MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 14 IULIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
ISTORIE PE ZILE 14 Iulie
A.
A.
Evenimente
• 756: In China, Împăratul Xuanzong fuge din capitala Chang’an la Sichuan, in momentul in care forțele rebele ale generalului Un Lushan ajung in fața orasului. Un Lushan s-a proclamat împărat in regiunea Nord-Est și a fondat dinastia Yan, dar a fost ucis în 757 de propriul fiu, iar dinastia lui se va stinge în 763.
• 1223: Ludovic al VIII-lea devine rege al Franței după moartea tatălui său, Filip al II-lea.
• 1456: Lupta navală de la Salankemen (pe Dunăre); flota lui Iancu înfrânge flota turcă și reușește să trimită ajutoare în trupe, arme și alimente celor asediați la Belgrad.
• 5-14 Iulie 1484: Bătălia de la Chilia. În vara anului 1484 otomanii au atacat cetatea-port Chilia în vederea extinderii ariei de dominație turcească în nordul Dunării de Jos. Odată cu întărirea puterii personale a sultanul Baiazid II (1481 – 1512) acesta reclamă vechile posesiuni sau zone de influenţă bizantine, urmărind transformarea Mării Negre într-un „lac otoman". După căderea cetăţilor genoveze din Nordul Mării Negre şi a Mangopului, a venit rîndul Chiliei şi Cetăţii Albe. La 30 aprilie 1484, sultanul a proclamat „războiul sfînt", iar pe 22 mai, a pornit din Adrianopol, în fruntea unei armate formată din 200 de nave, pe care erau îmbarcate maşinile de război, artileria şi alimentele, corpul ienicerilor şi pedestrimea. Ajungînd la Dunărea de Jos la 26 iunie 1484, armata turcă a trecut pe un pod de vase construit la Isaccea şi s-a împărţit în două, un corp a pătruns pe braţul Chilia, celălalt a blocat ieşirea în faţa Cetăţii Albe, în timp ce flota era pe Dunăre. Efectivele armatei lui Baiazid II erau întărite de 20 000 de oșteni ai domnului Valahiei Vlad Călugărul şi de 50 000 de oşteni ai hanului tătarilor Mengli Ghirai I. Umanistul polonez Ioan Ursinus nota că după ce prin fața Chiliei a trecut flota otomană, care se îndrepta spre Isaccea, orășenii au strîns grîul încă necopt, l-au legat în snopi și l-au dus pe la casele lor. Prima ciocnire a armatei otomane cu moldovenii a avut loc la trecerea peste Dunăre. O inscripție bulgară relatează că o parte din forțele moldovene îl așteptau pe sultan la Isaccea. Dar cele cîteva corăbii moldovene nu puteau să reziste în fața unei flote otomane numeroase înarmate cu tunuri, din care ceva mai tîrziu s-a tras și asupra cetății. Conform relatărilor cronicarului turc Sa'adeddin, pîrcălabul care s-a luptat cu otomanii a cazut în mîinile sangeacbeiului de Silistra. Sosind la 5 iulie 1484 în fața Chiliei, Baiazid a pornit lupta. Asediul a fost extrem de violent chiar de la început. Ioan Ursinus descrie luptele crîncene din jurul cetății. Cu toate că numeroasele tunuri ale sultanului aruncau asupra zidurilor ghiulele de piatră, zidurile și turnurile rămîneau acoperite de apărători. Prin porțile cetății a ieșit un detașament de călăreți, gonindu-i pe turci pînă-n tabăra lor. Totuși, peste cîteva zile, artileria otomana a distrus turnurile și o bună parte din ziduri. Bătălia este relatată într-un act al sultanului, prin care îşi anunţa victoria: „Uneltele de bătaie şi de asalt, instrumentele de luptă şi de măcel fură adunate şi aşezate şi, în timp ce vîrfurile săgeţilor şi focurile distrugerii şi ale răzbunării zburau fără încetare şi [cădeau] asupra ghiaurilor desfrînaţi ca picăturile unei ploi iuţi, puştile – cele mici şi mari, ... mîncau, din cînd în cînd, turnuri..., nemairămînînd nici o putinţă de a mai rezista, în sfîrşit cetatea fu cucerită". Garnizoana cetăţii formată din 400 de oşteni conduși de pîrcălabii Ivaşco şi Maxim a fost copleşită, fiind cucerită la 14 iulie 1484, după 8 zile de asediu. Malatesta, secretarul regelui polon Sigizmund, pretinde că cetatea a căzut din cauza trădării dintre conducătorii superiori ai garnizoanei cetății. Faptul pare a fi confirmat și de Asik Pașa-zade, care menționează că «un om, care era eminul acestei cetăți, a venit și a intrat în cortul unui vizir de-al padișahului». Se pare că acest emin nu a fost un pîrcălab al cetății. În Moldova atribuțiile eminului îi reveneau vameșului, care avea mai curînd funcții economice decît militare. Acest «emin» ar fi spus: «Cetatea este a padișahului». Nu este exclus să fi fost unul dintre negustorii orașului, mai cu seamă de origine străină, care în cazuri similare treceau ușor de partea otomanilor. Peste cîteva zile a fost cucerită şi Cetatea Albă. Pierderea Chiliei a adus mari prejudicii economiei și sistemului de apărare ale Țării Moldovei, care a rămas fără ieșire la mare. Importanţa acesteia pentru Imperiul Otoman este subliniată într-un act al sultanului, care o considera „cheia şi poarta pentru toată Ţara Moldovei şi Ungaria şi cele de la Dunăre"
• 1683: Armatele otomane ajung in fata Vienei. De partea otomanilor erau si ostirile conduse de domnitorii Valahiei si Moldovei. La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca (1678 – 1683), iar în Țara Românească, Șerban Cantacuzino (1679 – 1688). Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la campanie cu circa 4 până la 7 mii de oșteni fiecare. Ținta finală a atacului au aflat-o abia când au ajuns la Székesfehérvár(Stuhlweißenburg), în Ungaria. Ambii domni romani intretineau legaturi secrete cu asediatii, furnizandu-le informatii pretioase despre armata otomana. Asediul Vienei a durat pana la 12 septembrie cand trupele de eliberare ale Ligii Crestine aflate ub conducerea regelui polonez Jan Sobieski au înfrânt oastea otomană iar turcii se retrag în dezordine, căutând să-și refacă rândurile la Gyor in Ungaria. Comandantul turc , marele vizir Kara Mustafa, este strangulat cu o funie de matase din porunca sultanului , in urma înfrângerii suferite cu toate că a dispus de o forță militară de trei ori mai mare ca a învingătorilor din apus. Sultanul va primi capul tăiat al marelui vizir pe o tavă de argint. Ca amintire pentru victoria de la Viena, Biserica Catolica a introdus pentru data de 12 septembrie sărbătoarea Sfântul Nume al Mariei.
• 1700: A fost semnat Tratatul de pace de la Constantinopol între Rusia și Turcia, prin care Marea Azov a fost atribuită Rusiei.
• 1789: Căderea Bastiliei a marcat începutul Revoluției franceze. Căderea Bastiliei a reprezentat momentul de început pentru Revoluția franceză când, pe 14 iulie 1789, fortăreța a fost cucerită de revoluționarii care căutau acolo arme și praf de pușcă. O mulțime dezlănțuită, de peste 40.000 de oameni, a pătruns în fort și a luat cele peste 30000 de puști și 12 tunuri păstrate în interiorul fortului. Demolarea a început pe 16 iulie, la inițiativa unui antreprenor privat, Palloy, care a vândut o parte din pietre ca suveniruri (după ce sculptase pe ele o miniatură a Bastiliei). Majoritatea pietrelor au fost folosite pentru a construi un pod peste Sena, Pont de la Concorde. În dimineața de 15 iulie, regele Ludovic al XVI-lea a înțeles înfrângerea suferită în fața insurecției cetățenilor parizieni, a dat ordin de retragere a trupelor fidele lui și a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile. În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită "Comună" și s-a înființat o armată populară, "Garda Națională". Revoluția s-a răspândit în țară, după modelul parizian, populația organizându-se în municipalități cu scop de auto-guvernare; de asemenea au înființat corpuri ale Gărzii Naționale, ignorându-se autoritatea regală. La 27 iulie, într-un gest de aparentă reconciliere, regele a acceptat o cocardă tricoloră, intrând în Primăria Parisului. În ciuda acestui gest simbolic, nobilii au început să părăsească țara, începând să pregătească un război civil și provocând o coaliție europeană împotriva Franței.
• 1813: In Bucuresti, pe podul Mogosoaiei, se deschide prima “spiterie” (farmacie).
• 1861: La Baden-Baden, regele prusac Wilhelm I este rănit ușor într-o tentativă de asasinat. Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck.
• 1865: Prima ascensiune a vârfului Matterhorn de către expediția condusă de exploratorul britanic Edward Whymper. La întoarcere, patru dintre ei au murit. Matterhorn (Mont Cervin, Monte Cervino), situat lângă Zermatt, la granița dintre Italia și Elveția în Alpii Pennini, este unul dintre cei mai vestiți și mai deosebiți munți din lume. Are forma unei piramide abrupte și înclinate, al cărui perete estic este aproape vertical și care se ridică la o altitudine de aproape 1000 de metri deasupra ghețarilor. Popularitatea vârfului Matterhorn se datorează în mare măsură faptului că o perioadă îndelungată acesta a fost considerat imposibil de cucerit. Edward Whymper (n. 27 aprilie 1840, Londra – d. 16 septembrie 1911, Chamonix) a fost un alpinist și explorator britanic, cunoscut pentru prima ascensiune pe vârful Matterhorn în anul 1865 într-o echipă de șapte alpiniști, din care patru au murit la coborâre. El a scăpat cu viață din expedițiile riscante din Groenlanda, din Alpi și din Anzi.
1867: Inventatorul suedez Alfred Nobel, face prima demonstratie privind puterea dinamitei.
• 1916 - Tristan Tzara şi Marcel Iancu au pus bazele curentului dadaist
• 1916 - Tristan Tzara şi Marcel Iancu au pus bazele curentului dadaist
• 1933: În Germania, toate partidele politice, cu excepția celui nazist, au fost scoase în afara legii.
• 1933: In Germania nazista este votata Legea eugeniei privind sterilizarea persoanelor cu boli ereditare.Termenul de eugenie e derivat din cuvantul grecesc “eu” (bun) si sufixul – genes (nascut). In iunie 1933, ministrul de interne german, dr. Wilhelm Frick, estima ca existau in tara sa aproximativ 500.000 de persoane cu boli serioase ereditare fizice sau psihice care trebuiau sterilizate cat mai curand posibil. Totodata, exista un numar mult mai mare de persoane “necorespunzatoare” (delincventi, alcoolici, imigranti) si el estima acest grup la aproximativ 20% din populatia Germaniei. Astfel, intre 1933 si 1939 au fost sterilizate 320.000 de persoane (0,5% din populatia tarii) si pana in 1945 s-a ajuns la impresionanta cifra de 2 milioane de oameni.
• 1935: Liga Apararii National-Crestine condusa de A. C. Cuza, a fuzionat cu Partidul National Agrar, condus de Octavian Goga formand o organizatie politica de dreapta-Partidul National Crestin.
• 1958: In Irak are loc o lovitura de stat, condusa de generalul Ab el Karim Kassem, care inlatura monarhia si instaureaza republica. În 14 iulie 1958, regele Irakului, Faisal al II-lea a fost asasinat ,iar primul ministru Nuri Said-es a încercat să fuga din Bagdad deghizat ca o femeie, dar a fost capturat şi executat . Abdul Karim Kassem a apărut ca lideral Revoluţiei din Irak şi a devenit prim-ministru şi ministru al apărării în noul guvern republican .
• 1965: Mariner 4 zboară în apropiere de Marte și face primele fotografii de aproape ale unei alte planete.
1969: Izbucneste “Razboiul fotbalului”, dupa ce echipa de fotbal a Hondurasului pierde un meci de fotbal împotriva El Salvador ceea ce face sa izbucneasca revolte în Honduras împotriva imigranţilor salvadorieni. La 14 iulie 1969, armata statului El Salvador a lansat un atac împotriva Hondurasului , inaintand rapid pe teritoriul acestei tari si reusind sa ocupe cateva orase. Organizaţia Statelor Americane a intervenit si a negociat un acord de încetare a focului intre cele doua tari , care a intrat în vigoare la 20 iulie, iar trupele salvadoriene au fost retrase la începutul lunii august.
• 1969: În Statele Unite sunt retrase oficial din circulație bancnotele de 500$, 1000$, 5000$ și 10000$.
• 1969: În Statele Unite sunt retrase oficial din circulație bancnotele de 500$, 1000$, 5000$ și 10000$.
2000: Camera superioară a Parlamentului german (Bundesrat) a aprobat, la Berlin, un proiect de lege, lansat de cancelarul federal, Gerhard Schroeder, privind acordarea de vize de lucru informaticienilor din afara Uniunii Europene (UE).
• 2000: O foarte puternica furtuna solara a cauzat masive perturbari geomagnetice asupra Pamantului.
• 2002: Presedintele francez Jacques Chirac, scapa dintr-un atentat organizat in timpul sarbatorii Zilei caderii Bastiliei.
• 2000: O foarte puternica furtuna solara a cauzat masive perturbari geomagnetice asupra Pamantului.
• 2002: Presedintele francez Jacques Chirac, scapa dintr-un atentat organizat in timpul sarbatorii Zilei caderii Bastiliei.
* 2015: Sonda spațială New Horizons, lansată de NASA în 2006, a trecut în cel mai apropiat punct de planeta pitică Pluto. După o călătorie de 5 miliarde de kilometri, New Horizons a trecut la doar 12.430 km de Pluto, la ora 11,49 GMT. „Întâlnirea” este considerată de specialiști principalul eveniment spațial al anului 2015.
* 2015: Oamenii de știință de la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva au anunțat descoperirea unei noi particule subatomice numită pentaquark. Existența acestui tip de particulă a fost prezisă din 1964 de fizicienii Murray Gell Mann și George Zweig. Un pentaquarc (scris și pentaquark sau pentacuarc) este o particulă subatomică ipotetică, constituită din patru quarcuri și un antiquarc confinate.
Nașteri
• 1454: Poliziano, poet italian (d. 1494)
• 1546: Murat al III-lea, sultan otoman (d. 1595)
• 1602: S-a născut Jules Mazarin (Giulio Raimondo Mazzarino), cardinal, prim ministru al Franţei (m. 9 mar. 1661). Jules Mazarin era detestat de majoritatea populatiei, dar s-a impus in fata pretentiilor afisate de marii seniori, reusind sa intareasca mult puterea monarhica din Franta. Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino (n. 14 iulie 1602, Pescina, Regatul de Neapole – d. 9 martie 1661, Vincennes, Franța) a fost un cardinal, diplomat și politician italian, care a fost prim ministru al Franței din 1642 până la moartea sa. Mazarin i-a succedat mentorului său, Cardinalul Richelieu. Era un colecționar de artă și bijuterii, în special de diamante, pe care i le-a lăsat prin testament regelui Ludovic al XIV-lea; unele dintre acestea au rămas în colecția de la Muzeul Luvru. Biblioteca lui Mazarin a stat la originea „Bibliotecii Mazarine” din Paris. Jules Mazarin era detestat de majoritatea populatiei, dar s-a impus in fata pretentiilor afisate de marii seniori, reusind sa intareasca mult puterea monarhica din Franta.
Tinerețea lui Mazarin este puțin cunoscută datorită originilor sale modeste. Există două surse: un așa-numit "prieten din copilărie" anonim și amintirile publicate de abatele Elpidio Benedetti. Esențialul nu este acolo, dar în formidabila ascensiune socială a unui personaj aproape necunoscut. Se spune că în ajunul morții sale, fără mare convingere, a cerut unui genealogist să-i inventeze un trecut glorios. Au fost studiate mai multe ipoteze, dar cardinalul a murit înainte de finalizarea cercetărilor. Giulio Mazzarini, s-a născut la 14 iulie 1602 la Pescina, Italia. Și-a petrecut copilăria la Roma. Familia Mazzarini a fost de origine genoveză. Bunicul Mazarin, Giulio, s-a mutat în Sicilia și s-a stabilit ca simplu cetățean. Unchiul Hieronimo și tatăl cardinalului, Pietro Mazzarini s-au născut în Sicilia.
Născut la Abruzzo, dar crescut la Roma, la paisprezece ani a fost trimis să studieze la prestigiosul Colegiu Roman de Iezuiți, chiar dacă nu a aparținut niciodată acestui ordin religios. În acest colegiu a studiat alături de contemporanul său Girolamo Colonna, viitor cardinal. Mazarin l-a însoțit pe tânărul Girolamo Colonna în Spania la Madrid și la Alcalá de Henares, unde a rămas o perioadă și a studiat la universitatea locală dreptul canonic. În Spania a învățat limba spaniolă ceea ce îi va fi util mai târziu în cariera sa. Succesiv, a absolvit la Roma in utroque iure(dreptul civil și dreptul canonic), la universitatea La Sapienza. Ca majoritatea tinerilor romani, a intrat în slujba Papei și a devenit secretarul nunțiului apostolic din Milano. În 1628 a izbucnit războiul de succesiune mantuan, care a fost un conflict limitat, dar a făcut parte din Războiul de Treizeci de Ani. În decembrie 1627murise fără moștenitori Vincenzo al II-lea Gonzaga, duce de Mantua și Monferatto. Marile puteri aveau fiecare propriul candidat la succesiune; ramura Gonzaga-Guastalla era sprijinită de spanioli și de habsburgii imperiali, în timp ce ramura Gonzaga-Nevers era sprijinită de francezi. Deci regele spaniol Filip al IV-lea, Ferdinand al II-lea de Habsburg și Carol Emanuel I de Savoia erau aliați pentru a împiedica succesiunea ducelui Carol I de Gonzaga-Nevers, în favoarea candidatului lor Ferantte al II-lea da Gonzaga, duce de Guastalla. Papa Urban al VIII-lea a trimis trupe în Valtellina, iar Mazarin a făcut parte cu gradul de căpitan de infanterie. În acea vreme Anna Colonna, fiica lui Filip I Colonna și sora lui Girolamo, s-a căsătorit cu Taddeo Barberini, nepotul papei Urban al VIII-lea; cu această ocazie Girolamo, care era prieten apropiat cu Mazarin, a fost făcut episcop de Albano și cardinal. Când Girolamo Colonna a fost trimis ca delegat pontifical în Monferatto pentru a găsi o cale diplomatică a conflictului dintre Spania și Franța, a cerut să vină cu el și Mazarin, în calitate de secretar. Tratativele au fost dificile și era clar că ambele părți erau hotărâte să folosească armele. Girolamo a efectuat tratativele dintre cele două părți cu mare tact. Mazarin, în calitate calitate de secretar, se putea deplasa între cele două tabere armate; în timpul acestor deplasări, a avut ocazia să vadă superioritatea militară franceză și de aceea a încercat să le explice spaniolilor cum stau lucrurile. După o vreme, marchizul de Santa Cruz s-a convins personal de inferioritatea trupelor spaniole și de faptul că singura cale era un acord diplomatic. Mazarin a subliniat superioritatea francezilor și generalului spaniol. Negocierile efectuate de Mazarin, s-au încheiat la 6 aprilie 1631 prin Tratatul de la Cherasco, prin care împăratul și ducele de Savoia recunoșteau dreptul la succesiune a lui Carol Gonzaga și cedau punctul strategic Pinerolo, care era calea de acces în valea padului. Acest tratat, foarte avantajos pentru Franța, a avut un efect atât de pozitiv asupra lui Ludovic al XIII-lea și asupra cardinalului Richelieu, încât aceștia au dorit să-l cunoască personal. Astfel Mazarin a plecat la Paris, unde a fost primit foarte călduros; Richelieu și-a demonstrat recunoștința dăruindu-i un lanț de aur cu portretul lui Ludovic al XIII-lea, bijuterii și o spadă foarte valoroasă.
În 1634 a fost trimis la Avignon ca vice-delegat papal și ulterior a devenit nunțiu apostolic la Paris (în perioada 1634-1636). Cu toate eforturile cardinalului Richelieu, a fost trimis înapoi la Avignon în 1636, datorită simpatiei sale pentru spanioli. Richelieu, care îmbătrânea, s-a gândit că Mazarin ar putea fi omul potrivit pentru a-l ajuta să guverneze. L-a însărcinat cu afaceri importante, care l-au făcut faimos și iubit de rege; atunci Mazarin s-a stabilit la palat.
Abil la masa de joc, Mazarin a câștigat într-o zi atât de mult încât toți curtenii au fugit să vadă grămada de aur dinaintea lui. Însăși regina a venit și ea să vadă. Mazarin a riscat tot și a câștigat. Apoi a declarat că norocul lui se datora prezenței reginei și, pentru a-i mulțumi, i-a oferit cincizeci de mii de scuzi de aur; restul l-a dăruit doamnelor de la curte. Regina, inițial, a refuzat — dar până la urmă a acceptat; câteva zile mai târziu, Mazarin a primit mai mult decât dăduse... Mazarin a trimis tatălui său o sumă mare de bani și o casetă cu bijuterii, pentru zestrea surorilor sale. Obosit să aștepte, Mazarin a decis să se întoarcă la Roma în slujba cardinalului Antonio Barberini, nepotul papei. În 1639, Richelieu l-a chemat în Franța. François Leclerc du Tremblay, care se ocupase de afacerile externe ale Franței și în acel an urma să fie numit cardinal, murise. Așa că Mazarin a fost numit cardinal. După o scurtă ședere la Roma, el s-a întors în Franța, unde Richelieu l-a numit secretarul său personal și l-a indicat regelui drept succesorul său.
În 1642 moare Richelieu , iar Mazarin îi urmează în funcția de prim-ministru. În 1643, la moartea lui Ludovic al XIII-lea, deoarece Ludovic al XIV-lea era minor, Mazarin și-a asumat rolul de regent alături de regina mamă, Ana de Austria. Veche opozantă a lui Richelieu și socotită favorabilă unei re-apropieri de Spania (fiind ea însăși spaniolă), Ana de Austria a surprins prin alianța încheiată cu Mazarin, care a provocat uimirea celor mai mulți observatori din acea vreme. În realitate, apropierea dintre regina-mamă și Mazarin era anterioară morții lui Richelieu și a lui Ludovic al XIII-lea. Dorința de a-l menține pe fiul său la tron și înțelegerea dezavantajelor apropierii de Spania erau argumente puternice pentru a continua politica dusă de Richelieu și de Ludovic al XIII-lea - și, deci, de a-l susține pe Mazarin. Abilitatea lui Mazarin în politica externă era un pretext pentru a-i justifica spijinul. Astfel, în 1643 Mazarin a fost numit prim-ministru. Războiul cu Habsburgii, care nu se mai sfârșea, a dus la instabilitate financiară, ceea ce l-a constrâns pe Mazarin să ducă o politică fiscală de fier și să instaureze centralizarea absolutistă. Aceasta i-a atras ura nobililor și ranchiuna poporului care murea de foame. În 1648 a izbucnit Fronda parlamentară — provocată de Parlamentul din Paris, care a refuzat noile măsuri financiare dorite de cardinal. Parlamentul din Paris a cerut un control public drastic asupra finanțelor statului. Mazarin a fost constrâns să fugă din capitală și s-a întors după ce a făcut câteva concesii. În politica externă a fost fără prejudecăți. În timpul războiului franco-spaniol dintre 1635-1659, nu a ezitat să se alieze cu puritanii englezi ai lui Oliver Cromwellîmpotriva Spaniei catolice, care nu aderase la Pacea Westfalică (1648). El a promis Lordului protector, în schimbul ajutorului, baza navală Dunkerque de pe Canalul Mânecii. Războiul cu Spania s-a terminat cu învingerea spaniolilor, care au fost nevoiți să negocieze Pacea din Pirinei în 1659. Pacea westfalică a pus capăt Războiului de treizeci de ani început în 1618 și Războiului de optzeci de ani dintre Spania și Provinciile Unite. Cele două tratate au permis Franței anexarea a trei noi provincii: (Artois, Alsacia și Rossiglione). Mai mult, a rupt încercuirea Franței de către Habsburgii din Spania și Austria, ducând totodată la împărțirea Germaniei în numeroase state aproape complet independente.
| Jules Mazarin | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
• 1715: Christian Fürchtegott Gellert, poet și romancier german (d. 1769)
• 1743: Gavrila Derjavin, poet rus (d. 1816)
• 1799: Oscar I al Suediei, rege al Suediei și Norvegiei (d. 1859)
• 1801: Infanta Isabel Maria a Portugaliei (d. 1876)
• 1801: Johannes Peter Müller, fiziolog german (d. 1858)
• 1816: Arthur de Gobineau, aristocrat, om de litere francez (d. 1882)
* 1817: Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este (germană Maria Theresia Beatrix Gaëtane, Erzherzogin von Österreich-Este, Prinzessin von Modena[1]) (n. 14 iulie 1817 - d. 25 martie 1886) a fost membră a Casei de Austria-Este, arhiducesă de Austria, prințesă de Austria, Ungaria, Boemia și Modena prin naștere. Prin căsătoria cu Henri, conte de Chambord, ea a devenit membră a Casei de Bourbon. Henri a fost rege al Franței disputat din 2 până în 9 august 1830 și pretendent legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883.
Maria Theresa a fost cel mai mare copil [1] al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a soției lui, Maria Beatrice de Savoia
| Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
• 1854: Victor Babeș, bacteriolog și morfopatolog român, fondator al școlii românești de microbiologie, membru al Academiei Române (d. 1926)
• 1862: Gustav Klimt, pictor austriac (d. 1918). Gustav Klimt (n. 14 iulie 1862, Baumgarten, Viena – d. 6 februarie 1918, Viena), a fost un pictor și decorator austriac, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii Secesiunii vieneze. Arta lui a contribuit în mare măsură la izbucnirea uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei.
Gustav Klimt s-a născut la 14 iulie 1862, la Baumgarten, una din suburbiile Vienei. Tatăl său, de profesiune giuvaergiu, era originar din Cehia. Despre perioada dinainte de anul 1867, privitor la copilăria lui Klimt, nu avem aproape nici un fel de informații. Se dovedește de timpuriu talentat la desen, la 14 ani reușește la examenul de admitere la "Kunstgewerbeschule" ("Școala de Arte Aplicate") din Viena. Doi ani frecventează cursurile acestei școli și, concomitent, învață pictura în atelierul maestrului Ferdinand Laufberger.
În 1879 ia parte, sub îndrumarea lui Hans Makart, la organizarea festivităților prilejuite de aniversarea a 25 de ani de căsătorie a cuplului imperial. Fratele său, Ernst, frecventează aceeași școală de artă. Cei doi frați, împreună cu un coleg, Franz Matsch, decid să lucreze în comun, și tinerii artiști primesc mici comenzi: decorări ale unor porțelanuri, proiecte pentru ilustrații.
În 1880 obțin două comenzi mari: lucrări de decorațiuni la palatul din Sturan, precum și pictarea unui tablou destinat clădirii principale a stațiunii balneare din Karlovy Vary (pe atunci Karlsbad).
În anul 1883 frații Klimt au fondat la Viena, împreună cu Franz Matsch, propria lor școală de artă decorativă și au primit comenzi din mai multe părți ale Europei. Curând cei trei au plecat în Regatul României unde au executat lucrări pentru decorarea castelului Peleș din Sinaia. În 1886grupul lor participă la realizarea scărilor noului teatru imperial, Burgtheater, din Viena.
În 1893 Gustav Klimt pictează tabloul reprezentând interiorul teatrului castelului Eszterházy, cu care obține premiul expoziției organizate de "Künstlerhaus"("Căminul Artiștilor"). La nici treizeci de ani este considerat unul din cei mai importanți artiști austrieci. Între anii 1891-1897, devenit membru al societății artiștilor vienezi, "Künstlerhausgenossenschaft", împreună cu alți pictori, se străduiește să reformeze instituția aservită unor principii artistice net conservatoare. Până la urmă, ei înființează, în 1897, o nouă grupare artistică, separată de Künstlerhaus, care se va numi Secesiunea. Membrii acesteia primesc un teren din partea orașului Viena, pentru a-și putea construi sediul.
Chiar în anul următor ei își organizează, în pavilionul proiectat de arhitectul Joseph Maria Olbrich, prima expoziție. Klimt va fi primul președinte al Secesiunii. Manifestul lor va fi publicat în 1898, în primul număr al revistei "Ver Sacrum". Filozofia Secesiunii este căutarea adevărului despre existența umană. Deasupra intrării în pavilionul asociației se putea citi următoarea inscripție: "Fiecărei epoci îi este caracteristică propria artă, iar artei - libertatea". Fidel acestui ideal, Klimt își eliberează arta de tabu-uri. În 1905 ajunge însă în conflict cu artiștii ce i-au fost apropiați și, ca urmare, rupe legăturile cu Secesiunea și formează un alt grup, "Kunstschau".
În ciuda numeroaselor legături și aventuri amoroase, Klimt a avut o singură dragoste trainică, Emilia Flöge, pe care a reprezentat-o în mai multe tablouri. Începând din anul 1900, pictorul petrece mereu câteva săptămâni de vară pe moșia familiei Flöge, pe malul lacului Attersee. Pictează mai ales peisaje, grupuri de copaci, boschete de flori ("Grădină cu floarea soarelui" 1905), dar și compoziții în care motivul principal îl reprezintă teme antice cu personaje feminine, reinterpretând miturile și simbolurile, ca în tabloul "Iudita și Holofernes I" (1901.
Una din cele mai renumite picturi ale lui Klimt este "Sărutul" (1907-1908). Ea datează din așa-numită perioadă "de aur" a artistului. Acest lucru este ilustrat cel mai bine de petalele aurii ce luminează fosforescent scena intimă a sărutului. Măiestria decorativă a lui Klimt se poate observa pe exemplul oferit de covorul de flori întins la picioarele celor doi îndrăgostiți, pe care figurile unite în îmbrățișare au încremenit într-o imobilitate statuară.
Prin alegoria femeilor, care apar în tablouri ca "Nuda Veritas" (1899) sau "Danae" (1907), reprezentate sub chipul unor frumoase roșcate, Klimt evidențiază preocuparea sa pentru temele erotice. Faptul că împrumută teme din mitologieatenuează caracterul lasciv al compozițiilor. Tablourilor sale le este foarte caracteristică paleta întreagă a culorilor deschise și pure. Renunțând complet la perspectivă, pictorul așază formele decorative în același plan cu siluetele personajelor.
În ultimii 15 ani ai vieții, Klimt călătorește mult în Germania, Belgia și Italia. La Ravenna descoperă frumusețea bazilicii San Vitale. Mozaicurile de inspirație bizantină, de un aur strălucitor, produc asupra lui o profundă impresie și, ca efect, începând din acest moment folosește tot mai des placarea aurie. În 1910 participă la cea de-a IX-a Bienală din Veneția, unde obține un uriaș succes. În 1917, este numit membru de onoare al Academiilor din Viena și München. Câteva luni mai târziu, la începutul anului 1918, suferă un atac cerebral. Moare la 6 februarie la Wien-Neubau, fiind înmormântat în cimitirul Hietzinger din Viena.
Primul Portret al Adelei Bloch-Bauer s-a vândut la 19 iunie 2006 pentru suma record la vremea aceea de 135 de milioane de dolari americani. Cumpărător este miliardarul american Ronald Lauder din New York pentru muzeul Neue Galeriefinanțat de el.
| Gustav Klimt | |
 Portret fotografic din 1914 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 14 iulie 1862 Baumgarten, Austrian Empire |
| Decedat | (55 de ani) Viena, Austro-Ungaria |
| Înmormântat | Cimitirul Hietzinger[*]  |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral) |
| Frați și surori | Ernst Klimt[*] |
| Număr de copii | 3 fiu |
| Naționalitate | Imperiul Austriac |
| Cetățenie |  Imperiul Austriac Austria |
| Ocupație | pictor designer |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | Iudita și Capul lui Olofern, Primul Portret al Adelei Bloch-Bauer, Sărutul, Danaë |
| Studii | University of Applied Arts Vienna[*] |
| Pregătire | Ferdinand Laufberger[*], Julius Victor Berger[*] |
| Profesor pentru | Egon Schiele |
| Mișcare artistică | Simbolism, Art Nouveau, secesiunea vieneză |
| Opere importante | Portretul Adelei Bloch-Bauer I, Friza lui Beethoven, Sărutul |
| A influențat pe | Egon Schiele |
* 1866: Prințesa Milica Petrović-Njegoš (14 iunie 1866 - 5 septembrie 1951) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Milica a fost soția Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, fratele mai mic al Marelui Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei a cărui soție era sora Milicăi, Anastasia.
Milica și sora ei Anastasia au fost invitate de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei să fie educate la Institutul Smolny, care era o școală pentru nobile.[1] Ambele surori au fost influente la curtea imperială rusă. Poreclite "pericolul negru" ele erau interesate de ocultism. Au fost discreditate prin prezentarea familiei imperiale a șarlatanului mistic Philippe Nizier-Vashod [2] și (cu grave consecințe) a lui Grigori Rasputin.
La 26 iulie 1889, s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, nepotul țarului Nicolae I al Rusiei. Marele Duce și Ducesa au avut patru copii:
- Prințesa Marina Petrovna (1892 – 1981)
- Prințul Roman Petrovici (1896 – 1978)
- Prințesa Nadejda Petrovna (1898 – 1988)
- Prințesa Sofia Petrovna (3 martie 1898 – 3 martie 1898)
În urma Revoluției ruse din 1917, cuplul a părăsit Rusia pentru sudul Franței. Aici, Marele Duce Petru Nicolaievici a murit la Cap d'Antibes la 17 iunie 1931. Milica a murit la Alexandria, Egipt la 5 septembrie 1951.
| Prințesa Milica de Muntenegru | |||||||||||||||||||||||||||
| Mare Ducesă Milica Nicolaevna a Rusiei | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
* 1874: André-Louis Debierne (n. ,[2][3] Paris, Franța – d. ,[2] Paris, Franța) a fost un chimist francez și este considerat a fi descoperitorul elementului actiniu.
Debierne a studiat la Școala municipală de fizică și de chimie industrială a orașului Paris (ESPCI ParisTech).[4] A fost student al lui Charles Friedel și un prieten apropiat al lui Pierre și Marie Curie, fiind asociat cu munca acestora. În 1899 a descoperit elementul radioactiv actiniu, ca urmare a continuării studiului asupra pehblendei, studiu inițiat de către soții Curie.
După moartea lui Pierre Curie (survenită în 1906), Debierne a ajutat-o pe Marie Curie să-și continue munca, lucrând alături de ea în activitățile de predare și cercetare.
În 1910, Debierne și Marie Curie au preparat o cantitate macroscopică de radiu în formă metalică, pe care au reconvertit-o ulterior în compuși cu care au putut să-și continue cercetările.
| André-Louis Debierne | |||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||
| Jerzy Żuławski | |
 Jerzy Żuławski | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5] Gmina Babice[*], Polonia |
| Decedat | (41 de ani)[1][2][3][4][5] Dębica, Austro-Ungaria |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tifos) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Austro-Ungaria |
| Ocupație | poet traducător filozof scriitor de literatură științifico-fantastică[*] scriitor |
| Activitate | |
| Limbi | limba poloneză |
| Opere semnificative | Trylogia księżycowa[* |
• 1883 - S-a născut compozitorul Alexandru Zirra, pionier al muzicii româneşti de operă (m.23.03.1946).
* 1884: Prințul Adalbert al Prusiei (Adalbert Ferdinand Berengar Viktor; 14 iulie 1884 – 22 septembrie 1948) a fost al treilea fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.
Adalbert s-a născut la Palatul Nou din Potsdam, care era reședința de vară a părinților săi. A fost al treilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859–1941) și al primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (1858–1921). Când s-a născut, în timpul domniei străbunicului său, împăratul Wilhelm I, era al cincilea în linia de succesiune la tron, după bunicul său, tatăl său și doi frați mai mari. Adalbert a mai avut trei frați mai mici și o soră, Victoria Luise.
De la naștere, tatăl său i-a destinat o carieră în marină, după unchiul nou-născutului, Prințul Heinrich al Prusiei. A primit, împreună cu frații săi, o educație strictă. Tânărul prinț a avut doi preceptori: vechiul atașat militar german la Viena, generalul maior von Deines și un preceptor civil, M. Kessler. Ei au fost ajutați în sarcinile lor de un profesor, Fechner și un educator, sublocotenentul von Rauch. În fiecare săptămână, un sergent major al primului regiment de infanterie venea să învețe băieții cum să tragă cu armele. Adalbert a învățat engleza de la Miss Atkinson, franceza de la M. Girardin, pianul și vioara. Însuși împăratul Wilhem al II-lea i-a dat lecții de echitație.
Mama lor, împărăteasa Augusta Victoria a temperat cu o oarecare indulgență această creștere strictă. Ea participa la lecții, mese și la culcarea celor șapte copii, toți născuți între 1882 și 1892. În schimb, tatăl lor nu ezită să-i pedepsească sau să distribuie corecții. Fratele cel mare, Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, era foarte autoritar cu frații mai mici.
Copiii aveau câteva momentele de recreere și amuzament cu soldații de plumb (pentru a învăța multiplele uniformele militare ale armatei imperiale) sau plimbări în jurul palatului.
În timpul Primului Război Mondial, Adalbert al Prusiei a fost comandantul navei Dantzig, apoi timp de trei ani a comandat un distrugător.
În 1919, Adalbert și familia sa au părăsit Kiel pentru Bad Homburg. Sănătatea mintală precară a prințesei Adalbert (născută Adelaide de Saxa-Meiningen) a forțat familia să facă vizite frecvente în Elveția, unde până la urmă familia s-a și stabilit în anul 1928, pe malul Lacului Geneva. Au trăit în discreție sub pseudonimul de contele și contesa Lingen.
La 3 august 1914, la Wilhelmshaven, Germania, Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen"Adi" (1891-1971) și au avut următorii copii:
- Prințesa Victoria Marina (n./d. 4 septembrie 1915)
- Prințesa Victoria Marina a Prusiei (11 septembrie 1917 – 21 ianuarie 1981) care s-a căsătorit cu un avocat american, Kirby Patterson, și a avut copii
- Prințul Wilhem Victor (15 februarie 1919 – 7 februarie 1989) care s-a căsătorit la Donaueschingen la 20 iulie 1944 cu contesa Marie Antoinette Hoyos (1920–2004) și a avut următorii copii:
- Prințesa Marie Louise (n. 18 septembrie 1945), care s-a căsătorit la 22 mai 1971 cu contele Rudolf von Schönburg; are copii
- Prințul Adalbert Alexander Friedrich Joachim Christian (n. 4 martie 1948), care s-a căsătorit la 14 iunie 1981 cu Eva Maria Kudicke; are copii
| Prințul Adalbert | |||||||||||||||||||||||||
 Prințul Adalbert al Prusiei în 1903.
| |||||||||||||||||||||||||
| Ante Pavelić | |
 |
La sfârșitul anilor '50, după o scurtă perioadă de relaxare, represiunea organizată de regimul comunist s-a intensificat din nou. În 1956, Marietta Sadova a adus în țară de la Paris (dintr-un turneu al Teatrului Național cu piesele O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale și Ultima oră de Mihail Sebastian) volume de Mircea Eliade și Emil Cioran, pe care le-a răspândit sub formă de samizdat. Eliade i-a înmânat la Paris romanul La forêt interdite (Noaptea de sânziene) și cărțile Mitul eternei reîntoarceri și Imagini și simboluri, publicate în Franța, iar Emil Cioran i-a dat zece exemplare din lucrarea La tentation d'exister (Ispita de a exista).
Marietta Sadova a fost arestată în 1959 și inculpată sub învinuirea de a fi introdus în țară materiale periculoase de propagandă anticomunistă. A făcut parte din lotul Noica–Pillat, alături de Constantin Noica, Dinu Pillat, Arșavir Acterian, Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Alexandru Paleologu, Anca Cantacuzino, Ion Negoițescu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu. Doi inculpați au fost condamnați la moarte și ceilalți 23 au fost condamnați la diverse termene de închisoare.
După executarea pedepsei, Marietta Sadova și-a reluat activitatea de teatru. A devenit profesor universitar la București la IATC (azi UNATC). A avut roluri notabile în piesele de teatru Profesiunea doamnei Warren de George Bernard Shaw, Strigoii de Henrik Ibsen. A pus în scenă Pescărușul de Anton Cehov la Teatrul Bulandra în 1969, Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Filmografie:
- Maiorul Mura (1928)
- State la București (Alcazar) (1934)
- Mitrea Cocor (1952)
- Răsare soarele (1954)
- Nufărul roșu (1955)
Marietta Sadova Date personale Născută [1] Decedată (84 de ani)[1] Ocupație actriță
* 1902: Mircea Socolescu (n. 14 iulie 1902, București - d. 5 octombrie 1993, București) a fost un geolog și geofizician român, membru de onoare (1993) al Academiei Române.
| Mircea Socolescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, România |
| Decedat | (91 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | geolog |
Modifică date / text  | |
 Membru de onoare al Academiei Române |
|---|
• 1903 - S-a născut, la San Francisco, scriitorul american Irving Stone (Irving Tennenbaum) (m. 26 august1989)
* 1904: Dan Giușcă (n. 14 iulie 1904, București - d. 10 august 1988, București) a fost un geolog român, membru titular (1974) al Academiei Române.
A fost conferențiar la Facultatea de Științe București.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din Româniaîncepând cu 21 decembrie 1935
| Dan Giușcă | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 14 iulie 1904 București, România | ||
| Decedat | 10 august 1988, (84 de ani) București, Republica Socialistă România | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | geolog | ||
| Activitate | |||
| Domiciliu | București | ||
| Alma mater | ETH Zürich Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj | ||
| Organizație | Universitatea din București | ||
| |||
 Membru al Academiei de Științe din România | |||
* 1909: Alejandro Morera Soto (n. 14 iulie 1909 - d. 26 martie 1995) a fost un fotbalist din Costa Rica care a jucat pe post de atacant. Printre altele a jucat pentru echipa FC Barcelona și la echipa națională de fotbal a Costa Ricăi, pe care apoi a și antrenat-o. Este considerat unul dintre cei mai buni și mai talentați jucători din toate timpurile din Costa Rica.
• 1910 : William Hanna (n. 14 iulie 1910, Melrose, New Mexico – d. 22 martie2001, Los Angeles, California) a fost un animator, scenarist și producător de desene animate american de origine irlandeză, ale cărui personaje au fost urmărite de milioane de fani din întreaga lume o mare parte a secolului al XX-lea. În copilărie, familia lui s-a mutat des, dar în cele din urmă s-a stabilit în anul 1919 în Compton, California. Acolo a devenit cercetaș „vultur”. A absolvit Liceul Compton în 1928 și a urmat pentru scurt timp cursuri la Compton City College, dar a renunțat la studii când a început marea criză economică.
"Fenomenul Costa Rican", așa cum a fost numit de presă în Catalonia, Spania, unde a făcut parte din FC Barcelona. Cu toate acestea, el a fost cunoscut cel mai mult ca "Vrăjitorul de mingi" [1] el a fost de statură mică, dar un atacant puternic
După ce în primele luni ale crizei a prestat munci ocazionale, Hanna s-a angajat în 1930 la studioul de animație Harman și Ising. În perioada anilor 1930 s-a perfecționat și s-a remarcat lucrând la desene animate cum ar fi Căpitanul și copiii. În 1937, în timp ce lucra la studiourile Metro-Goldwyn-Mayer (MGM), Hanna l-a întâlnit pe Joseph Barbera, iar cei doi au început să colaboreze, proiectul lor cel mai cunoscut fiind Tom și Jerry. În 1957 au fondat Hanna-Barbera Productions, Inc., care a devenit unul din cele mai de succes studiouri de desene animate, producând seriale animate precum Familia Flintstone, The Huckleberry Hound Show, Familia Jetson, Scooby-Doo, Ștrumfii, și Ursul Yogi. În 1967 Hanna–Barbera a fost achiziționată de către Taft Broadcastingpentru suma de 12 milioane de dolari, cei doi rămânând însă conducătorii companiei până în 1991, an în care studioul a fost vândut companiei Turner Broadcasting System, care, la rândul ei, a fuzionat în 1996 cu Time Warner, deținătorii companiei Warner Bros., primul angajator al lui Hanna. Hanna și Barbera au rămas pe post de consilieri.
Hanna și Barbera au câștigat șapte Premii Oscar și opt Premii Emmy. Desenele lor animate au devenit simboluri culturale, fiind vizionate la nivel global de peste 300 de milioane de persoane și fiind traduse în peste 20 de limbi. Personajele acestor producții au fost folosite și în scop comercial, în domenii precum vânzarea de filme, cărți și jucării.
William Hanna s-a născut la data de 14 iulie 1910 în satul american Melrose din New Mexico,[5]:5 ca al treilea copil al cuplului William John și Avice Joyce (Denby) Hanna. A avut șase surori, și, deși era singurul fiu, Hanna a declarat că în casa lor nu a existat vreodată vreun război între sexe sau vreo rivalitate.[5]:5[6] Hanna și-a descris familia ca fiind „o familie de irlandezi americani plină de viață”.[5]:9 Tatăl său era șef al unei echipe de construcții de căi ferate, dar care lucra și la construcția sistemelor de apă și canalizare de pe întreg teritoriul de vest al Americii, fapt pentru care familia trebuia să se mute des.[5]:6 La vârsta de trei ani s-a mutat împreună cu familia în Baker City, Oregon, unde tatăl său lucra la construirea barajului Balm Creek. Aici Hanna a dezvoltat o pasiune pentru activitățile în aer liber.[5]:6[7] În 1917 s-au mutat în San Pedro, California după ce locuiseră o perioadă de timp în Logan, Utah.[8]:67 În următorii doi ani s-au mutat de mai multe ori până s-au stabilit definitiv în Watts, California în 1919.[5]:10 Aici, în 1922, Hanna s-a alăturat cercetașilor.[5]:11 A urmat cursurile Liceului Compton din 1925 până în 1928, unde a cântat la saxofon într-o formație de muzică de dans.[9] Această pasiune pentru muzică l-a ajutat și în cariera sa de animator, când a colaborat la scrierea unor cântece pentru filmele de desene animate, de exemplu tema muzicală a serialului Familia Flinstone.[10]:67–68[11][12][13] Hanna a devenit cercetaș vultur de tânăr și a rămas activ pe tot parcursul vieții sale.[8]:67–68[14] La maturitate a devenit cercetaș șef și a fost decorat de organizația de cercetași americani Boy Scouts of America cu așa-numitul Distinguished Eagle Scout Award (românăPremiul distinșilor cercetași vulturi) în 1985.[7][8]:120[15] Deși Hanna a primit multe distincții privind cariera sa de animator, acesta a fost premiul care l-a făcut să se simtă cel mai mândru.[9] Printre celelalte pasiuni ale sale se mai numărau nautismul și cântatul într-un cvartet tip „barbershop”.[13][16][17] A studiat atât jurnalismul cât și ingineria structurală la Compton City College,[11][18]:6 dar a renunțat la studii din cauza marii crize economice.[19] La data de 7 august 1936 s-a căsătorit cu Violet Blanch Wogatzke, alături de care a avut doi copii,[5]:29 David William și Bonnie Jean,[14] și șapte nepoți.[20] În 1996, cu ajutorul scriitorului Tom Ito din Los Angeles și-a publicat autobiografia (Joe Barbera și-o publicase cu doi ani înainte)
| William Hanna | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 William Hanna în 1977
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
• 1913: Gerald Ford, politician american, al 38-lea președinte al Statelor Unite (d. 2006). Gerald Rudolph Ford, Jr., cunoscut mai ales ca Gerald Ford, (n. 14 iulie 1913 — d. 26 decembrie 2006) a fost cel de-al patruzecilea vicepreședinte (1973 – 1974) și cel de-al treizeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1974 – 1977).
* 1916: Natalia Ginzburg (n. 14 iulie 1916 - d. 7 octombrie 1991) a fost o scriitoare italiană, cu rădăcini evreiești.
Născută la Palermo în 1916, Natalia Ginzburg s-a născut ca fiica mezină dintre cei cinci copii ai medicului și histologului evreu Giuseppe Levi,originar din Triest, și a lui Lidia, născută Tanzi, fiica unei familii de intelectuali italieni catolici. A fost căsătorită cu Leone Ginzburg, jurnalist, care a condus o editură pentru o perioadă. Soțul ei a fost arestat pentru activități antifasciste și a murit în închisoare. S-a recăsătorit cu Gabriele Baldini.
Opera:
- 1947 -- Așa a fost ("È stato cosi")
- 1942 -- Drumul care duce în oraș ("La strada che va in città")
- 1952 -- Tot trecutul nostru ("Tutti i nostri ieri")
- 1963 -- Lexic familiar ("Lessico familiare"), opera sa reprezentativă.
- 1968 -- Săgetătorul, Editura pentru Literatură Universală, București (trad. romanului Sagittario, Einaudi, Torino, 1957
| Natalia Ginzburg | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Natalia Ginzburg și Sandro Pertini
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutherande descendență daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, și Karin, născută Åkerblom. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezența a diferite imagini și discuții pe teme religioase. A fost crescut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracțiuni".
Bergman a urmat Stockholm High School și ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar și cursuri de literatură ale Universității din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracției sale puternice către film și teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural"[14] pe la începutul anilor 1930.
Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alți autori pentru Svensk Filmindustri. Pentru prima oară contribuie ca scenarist și asistent de regie pentru "Frământări" ("Hets"), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud și nedrept. Din 1944 Bergmann este și director al teatrului de stat din Helsingborg.
În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul "Criză" ("Kris"). Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, șaisprezece filme prin care își dezvoltă un stil propriu, influențat de expresionismul german și de neorealismul italian. Cu "Amurgul unui clovn" ("Gycklarnas afton") din 1953 își începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.
Primul mare succes internațional îi este datorat peliculei "A șaptea pecete" ("Det Sjunde inseglet") (1956), care va câștiga Premiul Special al Juriului la Cannes. Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existența lui Dumnezeu și a căutarii unui sens al vieții. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul "Fragii sălbatici" ("Smultronstallet"), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. Bergman folosește aici reprezentări ale halucinantului și oniricului pentru a evidenția zbuciumul interior al personajelor și pentru a pătrunde în subconștientul acestora. Procedeul va fi întâlnit și în opera sa târzie. Atât Jungfrukällan ("Izvorul fecioarei" - 1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât și "Printr-o sticlă întunecată" din 1961 sunt încununate cu premii Oscarpentru cel mai bun film străin. Ambele pelicule au fost turnate împreună cu cameramanul Sven Nykvist. "Lumină de iarnă" (1951/62) și "Tăcerea" (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.
Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt "Persona" (1966) cu Liv Ullmann și Bibi Andresson, "Pasiunea Annei" (1969), "Atingerea" (1970) și "Strigăte și șoapte" (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă și filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, "Scene dintr-o căsnicie" (1974) și "Față în față" (1976), ajung și pe marele ecran, în versiuni prescurtate.
După o scurtă perioadă de detenție, sub acuzația de evaziune fiscală, Bergman părăsește în 1976 Suedia. Următoarele sale filme, "Oul de șarpe" (1976/77) și "Din viața marionetelor" (1979/80), sunt produse în Germania. "Sonata de toamnă" cu Ingrid Bergman și Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabilește în Suedia, după clarificarea problemelor cu fiscul. Între 1981 și 1982 este turnat filmul autobiografic "Fanny și Alexander", care câștigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri și costume. După acest mare succes Bergman renunță la activitatea de regizor de cinema și se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru și scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.
Filmele sale tratează întrebări fundamentale existențiale de moralitate, singurătate și credință; tinzând în același timp spre simplitatea și claritatea directă a vieții, opusă stilizării, metaforizării și alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobișnuit de sofisticat și complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotații multiple, între care cele existențialiste și de avant-gardesunt predominante.
Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneția în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o mențiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universității din Stockholm și cu Legiunea de onoare a Franței.
Ingmar Bergman s-a retras din carieră în decembrie 2003. A suferit o operație în octombrie 2006 și a avut o perioadă dificilă de recuperare. A murit liniștit în somn, în casa lui din Fårö, la 30 iulie 2007, la vârsta de 89 de ani, în aceeași zi în care un alt regizor renumit a decedat, e vorba de Michelangelo Antonioni. Regizorul suedez a fost înmormântat la 18 august 2007 în cadrul unei ceremonii private.
• 1919: Lino Ventura (Angiolino Joseph Pascal Ventura), actor francez de origine italiană (d. 1987).jpg)
• 1921: Geoffrey Wilkinson, chimist englez, laureat Nobel (d. 1996)
• 1922: Mihail Cosma, poet și prozator (d. 1978)
Tatăl său era cioplitor în lemn (ajuns renumit pentru că sculpta cu mult har catapetesme de biserici, pe care le picta Iosif Keber[3]), astfel că Gheorghe Iliescu a învățat încă din copilărie tainele acestui meșteșug. După ce a absolvit școala primară din comuna natală și Liceul N. Bălcescu din Pitești, a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase Nicolae Grigorescu din București, secția Sculptură, la clasa profesorului Corneliu Medrea, pe care a absolvit-o în promoția 1959.[4]
Prima expoziție personală a artistului, care l-a și consacrat, a avut loc în anul 1966, la Sala Dalles din București, unde i s-a acordat premiul cel mare al Uniunii Artiștilor Plastici din România
Printre cele mai importante lucrări ale artistului sunt:[5]
- Legenda Dochiei (sculptură în piatră, expusă în Parcul Herăstrău),
- Evoluție (sculptură în piatră, expusă la Caracal),
- Crucifix (sculptură în lemn, expusă la Krapina, Serbia),
- Fereastra (sculptură în lemn, expusă la Oronsko, Polonia),
- Familia II (sculptură în lemn, expusă la Palm Beach, Florida),
- Captarea razelor (sculptură în piatră, expusă la Arad),
- Sfinx (sculptură în piatră, 1985, expusă la Tabăra de sculptură Măgura),
- Oameni ai pământului (șase piese sculptate în piatră, Pitești),
- Iancu de Hunedoara (sculptură în bronz, expusă la Hunedoara),
- Pasăre în zbor (sculptură în bronz, expusă la București),
- Evoluție (Timișoara, Monument închinat eroilor Revoluției din Decembrie 1989[6]),
- Familia (sculptură în bronz, 2000, Topoloveni),
- Nodul generațiilor (sculptură în marmură, 2001, expusă la Pitești),
- Timpul (Monumentul Brâncuși de la Craiova).
De-a lungul anilor, a participat cu lucrări la expoziții din Belgia, Italia, Iugoslavia, Germania. Grecia. Turcia, Spania, S.U.A, Austria, Brazilia ș.a.m.d.[4]
O parte dintre lucrările sale se găsesc în muzee și colecții particulare din București, Galați, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Ploiești, Târgu Jiu, Timișoara, Constanța, Bacău, Sibiu, Pitești, Topoloveni, dar și în străinătate, la Paris, Palm Beach, Madrid, Roma, Zurich, Moscova, Bruxelles, Viena și Geneva
Gheorghe Iliescu-Călinești | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Călinești, Muscel, România |
| Decedat | (69 de ani)[2] |
| Ocupație | sculptor |
| Modifică date / text | |
Bunicii paterni ai Margaritei au fost Prințul Maximilian de Baden și Maria Luise de Hanovra. Bunicii materni au fost Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei și Prințesa Alice de Battenberg. Margarita a fost nepoata de soră a Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a, și verișoară primară a Prințului Charles de Wales.
Prințesa Margarita a crescut la reședința familiei, Schloss Salem. La mijlocul anilor 1950, ea a petrecut o perioadă de timp la Londra, unde a lucrat ca asistentă medicală la spitalul St. Thomas. La Londra Margarita l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Prințul Tomislav al Iugoslaviei, al doilea fiu din cei trei ai regelui Alexandru I și a reginei Maria (fiica regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria a României). Fratele mai mare al lui Tomislav, regele Petru al II-lea, era căsătorit cu Prințesa Alexandra a Greciei.
Logodna a fost anunțată la 2 ianuarie 1956. Prințul Tomislav avea 28 de ani și viitoarea lui soție 24. Cu numai cinci luni mai înainte, verișoara Margaritei, Prințesa Christina, s-a căsătorit cu fratele mai mic al lui Tomislav, Prințul Andrej.
La 5 iunie 1957, la Salem, Prințesa Margarita s-a căsătorit cu Prințul Tomislav al Iugoslaviei, fratele mai mic al regelui Petru al II-lea al Iugoslaviei.[2] Printre oaspeții de la nuntă s-au inclus unchiul Margaritei, Ducele de Edinburgh, și regii Simeon al Bulgarieiși Umberto al Italiei. Margarita și Tomislav s-au stabilit în Anglia și au avut doi copii: Prințul Nikolas (n. 1958) și Prințesa Katarina (n. 1959). Cuplul a divorțat în 1981.
Prințesa Margarita a rămas apropiată de unchiul ei, Ducele de Edinburgh, și, de asemenea, a menținut o foarte bună relație cu Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei.
În urma decesului Prințesei Katherine a Greciei și Danemarcei în 2007, Prințesa Margarita a devenit cea mai în vârstă descendentă pe linie feminină a reginei Victoria.
Prințesa Margarita a murit la 15 ianuarie 2013 în casa ei din Surrey, Londra, după o lungă suferință, la vârsta de 80 de ani.
| Margarita de Baden | |||||||||||||||||||||||||||
| Prințesă de Baden ant. Prințesă Tomislav a Iugoslaviei | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
Franz s-a născut la Munchen, ca fiul cel mare al lui Albrecht, Duce de Bavaria și a soției lui morganatice, contesa Maria Draskovich de Trakostjan, care aparținea familiei Drašković, o veche familie nobilă croată. La 18 mai 1949 când Franz avea 16 ani, bunicul său Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei a recunoscut căsătoria părinților săi ca dinastică și Franz a devenit Duce de Bavaria.
Familia Wittelsbach s-a opus regimului nazist din Germania și în 1940 tatăl lui Franz și-a dus familia în Ungaria. În octombrie 1944, când Germania a ocupat Ungaria, familia a fost arestată, inclusiv Franz care avea 11 ani, și închisă în lagărul de concentrare Sachsenhausen situat în Brandenburg. În aprilie 1945 ei au fost mutați la lagărul de la Dachau, de unde au fost eliberați de armata americană.
După război Franz a primit educație la mănăstirea benedictină Ettal. A studiat apoi managementul afacerilor la Universitatea din München și la Zürich. Franz a dezvoltat o pasiune pentru colecții de artă modernă; astăzi multe elemente din colecția sa privată sunt cu titlu de împrumut permanent la "Pinakothek der Moderne" din München.[2]
El deține numeroase poziții de onoare în cadrul organizațiilor civice și religioase, în Bavaria. Franz sprijină întreprinderile caritabile care ajută copii orfani din România
Franz a rămas celibatar. Cu excepția cazului în care el se va căsători și va avea un moștenitor legitim în ultimii ani din viață, la moartea lui, funcția de șef al Casei de Wittelsbach va trece fratelui său mai mic, Prințul Max, Duce de Bavaria.
| Franz | |||||||||||||||||||||||||||||
| Duce de Bavaria | |||||||||||||||||||||||||||||
 Pictură de Dieter Stein, 2005
| |||||||||||||||||||||||||||||
* 1935: Ei-ichi Negishi (n. 14 iulie 1935, Changchun) este un chimist japonez, ce a obținut Premiul Nobel pentru Chimie în 2010.
| Ei-ichi Negishi | |
 Ei-ichi Negishi în 2010 |
CONTINUĂ ÎMEDIAT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu