „Capul de rățoi" de George Ciprian, regia David Esrig
• Berenger - „ Rinocerii" de Eugene Ionesco, regia Lucian Giurchescu
• Gore, Șeful - „Șeful sectorului suflete" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter
• Jurații - „Procesul domnului Caragiale" de Mircea Ștefănescu, regia David Esrig
• Cheryl - „Celebrul 702" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter

Teatrul Tineretului:

• Doctorul - „Un flăcău din orașul nostru" de Konstantin Simonov, regia Vlad Mugur, 1952

Teatrul Alhambra: 1943 - 1949

• „Rușinea familiei" de Mircea Ștefănescu, după Ronald Harwood, regia Ion Talianu
• „Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, regia Soare Z. Soare
• „Nu mai beau" de Gaston de Caillavet și Robert de Flers, regia Soare Z. Soare
• „Pensiunea dragostei" de Alexandru Kirițescu, regia Soare Z. Soare
• „Sărmanul Jonathan" de Karl Milloker

Compania Radu Beligan: 1947 - 1948

• „Clasa a 8-a B" de Roger Ferdinand, regia Ionel Țăranu
• „Rușinea familiei" de Mircea Ștefănescu, după Ronald Harwood, regia Ion Talianu

Teatrul Comedia: 1945 - 1947

• „Primăvara a venit" de John van Druten, regia Sică Alexandrescu
• „Racheta spre lună" de Clifford Odets, regia Marietta Sadova
• „Vis de secătură" de Mircea Ștefănescu, regia W. Siegfried
• „O femeie răpită" de Louis Verneuil, regia Sică Alexandrescu
• „Knock" de Jules Romaine, regia Sică Alexandrescu
• „Sărută-mă imediat" de Tudor Mușatescu și V. Timuș, după Janos Vaszari, regia Ion Talianu
• „Unul cu bani" de George S. Kaufman, regia Sică Alexandrescu
• „Am visat paradisul" de Guido Cantini, regia Sică Alexandrescu
• „Medicul în dilemă" de George Bernard Shaw, regia Sică Alexandrescu

Teatrul Nostru: 1946 - 1947

• „Viața începe mâine" de Marc Gilbert Sauvajon, regia Val Mugur

Teatrul Municipal: 1944 - 1945

• „Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu, regia Sică Alexandrescu
• „Amantul de carton" de Jacques Deval, regia Sică Alexandrescu

Teatrul Maria Filotti (Sărindar): 1942 - 1943

• „Sextet" de Gregor Schmitt, regia Sică Alexandrescu
• „Domnișoara de ciocolată" de Paul Gavault, regia Ion Șahighian
• „D-ra Butterfly" de Tudor Mușatescu, după Tibor Varady, regia Tudor Mușatescu

Teatrul Majestic: 1940 - 1941

• „Omul care zâmbește" de Luigi Bonelli și Aldo de Benedetti, regia Ion Șahighian
• „Frumoasa aventură" de Gaston de Caillavet și Robert de Flers, regia Sică Alexandrescu
• „Orașul fără avocați" de Nicola Manzari, regia Ion Iancovescu
• „Banii nu fac nici două parale" de Armando Curcio, regia Sică Alexandrescu

Teatrul Tudor Mușatescu (Roxy): 1940 - 1941

• „Îmi pare rău de mine" de Mouezy-Eon și Guitton, regia Ion Sava
• „Titanic Vals" de Tudor Mușatescu, regia Tudor Mușatescu

Grădina C.A. Rosetti: 1940

• „Ascultă, Ionescule" de Tudor Mușatescu, după Mirande și Quinson

Teatrul din Sărindar: 1939 - 1940

• „Calul năzdrăvan" de Gherardo Gherardi, regia Ion Iancovescu
• „Aproape de cer" de Julien Luchaire, regia Aurel Ion Maican
• „Figurantul" de Alfred Savoir, regia Ion Iancovescu
• „Domnișoara Butterfly" de Tudor Mușatescu după Tibor Varady, regia Tudor Mușatescu

Teatrul Uranus - Comedia: 1938 - 1939

• „Tinerețe" de Swarkin, regia Muratov
• „Quadratura cercului" de Valentin Kataiev, regia Victor Ion Popa
• „Zile vesele după război" de Mihail Sadoveanu, regia Victor Ion Popa
• „Jederman" de Hugo von Hoffmanstall, regia Victor Ion Popa

Liedertafel - Alhambra - Regina Maria: 1937 - 1938

• „Molima" de Ion Marin Sadoveanu
• „Pescuitorul de umbre" de Jean Sarment, regia Sergiu Dumitrescu
• „Crimă și pedeapsă" de Gaston Bary, după Fiodor Mihailovici Dostoievski, regia Mihai Zirra (Debut)

Filmografie:

• O noapte furtunoasă (1943) - arhivarul de judecatorie Rica Venturiano
• Visul unei nopți de iarnă (1946) - Milica Dumitrescu
• Răsună valea (1949) - Niky
• Bulevardul “Fluieră Vântu” - scurt metraj (1950)
• Lanțul slăbiciunilor (1952)
• Vizita (1952) - Domnul cu scrisoarea
• Arendașul român (1952)
• O scrisoare pierdută (1953) - Agamemnon Dandanache
• Afacerea Protar (1955) - Profesorul Andronic
• Casa de pe strada noastră (1957) - voce
• Momente "Caragiale" - Tren de placere (1958) - Mihalache Georgescu
• Două lozuri (1960) - voce
• Directorul nostru (1960) - voce
• Bădăranii (1960) - Felippetto
• Celebrul 702 (1962) - Cheryl
• Lanterna cu amintiri (1963)
• Pași spre lună (1964) - Călătorul
• Castelanii (1966)
• Șeful sectorului suflete (1967) - meteorologul Gore
• Realitatea ilustrată (Serial TV) (1969)
• Explozia (1972) - Profesorul Luca
• Întoarcerea lui Magellan (1974) - profesorul
• Agentul straniu (1974)
• Când trăiești mai adevărat (1974)
• Tată de duminică (1975) - procurorul Grigore Manta
• Povestea dragostei (1976) - povestitor
• Singurătatea florilor (1976) - medicul Ovidiu Pavel
• Cuibul salamandrelor (1976) - Profesorul Luca
• Instanța amână pronunțarea (1976)
• Premiera (1976) - dirijorul Mihai Dan, soțul directoarei
• Povestea dragostei (1977) - povestitor
• Brațele Afroditei (1978)
• Aurel Vlaicu (1977) - Ilarie Chendi
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Rețeaua „S” (1980) - colonelul de Securitate, Dumitrescu
• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Întoarcere la dragostea dintâi (1981)
• Galax, omul păpușă (1983)
• Horea (1984)
• Trahir (1993) - Vlad
• Urmașii Marelui Anonim (1997)
• După-amiaza unui torționar (2001) - Profesorul
• Măria Sa, Birlic! (2010) - el însuși
• Mari actori romani (2008) - voce
• Medalia de onoare (2010) - Ion I. Ion

TV:

• „Al matale, Caragiale", regia Mircea Cornișteanu, 2002
• „Cui i-e frică de Virginia Wolf?" de Edward Albee, regia Olimpia Arghir, 1995
• „Amadeus" de Peter Shaffer, regia Dinu Cernescu
• „Aventură sub pământ" de Ion Băieșu, regia Sergiu Ionescu, 1982
• „Titanic vals" de Tudor Mușatescu
• „Supeul" de Jean Claude Brinsville
• „Mușatinii"
• „Harvey" de Mary Chase
• „Tren de plăcere" de I.L. Caragiale
• „Momente Caragiale" după I.L. Caragiale
• „Conu Leonida" după I.L. Caragiale
• „Marii Artiști pe Micul Ecran"

Teatru radiofonic:

Apollon de Bellac – de Jean Giraudoux

Bădăranii – de Carlo Goldoni

Ce ştia satul – de I. Valjan

Cei trei muşchetari – de Alexandre Dumas

Colegi de promoţie – de Eugene Labiche

Comisarul şi înalta societate –  de Robert Lamoureux

Copacii mor în picioare – de Alejandro Casona

Cyrano de Bergerac – de Edmond Rostand

D’ale carnavalului – de I.L. Caragiale

Dansul milioanelor – de Victor Eftimiu

Don Quijote - de Yves Jamiaque

Escu – de Tudor Muşatescu

Fii cuminte, Cristofor – de Aurel Baranga

Greşelile unei nopţi – de Oliver Goldsmith

Încurcă-lume – de A. D. Herz

Minunile Sfântului Sisoe – de George Topârceanu

Nud cu vioara – de Noel Coward

Numele Trandafirului – de Umberto Eco

Nunta lui Figaro – de Beaumarchais

O glumă cu urmări neprevăzute – de Pierre Trachet

O noapte furtunoasă – de I. L. Caragiale

Ocolul Pământului în 80 de zile – de Jules Verne

Omul care a văzut moartea – de Victor Eftimiu

Opinia publică – de Aurel Baranga

Oraşul fără avocaţi – de Nicola Manzari

Paharul prieteniei – de Charles Maître

Patima roşie – de Mihail Sorbul

Plicul – de Liviu Rebreanu

Revizorul - de N.V. Gogol

Salariul gloriei – de Clifford Odets

Scafandrierii –  de Tudor Muşatescu

Secretul unui om de zăpadă – de Constantin Brăescu

Tapaj nocturn – Marc Gilbert Sauvajon

Titanic-vals – de Tudor Muşatescu

Topaze – de Marcel Pagnol

Tren de plăcere – de I.L.Caragiale

Un week-end de adio – de Marc Gilbert Sauvajon

Vizită pe o mică planetă – de Gore Vidal

Voiajorul – de Maurice Druon

Volpone - de Ben Johnson

Regizor:

Radu Beligan este cunoscut și în calitate de regizor de teatru.

• „Egoistul" de Jean Anouilh, 2004
• „De partea cui ești?" de Ronald Harwood, 1996
• „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, 1979
• „Poveste din Irkutsk" de Aleksei Arbuzov, 1960
• „Sălbaticii" de Serghei Mihailovici Mihalkov, 1959
• „Doctor fără voie" de J.B.P. Molière (co-regie cu Sică Alexandrescu), 1955
• „Straini in noapte"de Eric Assous,2007

Autor:

• 2013 - „Între acte"
• 2001 - „Note de insomniac"
• 1978 - „Luni, Marți, Miercuri..."
• 1968 - „Pretexte și subtexte"

Activitate academică:

• Profesor la Institutul de Teatru și Film: 1950 - 1965
• Director al Teatrului de Comedie din București: 1961 - 1969
• Director al Teatrului Național București: 1969 - 1990
• Președinte activ (1971) și apoi Președinte de onoare pe viață (1977) al Institutului Internațional de Teatru
• Autorul mesajului internațional pentru Ziua Mondială a Teatrului: 27 martie 1977
• Co-președinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaționale de Teatru și Muzică organizate de UNESCO: 1971 - 1978
• Membru al Cartelului Internațional de Teatru: 1967
• Membru în Consiliul Superior al Teatrului Națiunilor, sub președinția lui Pierre Moinet, directorul general al artelor și literaturii din Ministerul Afacerilor Culturale al Franței
• Membru al Academiei Le Muse din Florența
• Semnatar al Apelului Artiștilor pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 1985

Radu Beligan

Date personale Născut 14 decembrie 1918[1][2][3]  Galbeni, Filipești, Bacău, România  Decedat 20 iulie 2016 (97 de ani)[4][2][3]  București, România  Înmormântat Cimitirul Bellu  Copii Anamaria Beligan  Cetățenie  România  Ocupație actor director de teatru[*] regizor de film  Alma mater Universitatea Națională de Muzică București Alte premii Ordinul Național „Pentru Merit” Ordinul național „Steaua României” Order of Cultural Merit[*] Order of the Yugoslav Flag[*] Legiunea de onoare   Membru de onoare al Academiei Române

Sărbători

·         În calendarul ortodox: +) Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul

·       

• Columbia: Independența față de Spania (1831)
• România: Ziua energeticianului, marcată din 1992 de lucrătorii din sectorul energetic în ziua de Sf. Ilie
• România: Târgul de fete de pe muntele Găina (se organizează în cea mai apropiată duminică de 20 iulie).
• Germania: Atentatul de la 20 iulie 1944
• In Romania –  Ziua aviaţiei şi a apărării antiaeriene. Pionierii aviaţiei româneşti au ales, în 1913, ca „patron” al aviaţiei pe Sf. Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul. NOTĂ: La 17 iunie se sărbătoreşte „Ziua aripilor româneşti”, pentru a marca primul zbor efectuat, în anul 1910, de către Aurel Vlaicu cu un aparat construit de el.

VA URMA