MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 14 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

• 664: A decedat Earcombert (sau Eorcenberht), rege al Kentului (in actuala Anglie) din anul 640 si pana la moartea sa. A interzis idolii in tot regatul si a dat o lege pentru respectarea de catre supusii sai a Postului Mare (in latina quadragesima), care este în crestinism o perioada de asceză și pocăință premergătoare Sfintelor Pasti. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin odata cu Miercurea Cenusii.
• 937: Arnulf, Duce de Bavaria
• 1223: A murit regele Filip al II-lea al Frantei. Filip al II-lea al Franței (Philippe Auguste) s-a nascut la 21 august 1165, si a domnit in Franța între anii 1180-1223. A fost fiul lui Ludovic al VII-lea, din dinastia Capețienilor. Filip si-a extins regatul și a învins coaliția adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în bătălia de la Bouvines din 1214. A reorganizat guvernarea si a adus stabilitate financiară in tara, fiind un rege iubit de popor. La cererea papei Inocentiu al III-lea, a organizat o cruciada impotriva albigensilor, acordand conducerea acesteia lui Simon de Montfort (victorios la Muret in anul 1213). A fost urmat pe tron de fiul sau Ludovic al VIII-lea. Ludovic al VIII-lea al Franței (franceză Louis VIII de France) (n. 5 septembrie 1187; d. 8 noiembrie 1226) a fost rege al Franței în perioada 1223-1226. S-a născut la Paris, ca fiu al regelui Filip al II-lea și al Isabellei de Hainaut. Era supranumit Ludovic „Inimă de Leu”.
Având sănătatea șubredă, tatăl său - Ludovic al VII-lea s-a îngrijit ca Arhiepiscopul Guillaume de Blois (William Whitehands) să-l încoroneze și să-l ungă pe prințul moștenitor, Filip, la Reims, ca Rege al Franței în data de 1 noiembrie 1179. Filip s-a căsătorit pe 28 Aprilie 1180 cu Elisabeta de Hainaut, care i-a adus drept zestre Comitatul Artois. Tatăl său a murit pe 20 septembrie.

Posesiunile regale s-au extins repede în timpul lui Filip I și a lui Ludovic al VI-lea, sub Ludovic al VII-lea s-au diminuat ușor. Astfel în aprilie 1182 Regele Filip al II-lea a expulzat toți evreii de pe posesiunile lor și le-a confiscat bunurile. Cel mai mare fiu al său, Ludovic, s-a născut pe 5 septembrie 1187 și a moștenit Comitatul Artois în 1190, când Elisabeta, mama sa, a murit.

În 1181, Filip al II-lea a început un război împotriva contelui Flandrei, Filip de Alsacia. Războiul a fost câștigat, Filip reușind să contracareze ambițiile contelui, rupându-i alianțele cu Henric I, duce de Brabant și cu Filip de Heinsberg, arhiepiscop de Köln. În 1185, tratatul de la Boves confirma regelui posesia asupra Vermandois, Artois și Amiénois. În 1184 Ștefan I de Sancerre și mercenarii săi din Brabant au atacat și au distrus provincia Orléanais, însă Regele Filip i-a învins.

De asemenea Filip al II-lea a început război cu Henric al II-lea al Angliei, care era și conte de Anjou și duce de Aquitania în Franța. Au urmat doi ani de lupte (1186–1188), dar situația a rămas neschimbată. La început, Filip s-a aliat cu fiii mezini ai regelui englez, Richard și Ioan, care declanșaseră o rebeliune împotriva propriului tată. Oricum, noutățile despre căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, care au fost urmate de moartea subită a regelui Henric, au distras atenția de la războiul anglo-francez. Între 1189 și 1192, Franța lui Filip, Anglia și Imperiul romano-german au întreprins Cruciada a treia contra sultanului Saladin

Filip al II-lea a fost prieten apropiat cu toți fiii lui Henric și s-a folosit de ei ca să formeze rebeliunea împotriva tatălui lor, apoi i-a întors împotriva mezinilor, Richard și Ioan, după ascensiunilor fiecăruia la tronul Angliei. Cu Henric cel Tânăr, rege al Angliei, și cu Geoffrey al II-lea, duce de Bretania, a păstrat prietenia până la moartea lor. Într-adevăr, la funeraliile lui Geoffrey, era atât de depășit de durere, încât a trebuit să fie imobilizat, pentru încercarea sa de a se arunca în groapa prietenului său.

În mai 1200, Filip al II-lea a semnat tratatul de la Goulet cu succesorul lui Richard I al Angliei, Ioan al Angliei ( Ioan Fără de Țară ), regele Angliei și duce de Normandia, numit și Ioan fără de Țară (en. Lackland, fr. sans Terre).

Filip al II-lea Augustus

Date personale
Născut	21 august 1165 Gonesse, Franța
Decedat	14 iulie 1223 (57 de ani) Mantes-la-Jolie, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Ludovic al VII-lea al Franței^[1] Adela de Champagne^[1]
Frați și surori	Margareta a Franței Agnes of France[] Alys, Countess of the Vexin[] Alix de Franța Marie of France, Countess of Champagne[*]
Căsătorit cu	Isabella de Hainaut Ingeborg a Danemarcei Agnes de Merania
Copii	Ludovic al VIII-lea al Franței Maria, Ducesă de Brabant Filip I, Conte de Boulogne
Cetățenie	Franța
Religie	creștinism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Capet
Rege al Franței
Domnie	1 noiembrie 1179 – 18 septembrie 1180 18 septembrie 1180 – 14 iulie 1223
Încoronare	1 noiembrie 1179
Predecesor	Ludovic VII
Succesor	Ludovic VIII

* 1645: Mihail I Fiodorovici Romanov (în rusă: Михаи́л Фёдорович Рома́нов, Mihail Fiodorovici Romanov; n. 12 iulie 1596 – d. 13 iulie 1645) a fost primul țar rus din dinastia Romanov. El a fost fiul lui Fiodor Nikitici Romanov (devenit apoi patriarhul Filaret) și al Kseniei. Domnia lui a marcat finalul Timpurilor Tulburi. Mihail a fost ales în unanimitate țar al Rusiei de adunarea națională la 21 februarie 1613, dar delegații consiliului i-au găsit pe tânărul țar și pe mama lui la mănăstirea Ipatiev de lângă Kostroma abia pe 24 martie. La început, Marta a protestat, crezând că fiul ei este prea tânăr pentru o funcție atât de grea, în vremuri atât de dificile. În cele din urmă, Mihail a acceptat tronul.

Alegerea lui Mihail și urcarea lui pe tron stau la baza legendei lui Ivan Susanin, dramatizată de compozitorul rus Mihail Glinka în opera O viață pentru țar.

Capitala era într-o stare atât de jalnică la acea vreme încât Mihail a trebuit să aștepte câteva săptămâni la mănăstirea Troița, la 120 km distanță, înainte să poată locui la Moscova. El a fost încoronat la 22 iulie 1613. Suedia și Polonia au fost îndepărtate în urma păcii de la Stolbovo (17 februarie 1617) și de armistițiul de la Deulino (1 decembrie 1618). Cel mai important rezultat al armistițiului de la Deulino a fost întoarcerea din exil a tatălui țarului, care a preluat sarcinile guvernării până la moartea sa în octombrie 1633, Mihail ocupând o poziție secundară.

Pictură de Grigori Ugriumov reprezentându-l pe Mihai la 16 ani primind coroana la mănăstirea Ipatiev în 1613

Țarul Mihail a suferit toată viața din cauza unei răni la picior (cauzată de un accident de călărie din tinerețe), și în ultima parte a vieții nu a mai putut să meargă. El s-a bazat foarte mult pe sfetnicii săi, care uneori erau oameni capabili și cinstiți, cum a fost tatăl lui, dar alteori erau corupți, cum ar fi rudele sale din partea mamei, din familia Saltîkov. El s-a căsătorit de două ori, prima oară cu prințesa Maria Vladimirovna Dolgorukova în 1624, care a murit după patru luni de la căsătorie, și apoi în 1626 cu Eudoxia Streșneva (1608–1645), care i-a născut 10 copii. Nereușita lui Mihail de a-și căsători fiica, Irina a Rusiei cu contele Valdemar Christian de Schleswig-Holstein, fiu morganatic al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei, consecință a refuzului celui din urmă să accepte convertirea la ortodoxie, l-a afectat grav și a contribuit la grăbirea morții sale la 12 iulie 1645. Cele mai importante funcții în stat (prikazuri) erau Posolski Prikaz (ministru de externe) și Razriadnî Prikaz (cancelarie a Dumei și departament de personal al administrației centrale și regionale, care includea comanda armatei). Aceste funcții erau esențiale în luptele dintre diversele facțiuni boierești, astfel că ele nu erau deținute prin tradiție de boieri, ci de diaci (funcționari de carieră).

Primul conducător al Posolski Prikaz sub domnia lui Mihail I al Rusiei a fost Piotr Tretiakov până când a murit în 1618; el a dus o politică de alianță cu Suedia împotriva Poloniei. Următorul, Ivan Gramotin avea o reputație de polonofil; această numire a fost necesară pentru a aduce eliberarea din captivitate a lui Filaret. La jumătatea anilor 1620, Filaret a început pregătirile de război împotriva Poloniei; Gramotin a decăzut din grațiile țarului, a fost concediat și trimis în exil în 1626. Aceeași soartă a fost împărtășită de Efim Telepnev în 1630 și de Fedor Lihaciov în 1631: ei au încercat să atenueze atitudinea agresivă a lui Filaret. Ivan Griaziov, numit în 1632, a fost promovat din rândul al doilea al birocrației pentru a îndeplini poruncile lui Filaret. După moartea lui Filaret și a lui Griaziov, postul a fost preluat din nou de Gramotin în 1634 și, după retragerea acestuia din urmă în 1635, de Lihaciov, cursul general fiind unul către pace.

Razriadnî Prikaz a fost condus mai întâi de Sîdavnî Vasiliev; Filaret l-a înlocuit cu tovarășul lui de captivitate Tomilo Lugovskoy, dar acesta l-a supărat la un moment dat pe Filaret și a fost exilat. În 1623 Fedor Lihaciov a fost făcut conducător al Prikazului până când s-a mutat la Posolski Prikaz, iar în 1630 Razriadul a fost dat lui Ivan Gavrenev, un administrator remarcabil, care a ținut acest post vreme de 30 de ani.

Date personale
Mihail I

Nume la naștere	Mihail Fiodorovici Romanov
Născut	12 iulie 1596 Moscova, Rusia
Decedat	14 iulie 1645 (49 de ani) Moscova, Rusia
Înmormântat	Cathedral of the Archangel[*]
Părinți	Patriarch Philaret of Moscow[] Xenia Shestova[]
Căsătorit cu	Maria Vladimirovna Dolgorukova Eudoxia Lukianovna Streșneva
Copii	Alexis al Rusiei
Cetățenie	Țaratul Rusiei
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Tsar of All Russia[*] (27 martie 1613–1645)
Familie nobiliară	Casa Romanov
Țar al tuturor Rusiilor
Domnie	21 februarie 1613 – 12 iulie 1645
Încoronare	22 iulie 1613
Predecesor	Vladislav I
Succesor	Alexis

• 1817: A murit Anne Louise Germaine Stael (Madame de Stael), autoare franceza de romane sentimentale, in maniera secolului al XVIII-lea (“Delphine”, “Corinne sau Italia”); (n. 22.04.1766).
• 1827: Jean Augustin Fresnel, fizician francez (n. 1788)
* 1901: Arhiducesa Maria Isabella de Austria, Prințesă de Toscana^[3] (21 mai 1834^[3] – 14 iulie 1901^[3]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii și mai târziu Arhiducesă de Austria. Maria Isabella s-a căsătorit cu unchiul ei Prințul Francisc, Conte de Trapani, fiul cel mic al lui Francisc I al celor Două Sicilii și a soției acestuia, Maria Isabella a Spaniei, la 10 aprilie 1850. Maria Isabella și Francisc au avut șase copii:

Prințesa Maria Antonietta de Bourbon-Două Sicilii (16 martie 1851 – 12 septembrie 1938); s-a căsătorit cu Prințul Alfonso, Conte de Caserta la 8 iunie 1868 la Roma, au avut 12 copii.
Prințul Leopoldo de Bourbon-Două Sicilii (24 septembrie 1853 – 4 septembrie 1870)
Prințesa Maria Teresa Pia de Bourbon-Două Sicilii (7 ianuarie 1855 – 1 septembrie 1856)
Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii (21 februarie 1856 – 7 aprilie 1941); s-a căsătorit cu Andrzej Zamoyski, conte Zamoyski la 19 noiembrie 1885 la Paris, au avut 7 copii.
Prințul Ferdinando de Bourbon-Două Sicilii (25 mai 1857 – 22 iunie 1859)
Prințesa Maria Annunziata de Bourbon-Două Sicilii (21 septembrie 1858 – 20 martie 1873)

Maria Isabella a murit la Lucerna, Elveția.

Date personale
Arhiducesa Maria Isabella
Contesă de Trapani

Născută	21 mai 1834 Florența, Marele Ducat de Toscana
Decedată	14 iulie 1901 (67 de ani) Lucerna, Elveția
Înmormântată	Cimitirul Père-Lachaise^[1]
Părinți	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Johann Salvator de Austria Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Arhiducesa Augusta de Austria Archduchess Caroline Augusta of Austria[] Maria Luisa of Austria, Princess of Tuscany[] Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*]^[2]
Căsătorită cu	Prințul Francis, Conte de Trapani
Copii	Prințesa Maria Antonietta Prințul Leopoldo Prințesa Maria Teresa Pia Prințesa Maria Carolina Prințul Ferdinando Prințesa Maria Annunziata
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce prințesă
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Bourbon-Două Sicilii

* 1914: Carol Telbisz, înnobilat baron Telbisz de Obesenyo, (n. 19 noiembrie 1854, Cenad - d. 14 iulie 1914, Timișoara) a fost jurist, primar al municipiului Timișoara (1885-1914) și consilier al Curții Regale Maghiare. Carol s-a născut la Cenad într-o familie de bulgari bănățeni din Dudeștii Vechi. După ce a luat bacalaureatul la Liceul Raab în Seghedin a studiat la Facultatea de Drept din Budapesta (1872-1877), apoi a promovat doctor în drept administrativ la Universitatea din Viena. După acea juristul s-a stabilit la Timișoara ca avocat, unde a fost numit „avocat superior urban” (1883). În 1885, la doar 31 de ani, Telbisz devine primar al Timișoarei pentru patru ani, dar mandatul îi va fi prelungit până în 1914, când se îmbolnăvește și moare. Timp de aproape trei decenii cât a condus Primăria (1885-1914), el a reușit să ridice urbea la un nivel la care nimeni nu se aștepta.^[1]

În 1905, Telbisz a devenit consilier al Curții Regale Maghiare. În același an, la aniversarea a 20 de ani în funcția de primar, a fost numit cetățean de onoare al Timișoarei.^[2]

În anul 1912 politicianul a fost ridicat la rangul de baron maghiar cu predicatul de Obesenyo, iar doi ani mai târziu a fost decorat cu Crucea al Ordinului Împăratului Franz Joseph I la gradul de cavaler. Când Carol Telbisz a fost ales primar, Timișoara era încă o fortăreață. În cele două decenii cât a fost primar, Telbisz a modernizat orașul și l-a adus la standardele din Belle Époque. Telbisz a ordonat demolarea zidurilor vechi și a înnoit orașul conform unui minuțios plan de urbanizare, elaborat după model vienez.^[3] În timpul mandatului său a fost clădit sistemul municipal de canalizare, iar Cetatea Timișoara a fost conectată prin bulevarde largi cu suburbiile. Mai departe au luat ființă Piața Victoriei, cu palatele ei urbane, precum și Palatul Poștei. De asemenea au fost revoluționate economia și infrastructura, au fost îmbunătățite igiena publică, educația și solidaritatea socială.

Date personale
Carol Telbisz
Carol Telbisz
Născut	19 noiembrie 1854 Cenadu Vechi, Imperiul Austriac
Decedat	14 iulie 1914 (59 de ani) Timișoara, Austro-Ungaria
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență cardiacă)
Cetățenie	Austro-Ungaria
Etnie	Bulgari bănățeni
Ocupație	politician jurist
Primar

Premii	Ordinul Franz Joseph
Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta Universitatea din Viena

* 1917: Prințesa Luise Margarete a Prusiei (Luise Margarete Alexandra Viktoria Agnes; mai târziu Ducesă de Connaught și Strathearn; 25 iulie 1860 – 14 iulie 1917) a fost prințesă germană, mai târziu membru al familiei regale britanice, soția Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. Prințesa Luise Margarete s-a născut la Marmorpalais în apropiere de Potsdam, Prusia. Tatăl ei a fost Prințul Friedrich Karl al Prusiei, fiul Prințului Carol al Prusiei și al soției lui, Prințesa Maria de Saxa-Weimar-Eisenach. Mama ei a fost Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau, fiica lui Leopold al IV-lea de Anhalt-Dessau. Tatăl ei, nepot de frate al împăratului Wilhelm I al Germaniei, s-a distins pe câmpul de luptă în bătălia de la Metz și în campaniile din 1870-71 în timpul războiului franco-prusac.

Ducesa de Connaught împreună cu familia, 1890.

La 13 martie 1879, Prințesa Luise Margarete s-a căsătorit cu Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn la Castelul Windsor.^[1] Prințul Arthur era al șaptelea copil și al treilea fiu reginei Victoria și al Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. După căsătorie, numele Luisei Margarete a fost anglicizat ca Louise Margaret. Ducesa de Connaught și-a petrecut primii douăzeci de ani de căsătorie însoțindu-și soțul în tot imperiul britanic. Ducele și Ducesa de Connaught au cumpărat Bagshot Park în Surrey ca reședința lor de la țară iar după 1900 au utilizat Casa Clarence ca reședința din Londra. Și-a însoțit soțul în Canada în 1911 când Prințul Arthur și-a început mandatul de guvernator general.

Ducesa de Connaught a murit de gripă și bronșită la Casa Clarence. A devenit primul membru al familiei regale britanice care a fost incinerat. Procedura de îngropare a cenușii într-o urnă era încă necunoscut la acea vreme; urnă ei a fost transportată într-un sicriu obișnuit în timpul ceremoniei de înmormântare. Cenușa a fost îngropată în cele din urmă la cimitirul regal Frogmore. Ducele de Connaught i-a supraviețuit aproape douăzeci și cinci de ani.

Date personale
Prințesa Luise Margarete
Ducesă de Connaught și Strathearn

Nume la naștere	Luise Margarete Alexandra Viktoria Agnes
Născută	25 iulie 1860 Potsdam, Prusia
Decedată	14 iulie 1917 (56 de ani) Casa Clarence, Londra
Înmormântată	Frogmore, Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (gripă)
Părinți	Prințul Friedrich Karl al Prusiei Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau
Frați și surori	Prințul Friedrich Leopold al Prusiei Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei Prințesa Maria a Prusiei
Căsătorită cu	Arthur, Duce de Connaught și Strathearn
Copii	Margaret, Prințesă a Suediei Prințul Arthur de Connaught Lady Patricia Ramsay
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

• 1932: Dimitrie Paciurea (n. 1873,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] București, România – d. 1932,^[1]^[2]^[3]^[4]^[7]^[5]^[6] București, România) a fost un sculptor român. Stilul său simbolic și reprezentațional contrastează puternic cu stilul simplificat până la esența pură al contemporanului și conaționalului său Constantin Brâncuși.

În anul 2012 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Născut în București, a studiat aici între 1890 și 1894 la Școala de Arte și Meserii, secția Mecanică, apoi Sculptură, avându-l ca profesor pe sculptorul Wladimir Hegel, care i-a insuflat cultul pentru formă, și care l-a sprijinit să își continue studiile la Paris^[9] (între 1896 și 1900). Studiază în perioda 1895 - 1899, sprijinit de Ministerul Agriculturii, Comerțului, Industriei și Domeniilor la Școala de Arte Decorative și Industriale din Paris după care se înscrie la Școala de Belle-Arte, atelierul lui Gabriel Thomas, apoi al lui Jean-Antoine Injalbert. Între anii 1898 - 1899 studiază în cadrul Academiei Julian, în atelierele lui William Bouguereau și Gabriel Ferrier.^[10]

Debutează în 1894 la Expoziția artiștilor în viață, fiind apoi prezent la Saloanele Oficiale, la manifestările "Cercului artistic" și ale "Tinerimii artistice". În 1919 se află printre membrii fondatori ai Societății "Arta română". Operele îi sunt prezentate în expoziții personale în București, în 1907, 1922 (împreună cu Cornel Medrea), 1930. A participat de asemenea la expoziții de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) și la Bienala de la Veneția (1924). Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Școala Națională de Arte Frumoase din București.

Încă de la primele sale lucrări a apărut foarte clar desprinderea de formulele academizante - destul de respectate de colegii din institutele de artă bucureștene - orientarea decisă spre o creație, în care tradiții îndepărtate și experiențe apropiate coexistă, aducând originalitate și distincție în sculptura românească. Aluziile la patrimoniul bizantin sau al Renașterii (Gigantul, 1905; Christ încoronat cu spini, 1907) se produc în desfășurarea unui discurs plastic ce vizează realitățile epocii. Cu o forță imaginativă alimentată de viziuni mitice, Paciurea începe să amplifice sensurile realului prin montaje neașteptate, cu program simbolic sau prin inventarea unor ființe fantastice. De la Omul primitiv (1906) și Sfinxul (1913), trece la seria de "Himere": Himera văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopții. Paciurea a realizat și un mare număr de portrete, compoziții (Fata cu ulciorul, 1920) și un proiect nerealizat pentru un monument al Unirii Principatelor Române.

Este înmormântat la Cimitirul Bellu fig. 35A.

Opera

Himera văzduhului

Himera apei

Lucrări monumentale:

1904 - Mon. Gheorghe Duca (bronz, grup alegoric), București;
1906 - Omul primitiv;
1905 - Două fântâni, cu arh. V.G. Ștefănescu, Parcul Carol, Craiova, Dolj;
1905 - Gigantul (piatră), frontonul Muzeului „Grigore Antipa”(distrus);
1907 - Christ încoronat cu spini;
1912 - Madona Stolojan, Cimitirul Bellu, București;
1913 - Sfinxul;
1920 - Fata cu ulciorul (portret);
1931 - Zeul Pan, Academia României din Roma, Italia;
1931 - Seria Himere - Himera văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopții.

Lucrări în colecții publice:

Muzeul Național de Artă al României, București;
Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București;
Muzeul de Artă, Brașov;
Muzeul de Artă, Cluj-Napoca;
Muzeul de Artă, Constanța;
Muzeul de Artă, Craiova, Dolj.

Expoziții

Himera pământului

Expoziții personale:

1907 - cu Gheorghe Petrașcu, Ateneul Român, București;
1922 - cu Gabriel Popescu și Cornel Medrea, Ateneul Român, București;
1930 - cu Gabriel Popescu și Iosif Steurer, Muzeul Aman, București;
1932 - Pavilionul Artelor, București;
1957, 1973 - Expoziție retrospectivă, Muzeul Național de Artă al României, București.

Expoziții de grup:

1894 - 1896 - Expoziția Artiștilor în Viață, București;
1905, 1910, 1923 - Cercul Artistic, București;
1907 - 1909, 1913 - 1915, 1928 - Tinerimea Artistică, București;
1909 - 1911, 1913, 1914, 1927 - 1929, 1931 - Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, București;
1912 - Tinerimea artistică, München, Germania;
1912, 1929 - Expoziția Universală, București;
1917 - 1918 - Expoziția artiștilor români, București;
1919 - Arta Română, Salonul sculptorilor români, București;
1920 - 1921, 1923 - Arta Română, București;
1924 - Cercul Artistic și Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, Veneția, Italia;
1924 - Bienala de artă, ediția a XIV-a, București;
1925 - Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, Paris, Franța;
1925 - Expoziția de artă românească, Muzeul Jeu de Paume, București;
1929 - Salonul Oficial de Grafică, Barcelona, Spania;
1930 - Expoziția de artă românească veche și modernă, Bruxelles, Belgia;
1931 - Expoziția de artă românească, București;
2008 - Against Nature: the Hybrid Forms of Modern Sculpture, Henry Moore Institute, Leeds, Marea Britanie;
2009 - Centrul de Artă Modernă și Contemporană, Messiah, Debrecen, Ungaria;
2011 - L’Europe des esprits ou la fascination de l’occulte 1750-1950, Muzeul de Artă Modernă și Contemporană, Strasbourg, Franța.

Premii și distincții

1894 - Mențiune onorabilă Expoziția Artiștilor în Viață;
1905 - Premiul I, împreună cu arhitectul V.G. Ștefănescu, concurs pentru două fântâni monumentale, Craiova, Dolj;
1909, 1910 - Premiul al II-lea la Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, București;
1914 - Medalia cl. a II-a la Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, București;
1927 - Premiul Național pentru Sculptură (pentru Himera văzduhului);
1929 - Medalia de bronz „Marele premiu clasa a II-a” pentru Zeul războiului la Expoziția universală din Barcelona, Spania.

Galerie imagini

Statuia Gigant expusă în Parcul Carol din București, parte din grupul cu Statuile Giganții

Dimitrie Paciurea

Date personale

Născut

1873^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]

București, România

Decedat

1932 (59 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[7]^[5]^[6]

București, România

Înmormântat

Cimitirul Bellu

Cetățenie

România

Ocupație

sculptor

Activitate

Domeniu artistic

sculptură

Studii

Academia Julian, Universitatea Națională de Arte București, Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris

Pregătire

Wladimir Hegel, Gabriel Thomas, Jean-Antoine Injalbert, William Bouguereau, Gabriel Ferrier

Profesor pentru

Margareta Cosăceanu, Vasile Blendea, Ion Irimescu, Gheorghe D. Anghel, Teodor Burcă, Romulus Ladea, Oscar Han, Gheorghe Naum, Iosif Fekete, Ion Jalea

Mișcare artistică

„Arta Română", Tinerimea artistică

Opere importante

Himera văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopții

Premii

1927 - Premiul Național pentru Sculptură (pentru Himera văzduhului)

Membru post-mortem al Academiei Române

* 1939: Neculai Costăchescu (n. 1876, Huși - d. 14 iulie 1939, Iași) a fost un chimist și om politic român, profesor la Facultatea de Științe și la Facultatea de Medicină a Universității din Iași, membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

Neculai Costăchescu a absolvit Liceul Național din Iași și a obținut bacalaureatul la Universitatea din Iași. S-a înscris la Facultatea de Științe, secția Fizico-Chimice a Universității din Iași urmând și Școala Normală Superioară (1895-1896) condusă de Anastasie Obregia. În anul 1901 a obținut licența în științe fizico-chimice și a fost numit șef de lucrări la Facultatea de Chimie, Laboratorul de chimie minerală, condus de profesorul Petru Poni.^[1]^[2]

După ce a devenit doctor în chimie (1905), beneficiind de bursa Adamachi a Academiei Române studiază chimia timp de patru semestre la Universitatea din Zurich în laboratorul profesorului Alfred Werner.^[1]

Neculai Costăchescu a fost ministru al Instrucției în două guverne Maniu (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 și 13 iunie-9 octombrie 1930) și un guvern Mironescu

Neculai Costăchescu

Date personale
Născut	1876 Huși
Decedat	14 iulie 1939 Iași
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	chimist politician
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Chimie
Instituție	Universitatea din Iași
Alma Mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Cunoscut pentru	Ministru al Instrucției Primul decan al Facultății de Chimie Industrială al Școlii Politehnice „Gheorghe Asachi”
Societăți	Membru al Academiei Române

• 1954: Moisei Gamburd, pictor român (n. 1903)

• 1954 - A murit Jacinto Bonavente Martinez, autor dramatic spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe 1922 (“Noaptea sabatului”, “Logodnica de zăpadă”, “Scrisori de femeie”) (n.12.08.1866).

Jacinto Benavente s-a născut la Madrid în 12 august 1866. A urmat Dreptul, dar la moartea tatălui său și-a întrerupt studiile, plecând într-o lungă călătorie prin Anglia, Franța și Rusia (unde se spune că ar fi lucrat, între altele, ca director de circ), pentru a se consacra, la întoarcere, pe de-a-ntregul creației literare. A debutat în 1893 cu un volum de versuri și cu o culegere de nuvele, urmate de celebrele Cartas de mujers (Scrisori de femei), în maniera lui Marcel Prévost. Prima sa lucrare dramatică este El nido ajeno (Cuibul străin), a cărei premieră a avut loc la Madrid în 1894.

Monument în parcul Retiro, Madrid.

În continuare, an de an, a oferit scenei spaniole câte două sau trei piese, multe dintre ele scrise la cererea expresă - și în conformitate cu necesitățile - celor mai faimoase trupe teatrale din vremea aceea, lucru care îi aduce în scurt timp celebritatea. În 1912, este ales membru al Academiei Spaniole. În 1922, prolificul dramaturg - devenit între timp idolul publicului madrilen - întrepinde un triumfal turneu în ambele Americi, în cursul căruia i se decernează Premiul Nobel, la întoarcere fiind aclamat (și proclamat) ca "principele geniilor spaniole moderne". Dramaturgul a murit la Madrid, în 14 iulie 1954. În parcul Retiro este un monument pentru el.

A scris:

El nido ajeno (Cuibul străin) (1894)
Gente conocida (Oameni cunoscuți) (1896)
La comida de las fieras (Hrana fiarelor) (1898)
La noche del sábado (Sâmbătă noaptea) (1903)
Rosas de otoño (Trandafiri de toamnă) (1905)
Los malhechores del bien (Răufăcătorii de bine) (1905)
Los intereses creados(Interesele create) (1907) - (este socotită capodopera autorului)
Señora ama (Stăpâna) (1908)
El marido de su viuda (Soțul văduvei sale) (1908)
El principe que todo lo aprendió en los libros (Prințul care a învățat totul din cărți) (1909)
El nietecito (Nepoțelul) (1910)
La malquerida (Cea neuitată)(1913)
La ciudad alegre y confiada (Orașul vesel și încrezător)(1916)
Campo de armiño (Câmp de hermină) (1916)
La Cenicienta (Cenușăreasa) (1920)
Lecciones de buen amor (1924)
La mariposa que voló sobre el mar (Fluturele care a zburat deasupra mării) (1926)
Pepa Doncel (1928)
Vidas cruzadas (Vieți încrucișate) (1929)
Los andrajos de la purpura (Zdrențele purpurei) (1930)
La novia de nieve (Logodnica de zăpadă) (1934)
Aves y pájaros (Păsări și zburătoare) (1940)
La honradez de la cerradura (1942)
La infanzona (1945)
Titania (1946)
Abdicación (1948)
Ha llegado Don Juan (1952)
El alfiler en la boca (1954)

Jacinto Benavente

Date personale
Născut	12 august 1866 Madrid, Spania
Decedat	14 iulie 1954 (87 de ani) Madrid, Spania
Părinți	Mariano Benavente[*]
Naționalitate	spaniolă
Cetățenie	Spania
Etnie	spanioli
Ocupație	dramaturg
Limbi	limba spaniolă^[1]
Studii	Universitatea Complutense din Madrid
Activitatea literară
Specie literară	teatru
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură^[2]^[3] Hijo Predilecto de Madrid[]^[4] Gran Creu de l'Orde Civil d'Alfons XII[] Grand Cross of the Civil Order of Alfonso X the Wise[] Medal of Work Merit (Spain)[] Q72923021[*]
Premiul Nobel pentru Literatură, 1922

* 1957: Herbert MacKay-Fraser (n. 23 iunie 1927 - d. 14 iulie 1957) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1957.

* 1958: Abd al-Ilah ibn Ali ibn Hussein al-Hashimi sau Abdul Ilah (în arabă: عبد الإله بن علي بن حسين الهاشمي

14 noiembrie 1913 - 14 iulie 1958) a fost un prinț (emir) arab din familia Hașemită din Hidjaz , regent al Irakului între 4 aprilie 1939 - 23 mai 1953, în timpul copilăriei regelui Faisal al II-lea. Din anul 1943 a deținut titlul de Prinț moștenitor al Irakului, reconfirmat în 1953. Abd al-Ilah a deținut și rangurile militare de Feldmareșal al Armatei Regale Irakiene, mareșal al Aviației Regale Irakiene și de mareșal onorific al Aviației Regale britanice RAF.

Abd al-Ilah s-a născut în 1913 la Ta'if în Hidjaz, ca unicul fiu al celui de-al doilea și ultimului rege al Hidjazului, șeriful Ali ibn Hussein, și al soției acestuia, Nafissa Khanum. Seriful Ali ibn Hussein era fratele mai mare al regelui Faisal I al Irakului, și al reginei Aliya bint Ali, vărul primar și în acelaș timp cumnatul regelui Ghazi I al Irakului. Familia sa a fugit din Hidjaz, când Abd al Aziz Ibn Saud, emirul Nedjdului a cucerit regatul tatălui său și i-a luat titlul. Abd al-Ilah a studiat vreme de trei ani la Colegiul Victoria din Alexandria, în Egipt.

Când în Irak regele Ghazi I, a murit într un accident de automobil, Abd al-Ilah, în vârstă de 26 ani a fost ales regent al nepotului său,noul rege Faisal al II-lea, care avea doar 4 ani. Din 1943 Abd al-Ilah a fost numit și prinț moștenitor. Se consideră că Nuri Pașa as-Said, Taha al Hashimi și ofițeri naționaliști conduși de colonelul Salah ad Din Al Sabagh au sprijinit alegerea sa ca regent pentru că vedeau în el o personalitate slabă, ușor de influențat și de manipulat.^[1] Ulterior, după 1941, el a sugerat în mai multe rânduri în public necesitatea unor reforme politice, fără ,însă, să le pună în practică, și a încercat să limiteze influența lui Nuri as-Said. În 1943 a reușit să obțină pentru rege și regent prerogativa de a demite pe prim miniștri. Nuri as-Said a încercat din acest motiv să propună britanicilor să-l schimbe din funcția de regent, cu emirul Zaid, frate vitreg al regelui Feisal I și al emirului transiordanian Abdallah, a cărui candidatură o sabotase înainte

În timpul celui de-al doilea război mondial prințul Abd al-Ilah a fost deposedat de funcția sa de către ofițeri naționaliști pro-germani (din asa numitul „Pătrat de aur”, sau „Cei Șapte”) și fostul prim ministru, avocatul Rashid Ali pașa Al Kaylani. Aceștia au dirijat la 1 aprilie 1941 o lovitură de stat pro-hitleristă împotriva regimului irakian care era pro-britanic. După ce a fugit din țară, Abd al-Ilah a fost înlocuit în funcția de regent de către Sherif Sharaf. Sherif Sharaf era un verișor mai în vârstă și foarte evlavios, al regelui Faisal. Regentul detronat și fostul premier Nuri as Said s-au refugiat la Amman ca oaspeți ai emirului hașemit al Transiordaniei,Abdallah I. La 2 mai 1941 Marea Britanie a lansat o ofensivă împotriva rebelilor irakieni. La 26 mai, ziarul New York Times a relatat că Abd al-Ilah a chemat la rezistență pe toți conducătorii tribali și religioși arabi împotriva regimului pro-german instalat la Bagdad. El s-a adresat in mod specific poporului irakian, armatei și poliției cerându-le să îndeplinească „această sarcină dificilă”. La 2 iunie „Guvernul de apărare națională” al lui Rashid Ali pașa a fost înlăturat de la putere de către trupele britanice, iar șeful rebel a fugit în Persia.Abd al-Ilah a revenit la Bagdad și a fost repus în funcția de regent.

Colaborând cu Nuri as-Said cu multe rezerve, Abd al-Ilah a continuat o politica naționalistă moderată, menținând relații apropiate cu Puterile Aliate.

În 1942 prințul a oferit un dineu oficial somptuos în cinstea trimisului președintelui Roosevelt, Wendell Wilkie. În 1945 Abd al-Ilah a vizitat Statele Unite și a fost cel dintâi șef de stat găzduit de noua pereche prezidențială de la Casa Albă, soții Harry și Bess Truman. Cu această ocazie Abd al-Ilah, ca regent al „Irakului prieten”, a fost decorat cu Legiunea de Merit a Statelor Unite. În 1948-1949 armata irakiană a participat la războiul împotriva Israelului. În anii 1950 și până la moarte Abd-al Ilah a cochetat cu ideea unei uniri a Irakului cu Siria, aspirand la răsturnarea regimurilor republicane siriene si fiind, poate, interesat în tronul Siriei ^[4] . Intervențiile sale în afacerile Siriei nu au avut succes, și au atras critici grele în Irak.Împotriva lui Nuri Said Abd al-Ilah a apelat uneori la politicieni rivali acestuia, precum Salih Jabr

In 1953 când regele Feisal al II-lea a ajuns la majorat, Abd al-Ilah a încetat de a mai fi regent. Totuși el a continuat să fie prinț moștenitor, un consilier apropiat al tânărului monarh și să sprijine o politică externă favorabilă Occidentului. În 1955 Irakul a adoptat Pactul de la Bagdad, cunoscut și ca Organizația Tratatului Central CENTO, alături de Iran,Pakistan, Turciași Marea Britanie. Sediul CENTO se afla la Bagdad. În mai 1957 regele Feisal al II-lea, prințul Abd al-Ilah și primul ministru Nuri as-Said au primit la Bagdad vizita de 8 zile a regelui fondator al Arabiei Saudite, Ibn Saud. Aceasta era cea dintâi vizită a acestuia în Irak si era destinată să celebreze participarea Irakului la o Federație Arabă cu Iordania și ruptura cu Egiptul panarabist condus de Gamal Abdel Nasser.

La 14 iulie 1958 colonelul Abd al Karim Al Kassem a condus o lovitură de stat militară care a dat jos regimul monarhic și a dus la proclamarea Republicii Irak. Abd al-Ilah a neglijat în mare măsura politica internă în favoarea celei externe si nu a fost luat prin surprindere de opoziția din cadrul armatei. În cursul loviturii de stat, cand palatul regal a fost împresurat de militarii rebeli, Abd al-Ilah nu a încercat să fugă, a ordonat gărzii regale să nu opună rezistență, și a pus să se ridice steagul alb pe clădire, in speranta ca se va permite familiei regale să părăsească țara (cum a fost, de pildă, în Egipt). A fost omorât în curtea palatului regal, cu mama sa, prințesa Nafisa, soția sa, prințesa Hiyam, nepotul său de 6 ani, prin foc de pușcă automată, de către căpitanul Abd As-Sattar As Sab care îi conducea pe asaltatori. Împreună cu el au mai fost uciși tânărul rege Feisal al II-lea, prințesa Abadiya și alți demnitari și slujitori. După descrierea entuziastă publicată de agenția de știri a regimului Nasser, M.E.N., cadavrul lui Abd al-Ilah a fost târât pe strada Al Rashid „ca un cadavru de câine, mutilat bucată cu bucată” de către mulțime. Apoi a fost spânzurat de pe balconul ministerului apărări

Abd al-Ilah عبد الإله
Abd al-Ilah ca regent al Irakului, la Mount Vernon, 1945

* 1964: Axel Christian Georg, Prinț al Danemarcei și Islandei (daneză Prins Axel Christian Georg til Danmark og Island; 12 august 1888 - 14 iulie1964) a fost prinț danez și islandez, nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și văr primar cu regele Christian al X-lea al Danemarcei, regele Haakon al VII-lea al Norvegiei, regele Constantin I al Greciei, regele George al V-lea al Regatului Unit, împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei și Ernest Augustus al III-lea, Duce de Brunswick. Prințul Axel a fost un popular patron al sporturilor. A fost un membru proeminent al Comitetului Internațional Olimpic și ofițer al marinei regale daneze.

Prințul Axel

Prințul Axel al Danemarcei și Islandei

Date personale
Nume la naștere	Axel Christian Georg
Născut	12 august 1888 Copenhaga, Danemarca
Decedat	14 iulie 1964 (75 de ani) Copenhaga, Danemarca
Înmormântat	Palatul Bernstorff
Părinți	Prințul Valdemar al Danemarcei Prințesa Maria de Orléans
Frați și surori	Prințesa Margaret a Danemarcei Prince Aage, Count of Rosenborg[] Count Viggo of Rosenborg[] Count Erik of Rosenborg[*]
Căsătorit cu	Prințesa Margareta a Suediei
Copii	Prințul George Valdemar Prințul Flemming (mai târziu Contele de Rosenborg)
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

• 1965: Matila C. Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iași – d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer și istoric român. A intrat în diplomație în 1909, ajungând la rangul de ministru plenipotențiar. A demisionat din serviciul diplomatic după numirea generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două universități din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale privitoare la numărul de aur și proporțiile ideale în artă și în natură.

Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofițer, calitate în care a luptat în Războiul de Independență, ca sublocotenent în Regimentul al 3-lea de artilerie. După luptele de la Plevna a fost decorat de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a.^[1] Bunicul său a fost colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe praporgicul (sublocotenent în armata țaristă/rusă) Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou înființata Scoală de Chirurgie din București.^[2] În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul de căpitan, Anton Costiescu fusese unul din cei trei ofițeri care s-au dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare.^[3]. Ulterior se distinsese inventând un echer grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului.^[4]Colonelul Costiescu era și un francmason activ fiind inițiatorul reconstituirii Marii Loji Naționale a României.^[5]Anton Costiescu a fost membru al lojii masonice „Înțelepții din Heliopolis” din București.^[6]

Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica beizadelei Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea Principatelor, Grigore al V-lea Ghica, și al Ecaterinei (Catița) Balș (1835-1913).^[7] Așadar, Matila Ghyka a fost strănepotul, din partea mamei, al lui Grigore Alexandru Ghica, care ca domnitor al Moldovei a fost denumit Grigore al V-lea Ghica, ultimul domnitor al Moldovei (1854-1856), înainte de Unirea Principatelor.

Mezalianța dintre Maria Ghyka și Matila Costiescu a fost încheiată în grabă și desfăcută tot în grabă, având în vedere că părinții săi au divorțat la puțin timp după nașterea lui Matila. Copilului i s-a dat prenumele tatălui, dar nu și numele de familie al acestuia,el fiind numit de la început Matila Ghyka,^[8]înfiat de Grigore Ghika, o rudă a mamei sale. El a fost crescut de mama sa în casa bunicii sale Ecaterina Ghyka, născută Balș, petrecând majoritatea timpului la Iași și stând în timpul verii și toamna la conacul familiei Balș de la Dumbrăveni. Învață franceza în familie și germana cu guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-1940), fratele vitreg (care n-a avut copii) al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul studiilor pariziene și care i-a dat numele și titlul de prinț ^[9](detalii despre numeroasa familie Ghyka precum și despre locurile unde a trăit prințul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu).

În septembrie 1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris ca intern la școala “Sainte Anne” din Saint Ouen (o suburbie a Parisului) a ordinului catolic Saint François de Sales, scoală de nivel liceal, cu condiția strictă ca el să nu fie convertit la catolicism. După un an, Maria Ghika afla că fiul ei trecuse la catolicism. Deși mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofițer de marină și se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul era organizat de călugării iezuiți, care fuseseră obligați să părăsească teritoriul Franței în urma noii legi din 1880 privitoare la laicizarea învățământului francez. Deși situată pe un teritoriu sub administrația coroanei britanice, școala era specializată în pregătirea candidaților pentru o carieră în marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că școala își urma programa de învățământ pentru examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esențială pentru admiterea în Școala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, ca elev-aspirant la Școala Navală Franceză din Brest, institutie de rang universitar, transcrisă uneori ca Academia Navală.

În 1899 Matila Ghyka termină Școala Navală și se angajează în marina franceză cu gradul de aspirant, primul grad de ofițer în marina militară, fiind repartizat pe fregata "Iphigénie", o fregată cu pânze, dotată și cu un motor auxiliar. Comandantul navei era Henri-Louis Manceron, (1848-1917), avansat ulterior la rangul de contra-amiral, șef de stat major al marinei militare franceze ^[10]^[11]

Prima misiune a fregatei a fost o călătorie în Martinica unde nava a staționat timp de trei luni în portul Saint Pierre pentru paza insulei. În memoriile sale, Matila Ghyka descrie în mod pitoresc orașul și viața societății creole din orașul Saint Pierre, care a fost complet distrus ca urmare a erupției vulcanului Pelée din 1902. La întoarcere, fregata “Iphigénie” participă la manevrele escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-și călătoria până la Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest, la 1 august 1900.

Crucișătorul Elisabeta pe care a servit Matila Ghyka în 1900-1901

Ion Lahovari, ministrul Afacerilor Externe al României și un prieten al familiei Ghyka, l-a convins să se întoarcă în țară și să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila Ghyka se prezintă la Constanța, fiind repartizat pe crucișătorul „Elisabeta”, singurul crucișător al marinei române. În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucișătorul stând în cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staționat la Galați, unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situația de pe ostrovul Bujor de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria și România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept consecință alipirea ostrovului de malul românesc.

Matila Ghyka a fost apoi detașat la „Școala de Mine și Torpile” a marinei militare române, care, în timpul verii, funcționa la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumusețile Deltei Dunăriiși ale Lacului Razim.

În 1904 Matila Ghyka se hotărăște să-și continue studiile și obține un concediu în acest scop. El pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d'électricité” – Supélec (Școala superioară de electricitate).^[12] Școala, care face parte din grupul de instituții de învățământ superior cunoscut sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înființată în 1894 de Société Internationale des Électriciens (Societatea Internațională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor și Electroniștilor) din Franța și este considerată una din cele mai prestigioase și selective școli ale învățământului tehnic din Franța. Fiind absolvent al Școlii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate și Matila Ghyka a reușit să treacă restul examenelor necesare în cursul unui an, obținând diploma de inginer electrician în 1905.

În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenței vieții asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsuflețite. El a avut prilejul să-și discute părerile cu Gustave Le Bon, sociolog și cercetător științific francez. Cunoscut în special pentru studiile sale în domeniul științelor sociale, Le Bon se precupase și de problema echivalenței dintre masă și energie, publicând diferite lucrări asupra acestui subiect la începutul secolului al XX-lea.^[13]^[14]^[15]^[16] Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al doilea principiu al termodinamicii, ținând seama de diferența transcendentală dintre materia anorganică și cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depășea, dar a cerut părerea lui Henri Poincaré, una din somitățile științifice ale vremii. Deși Poincaré considerase că punctul de vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu și dintr-o altă perspectivă preocupările sale cu privire le diferența dintre materia vie și cea neînsuflețită. Este totuși de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunțase lui Le Bon, a fost emisă și dezvoltată mai târziu de alți cercetători ca James Johnstoneîn lucrarea „Mecanismul vieții” ^[17] și de Raymond Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie” ^[18]

La întoarcerea în țară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N. Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de torpile și de electricitate la școala de ofițeri de marină de la Constanța.^[19]

În anul următor, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria au decis să facă o croazieră pe Marea Neagră. În acest scop, vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost echipat ca yacht regal. Matila Ghyka și colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiți aghiotanți ai principelui Ferdinand, fiind însărcinați să-l însoțească în croazieră. În cursul călătoriei yachtul s-a oprit la Ialta, unde principele Ferdinand și principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici.

La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, l-a numit pe Matila Ghyka șef al Serviciului tehnic al marinei, nou înființat.

În 1906, regele Carol I a decis să-l investească pe șahul Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar cu ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante. Decizia a fost luată ca urmare a vizitei făcute de șah în Europa și decorarea sa de către marile cancelarii. Ion Lahovary, ministrul afacerilor străine, a însărcinat o delegație condusă de principele George-Valentin Bibescu, văr cu Anton și Emanuel Bibescu, căruia i s-a conferit rangul de ambasador extraordinar, să se deplaseze la Teheran, pentru a-i înmâna decorația. Din delegație mai făceau parte Matila Ghyka, cu gradul de locotenent, în calitate de atașat militar și George Stoicescu ca atașat diplomatic. Numirea lui George-Valentin Bibescu era justificată de participarea sa la un raliu automobilistic în cursul căruia traversase Persia, ajungând până la Isfahan și fusese în misiune diplomatică la șahul Persiei. Gheorghe Stoicescu, care fusese numit de curând secretar de legație în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, a avut ulterior o bogată experiență diplomatică. De asemenea, el era bine introdus în societatea vremii, însurându-se după câțiva ani cu Simone de Caillavet, nepoata lui Anatole France; căsătoria nu a durat însă, iar Simone s-a remăritat mai târziu cu scriitorul André Maurois.^[20]

Prima parte a călătoriei de la București la Baku a fost făcută cu trenul. Apoi delegația a luat un vapor cu care a ajuns la Bandar-e Anzali Rasht în Persia, unde a fost întâmpinată de reprezentații șahului. De la Rasht călătoria a fost făcută cu landouri, peste noapte înnoptându-se în caravanseraiuri. Trecând peste munții Elbrus în apropiere de Rudbar, expediția s-a oprit la ruinele castelului Alamut, unde domnise sheikul Hassan-i Sabbah în secolul al XI-lea. În memoriile sale, Matila Ghyka menționează că citise în Franța despre „legenda bătrânului de pe munte și a castelului numit Alamout” fără a-și aminti exact sursa; el se referă la un roman citit pe timpul școlii pariziene, fapte regăsite și în relatarea călătoriilor lui Marco Polo, unde este prezentată legenda.^[21]

În timpul drumului de la coasta Mării Caspice la Teheran, avuseseră loc tratative îndelungate cu reprezentanții șahului cu privire la protocolul care trebuia respectat. George Bibescu a cerut să se respecte protocolul urmat cu zece ani mai devreme, când Charles Hardinge, primul lord Hardinge of Penshurst, îi adusese șahului Ordinul Jartierei. Detaliile fuseseră copiate după protocolul de la Shahabad, negociat pentru primirea la Teheran a delegației țarului Petru cel Mare după victoria în războiul ruso-persan din 1722-23. Detaliile se refereau în special la modul de primire și la drepturile delegaților străini. Printre altele, bazat pe precedentul stabilit pentru misiunea Lordului Hardinge, Bibescu a insistat asupra necesității decorării tuturor membrilor delegație cu Ordinul Leului și al Soarelui,^[22] cea mai înaltă decorație persană, și anume cu gradul de Marea cruce cu diamante pentru ambasadorul extraordinar, Steaua cu rang de cavaler comandor pentru atașatul militar și cu Steaua cu rang de comandor pentru atașatul diplomatic.

Primirea de către șahul Persiei a decurs fără alte incidente și delegația română s-a întors în țară, trecând prin portul Batumi, unde îi aștepta crucișătorul Elisabeta.

Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se comandaseră în Anglia patru vedete torpiloare, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907.^[23] Deoarece erau nave fluviale și aducerea lor pe mare implica riscuri, locotenent-comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluția de a le aduce prin sistemul european de canale navigabile și, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să contacteze autoritățile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. În august 1907, guvernul german își dăduse acordul, cu condiția ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere că Matila Ghyka nu era doar ofițer de marină, ci și inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să se deplaseze în Anglia pentru a face recepția navelor la șantierele navale Thames Iron Works din Canning Town, lângă Londra și pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galați.

Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii pentru navigație maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia dintre monitoare s-a rupt și a fost necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare, flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la Bamberg.

Pentru trecerea interfluviului dintre Rin și Dunăre între Bamberg și Kelheim a fost utilizat Canalul Regele Ludwig(Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei. Lungimea totală era de 178 km și creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze, dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferență de nivel de 187 m și 32 pe versantul dinspre Dunăre, pentru o diferență de nivel de 79 m. În memoriile sale, Matila Ghyka exagerează apreciind numărul lor la circa 300, dar precizează mai departe "300 cred", dar fără îndoială atât numeroasele ecluzări cât și halaj în lungul canalului cu o viteză care nu depășea 3 km/oră, dădeau impresia unei călătorii fără sfârșit.

Dunărea era utilizată pentru navigație, însă nu fusese amenajată astfel încât pe cursul superior monitoarele trebuiau din nou remorcate. Totuși flotila a trecut cu succes prin zona de rapiduri de la Regensburg și după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galați. Matila Ghyka susține că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până la gurile Dunării.

După aceste două călătorii, Matila Ghyka nu se simțea atras de o viață de rutină în cadrul flotilei române de pe Dunăre sau a flotei Mării Negre. De aceea, când comandorul Demetriade s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă din activitate cu câteva săptămâni după revenirea lui Matila Ghyka în țară, acesta a decis să-și găsească o altă activitate, care să-i permită să călătorească mai mult, optând pentru o carieră diplomatică. Deoarece intrarea în diplomație cerea studii de drept, Ghyka a plecat să-și dea doctoratul la Bruxelles, absolvirea Scolii Navale din Franța fiind echivalată cu o licență în științe. Conducătorul său la Université Libre de Bruxelles-ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), instituția de învățământ superior francofon din Belgia,^[24] era profesorul Edmond Picard, un jurist renumit care fusese președintele baroului din Belgia și membru al curții supreme. Prin coincidență, Picard fusese și el marinar, începându-și cariera în marina comercială. Lucrând intens pentru a-și trece examenele și a-și termina teza în timpul cel mai scurt posibil, Matila Ghyka a reușit să obțină titlul de doctor în drept cu mențiunea magna cum laudeîn 1909. Pe lângă studiile juridice, Edmond Picard l-a îndrumat pe Matila Ghyka și în studiul artelor plastice, învățându-l să aprecieze arta flamandă. Influenței lui Edmond Picard i se datorează preocupările de mai târziu a lui Matila Ghyka în domeniul esteticii.

Întors la București, Matila Ghyka este numit atașat de legație la Legația Română din Berlin, ulterior se înscrie la concursul pentru atașat de legație, respectiv secretar III, la acesta din urmă, clasându-se al doilea. După un an, în timpul căreia a fost mai activ în saloanele societății berlineze decât pe linie diplomatică, Ghyka și-a cerut transferul la legația română de la Londra, în speranța unei activități mai interesante. Ministru plenipotențiar al României la Curtea Saint James era Constantin G. Manu, cumnatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (nababul), șeful Partidului Conservator, care, deși era în post de ambasador de peste zece ani, nu învățase să vorbească engleza, astfel încât rapoartele lunare ale legației erau redactate alternativ de cei doi atașați, Matila Ghyka și Anton Bibescu.

Profitând de faptul că, în anul următor (1911), Anton Bibescu fusese numit însărcinat cu afaceri al legației, Ghyka i-a cerut un concediu neoficial de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul lumii. Plecând cu vaporul la sfârșitul lunii iulie în Statele Unite, Matila Ghyka s-a oprit întâi la New York. Și-a câștigat existența lucrând la un atelier de reparat automobile și alte slujbe ocazionale, printre care și cea de figurant pentru o producție cinematografică. Și-a continuat apoi călătoria până la San Francisco, de unde a plecat cu vaporul la Yokohama, oprindu-se în Japonia, China și Ceylon, după care a ajuns din nou în Europa prin Canalul de Suez.

În iulie 1916, aflând că intrarea în război a României este iminentă, Matila Ghyka a solicitat la București să fie concentrat, deși, pe baza statutul lui său diplomatic, era scutit de serviciul militar activ. Prezentându-se la București, a primit însărcinarea de ofițer de legătură între armata română și escadra rusă staționată în portul Constanța, comandată de amiralul de Veraillon. A luat parte la misiuni de recunoaștere, atât pe mare, cât și pe uscat, înainte de declanșarea atacului trupelor bulgare și germane din 20 octombrie 1916. În momentul în care linia frontului a fost spartă, la 22 octombrie escadra rusă a părăsit Constanța, Matila Ghyka rămănând pe bordul vasului amiral, crucișătorul Rostislav. Exista speranța ca marina rusă să încerce un atac naval în zilele următoare. Însă tocmai pe 20 octombrie, o explozie a scufundat cuirasatul Imperatrița Mariya în rada portului Sevastopol, ceea ce a împiedecat aducerea la îndeplinire a planului. Matila Ghyka s-a prezentat la amiralul Aleksandr Kolceak, comandantul flotei Mării Negre. După discutarea situației războiului naval, Kolceak l-a trimis pe Matila Ghyka în România. Noua însărcinare a lui Ghyka a fost cea de ofițer de legătură pe lângă misiunea navală franceză, condusă de marchizul de Belloy. A părăsit Bucureștii în ziua de 6 decembrie 1916, cu câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în oraș, luându-și în primire noile însărcinări cu câteva zile mai târziu, la Galați. Între timp armata germană ocupase în totalitate Dobrogea și partea de sud a Deltei Dunării, până la brațul Sulina. În portul Galați erau ancorate câteva sute de barje cu alimente care fuseseră aduse în timpul retragerii și riscau să fie distruse de tirul artileriei germane și bulgare de pe malul opus. Sarcina forțelor navale era de a le duce în siguranță în brațul Chilia, convoaiele trebuind să navige sub protecția unor torpiloare în nopțile fără lună pentru a nu fi detectate de artileria inamică de pe malul drept. Matila Ghyka a avut comanda câtorva din aceste convoaie. Operația a fost reușită înainte de a deveni imposibilă, ca urmare a minării șenalului navigabil al Dunării și a accesului în brațul Chilia. Ulterior, Matila Ghyka a fost numit șef-adjunct al statului major al flotilei române de pe Dunăre, care se afla în portul Chilia sub comanda amiralului Vasile Scodrea.

După Revoluția din Rusia în februarie 1917 operațiile navale cu marina militară rusească au fost complet oprite, iar relațiile cu puterile occidentale deveniseră de imporanță deosebită pentru guvernul român. De aceea, în iunie 1917, Matila Ghyka a fost numit atașat naval la Londra, post nou înființat. După semnarea Tratatului de Pace de la București legația română de la Londra s-a aflat într-o situație dificilă, încercând să convingă aliații că România avea intenția de a reintra în război, de îndată ce circumstanțele o vor permite. După încheierea armistițiului la 11 noiembrie 1918 legația română din Londra și-a reluat funcțiunile obișnuite.

La 27 noiembrie 1918, Matila Ghyka s-a însurat cu Eileen O'Conor (n. 1897), fiica fostului ambasador al Regatului Unit la Constantinopol și la Sankt Petersburg Sir Nicholas Roderick O'Conor of Dundermott (d. 1908) și a doamnei Minna Margaret Hope-Scott (d. 1934). Ceremonia religioasă a avut loc la catedrala catolică The Church of the Immaculate Mary, cunoscută sub numele de Brompton Oratory din Londra, acolo unde s-au căsătorit și alte celebrități, precum Stéphane Mallarmé, Edward Elgar sau Alfred Hitchcock. Familia Ghyka a avut doi copii: Maureen Rose Fearga Ghyka (3 august 1920 – 25 august 1979) și Roderick Ghyka (21 decembrie 1923 – august 1978).

Deși a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Străine și a avut însărcinări în cadrul diferitor legații române, Matila Ghyka nu a avut o activitate diplomatică susținută, funcțiunile sale fiind mai mult legate de relații publice sau culturale, exceptând stagiul său în țările nordice. Misiunile sale diplomatice au fost întrerupte de perioade în care fie era pus în disponibilitate, la cerere, fie era rechemat la București. A fost numit mai întâi ca atașat de legație la Berlin, apoi din 1911 la Londra, unde este avansat secretar de legație.

În decembrie 1918 Matila Ghyka a fost numit ca atașat de legație la Roma pentru șase luni de zile, începind cu prima zi a anului următor.^[25] În 1919, Matila Ghyka a fost trimis în misiune în Statele Unite ale Americii, pentru a organiza repatrierea emigranților români, în marea lor majoritate transilvăneni, care doreau să beneficieze de posibilitatea de împroprietărire ca urmare a reformei agrare. În 1921 a fost numit atașat de legație la Madrid, unde șeful legației era George Cretzianu, dar, după un an, legația a fost desființată din motive bugetare, Matila Ghyka fiind rechemat la București. În 1924 a fost numit consilier de legație la Varșovia, dar după un an a cerut punerea în disponibilitate și s-a instalat la Paris unde a locuit câțiva ani.

În timpul șederii la Paris a intrat în cercul scriitorilor francezi, întreținând relații de prietenie cu Paul Valéry, Léon-Paul Fargue, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry, Laurent de Sercey, André Beucler, Lucien Fabre, Louise Leveque de Vilmorin și alții. Tot în această perioadă a început să scrie lucrările sale de estetică, publicând în 1927, la Paris, prima sa lucrare Esthetique des proportions dans la nature et les arts (Estetica proporțiilor în natură și în artă).

Având în vedere experiența sa atât în probleme navale cât și în domeniul dipomatic, în 1928 Matila Ghyka a fost numit consilier al delegației române la Comisia Europeană a Dunării, care își avea sediul la Viena. După un an a fost rechemat la București, luând postul de adjunct al șefului direcției protocolului din Ministerul Afacerilor Străine.

Matila Ghyka cu familia în 1935

În 1931, după urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea, Matila Ghyka a fost numit ministru plenipotențiar al României la Stockholm. Noul său post implica, pe lângă reprezentanța în Suedia, și acoperirea relațiilor diplomatice cu Finlanda, Norvegia, Olanda și Danemarcaunde România nu avea legații.

În același timp și-a continuat scrierile în domeniul esteticii, dezvoltând-și ideile în diferite lucrări, cea mai importantă fiind Numărul de aur - Rituri și ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizațiilor occidentale publicată în 1931 cu o prefață de Paul Valéry. În 1933 a ieșit de sub tipar singurul său roman,Pluie d'Etoiles (Ploaie de stele), care, deși nu a avut succesul internațional pe care l-au avut lucrările sale de estetică, a cunoscut mai multe ediții în Marea Britanie și cronici favorabile.

După o altă întrerupere a activității sale, în toamna anului 1936 a fost numit adjunct al lui Vasile Grigorcea, ministrul plenipotențiar al României la Curtea Saint James (Londra). Sosirea sa în Regatul Unit a coincis cu abdicarea regelui Edward al VIII-lea. Principala misiune a legației era să determine schimbarea opiniei publice engleze care, după demiterea lui Nicolae Titulescu în 1936, îi era defavorabilă regelui Carol al II-lea. Deși vizita regelui Carol al II-lea la Londra în 1938 s-a desfășurat într-o atmosferă cordială, România nu a reușit să obțină armamentul de care avea nevoie.^[26]. Tensiunile create de apropierea politică de Germania au avut drept consecință schimbări în personalul legației române de la Londra. În 1938, după vizita regelui în Regatul Unit, Vasile Grigorcea a fost rechemat și pentru câteva luni Matila Ghyka a îndeplinit funcția de însărcinat cu afaceri. După numirea lui Viorel Virgil Tileaca ministru plenipotențiar la Curtea Saint James (numirea a fost promulgată la 15 ianuarie 1939) Matila Ghyka este rechemat. După doar câteva luni, Grigore Gafencu, noul ministru al afacerilor străine, se decide să-l trimită înapoi la Londra, ca adjunct al ministrului plenipotențiar pentru probleme culturale. Numirea a fost aprobată de regele Carol al II-lea abia în august 1939, Ghyka prezentându-se la post cu câteva zile înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Cariera diplomatică a continuat până în 1940, când demisionează.

Deși era majoritatea timpului în străinătate, Matila Ghyka își menținea prezența în viața culturală din România. Astfel, participă la înființarea revistei Simetria, acțiune inițiată de arhitectul George Matei Cantacuzino. Ghyka face parte din comitetul de redacție al revistei, împreună cu Octav Doicescu, Paul Emil Miclescu (primul număr are pe frontispiciu - toamna 1939), mai târziu întrând în comitetul de redacție și Tudor Vianu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu, Titus Evolceanu, Ștefan Constantinescu, Mac Constantinescu ^[27]^[28]Revista Simetria a fost cea mai bună publicație de teorie a artei din literatura noastră de specialitate (cf.Mihai Dim. Sturdza, op.cit.).

În iulie 1940, imediat după venirea la putere a guvernului Ion Gigurtu, Viorel Tilea este rechemat, dar refuză să se întoarcă în România și își dă demisia din cadrul Ministerului Afacerilor Străine. După preluarea puterii de Ion Antonescu, Matila Ghyka demisionează și el din cadrele ministerului, „la a doua plecare a regelui Carol al II-lea”. Împreună cu un grup redus de diplomați ai legației de la Londra se formează un Comitet Național Român, organizat la Londra, (unde Matila Ghyka era unul dintre vicepreședinți, după 1940), care nu a reușit însă să atingă statutul guvernelor în exil ale țărilor ocupate de puterile axei

Deși se cunoaște foarte puțin, prințul Matila C. Ghyka a colaborat intens în timpul războiului și după aceea la publicații de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Franța, Belgia, Algeria (pe timpul ocupării Franței de către germani) și Anglia (se cunosc cam 30 de publicații apărute în țările mai sus citate), abordând teme politice de actualitate, probleme de filosofie, estetică ș.a.m.d.

În timpul vieții, Matila Ghyka a obținut diferite distincțiii. Era cavaler al Royal Victorian Order (K.C.V.O.) și fusese decorat cu Ordinul Coroana României și cu Crucea Militară (Military Cross) a Regatului Unit, Legiunea de Onoare franceză și altele.

În 1950, în vârstă de aproape 70 de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulți ani la Chapelizod, o mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viață în timpul căreia avusese prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani ai vieții au fost triști. Lipsit de resurse materiale, Matila Ghyka a fost nevoit să-și câștige existența trăind din expediente. A făcut diferite traduceri (vezi lista lucrărilor publicate), a scris sub pseudonim romane polițiste (informație nedocumentată, ca și aceea că a colaborat cu Walt Disney, datorate lui Mircea Eliade) și chiar a fost nevoit să facă munci manuale (singurele referințe în această problemă sunt ale lui Mircea Eliade, nu știm cât de sustenabile).^[26]

În necrologul pe care l-a publicat în 1965, Mircea Eliade menționează că, la vârsta de 75 de ani, lui Matila Ghyka îi fusese dat să cunoască viața unui student sărac, trăind din expediente, adică acceptând orice fel de muncă - intelectuală sau manuală - ca să-și poată ține zilele.

„Nu știu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii strigătoare la cer: autorul neuitatului Le Nombre d’Or să fie silit, la bătrânețe, să facă pachete la Bon Marché (pachete cu hârtie colorată, căci era săptămâna Crăciunului...!). Sunt sigur însă că el, Matila Ghyka, nu s-a plâns niciodată. Nimănui!”

— Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii ^[65]

Mormântul lui Matila Ghyka și al soției sale la cimitirul Gunnersbury Cemetery, Londra, înainte de restaurare

^[66]

Soția sa, Eileen, a murit la 10 februarie 1963. Doi ani mai târziu, în ziua de 14 iulie 1965 la Londra, a murit și Matila Ghyka. Soții Ghyka sunt înmormântați în cimitirul Gunnersburydin Londra, mormântul fiind restaurat prin grija istoricului de artă Dr. Radu Varia, putând acum aprecia diferența dintre starea mormântului, înainte și după restaurarea de la finele anului 2010.

Cei doi copii ai lui Matila Ghyka au murit relativ tineri. Fiul său, Roderick Ghyka, actor din întâmplare, cu studii în Marea Britanie, a plecat în Statele Unite unde a jucat ca actor în două filme: The Battle of Love's Return (1971) și The Divine Obsession (1976), primul, o comedie romantică, al doilea un film pentru adulți, ambele regizate de Lloyd Kaufman^[67].

Roderick Ghyka a murit în 1978, iar sora sa, Maureen, care a lucrat după război la diverse instituții internaționale la Paris, în 1979. În ceea ce privește descendenții direcți, familia lui Matila Ghyka s-a stins.

Cele mai multe referințe despre viața lui Matila Ghyka, se găsesc in lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu, iar cei interesați de ultima perioadă a activității sale diplomatice, trebuie să citească ce a scris profesorul Sorin Arhire.

Volume publicate:

Esthétique des Proportions dans la nature et dans les arts, Paris, Gallimard, 1927 (există versiuni în limbile rusă, spaniolă și italiană)..
Le nombre d'or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale. Tome 1 - Les Rythmes. Tome 2 - Les Rites; ouvrage précédé d'une lettre de Paul Valéry, Gallimard 1931 (există versiuni în limbile italiană, cehă, poloneză și engleza americană). Versiune românească și note datorate lui Adrian Pătrușcă la Nemira, 2016, într-un singur volum.
Pluie d'etoiles, Gallimard, Paris 1933 (ediția engleză Again One Day, traducere de Maude Bigge, Methuen, London, 1936, ediția româneascǎ Ploaie de stele, Editura Curtea veche București 2007, traducere de Georgeta Filitti).
Essai sur le rythme, Gallimard, Paris, 1938.
A documented chronology of Roumanian history from pre-historic times to the present day, B. H. Blackwell Ltd., Oxford, 1941, translated from the french by Fernad G. Renier and Anne Cliff, Printed under the auspices of the National Committee of the Roumanian movement, versiune românească sub titlul "O cronologie documentată a istoriei României, din timpurile preistorice până astăzi", de Georgeta Filitti la Editura de Vest, Timișoara, 2010
Tour d'horizon philosophique Gallimard, Paris, 1946
The Geometry of Art and Life, Sheed and Ward, NY, 1946, frecvente reeditări după 1977 (există traducere în limba chineză).
Sortilèges du verbe, Paris, Gallimard, 1949. Cu o prefață de Léon-Paul Fargue.
Philosophie et mystique du nombre, Payot, 1952 (ediția românească, Filosofia și mistica numărului, Editura Univers enciclopedic, București, 1998, traducere de Dumitru Purnichescu, postfață de Cornel Mihai Ionescu, există traduceri în limbile spaniolă și sârbă)
A Practical Handbook of Geometrical Composition and Design, Transatlantic Arts, Alec Tiranti, London, 1956
Couleur du monde: (vol. I, Escales de ma jeunesse, vol. II, Heureux qui comme Ulysse...), 1955 (vol.I), 1956 (vol.II), Éditions Du vieux colombier, La Colombe, Paris, (ediția engleză prescurtată, The World Mine Oyster – The Memoirs of Matila Ghyka, translated from the french by the author, Wiliam Heinemann, London, 1961, prefață de Patrick Leigh Fermor). Ediția în limba română: Curcubeie – două volume, Editura Curtea Veche, București, 2003, traducere de Georgeta Filitti, reeditare într-un singur volum în anul 2014 la Polirom, Iași.

Matila Ghyka

Matila Ghyka în uniformă diplomatică (1934)

Date personale
Nume la naștere	Matila Costiescu
Născut	13 septembrie 1881 Iași, România
Decedat	14 iulie 1965 Londra, Regatul Unit
Înmormântat	Gunnersbury Cemetery[*]
Părinți	Matila Costiescu, Maria Ghyka
Căsătorit cu	Eileen O’Conor
Copii	Maureen Ghyka (1920 – 1979) Roderick Ghyka (1923 – 1978).
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer, istoric
Activitate
Domiciliu	România
Alma mater	Université libre de Bruxelles[*] École supérieure d'électricité
Organizație	Universitatea Californiei de Sud[] University of Mary Washington[]
Premii	Ordinul Regal Victorian în grad de cavaler comandor[

• 1967: Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46^[4], numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."^[5]

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.^[6] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere.^[7] Arghezi, Gala Galactionși Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.^[8]

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.^[9]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Timbru din 1980 reprezentându-l pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronicaîn colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.^[10] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.^[11]

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)^[12]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.^[13] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.^[13] În acea perioadă era și un asociat al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.^[14] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Piteșt

Tudor Arghezi la aniversarea vârstei de 85 de ani

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.^[15]

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger^[16]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani și deputat în Mare Adunare Națională.^[17] S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

Opere:

Cuvinte potrivite, poezii, 1927
Icoana de lemn, tablete, 1929
Poarta neagră, tablete, 1930
Flori de mucigai, poezii, 1931
Cartea cu jucării, poezii, 1931
Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
Ochii Maicii Domnului, 1934
Cărticica de seară, poezii, 1935
Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
Versuri, 1936
Ce-ai cu mine vântule?, 1937
Lina, roman, 1942
Eminescu, studiu critic, 1943
Versuri alese, 1946
Bilete de papagal, 1946
Una sută una poeme, 1947
Prisaca, 1948, poeme pentru copii
1907-Peizaje, 1955
Pagini din trecut, publicistică, 1955
Cântare omului, 1955
Frunze, 1961
Poeme noi, 1963
Cadențe, 1964
Silabe, 1965
Răzlețe, 1965
Versuri lungi, 1965
Ritmuri, 1966
Litanii, 1967
Noaptea, 1967
O Furnică
Testament

Tudor Arghezi

Date personale

Nume la naștere

Ion N. Theodorescu

Născut

21 mai 1880
București, România

Decedat

14 iulie 1967 (87 de ani)
București, Republica Socialistă România

Părinți

Nae Theodorescu și Maria

Căsătorit cu

Constanța Zissu
Paraschiva Burda

Copii

Eli Lotar (cu Constanța Zissu)
Mitzura (cu Paraschiva Burda)
Barutu (cu Paraschiva Burda)

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Religie

creștinism ortodox[*]

Ocupație

poet, prozator, jurnalist

Pseudonim

Tudor Arghezi

Limbi

limba română^[1]

Studii

Colegiul Național „Sfântul Sava” din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1896 – 1967

Mișcare/curent literar

Modernism, Simbolism
Poporanism

Specie literară

poezie lirică, ficțiune, satiră, pamflet, literatură pentru copii

Operă de debut

1896^[2] în ziarul "Liga ortodoxă":
* 25 iulie - proza „Din ziua de azi”
* 30 iulie - poezia „Tatal meu”

Opere semnificative

„Flori de mucigai”, ”Ochii Maicii Domnului”, „Cuvinte potrivite”, „Bilete de papagal”

Influențe[ascunde]

Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Alexandru Macedonski, Anton Pann

A influențat pe[ascunde]

Eugen Barbu, Benjamin Fondane, Gala Galaction, Tudor Vianu, Mircea Cărtărescu

Note

Premii

Premiul Național pentru Literatură
Ordinul Meritul Cultural

Membru titular al Academiei Române

* 1986: Raymond Fernand Loewy (n. 5 noiembrie 1893, Paris, Franța - d. 14 iulie 1986, Monte Carlo, Monaco) a fost un designer american de origine franceză. Este considerat părintele designului modern industrial,^[1] autor de logo-uri, desene și modele industriale și mărci poștale. Născut în Franța în 1919, Loewy a emigrat în Statele Unite și a acceptat cetățenia acestei țări în 1938.

• 1987: Mihail Fărcășanu (n. 10 noiembrie 1907, București – d. 14 iulie 1987, Washington, DC, Statele Unite) a fost un jurist, politician și scriitorromân. A fost președintele organizației Tineretului Național Liberal din 1940 până în 1946. Urmărit de autorități pentru acțiunile sale anti-comuniste, a reușit să fugă din țară în 1946, fiind ulterior condamnat la moarte în contumacie. A fost membru în Comitetul Național Român și în Liga Românilor Liberi, fiind ales președinte al acesteia în 1953. A fost primul director al secției române a postului de radio "Europa Liberă". Principala sa operă literară este romanul "Frunzele nu mai sunt aceleași", publicat în 1946 sub pseudonimul Mihail Villara, roman care a fost distins cu premiul editurii Cultura Națională.

Familia Fărcășanu descinde din Popa Stoica din Fărcaș, în ținutul Romanaților, preot care a abandonat biserica și a luat armele împotriva turcilor, distingându-se în războaiele lui Mihai Viteazul, care l-a numit agă. În 1595 Aga Fărcaș a comandat o armată cu care a trecut Dunărea, cucerind cetatea Nicopole și cu care a înaintat spre Vidin unde a fost învins de către turci, pierzându-și viața împreună cu mulți alți boieri.

După Aga Fărcaș, familia a avut o succesiune de demnitari domnești printre care se menționează:

Radu Fărcășanu, vel-căpitan în 1639, vistier în 1652, mare stolnic în 1657 și mare vornic;
Barbu Fărcășanu, vel-logofăt și vel-vistier în 1674;
Matei Fărcășanu, mare stolnic în divanul țării din 1731;
Constantin Fărcășanu, biv-vel serdar, unul din semnatarii memoriului boierilor olteni adresat în 1720 principelui Eugeniu de Savoia în timpul ocupației austriece;
Enache Fărcășanu, pitar, numit de principele Mavrogeni ispravnic de Romanați

Conștient că viața îi este în pericol dacă rămâne în România, Mihail Fărcășanu a făcut pregătiri pentru a fugi din țară. El a fost ajutat de Matei Ghica-Cantacuzino, un vechi prieten, pilot de performanță, care fusese și pilot militar pe frontul de est, ajungând până la Stalingrad, unde participase la bombardarea gării din oraș la 5 octombrie 1942.^[8] Ghica-Cantacuzino plecase după război din România, însă se reîntorsese cu intenția de a ajuta anumiți prieteni să fugă.

S-a convenit cu familia Fărcășanu că evadarea în Occident va avea loc, în octombrie 1946, de pe un mic aeroport militar din Caransebeș. Un bombardier de un tip mai vechi, care tocmai fusese reparat și care trebuia readus la baza sa de la Brașov, urma să fie utilizat în acest scop. O comisie guvernamentală sosise cu o zi înainte la Caransebeș pentru a inspecta avionul și pentru a se asigura că avionul nu avea pasageri clandestini la bord, iar cantitatea de benzină din rezervor nu era mai mare decât cea necesară unui zbor de aproximativ 300 de km, distanța în linie aeriană între Caransebeș și Brașov.

În înțelegere cu Matei Ghica-Cantacuzino, mecanicul avionului modificase însă indicatorul de benzină, care arăta un rezervor umplut parțial când în realitate avionul era cu plinul făcut. Mihail Fărcășanu, împreună cu soția sa Pia și prietenul lor, Vintilă Brătianu stăteau ascunși în niște boscheți din apropierea pistei de decolare. Avionul a început să ruleze pe pistă, sub privirea comisiei guvernamentale de la București, având la bord numai pe Matei Ghica-Cantacuzino care pilota avionul și pe mecanicul de bord. Ajuns la capătul pistei, într-un loc în afara razei vizuale a micului turn de control, pe când avionul își ambala motoarele, soții Fărcășanu și Vintilă Brătianu au sărit în avion care a decolat imediat.

În spațiul aerian al Iugoslaviei avionul a fost reperat de aviația de vânătoare și a fost nevoie de toată dibăcia lui Matei Ghica-Cantacuzino să o evite, zburând printre nori. Avioanele iugoslave au tras asupra lor și avionul a fost chiar atins de gloanțe. Cu benzina în bună parte consumată, avionul a început traversarea Mării Adriatice, în condiții foarte dificile, deoarece pe lângă faptul că rezervoarele erau aproape goale, în urma tirurilor iugoslave, avionul nu mai avea niciun aparat în funcțiune în afară de altimetru. Cu ultimele picături de benzină au reușit să aterizeze pe un aeroport militar la Bari, în Italia. Ivor Porter, care în acea perioadă lucra la Legația Regatului Unit din București și era la curent cu tentativa de evadare, avea gata pregătită o telegramă pe care a expediat-o de la București la Bari, pentru ca fugarii să fie luați imediat sub protecția forțelor aeriene britanice. În memoriile sale Ivor Porter susține că, în lipsa acestui mesaj, exista riscul ca fugarii să fie retrimiși în țară. Evadarea a fost descrisă de Ivor Porter în cartea sa "Operația Autonomous" ^[9] Evadarea face și subiectul romanului "Zbor spre libertate. Scrisori din exil", de Pia Pillat Edwards (sub pseudonimul Tina Cosmin), prima soție a lui Mihail Fărcășanu. Romanul a fost tipărit inițial în limba engleză, la Londra, în 1972 sub numele The Flight of Andrei Cosmin, fiind apoi publicat, în traducere românească, de către editura Humanitas în 2002. Personajele romanului au nume fictive: astfel Matei Ghica Cantacuzino are în roman numele de Ștefan Criveanu, iar Ivor Porter numele de Chris Nelson.

Mihai Fărcășanu reușise să plece din țară în ultimul moment în care aceasta mai era posibil. Cu câteva zile mai târziu a început procesul unei presupuse "Mișcări Naționale de Rezistență", primul din seria de procese politice de tip stalinist din România. Prima notă referitoare la această mișcare a fost emisă la 27 iulie 1945 de "Direcțiunea Generală a Poliției" care preciza că "Mișcarea de rezistență organizată de partidele reacționare este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizații.." Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizație intitulată "Graiul sângelui", înființată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu.^[11]

Nu există informații exacte asupra acestei Mișcări Naționale de Rezistență. Declarațiile smulse sub tortură ale inculpaților, care nu au fost confirmate de nicio sursă independentă, nu constituie informații credibile. Este posibil ca generalul Aldea să fi avut intenția să organizeze o mișcare de rezistență și chiar să fi avut discuții în această privință cu Mihai Fărcășanu, adept al unei opoziții active față de regimul comunist, și cu alți politicieni. În orice caz, mișcarea nu a trecut niciodată de stadiul de intenție și nu a fost concretizată. Au existat mișcări ale unor grupuri paramilitare în nordul Ardealului, cum era mișcarea "Sumanele Negre", însă aceste mișcări nu erau coordonate nici de Aldea, nici de politicienii din București. După ieșirea din detenție, Ion Vulcănescu a declarat că organizatia "Graiul sângelui" nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranță pe parcursul perchezițiilor efectuate în imobilul de pe Strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din țară.^[11]

Procesul în care au fost implicați generalul Aurel Aldea și încă aproape 100 de militari și civili, desfășurat între 11 și 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentințe draconice.

În afară de conducători ai "Sumanelor Negre" ca locotenent-colonel Eugen Plesnilă, Dumitru Șteanta sau Nicolae Paliacu au fost condamnați la muncă silnică pe viață și generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul generalului Constantin Sănătescu, și generalul Constantin Eftimiu fost ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în același guvern. Mulți acuzați au fost condamnați, în contumacie, tot la muncă silnică pe viață; unii dintre ei ca Mihai Fărcășanu, Vintilă Brătianu (Vintilică) și Horațiu Comăniciu reușiseră să fugă în străinătate. Alții însă, printre care amiralul Horia Macellariu, scriitorul și jurnalistul Emil Bocșa-Mălin (PNT) și fizicianul Gheorghe Manu ^[12] au fost arestați ulterior.

Printre cei condamnați la durate de detenție mai reduse se menționează, generalul Nicolae Rădescu, fruntași ai Partidului Național Țărănesc printre care Valer Pop, Ilie Lazăr, Cornel Pop, Lazăr Pop, Marius Pop și Octavian Fedorciuc și persoane fără apartenență politică printre care Anghel Capră^[13] și Theodor Manicatide.^[12]

Conform practicilor comuniste, au fost supuse la represalii și rudele lui Mihail Fărcășanu. Astfel,

Fratele său, Paul Zotta Fărcășanu, doctor în chimie și ziarist liberal la "Viitorul" a fost arestat în 1951 și a murit la Canalul Dunăre-Marea Neagră după numai un an.

Fratele său, Nicolae Fărcășanu, a fost arestat în 1951, fiind condamnat abia în 1959 la 15 ani închisoare, pentru delictul de "uneltire contra ordinei sociale", stigmatizat la proces ca "frate al trădătorului Fărcășanu". A fost grațiat în 1964, însă urmărit până în 1975.^[14]

Pia Bader-Fărcășanu, fiica lui Nicolae Fărcășanu a fost împiedicată să se prezinte la examenul de admitere la vreo facultate, lucrând ca muncitoare calificată; abia în 1963, beneficiind de o relaxare a constrângerilor politice, a reușit să se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara. În 1987, a emigrat legal în Rebublica Federală Germania.^[3]

Cumnatul lui Mihail Fărcășanu, poetul Dinu Pillat, a fost condamnat în 1958 la muncă silnică în procesul Noica, printre acuzațiile aduse fiind și legătura lui cu Mihail Fărcășanu.

Vărul său, Ion Zurescu, ziarist și colaboratorul său la "Viitorul", a fost arestat și a murit în închisoarea de la Aiud în 1960.

Sora sa, Margareta Bottea, a fost anchetată ani de zile de organele de Securitate din București în legătură cu activitatea fratelui ei, în tot decursul anilor 1960-1970

În 17 martie 1949, Guvernul Statelor Unite înființase, Comitetul pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), în cadrul căruia a fost creat un subcomitet pentru Radio și Presă, care avea însărcinarea de a pune la dispoziția personalităților politice originare din Europa Centrală și de Est modalități de a transmite ideile lor țărilor din care plecaseră.

Comitetul a înființat Postul de Radio Free Europe care emitea din Germania, utilizând transmițătorul pe unde scurte de 7,5 kW poreclit “Barbara” Oficiul Serviciilor Strategice ale Statelor Unite instalat la Lampertheim, lângă Frankfurt . Conducerea secției române a postului de radio, cunoscută sub denumirea "Radio Europa Liberă" i-a fost încredințată lui Mihail Fărcășanu.

La data de 14 iulie 1950 românii au putut auzi prima emisiune care le era destinată. Datorită eforturilor lui Mihail Fărcășanu, limba română a fost a doua limbă în care se trasmiteau știrile, postului (prima fiind transmisiunea în limba cehă din 4 iulie 1950). Au urmat la 4 august 1950 transmisiunile în limba poloneză și maghiară și la 11 august de cele în limba bulgară.^[21] Pornind activitatea de la început, Fărcășanu a avut atât sarcina de a structura emisiunile postului de radio, cât și cea de a recruta întreg personalul postului de radio. Din echipa de colaboratori ai postului făcea parte și Pia Pillat, soția lui Mihail Fărcășanu.^[22] Chiar dacă directorii care i-au urmat au adus îmbunătățiri programelor și au adus alți colaboratori, concepția de bază stabilită de Fărcășanu a fost menținută practic pe toată existența postului.

În perioada când conducea secția română a postului Europa Liberă, Mihail Fărcășanu a avut de suferit neplăceri în viața sa de familie. În 1952 s-a despărțit de soția sa, Pia, fapt care l-a afectat mult.

Postul de Radio Europa Liberă era finanțat de Congresul Statelor Unite și era gestionat de Agenția Centrala de Investigații (Central Investigation Agency - CIA). În primii ani de existență ai postului de radio, CIA și Departamentul de Stat al Statelor Unite elaborau directive de principiu referitoare la conținutul politic al emisiunilor postului. În continuare, se pusese la punct un sistem de negociere la care participau reprezentanți ai CIA, ai Departamentului de Stat și al postului pentru stabilirea elementelor de detaliu referitoare la politica transmisiunilor.^[23] Mihail Fărcășanu era nemulțumit de acest mod de lucru, în special de condițiile pe care CIA le impunea orientând emisiunile spre prezentarea punctului de vedere american, pe care adeseori el îl considera incorect. Astfel, autoritățile americane au cerut ca emisiunea în limba română să nu se mai difuzeze știri referitoarea la Basarabia și Bucovina, deoarece Statele Unite recunoscuseră alipirea lor de Uniunea Sovietică.^[24]

Din cauza acestor divergențe, în 1953 Fărcășanu a demisionat din funcția de director al secției române. În locul său a fost numit Camil Ring ziarist de orientare social-democrată, fost coproprietar al ziarului "Semnalul", care însă nu avea statura politică a lui Mihail Fărcășanu

După despărțirea de Comitetul Național Român, în 1950, un grup format din generalul Nicolae Rădescu , Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Citta Davila iau inițiativa de înființare a Ligii Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii. Printre fondatorii Ligii se numără Viorel V. Tilea, generalul Ion Gheorghe, Citta Davila, doctorul George Emil Palade, Emil Ghilezan, Brutus Coste, Barbu Niculescu, Vintilă Brătianu (Vintilică) , Titu Rădulescu-Pogoneanu, Matei Ghika-Cantacuzino, Florin Zaharia, Barbu Niculescu și alții. În ședința de constituire care a avut loc în 27 noiembrie 1950la New York, în localul organizației de asistență "Rumanian Welfare" (conduse de Nicolae Caranfil), generalul Nicolae Rădescu a fost ales președinte al Ligii.^[15]

Înființată ca o organizație a românilor din Statele Unite, ea ajunge sub conducerea generalului Rădescu să se dezvolte într-o "asociație a românilor pretutindeni în lumea liberă" ^[25]

În cadrul Ligii, Mihail Fărcășanu a dus o activitate de informare a autorităților și a marelui public din Statele Unite despre situația reală din România. Astfel, el a condus o delegație de români din care mai făceau parte Joseph Craciun, Nicolae Neagoe, reverendul George Pop și rabinul Judah Glasner, care a fost primită de Harry Truman, președintele Statelor Unite, rugându-l să intervină pentru oprirea deportărilor din România.^[26]. Dintre acțiunile publice ale lui Mihail Fărcășanu mai este de menționat scrisoarea publicată la 6 martie 1953 în ziarul "New York Times" în care scoate în evidență data de 6 martie ca aniversare a înrobirii României de comuniști și a instaurării primului guvern nedemocratic.

Generalul Nicolae Rădescu a murit la 16 mai 1953. În testamentul sau, redactat cu o zi înaintea morții sale, el propune alegerea, ca urmaș la conducerea Ligii, a unuia din colaboratorii săi apropiați: Grigore Gafencu, generalul Gheorghe Ion, Mihail Fărcășanu sau Viorel V. Tilea.^[25] Mihail Fărcășanu a fost ales președinte al Ligii Românilor Liberi prin 37 de voturi din totalul de 46 exprimate de consilierii aleși ai Ligii.^[27]

După alegerea sa, Mihail Fărcășanu a adresat Consilierilor Ligei, o scrisoare-program în care afirma:

"Este pentru mine o onoare de a duce mai departe acțiunea condusă de Generalul Nicolae Rădescu, acțiune de luptă împotriva subjugării României și de protest deschis împotriva compromisurilor internaționale ce au făcut cu putință și care mențin această robie. Fiind strâns legat, împreună cu alți români ajunși peste hotare, de încercarea de a salva independența țării noastre, în ciuda târgului făcut de anumite puteri, am adus contribuția noastră, alături de Generalul Rădescu, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu și alți patrioți, la această luptă națională. Și lupta nu a fost zadarnică. Înfrângerea noastră la 6 Martie 1945, deși a însemnat înscăunarea în România a regimului impus de Moscova, a pus totuși categoric în lumină rezistența poporului român în fața Diktatului Sovietic. Acțiunea eroică și plină de demnitate națională a Generalului Rădescu a demascat în mod dramatic silnicile metode întrebuințate de ocupația rusească pentru a ne subjuga. Ea a dejucat, din primul moment, încercarea perfidă a Sovietelor de a pune lanțurile pe trupul României, cu consimțământul aparent al țării sau în mijlocul unei activități echivalentă supunerii.

Trebue deasemeni spus, că acțiunea tineretului român, care a însuflețit cu dârzenie și spirit de sacrificiu afirmarea drepturilor naționale împotriva unor forțe copleșitoare, a constituit și un temei însemnat al acesteia. Eroica acțiune a sa, continuă și astăzi în clipe întunecate ale istoriei românești. Aceste împrejurări le amintesc, pentrucă ele sunt pietre de hotar în formularea și legitimarea revendicărilor noastre naționale și pentrucă din această luptă venim cei mai multi dintre noi.

Luând conducerea Ligii Românilor Liberi sunt călăuzit de convingerea că acțiunile noastre în lumea apuseană trebue să fie inspirate de principiile și tradițiile, care vădindu-se în lupta de rezistență a zilelor noastre sunt legate de însăși existența istorică a nației și au fost totdeauna urmate în momentele de primejdie. Aceste directive istorice arată că nu există substitut pentru intransigența în apărarea drepturilor unui popor. Iar această intransigență își are înțelesul atât în lupta contra dușmanului, cât și în colaborarea cu cel ce îți este prieten. Desigur că greutăți și vitregii nu lipsesc în drumul astfel conceput, dar ele își găsesc cumpăna în victoria finală a adevărului clar afirmat. Liga Românilor Liberi își are, deci, în mod firesc, misiunea ei de căpetenie în reprezentarea în afara țării a acestui spirit istoric al rezistenței naționale." ^[27]^[28]

Se poate observa că, în scrisoarea-program elaborată, Mihail Fărcășanu susținea principiul unei acțiuni a Ligii în interesul României, chiar dacă aceasta era în contradicție cu o atitudine mai conciliantă a puterilor occidentale față de regimurile comuniste, care începuse în timpul președintelui Dwight Eisenhower. Această orientare era diferită de cea a Comitetului Național Român, condus la acea vreme de Constantin Vișoianu, care fiind finanțat de guvernul Statelor Unite, nu-și putea permite o asemenea atitudine și se concentra asupra unor intervenții la nivelul Organizației Națiunilor Unite.

În programul lui Mihai Fărcășanu erau detaliate liniile directoare ale activității ligii:

"I. – Trebue să ținem vie apărarea intransigentă a drepturilor naționale în totalitatea lor. Noi nu putem juca un rol care să fie totdeauna pe placul cancelariilor străine, făcându-ne susținătorii unor soluții de fațadă, a unor vagi formule dilatorii sau "progresive", cari nu pot decât umbri puternicile temeiuri de principiu cari legifereaza cauza noastra. Nu putem, deasemeni, să acceptăm, prin omisiune, mutilarea vetrei naționale strămoșești, pentru motive de conveniență politică trecătoare. Doctrina Liberarii este singura valabilă pentru popoarele subjugate și ea trebue aplicată în sensul de restitutio in integrum. Revenirea la cadrul național dinainte de agresiunile și Diktatele totalitare este, prin urmare, pentru noi o condițiune prealabilă pentru a intra în examenul oricăror idei sau proecte de viitor… Liga Românilor Liberi are datoria de a reprezenta cu hotarîre aceasta revendicare fundamentală a neamului românesc: Repunerea românilor în plenitudinea drepturilor lor istorice și naționale…
II. – Fiind organizațiunea refugiului nostru, întemeiată pe principii și metode democratice și închinată apărării instituțiilor fundamentale ale României, Liga are de îndeplinit o sarcină indispensabilă în organizarea reprezentării naționale a exilului. Această organizare, care trebue – sub oblăduirea Coroanei – să înmănuncheze valorile de luptă națională și democrată, constituite în spirit democratic pentru a servi acțiunea de eliberare. Ca federațiune a unor astfel de asociațiuni, Liga Românilor Liberi are deci datoria de a sta la dispozitia Majestății Sale Regelui în îndeplinirea obiectivelor națonale democratice cerute de constituirea unei reprezentanțe românești în exil….
III. – Condițiunile internaționale critice, în care ne găsim, ne comandă, pe de altă parte, a munci neostenit pentru a face înțelese, aici, în primejduitul și încă neînțelegătorul Occident, tehnicile de pătrundere, de subversiune și subjugare ale comunismului sovietic, precum și metodele eficace de lupta pentru infrângerea lui. Ele ne cer, odată cu aceasta, a lucra la risipirea imensei ignoranțe ce înconjoara incă problemele românesti în multe din țările unde ne-a dus exilul."^[27]^[28]

Deși platforma program exprima dorința românilor din exil de a lucra "sub oblăduirea coroanei", acest deziderat s-a dovedit nerealizabil. Regele Mihai înțelegea să colaboreze cu Comitetul Național Român – în care vedea un guvern al României în exil – dar nu dorea să aibe, nici măcar simbolic, un rol de conducător al românilor din exil.^[24]

După alegerea sa ca Președinte al Ligii Românilor Liberi, Mihail Fărcășanu a dat un nou impuls activității Ligii, care se diminuase, din cauza sănătății precare și vârstei generalului Rădescu. Fărcășanu a luat contact cu Radio Europa Liberă, cu care continua să colaboreze, deși demisionase din funcția de director al secției române, astfel încât reprezentanții Ligii să-și exprime punctele de vedere la emisiunile postului de radio. De asemenea, a luat contact cu o serie de senatori și reprezentanți din Congresul Statelor Unite, informându-i asupra situației din România. Dintre intervențiile lui Mihail Fărcășanu trebuie relevat în mod special memoriul înaintat de Liga Românilor Liberi secretarului de stat John Foster Dulles. Prin acest memoriu, Liga Românilor Liberi cerea departamentului de stat să retragă recunoașterea guvernului de la București ca un guvern legitim al poporului român:

"Nu mai este nici o îndoială că pozițiunea de jure a actualului guvern român este aceea a unui guvern totalitar instalat prin violență, guvern nelegitim, nereprezentativ și violator al legii internaționale. O recunoaștere a unui atare guvern nu poate avea deci nici o întemeiere de principiu. Calvarul poporului român sub barbara ocupație străină a Comunismului Sovietic, exploatarea economică a țării și neeexistența drepturilor umane elementare și a tuturor libertăților sunt astăzi fapte general cunoscute. Pe de altă parte, prin constrângerea militară-politică a Sovietelor, România a fost prefacută, fără voia ei, într’o bază pentru planurile agresive ale Moscovei.Având în vedere aceste fapte, menținerea și pentru mai departe a recunoașterii "guvernului" dela Bucuresti apare a fi păgubitoare prestigiului și intereselor politice ale Statelor Unite. Teza, sustinută de anumite cercuri, anume că "prezența" unei Legații Americane ar însemna încurajare pentru cei robiți, este, în opinia noastră de români, cu totul falsă. Dimpotriva, o asemenea "prezență", cu toate umilințele pe care le implică și cu flagranta ei neputință, îndeplinește un singur rol important, anume de a arăta poporului român că Statele Unite consideră încă guvernul comunist impus de Moscova drept legal și legitim. Această concluziune evidentă aduce și mai mare descurajare și un simțământ de totală părăsire, ducând spre un total conformism și spre secătuirea forțelor morale ale rezistenței. Excelență, bazați pe aceste motive îndrăznim a vă ruga respectuos să luați în considerare urgentă problema retragerii recunoașterii guvernului comunist. Liga Românilor Liberi exprimă adânca speranță a mii de exilați români că o asemenea reparațiune morală și politică, reprezentată prin retragerea recunoașterii și condamnarea guvernului nelegal și criminal de quislingi sovietici din București, va fi dată unui popor în suferință și subjugare, popor care este temeinic și sincer devotat Statelor Unite ale Americii și nobilelor lor idealuri umane și politice." ^[27]^[28]

În 1955 Mihail Fărcășanu a organizat strângerea de donații pentru apărarea grupului de tineri români, conduși de Ovidiu Beldeanu, care intraseră cu forța, la 15 februarie 1955, în Legația României de la Berna (Elveția) și confiscaseră documente compromițătoare pentru anumiți politicieni occidentali „democrați”. În continuare, Mihail Fărcășanu organizat apărarea în procesul acestui grup, el însuși venind la bară ca martor al apărării, făcând cu această ocazie un rechizitoriu violent la adresa situației României de sub jugul sovietic.^[2]

Începând din 1956, Mihail Fărcășanu s-a retras din orice activitate politică. Deși el însuși nu a justificat public această retragere, ea coincide cu urmările revoluției din Ungaria din 1956. După revoluție a urmat o anchetă la Radio Europa Liberă, redacția secției maghiare fiind acuzată că a indus în eroare ascultătorii din Ungaria, dându-le asigurări ca forțele Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) vor interveni dacă cetățenii vor continua să reziste. Deși fără a avea aceeași amploare, învinuiri similare și altor secții ale postului de radio Europa Liberă, inclusiv secția română, care prin asemenea afirmații ar fi încurajat începuturile de rezistență din România.^[29]. Această anchetă demonstrează că, cel puțin o mare parte din personalul postului Europa Liberă era convins că puterile occidentale vor interveni. Intervențiile făcute anterior de Mihail Fărcășanu la Departamentul de Stat al Statelor Unite în calitate de președinte al Ligii Românilor Liberi și platforma program pe care o elaborase, arată că Fărcășanu punea lipsa de acțiune a occidentului pe seama unei lipse de informare asupra situației reale din Europa de Est. Atitudinea Statelor Unite și a celorlate state occidentale în perioada revoluției din Ungaria constituia o dezamăgire pentru cei care sperau că rezistența activă împotriva comunismului putea avea sorți de izbândă.

Retragerea lui Fărcășanu mai este pusă și pe seama divergențelor din cadrul emigrației românești ^[3]. Este posibil ca aceste divergențe să fi prezentat un argument suplimentar pentru decizia de a se retrage. Totuși, opiniile contradictorii au existat de la început și Fărcășanu era obișnuit cu ele. Ceea ce îl preocupase în permanență era faptul că familia sa avusese de suferit din cauza sa. De aceea, este mai probabil că posibilitatea ca emisiunile postului de radio la care continua să colaboreze ar fi putut induce în eroare pe alți conaționali și implicit supune unor represalii persoane pe care nici măcar nu le cunoștea să fi constituit o motivare mai puternică. El rămâne totuși președinte al Ligii Românilor Liberi până la dizolvarea acesteia în 1960, deși în perioada de după 1956, Liga, lipsită de fonduri, nu are practic nicio activitate.

După moartea Louisei Gunther Fărcășanu, Mihail Fărcășanu donează întregul patrimoniu al fundației Franklin Mott Gunther catedralei “Adormirea Maicii Domnului” din Cleveland, Ohio și muzeului anexă al catedralei. Parohia din Cleveland luase ființă la 15 august 1904, fiind prima parohie ortodoxă română din Statele Unite.^[30]

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în casa sa din cartierul Georgetown din Washington, fiind îngrijit de surorile sale Margareta Bottea și Mia Lahovari precum și de nepoata sa Domnica Bottea. A dus o viață liniștită; cânta zilnic la vioară și își petrecea timpul citind. Se întâlnea frecvent cu Constantin Vișoianu, cu care colaborase în încercările de a organiza rezistența românească din exil, reamintindu-și de experiența lor din trecut. Nu a încercat niciodată să-și scrie memoriile sau alte lucrări literare.

Mihail Fărcășanu s-a stins din viață la vârsta de aproape 80 de ani, la 14 iulie 1987 și nu a mai putut vedea prăbușirea generală a comunismului în Europa de Est. S-a stins cu durerea în suflet că nu a putut face mai mult pentru poporul său, pe care l-a iubit mai presus de orice, măcinat de procese de conștiință că și-a părăsit țara și a dăunat familiei prin acțiunile sale politice.

Opere:

Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie, Editura Konrad Tiltsch, Würzburg, 1938.
The sense of the new political regime of Romania, Rumanian Quarterly, 1939.
Monarhia Socială, Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940.
Libertate și existență (eseu), 1942.
Liberalismul social, Viitorul, 3 ianuarie 1945.
Liberalism și umanism, Viitorul, 4 ianuarie 1945.
Liberalism și naționalism, Viitorul, 5 ianuarie 1945.
Pentru libertate, Viitorul, 18 februarie 1945.
Scrisori către tineretul român, Civitas Humana, București, 1946.
Frunzele nu mai sunt aceleași, Editura Cultura Națională, București, 1946 (sub pseudonimul Mihail Villara).

Viața Sarmizei Bilcescu-Alimănișteanu, Editura Cartea Românească, București, 1948 (sub pseudonimul Mihail Villara).

Date personale
Mihail Fărcășanu
Născut	10 noiembrie 1907 București, România
Decedat	14 iulie 1987 Washington, Districtul Columbia, Statele Unite ale Americii
Părinți	Gheorghe Fărcășanu, avocat Maria Fărcășanu (născută Vasilescu)
Căsătorit cu	1938 – Pia Pillat 1954 - Louisa Gunther
Cetățenie	România
Ocupație	politician și scriitor român
Activitate
Alma mater	Școala de Economie și Științe Politice din Londra Universitatea Humboldt din Berlin
Partid politic	Partidul Național Liberal

* 1993: Léo Ferré, cu numele complet Léo Albert Charles Antoine Ferré (n. 24 august 1916, Monaco – d. 14 iulie 1993, Castellina in Chianti, Toscana) a fost un poet, muzician și cântăreț franco-monegasc.

Beneficiind de un suflu creator continuu și de o perioadă lungă de activitate (46 de ani, față de 24 de ani ai lui Jacques Brel, 30 ai lui Georges Brassens, 34 ai lui Serge Gainsbourg), Ferré este până în prezent cel mai prolific cantautor de expresie franceză, autorul a peste 40 de albume originale.

Date personale
Léo Ferré
Léo Ferré în 1991
Născut	24 august 1916 Monaco
Decedat	14 iulie 1993 (76 de ani) Castellina in Chianti, Italia
Înmormântat	Monaco Cemetery[*]
Căsătorit cu	Madeleine Ferré[*]
Cetățenie	Monaco Franța
Ocupație	Poet, cantautor, pianist, compozitor, muzician, aranjor, regizor
Activitate
Studii	Institut d'études politiques de Paris
Gen muzical	Șansonetă, expresionism, muzică clasică
Instrument(e)	Pian
Ani de activitate	1946–1991
Case de discuri	Le Chant du Monde Odeon Records Barclay Records CBS RCA EPM La Mémoire et la Mer

• 1998: A murit Richard McDonald, unul dintre principalii fondatori ai companiei americane McDonald`s;(n.16.02.1909).• 1997 - A fost asasinat Gianni Versace, unul dintre cel mai apreciat creator de modă italian (n.02.12. 1946).
• 1999: Maria Banuș (n. 10 aprilie 1914, București – d. 14 iulie 1999) a fost o poetă, traducătoare și eseistă română, de origine evreiască.

Maria Banuș s-a născut la data de 10 aprilie 1914 la București, fiind fiica lui Max Banuș, contabil și director la Banca Marmorosch Blank și a Anettei, născută Marcus. Școala primară o urmeză în particular, dând examene la Școala din str. Lucaci în perioada 1920–1923. După absolvirea studilor liceale la Institutul „Pompilian” din Calea Rahovei (1923–1931), a urmat cursurile Facultății de Drept și apoi pe cele ale Facultății de Litere din cadrul Universității din București

Debutează, în anul 1928, în revista Bilete de papagal, a lui Tudor Arghezi, cu poezia La 14 ani, dezvăluindu-și crezul poetic:

Te caut pe tine, suflete frumos

Cu frăgezimea și durata unui fum

Încât mă mir și eu cum de ai loc

În ființa mea de-acum.

În perioada interbelică, a colaborat la revista Azi, a lui Zaharia Stancu, precum și la alte publicații, cu poezii având un caracter aproape exlusiv erotic, din care a și alcătuit primul său volum, intitulat Țara fetelor apărut la Editura Cultura Poporului în anul 1937. Acest volum face parte din etapa confesiunilor adolescentine ale poetei și a fost întâmpinat cordial de critică.^[3] George Călinescu a consemnat:

„Vitalitatea fetei de optsprezece ani, trăind sufletul prin simțuri, este exprimată foarte personal de Maria Banuș (Țara fetelor, 1937) cu ingenuități carnale aproape teribile uneori, în poezii de simple creionări realmente ori voit momentane. Voluptatea percepției este (fără dificultăți gramaticale) în linia Pillat-Voronca.^[4]”

Din anul 1939, s-a apropiat de mișcarea muncitorească, activând în organizațiile comuniste create sub egida Partidului Comunist, iar treptat în versurile sale încep să se facă simțite preocupări de natură socială.

Versurile sale din anii '45 - '50 reflectă dictatul cultural al acelei epoci. În anul 1945 este primită în Societatea Scriitorilor Români. Într-o ședință a Societății din martie 1948 este obligată să-și dea acordul public cu articolul lui Sorin Toma "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", apărut în trei numere consecutive în Scînteia, menit să-l elimine pe Tudor Arghezi din literatura română. După desființarea Societății Scriitorilor Români, Maria Banuș face parte din nou creata Uniune a Scriitorilor din România și - la fel cu majoritatea covârșitoare a colegilor ei - nu protestează împotriva excluderii unor scriitori, considerați "elemente necorespunzătoare".

În anul 1949 a publicat volumul de poezie Bucuria (cu cele două cicluri ale sale: "Cântec sub tancuri" și "Vânt de martie"), care reprezintă experiența dânsei în perioada războiului, a ocupatiei naziste si apoi comuniste. Primul ciclu cuprinde poezii inspirate din realitățile tragice ale perioadei războiului, în timp ce al doilea ciclu este închinat luptei revoluționare a Partidului Comunist. De asemenea, a publicat articole și reportaje, grupate în culegerea Din cronica acestor ani (1955).

Maria Banuș s-a încadrat în doctrina realismului socialist prin creațiile sale cu caracter proletcultist, cum ar fi poeziile adunate în volumul Ție-ți vorbesc, Americă! (1955). Alte volume înscrise în aceeași orientare sunt: Despre pământ (1954), Se-arată lumea (1956), Torentul (1957) și Poezii (1957).

Poezia întitulată "Patronul" făcea parte din textele obligatorii pentru elevii din școlile României, alături de "Minerii din Maramureș" de Dan Deșliu și altele.

Pe lângă poezii, Maria Banuș a scris și două piese de teatru: Ziua cea mare, cu subiect din viața gospodăriilor agricole colective și Îndrăgostiții, care prezintă aspecte și oameni de pe un mare șantier al socialismului. Premiera piesei "Ziua cea Mare" a avut loc la 13 august 1950 pe scena Teatrului Național din Cluj, ea fiind reprezentată apoi pe scenele principalelor teatre din țară și elogiată de critica oficială a vremii.

Autoare a numeroase volume de poezie, memorialistică, teatru, tălmăciri din literatura universală. A tradus în limba română poezii scrise de Rainer Maria Rilke, Johann Wolfgang von Goethe, William Shakespeare, Aleksandr Pușkin, Pablo Neruda, Nazim Hikmet ș.a. La rîndul ei, a fost tradusă în nenumarate limbi

Mai târziu, și-a împărțit timpul între România și Franța. Autoritățile comuniste i-au scos cărțile din librării și din bibliotecile publice. În prefața scrisă de Alain Bosquet la volumul de poezii în limba franceză, "L'Horologe à Jaquemart", apărut în Éditions Saint-Germain-Des-Prés Paris, 1987, Maria Banuș a fost prezentată publicului francez ca o scriitoare de mare anvergură comparînd-o cu Anna Ahmatova, Gabriela Mistral și Else Lasker- Schüller. Maria Banuș a încetat din viață la data de 14 iulie 1999.

A avut doi fii, Petre, traducător, și Tudor (n.1947), pictor, ambii locuind în Franța

Volume publicate:

Țara fetelor, Ed. Cultura Poporului, 1937
Bucurie, Ed. pentru Literatură și Artă, 1949
Fiilor mei, 1949
Constructorii vieții noi (în colaborare cu A.E. Baconsky, M. Sadoveanu, E. Camilar etc.), București, 1951;
Ziua cea mare, București, 1951;
București, oraș iubit, Ed. Tineretului, 1953, poeme pentru copii
Versuri alese, 1953
Despre pământ, 1954
Îndrăgostiții, 1954
Ție-ți vorbesc, Americă!, 1955
Din cronica acestor ani, 1955
Se-arată lumea, E.S.P.L.A., 1956
Torentul, E.S.P.L.A., 1957
La porțile raiului, București, 1957;
Poezii, prefață de Silvian Iosifescu, București, 1958;
Poezii, prefață de Tudor Vianu, București, 1961;
Prin orașul cu minuni, București, 1961;
Magnet, Ed. pentru Literatură, 1962
Metamorfoze, Ed. pentru Literatură, 1963
Diamantul, 1965
Tocmai ieșeam din arenă, Ed. pentru Literatură, 1967,
Portretul din Fayum, cu ilustrații de Tudor Banuș, Ed. Eminescu, 1970,
Noru’ visătoru’ și amicii săi, București, 1971;
Oricine și ceva, Ed. Cartea Românească, 1972
Oaspeții de la mansardă, Ed. Minerva, 1978
Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944, Ed. Cartea Românească, 1978
Scrieri, I-III, București, 1971-1978;
Himera, Ed. Cartea Romaneasca", 1980
Noiembrie, inocentul, Ed. Eminescu, 1981.
Orologii cu figuri, prefață de Ovid S. Crohmălniceanu, Ed. Eminescu, 1984
Carusel, prefață de Nicolae Manolescu, București, 1989;
Fiesta, Ed. Cartea românească, 1990
Demon între paranteze - Demon in Brackets, ediție bilingvă, traducere de Dan Duțescu, prefață de Nicolae Manolescu, București-Londra-Boston, 1994.

Date personale
Maria Banuș

Nume la naștere	Mărioara Banuș^[1]
Născută	10 aprilie 1914 București
Decedată	14 iulie 1999 (85 de ani) București
Părinți	Max Banuș și Anetta (n. Marcus)^[1]
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poetă, traducătoare, eseistă
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română^[2]
Activitatea literară
Operă de debut	Țara fetelor, 1937
Note
Premii	Premiul Herder

• 2002: Henri Wald, filosof raționalist român, elev al profesorului Mircea Florian (n. 1920)

• 2010: Mădălina Manole, pe numele ei real Anca Magdalena Mircea^[1], anterior Magdalena - Anca Manole^[2], (n. 14 iulie 1967, Vălenii de Munte, județul Prahova — d. 14 iulie 2010, Otopeni, județul Ilfov) a fost o cântăreață, compozitoare și instrumentistă română. Magdalena-Anca Manole^[4] s-a născut la data de 14 iulie 1967 în orașul prahovean Vălenii de Munte,^[5] fiind primul copil al cuplului format din Ion și Eugenia Manole;^[6] la un an distanță se naște Marian, singurul frate al Mădălinei.^[6]^[7]Interpreta a moștenit pasiunea pentru muzică de la mama sa, care cânta muzică populară. În copilărie, fiind dornică să cunoască tainele chitarei, tânăra artistă ia lecții de la Ana Tetelea Ionescu, o cântăreață de muzică folk din Ploiești.^[8] La vârsta de cincisprezece ani devine membră a Cenaclului Tineretului prahovean, condus la vremea respectivă de poetul Lucian Avramescu.^[9] Concomitent, Mădălina Manole și-a continuat studiile frecventând cursurile Liceului de Chimie din Ploiești,^[10] pe care l-a absolvit ulterior.^[11] De asemenea, Mădălina Manole a terminat Școala de controlori trafic aerian Băneasa și a lucrat timp de 4 ani în acest domeniu.^[11]

În adolescență tânăra interpretă, vrând să se afirme în planul muzical, formează împreună cu Ștefania Ghiță duetul Alfa și Beta,^[12]^[13] cu care participă la spectacolele Cenaclului Flacăra.^[14] De asemenea, Mădălina Manole devine cea mai tânără membră participantă a Cenaclului Serbările Scânteii Tineretului^[15] și concomitent colaborează cu diverși interpreți precum Victor Socaciu sau Roșu și Negru.^[16]^[17] Între anii 1982 și 1985 cântăreața urmează cursurile Școlii Populare de Artă, făcând parte din grupul care i-a avut ca mentori pe Mihaela Runceanu și Ionel Tudor.^[18]^[19] La finele anilor 1980 Dan Ștefănică îi încredințează piesa „Pentru noi nu poate fi alt cer”, care figurează pe coloana sonoră a filmului „Nelu”, în regia lui Dorin Doroftei.^[20] Cu această ocazie, interpreta joacă și primul rol într-un film. În anul 1988 Mădălina Manole îl întâlnește pe Șerban Georgescu prin intermediul lui Costin Diaconescu, un vechi amic care lucra la Radio România.^[22] Cei doi artiști colaborează la scurt timp,^[23] iar Manole participă în același an la Festivalul de Muzică Ușoară Mamaia cu piesa „Un om sentimental”, compusă de Diaconescu.^[24] Deși obține doar o mențiune,^[25] conlucrarea celor doi avea să poarte un rol important în cariera interpretei.^[26]^[27] La finele anilor 1980 interpreta a participat, alături de Mihaela Runceanu și Laura Stoica, la un turneu susținut în Ardeal, care a avut ca scop strângerea de fonduri în vederea revitalizării financiare a Teatrului de Stat din Oradea.^[28] În 1989 cântăreața urcă pe scena festivalului de la Amara, gală pe care avea să o îndrăgească pe parcursul cariererei sale profesioniste, revenind de două ori în cadrul ceremoniei ialomițene.^[29]

Începând cu 1990 Manole a susținut recitaluri în diferite regiuni din România,^[30] iar un an mai târziu una dintre piesele sale, compusă de Georgescu și intitulată „Fată dragă”,^[31] câștiga popularitate la posturile radio din țară și avea să devină „compoziția de semnătură” a artistei.^[32] Notorietatea sa fiind în creștere,^[33] interpreta a semnat un contract de management cu Electrecord, iar primul său album de studio a fost lansat în 1991 sub egida acestei companii.^[34] Concomitent avea loc lansarea primului fan-club dedicat interpretei, care era condus de studenții Ciprian Antochi și Claudia Panaite,^[35] iar în 1992 erau deschise noi filiale în diverse regiuni ale țării.^[36] La vremea respectivă Manole începea să susțină o serie de concerte în fața diasporei române din Statele Unite, Canada, Austria, Belgia, Germania și Franța.^[37]^[38]

Fragmente audio:

„Fată dragă” (1991)
MENIU 0:00
„Fată dragă” este cea mai cunoscută piesă a Mădălinei Manole, iar publicul o consideră „compoziția sa de semnătură”.

Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Având în vedere succesul comercial al discului Fată dragă,^[39] care era consemnat la vremea respectivă de revista Billboard,^[40] Manole a hotorât să imprime un nou album de studio în anul 1993.^[41] Materialul discografic, intitulat Ei și ce?,^[42] conține opt piese în stilul folk-rock,^[43] majoritatea compozițiilor fiind create de Șerban Georgescu. Albumul s-a bucurat de succes în România, iar postul radio Contact o desemna pe Mădălina „Cea mai bună artistă pop”.^[44]

În anul 1994 are loc oficializarea relației amoroase dintre interpretă și partenerul său de viață, compozitorul Șerban Georgescu.^[45]^[46] La vremea respectivă mariajul celor doi era pus sub semnul întrebării de către presă și fanii cântăreței deopotrivă,^[47] Manole fiind acuzată că avea interese materiale să se căsătorească cu Georgescu;^[48] de asemenea, diferența de vârstă dintre cei doi era unul dintre motivele care stârnise consternarea publicului.^[49]

În anul 1995, cântă la București în deschiderea concertului Whigfield iar, un an mai târziu, în deschiderea concertului susținut de formația Los del Rio. În anul 1997, lansează albumul „Lină, lină Mădălină”, moment în care înregistrează două premiere notabile. Mădălina Manole devine primul nume al muzicii pop românești care intră în catalogul unui mare producător muzical internațional – Polygram Group (prin Zone Records România). Cea de-a doua premieră marcată prin acest album este faptul că Mădălina Manole este prima artistă de muzică pop care are curajul să interpreteze folclor autentic, în manieră originală, cu o orchestră de muzică populară condusă de Dorel Manea. Pe album se regăsesc piese de la Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ileana Sărăroiu, Lucreția Ciobanu, Mioara Velicu.

În anul 1997, prezintă alături de Octavian Ursulescu ediția aniversară a Festivalului Internațional „Cerbul de Aur” de la Teatrul Dramatic Brașov. Mădălina Manole este aleasă de concernul internațional Procter&Gamble pentru ca imaginea ei să fie folosită la lansarea în România a unui produs cosmetic ocazie cu care se alege cu porecla „fata cu părul de foc”, aluzie la culoarea părului în lumina reflectoarelor.

În 1997, ia ființă Asociația Culturală Mădălina Manole cu caracter cultural și umanitar. Mădălina Manole este invitată în cele mai importante emisiuni de televiziune și radio, iar numele ei ține capul de afiș alături de artiști consacrați ai divertismentului românesc. Susține sute de spectacole organizate în România de impresari importanți ai momentului. "Îmi aduc aminte că eram plecată cel puțin 20 de zile din 30, cât are o lună! Tot timpul făceam și desfăceam valizele, îmi era tare dor de patul de acasă, dar sălile arhipline și zecile de buchete de flori pe care le primeam, bucuria de pe chipurile oamenilor atunci când mă vedeau în carne și oase pe străzile din orașul lor, păpușile pe care mi le aduceau copii la fiecare spectacol, autografele și scrisorile primite de la fani, melodiile cântate de ei vers cu vers, toate astea m-au făcut să uit de lucrurile mai puțin plăcute din viața mea de artist, dorul de cei dragi de acasă, articolele din presa de scandal, renunțările, sacrificiile, dieta normală a unui artist…”, a declarat Mădălina Manole.

În anul 2000, obține distincții pentru cea mai bună interpretă pop și cea mai bună voce feminină a anului la Premiile Radio România și respectiv, Premiile Industriei Muzicale din România.

În 2000, albumul „Dulce de tot” este apreciat ca cel mai bun album pop de către Radio România Actualități. Mădălina a fost căsătorită cu compozitorul Șerban Georgescu, cu 15 ani mai în vârstă decât ea. După divorț, Mădălina Manole a declarat că „erau momente din zi în care îl adoram și alte momente în care l-aș fi împușcat”.

În 8 iunie 2009 cântareața Mădălina Manole a devenit mămică. Vedeta în vârstă de aproape 42 de ani a adus pe lume un băiețel de 2.600 g și 56 cm, cu două săptămâni mai devreme decât trebuia.^[50]

Bebelușul Mădălinei Manole a venit pe lume, în jurul orei 13.00, la Maternitatea Giulești din capitală. ^[51] La începutul lunii octombrie 2009, „Fata cu părul de foc” s-a căsătorit cu iubitul ei Petru Mircea și l-a botezat pe fiul ei Petru Jr.^[52]

Pe data de 19 februarie 2010, Mădălina Manole lansează un nou album. Materialul discografic se intitulează „0 9 Mădălina Manole” și reprezintă cel de-al 9-lea album al artistei.

În timpul în care lucra la album, Mădălina Manole s-a îmbolnăvit, din cauza oboselii acumulate. Mădălina Manole a decedat în 14 iulie 2010, chiar în ziua în care a împlinit 43 de ani. Cântăreața a fost găsită decedată în locuința ei de pe strada Griviței din Otopeni. I.N.M.L a stabilit că Mădălina s-a sinucis înghițind un pesticid foarte toxic numit Carbofuran (cunoscut sub numele de Furadan) iar decesul a survenit în câteva minute. Totul s-a petrecut la numai câteva ore după ce artista a părăsit un studiou unde a efectuat o repetiție muzicală.^[54]

Fanii și publicul și-au putut lua un ultim rămas bun de la artistă perindând pe lângă sicriul cu corpul neînsuflețit al acesteia care a fost expus la Casa Radio din București și apoi la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești.

"Fata cu părul de foc", Mădălina Manole, nu a fost înmormântată sub binecuvântarea slujbei obișnuite de înmormântare, având în vedere moartea prin sinucidere, însă a avut parte de o slujbǎ specială pentru astfel de situații, în fața bisericii Sfinții împărați Constantin și Elena din Ploiești și apoi a fost înhumată în cimitirul Bolovani din Ploiești.

Date personale
Mădălina Manole
Mădălina Manole
Nume la naștere	Magdalena - Anca Manole
Născută	14 iulie 1967 Vălenii de Munte, județul Prahova Vălenii de Munte, România
Decedată	14 iulie 2010 (43 de ani) Otopeni, județul Ilfov Otopeni, România
Cauza decesului	sinucidere (Intoxicație)
Căsătorită cu	Șerban Georgescu Petru Mircea
Copii	Petru Mircea junior (n. 8 iunie 2009)
Cetățenie	România
Ocupație	solistă vocală, compozitoare și instrumentistă
Activitate
Alte nume	„Fata cu părul de foc”
Gen muzical	folk, folclor, ușoară, disco, pop
Instrument(e)	chitară
Ani de activitate	1982-2010
Case de discuri	Electrecord
Interpretare cu	Ștefania Ghiță în duetul „Alfa și Beta”

* 2014: Vasile Zavoda (n. 26 iulie 1929, Rodna Veche, Bistrița - d. 14 iulie 2014)^[2] a fost un fotbalist român. A evoluat la CCA, alături de Francisc "Feri" Zavoda, fratele său. Impresiona prin tenacitate, era robust, adept al fotbalului în forță, atletic, bărbătesc, dar niciodată dur sau periculos.

Zavoda II a fost legitimat la vârsta de 11 ani la formația Minerul Baia Mare. El a fost selecționat în 1942 în tabăra de juniori de la Budapesta, alături de alți tineri care aveau să devină mari fotbaliști în formația de aur a Ungariei: Gyula Grocsics, Ferenc Puskás, Sandor Kocsis sau Joszef Zakharias. La 16 ani Zavoda a debutat în echipa de seniori a formației băimărene, iar în toamna anului 1950 s-a transferat la CCA București.

Zavoda, care evolua pe postul de fundaș, a acumulat 248 de prezențe în prima ligă română, marcând două goluri. La formația roș-albastră avea să evolueze nu mai puțin de 14 ani, până în anul 1964. A cucerit nu mai puțin de 11 trofee cu formația militară, respectiv șase campionate ale României (edițiile 1951, 1952, 1953, 1956, 1959-1960, 1960-1961) și cinci ediții ale Cupei României (1950, 1951, 1952, 1955, 1961-1962). După ce a evoluat inclusiv la Jocurile Olimpice de la Helsinki din anul 1952, Vasile Zavoda a părăsit Steaua în 1964 și a mai evoluat un an la divizionara secundă ASA Târgu Mureș înainte de a se retrage din activitatea de jucător. Ca antrenor, Zavoda a antrenat la nivel de juniori la clubul Steaua și la echipa națională, fiind chiar și secund al acestor echipe în mai multe dăți. A fost selecționat de 20 de ori în echipa națională a României, pentru prima dată în 1951, împotriva Cehoslovaciei, și pentru ultima dată în 1962, împotriva Germaniei de Est. În 1964, pe când avea 35 ani, Zavoda a jucat în ultimul său sezon ca profesionist, pentru ASA Târgu Mureș. Ca antrenor, Zavoda a antrenat la nivel de juniori la clubul Steaua și la echipa națională, fiind chiar și secund al acestor echipe în mai multe dăți.

Vasile Zavoda

Informații generale
Nume complet	Vasile Zavoda
Data nașterii	26 iulie 1929
Locul nașterii	Rodna Veche, Bistrița, Regatul României, România
Data decesului	14 iulie 2014 (84 de ani)
Locul decesului	Bistrița, România^[1]
Post	Fundaș
Cluburi de juniori
Ani	Club
1947–1948	FC Minaur Baia Mare
Cluburi de seniori*
Ani	Club	Ap	(G)
1950	FC Baia Mare
1951–1964	Steaua București	257	(2)
1964–1965	ASA Târgu Mureș
Total		257	(2)
Echipa națională
Ani	Țară	Ap	(G)
	Romania U23	2	(0)
1951–1962	România	20	(0)
Echipe antrenate
1977–1981	Steaua București (antrenor asistent)

* 2017: Julia Hartwig (n. 14 august 1921, Lublin; d. 14 iulie 2017, Pennsylvania) este o poetă, eseistă și traducătoare poloneză de literatură.

Și-a făcut studiile la Universitatea din Varșovia și Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin. În anii 1947-1950 s-a aflat în Franța. În 1970-1974, împreună cu soțul Artur Międzyrzecki s-a aflat în SUA, unde a participat la programul International Writing Program.

A făcut traduceri în limba polonă din operele unor poeți, precum: Guillaume Apollinaire, Allen Ginsberg, Max Jacob, Blaise Cendrars, Pierre Reverdy, Marianne Moore, William Carlos Williams.

În 2015 Universitatea Adam Mickiewicz din Poznań i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa.

Creații

Z niedalekich podróży / Din călătorii nedepărtate (reportaje; LSW 1954)
Pożegnania (poezje; Czytelnik 1956)
Jaś i Małgosia / Jaś și Małgosia (basm pentru copii; în cooperare cu Artur Międzyrzecki; premiera la Teatrul Komedia 1961; Wydanie w publikacji pt. Bajki zza kurtyny, Centralny Ośrodek Metodyczny Upowszechniania Kultury 1972, wespół z tekstem Aleksandra Rymkiewicza)
Pierwsze przygody Poziomki (utwór dla dzieci; wespół z Arturem Międzyrzeckim; Nasza Księgarnia 1961; jako Przygody Poziomki: Nasza Księgarnia 1967)
Tomcio Paluch (bajka dla dzieci; wespół z Arturem Międzyrzeckim; premiera w Teatrze Komedia 1962)
Apollinaire (monografia; PIW 1962, 1964, 1972; tłum. czeskie: Odeon 1966, tłum. węgierskie: Gondat 1968, tłum. rosyjskie: Progress 1971, tłum. francuskie: Mercure de France 1972)
Pan Nobo. Dalsze przygody Poziomki (utwór dla dzieci; wespół z Arturem Międzyrzeckim; Nasza Księgarnia 1964; jako Przygody Poziomki: Nasza Księgarnia 1967)
Wielki pościg (powieść dla młodzieży; wespół z Arturem Międzyrzeckim; Nasza Księgarnia 1969)
Wolne ręce / Mâini libere (poezie; PIW 1969)
Zguba Michałka (bajka dla dzieci; Nasza Księgarnia 1969)
Dwoistość (poezje; Czytelnik 1971)
Gérard de Nerval (monografia; PIW 1972)
Czuwanie (poezje; Czytelnik 1978)
Chwila postoju (miniatury poetyckie; Wydawnictwo Literackie 1980, ISBN 83-08-00323-0)
Dziennik amerykański (szkice; Państwowy Instytut Wydawniczy 1980, ISBN 83-06-00407-8)
Wybór wierszy (Czytelnik 1981, ISBN 83-07-00241-9)
Poezje wybrane (seria: „Biblioteka Poetów”; LSW 1983, ISBN 83-205-3515-8)
Obcowanie (poezje; Czytelnik 1987, ISBN 83-07-01608-8)
Czułość / Tandrețea (poezie; Znak 1992, ISBN 83-7006-031-5)
Żelazowa Wola (zdjęcia: Edward Hartwig, Ewa Hartwig-Fijałkowska, tekst: Julia Hartwig; Voyager 1993, ISBN 83-85496-19-X)
Nim opatrzy się zieleń (wybór poezji; Znak 1995, ISBN 83-7006-326-8)
Jak długo trwać będą dawne imiona (Przemyśl: Gdzie Indziej 1996)
Lżejszym głosem: wiersze z różnych lat (Bis 1998, ISBN 83-87082-43-0)
Zobaczone / Văzute (poezje; a5 1999, ISBN 83-85568-40-9)
Przemija postać świata (wybór poezji; Prószyński i S-ka 1999, ISBN 83-7180-448-2)
Zawsze od nowa: 100 wierszy (wybór poezji; Twój Styl 1999, ISBN 83-7163-147-2)
Wybór wierszy / Alegerea versului (seria: „Złota Kolekcja Poezji Polskiej”; Państwowy Instytut Wydawniczy 2000, ISBN 83-06-02758-2)
Zawsze powroty – dzienniki podróży (Sic! 2001, ISBN 83-86056-77-0; wyd. 2 poprawione jako Zawsze powroty. Z dzienników podróży, Sic! 2005, ISBN 83-88807-75-7)
Nie ma odpowiedzi (poezje; Sic! 2001, ISBN 83-86056-98-3)
Pięć wierszy (Wydawnictwo Uniwersytetu Marii Curie-Skłodowskiej 2002, ISBN 83-227-1898-5)
Wiersze amerykańskie (Sic! 2002, ISBN 83-88807-05-6)
Błyski (poezje; Sic! 2002, ISBN 83-88807-21-8)
Mówiąc nie tylko do siebie. Poematy prozą (razem z płytą CD, z głosem poetki; Sic! 2003, ISBN 83-88-80732-2)
Bez pożegnania (poezje; Sic! 2004, ISBN 83-88807-60-9; Nominacja do Śląskiego Wawrzynu Literackiego, luty 2005)
Pisane przy oknie / Scrise lîngă fereastră (felietony; Biblioteka „Więzi” [t. 156] 2004, ISBN 83-88032-67-4)
W objęciach świata (wybór poezji; Anagram 2004, ISBN 83-86-08670-7)
Zwierzenia i błyski (poezje i proza poetycka; Sic! 2004, ISBN 83-88807-45-5)
Wybrańcy losu (eseje wspomnieniowe; Sic! 2006, ISBN 83-88807-99-4)
Podziękowanie za gościnę / Mulțumiri pentru ospitalitate (słowo/obraz terytoria 2006)
To wróci (Sic! 2007, ISBN 978-83-60457-44-3)
Trzecie błyski (Sic! 2008)
Jasne niejasne (poezje; a5 2009)
Wiersze wybrane (wybór poezji; a5 2010, ISBN 978-83-61298-23-6)
Gorzkie żale (poezje; a5 2011, ISBN 978-83-61298-30-4)
Powroty (poezje; Ośrodek „Brama Grodzka-Teatr NN” 2011, ISBN 978-83-61064-24-4)
Zapisane (a5, 2013)

Julia Hartwig

Date personale
Născută	14 august 1921^[1]^[2]^[3] Lublin, A Doua Republică Poloneză^[4]
Decedată	14 iulie 2017 (95 de ani)^[5]^[2]^[3] Gouldsboro[*], Comitatul Wayne, Pennsylvania, SUA
Înmormântată	cimitirul Powązki[*]
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Căsătorită cu	Artur Międzyrzecki[*]
Cetățenie	Polonia
Ocupație	poetă traducătoare eseistă scriitoare scriitoare de literatură pentru copii[*]
Activitate
Alma mater	International Writing Program[*] Universitatea din Varșovia Universitatea Catolică Papa Ioan Paul al II-lea din Lublin
Premii	Medalia de Aur pentru Merit Cultural[] Ordinul Polonia Restituta în grad de mare cruce[] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] Legiunea de Onoare în grad de cavaler

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ap Achila; Sf Mc Iust și Iraclie; Sf Cuv Nicodim Aghioritul

• Astăzi este Ziua Națională a Franței!

French National Anthem - "La Marseillaise" (FR/EN):

Tot pe 14 Iulie a fost ziua de naștere a soacrei mele, Pănculescu Felicia (d 2001)

• România: Ziua transmisioniștilor militari. În 1873, la 14 iulie, a luat fiinţă prima subunitate de transmisiuni – secţia de telegrafie, marcând astfel apariţia transmisiunilor militare.

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

duminică, 12 iulie 2020

Opera

Expoziții

Premii și distincții

Galerie imagini

Creații

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz