MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 28 IULIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B. 

Decese

·       45o: A murit imparatul bizantin Teodosiu al II-lea; (n.401). Cunoscut sub numele de Teodosie II cel Tânăr, a fost împărat al Imperiului Bizantin între 408 și 450 si era fiul lui Arcadius și fratele Pulcheriei, de care a fost influențat pe mai tot timpul domniei. În iunie 421 s-a căsătorit cu poeta Aelia Eudocia cu care a avut o fiică, pe Licinia Eudoxia, căsătorită cu împăratul din vest Valentinian al  III – lea. A fondat Universitatea din Constantinopol în anul  425  și a creat și publicat în anul 438 Codexul Theodosian.

·       1015: Vladimir Sveatoslavici, cneaz al Novgorod-ului (970-980) și mare cneaz al Kiev-ului (980-1015) (n. 956), în timpul domniei căruia a fost adoptat oficial creştinismul în Rusia. Sfantul  şi drept-credinciosul Vladimir (Sviatoslavici), Botezătorul Rusiei Kievene (958-1015) a fost Mare Cneaz al Kievului când ortodoxia a fost introdusă în teritoriile care astăzi formează Rusia şi Ucraina.   Fiind pagan, ca si tatal sau, Vladimir a fost un prigonitor al crestinilor. In urma unei lupte cu Yaropolk, printul Vladimir va cuceri si celelalte teritorii rusesti. El va aseza in toate localitatile statui pagane, dar, in mod special, statuia idolului Perun. In cele din urma, cei care refuzau cinstirea idolilor erau omorati. In anul 987, in urma unei intruniri cu boierii sai, Vladimir cel Mare a hotarat sa trimita soli in celelalte tari vecine, spre a cunoaste si celelalte credinte. Astfel, solii au cercetat credintele intalnite in cale, printre care si pe cele practicate de musulmani, de evrei si de crestinii din apus. Cand solii au ajuns in Conatantinopol, dupa participarea la Sfanta Liturghie, savarsita in Catedrala Sfanta Sofia, acestia au spus domnitorului lor: “Nu mai stiam daca ne aflam in cer sau pe pamant, caci n-am gasit in alta parte o alta ceremonie atat de frumoasa. Stim doar ca, acolo, Dumnezeu ramane impreuna cu oamenii, iar cultul ortodox depaseste pe oricare altul. Nu putem uita acea frumusete si, suntem siguri, ne-ar fi cu totul imposibil sa traim in Rusia altfel decat ei!” Intre timp, Vladimir cel Mare continua sa cucereasca noi teritorii. In anul 988, dupa ce a cucerit tinuturile Cherson, din Crimeea, si Tavrichia, cneazul a trimis imparatului Vasile al II-lea Bulgaroctonul o scrisoare cu intentia declarata de a o lua de sotie pe sora lui, Ana, in varsta de 27 de ani. Aceasta era fiica imparatului Roman al II-lea si al imparatesei Teofana. Deoarece niciodata nu se mai casatorise o printesa bizantina cu un print pagan, nenumarate cereri in casatorie fiind respinse de-a lungul timpului, imparatul bizantin i-a cerut si lui Vladimir sa lepede paganismului din poporul sau. Indemnat si de solii sai, care cunoscusera credinta crestina din imperiul bizantin, Vladimir cel Mare s-a botezat crestin, in cetatea Cherson, primind numele Vasile, in cinstea viitorului sau cumnat. Dupa oficierea cununiei, Vladimir si Ana s-au intors in Kiev, cu mare alai. Indata, cneazul a ordonat distrugerea statuilor pagane si construirea de biserici crestine. Printre primele biserici construite de cneaz se numara si Biserica Adormirii Maicii Domnului, inaltata in anul 989, care este socotita drept prima biserica din piatra construita in Kiev El va ajuta si manastirile din Sfantul Munte Athos. Printesa Ana Porfirogeneta a venit la palatul lui Vladimir insotita de episcopul Mihail si de multi preoti. Tot acum au fost aduse in Kiev si cinstitele Moaste ale Sfantului Mucenic Clement al Romei. El a fost  nepotul Sfintei Olga  şi tatăl Sfinţilor Boris si Gleb Purtatorii de Chinuri  şi primii   sfinti ai ţinuturilor ruseşti). Este  praznuit  de Biserică în 15 iulie.

·       1057: Papa Victor al II-lea (n. 1018). Papa Victor al II-lea (în germană Viktor II.) cel de al cincelea papă german al Romei (1055-1057) (numele laic: Gebhard Graf von Dollnstein-Hirschberg). A fost papa intre 13 aprilie 1055-28 iulie 1057 si a fost cel de al cincelea papa german al Romei numele sau laic fiind Gebhard Graf von Dollnstein-Hirschberg).

·       1540: Cancelarul britanic Thomas Cromwell  este acuzat de tradare si executat prin decapitare, fara judecata, la ordinul regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Henric se căsătorește în aceeași zi cu a cincea sa soție, Catherine Howard. Thomas Cromwell (n.1485), Earl din Essex, a fost un politician britanic, ministrul șef al regelui Henric al VIII-lea al Angliei de la 1532 la 1540 si  unul dintre principalii artizani ai Reformei în Anglia. Sora lui era  strămoș unul dintre stramosii celebrului Oliver Cromwell. După executie, capul lui a fost  expus intr-o țeapă pe Podul Londrei .

·       1655: A murit  Savinien de Cyrano de Bergerac, poet, eseist şi dramaturg francez (teatru: “Moartea Agripinei”, “Pedantul păcălit”); (n.06.03.1619). Utopiile sale filozofice, il claseaza printre precursorii iluminismului. Viața sa aventuroasă, precum și figura originală l-au inspirat pe scriitorul Edmond Rostand   în scrierea  comediei sale eroice Cyrano de Bergerac (1897). Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (n. 6 martie 1619 – d. 28 iulie 1655) dramaturg și eseist francez. Prin utopiile sale filozofice, a fost un precursor al iluminismului. În domeniul literar, ca influențe, a împrumutat ironia lui Molière și conceptele utopice ale unof filozofi ca Thomas Morus și Tommaso Campanella.

·       1723: Mariana Alcoforado, călugăriță, scriitoare portugheză (n. 1640)

·       1741: Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678,Veneția, Republica Veneția – d. 28 iulie 1741, Viena, Imperiul Habsburgic^[8]) a fost un compozitor italian, de profesie preot catolic. Este considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical venețian. A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din Viena. S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi, violonist în orchestra Domului San Marco, și a Camillei Calicchio.

Îmbrățișând de timpuriu calea preoției, Antonio Vivaldi a fost supranumit și Il Prete Rosso (Preotul Roșu), datorită culorii părului său (moștenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referințe documentare certe, a ajuns la Veneția în prima jumătate a anului 1665. Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor și murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraș fie cu puțin înainte, fie după moartea soțului ei și era insoțită de cei doi fii ai lor, Agostino (în vârstă de 21 de ani) și Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura la 15 ani și a fost hirotonit preot la vârsta de 25 de ani.

Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziției și învățământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (așezământ rezervat orfanelor și fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 și 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740.

Antonio Vivaldi - Portret de François Morellon La Cave (1723)

În ciuda sănătății precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor la Roma, în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil la Dresda și în Darmstadt; cu siguranță la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; la Florența, Praga și la Viena, unde a murit, uitat de prieteni și rude. La Ospedale della Pietà, a instruit și dirijat orchestra de fete a Instituției (devenită celebră în întreaga Europă) și a compus intens pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica.

Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa șubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieți, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracția lui afișată față de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud și pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).

Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internațională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulți călători care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe "Preotul roșu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses și până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase și prețioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viața muzicală venețiana și asupra efectului electrizant al interpretării și creațiilor lui Vivaldi.

Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:

• Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
• Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conținând Anotimpurile);
• Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)

Culegeri tipărite și copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 și se știe că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută și mai interesantă dintre aceste transcripții fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenționat, supraviețuirea lucrărilor modelului său. Importanța creației lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a știut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt și zece) a concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuși, Vivaldi, practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția.

Înzestrat cu un auz excepțional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere și dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi și-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinații ritmice și armonice și a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-și face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul și nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, și chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moștenit atracția pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente. O selecție din lista lucrărilor compozitorului: Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau cunoscute 768 de lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de lucrări atribuite. În timpul vieții Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate și concerte, dintre care 13 sunt numerotate ca opusuri, ca de ex.:

• op.3, L'Estro Armonico (1712)
• op.4, La Stravaganza (1712-1713)
• op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de concerte Anotimpurile
• op.9, La Cetra (1728)
• op. 13, Il Pastor Fido (1737) etc.

Antonio Vivaldi a scris și un număr de 90 de opere, precum:

• Ottone in villa (1713)
• Orlando finto pazzo (1714)
• Nerone fatto Cesare (1715)
• L'incoronazione di Dario (1716)
• Montezuma (1733)
• Feraspe (1739) ș.a.

Muzica sacră, vocală și corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii, arii, cantate, serenade):

• Gloria, RV 589
• Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
• Magnificat, RV 610 ș.a.  

  Antonio Vivaldi
  Antonio Vivaldi
  Date personale
  Nume la naștere	Antonio Lucio Vivaldi
  Născut	4 martie 1678[2][3][4][5][6][7][8][9]  Veneția, Republica Veneția[10]
  Decedat	28 iulie 1741 (63 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9]  Viena, Imperiul Habsburgic[11]
  Înmormântat	Viena
  Părinți	Giovanni Battista Vivaldi[12] Camilla Calicchio[*]
  Cetățenie	Republica Veneția
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	compozitor
  Activitate
  Gen muzical	operă muzică de cameră muzică clasică
  Instrument(e)	vioară[1] clavecin Orgă

·       1750: Johann Sebastian Bach (pronunțat în germană /joːhan zebastjan bax/ n. 21 martie 1685^[5][6], Eisenach — d. 28 iulie 1750, Leipzig) a fost un compozitor german și organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică. Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinație deosebită pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken. În 1703obține primul post de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re minor".

În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui Johann Ernst, el însuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi în timpul activității sale în Weimar. Din această perioadă datează celebra compoziție „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră, o lucrare monumentală nu numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi explorat pentru prima dată întreaga gamă tonală și multitudinea intervalelor muzicale.

Din cauza deteriorării raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit să părăsească Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp, compune cele 6 concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel „solo”, sonatele și partitele pentru vioară „solo” și suitele orchestrale.

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soții, Bach s-a recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care - deși cu 17 ani mai tânără ca el - a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au arătat o deosebită dotare pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.

Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și sunt numerotate ca atare.

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).

Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecțiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei și năzuințe umane.

S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ținutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiție, mulți membri îndeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesioniști, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viață patru, Sebastian fiind mezinul.

Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el și-l instruiește în domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă educație, ce contravenea năzuințelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simțind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obținerea unei virtuozități de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.

După cinci ani (1700), se mută la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanță, deoarece aici cunoaște în biblioteca școlii creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ș.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și continuator al școlii germane nordice de orgă. De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a însușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiția prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieții de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i erau favorabile evoluției sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât și nivelul scăzut de profesionalism al coriștilor, pe care trebuia să-i învețe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni și pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, își desfășura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât și la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care își însușește procedeele componistice și instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, așa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătorește cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist și muzician al curții. În anii petrecuți ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) și apoi la Köthen (1717-1723) și-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi și italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă și clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) și pentru clavir (18) din creația lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printr-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să țină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a răspândit și la curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a trecut aceste modalități de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniștilor francezi a surprins elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentația inutilă sau dăunătoare clarității. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.

Din timpul șederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe măsura cerințelor sale, și-a îndreptat atenția spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele șase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, și o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soția. După un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană și aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein, colecții de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta și la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în fața organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variațiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăiește în dumneavoastră.”

În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligația de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului sau ai bisericilor (el va dirija și corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida greutăților și a climatului muzical cu totul impropriu unei creații de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile și Missa în si minor.

Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcționa ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte ricercare, două canoane și o sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnică.

Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu știu ce-i durerea”, precum și „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibrației coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea execuțiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuși perfecționase instrumentul, încercând construirea așa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai mari decât viola da gamba și a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal și maț, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârșitul vieții, Bach a încercat să-și tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârșitul său din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 băieți. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanți muzicieni. organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin și Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată și la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calitățile sale de organist în acest oraș. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano și Londra” a suferit o influență italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curții regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..

Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit în fericirea vieții veșnice, în creația sa nu a redat omul împăcat, care așteaptă cu seninătate viața de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârșitele sale ispite și căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase și înălțătoare, ancorate în neclintita credința a prezenței divine în viața omului.

Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” și o sfârșea cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”. Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se găsesc numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul „Insbruck, trebuie să te părăsesc” îl regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de dragoste „O dată m-aș plimba” este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă despart”. Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral apare ca un laitmotiv în „Patimile după Matei”.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci și cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecția “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine îmi este bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile” se regăsește într-un coral din „Patimile după Matei”. Și din colecția de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele mai mari primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată din această colecție.

Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoțională și viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziția sa față de texte. El schimbă des destinația unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creațiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent în creația sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație tehnică. Așa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrâns de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deși poseda un imens rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adâncă vibrație emoțională și robustețe ritmică, care străbat construcții polifonice grandioase. Chiar și atunci când folosește procedeul variațional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate. „Passacaglia în do minor” (1716) pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini contrastante pe aceeași temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile și sărbătorile de peste an, variază ca număr de părți (două sau trei) și cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele arii au și forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii și interludii. Bach a scris și solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferințelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care și-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. „Am suferit mult”, „Lacrimi, griji, îndoieli” sau „Lume mincinoasă, nu mă încred în tine” sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar și ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim și elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterității i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

Cantatele laice (circa 20) ocupă un loc mai modest în creația sa, însă au o deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deși au un caracter ocazional omagial, ele ne oferă aspecte multilaterale ale concepției sale componistice. Din vremea petrecută la Weimar și Köthen datează „Cantata vânătorească” și „Cantata primăverii”, în care zugrăvește natura. Aceeași tendință de descripție bucolică o găsim și în cantatele omagiale „Împăcarea lui Aeolus” și „Curgeți, valuri zglobii”. Denumite de către Bach „dramma per musica„, în unele cantate, precum „Alegerea lui Hercule” și „Întrecerea dintre Phoebus și Pan” (1731), adoptă tematica mitologică. Apelează și la umor în „Cantata cafelei” (1732), o burlescă a vieții citadine, sau în „Cantata țărănească – Avem un nou stăpân”, în care imaginile pitorești ale vieții rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.

Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influențat stilul de operă muzica sa. Se știe că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică, favorizând pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimțit în Pasiuni, „Magnificat” și în „Missa în si”. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo „Amorul trădător” și în „Nu știu ce-i durerea”. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuințat și în cele religioase. Astfel, cantata omagială „Se înalță cu bucurie” a fost executată pentru trei persoane diferite, schimbându-se în text numele dedicatorului, și apoi a fost transformată în cantată religioasă. Din cantata „Alegerea lui Hercule” câteva numere au trecut în „Oratoriul de Crăciun”, iar cantata „Înălțimea sa, Leopold” a devenit religioasă, înlocuind alteța sa cu Dumnezeu.

Deși a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potențele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este „Magnificat” (1723), un oratoriu cu arii, coruri și pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paști și Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate și strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios și cântată după predică, „Magnificat” conține 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet și un terțet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios și speranța sa în milostivirea cerească.

Dacă în „Magnificat” domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paștelui, când și în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradițională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care își vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer grațierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

În biserica protestantă textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenții poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezența unui recitator, reprezentând evanghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannespassion (1723), retușată în mai multe rânduri, și Matthäuspassion (1729), cea mai izbutită. Patimile după Ioan și Matei au o construcție asemănătoare, cuprinzând recitative, arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Fragmente din Patimile după Marcu, a cărei manuscris s-a pierdut, le regăsim în „Oda funebră” (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soția regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secțiunilor, a fragmentelor recitativice, narative și a micilor scene cu participarea soliștilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii și ansambluri corale executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfășurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoțirea unui instrument solist, care repetă necontenit respectiva temă-idee pe diferite trepte.

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile și comentariile autorului însuși. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în țesătura instrumentală și, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie „Îndură-te Doamne”, prin patosul interiorizat și profund, redă căința amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laș, de Christos. Corurile și coralele, similar corurilor tragediei antice, participă și subliniază acțiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere și meditație, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii și compasiunea eroilor. Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune ucenicilor săi că va fi prins și răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce și moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoțională, caracterizări muzicale puternice și tratări simfonice de mare dramatism.

Descrierea elocventă a Patimilor lui Iisus într-o muzică dominată de patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobișnuit de mare a Pasiunilor și la depășirea limitelor stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulțumit pe ierarhii bisericii și, mai ales, pe pietiști. Așa se explică de ce Patimile după Matei n-a mai fost executată după moartea lui Bach, deși lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută și sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părți au fost scrise în 1733 și ultimele în anul 1738. Creată pentru cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanță. Mai variată ca expresivitate, în această lucrare folosește un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vădit caracter pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are importanță în desfășurarea muzicală și în succesiunea imaginilor unei părți. Cuvintele sunt repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată. Generalizând, Bach dă puternice imagini contrastante ale întristării și bucuriei, ale jertfei și biruinței, ale morții și vieții. Este deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în „Ofranda muzicală” și „Arta fugii” virtuozitatea de scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul și fuga, în cele mai ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate și cu structură armonică, participă la desfășurarea dramei și subliniază expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănțuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de șase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paști (1735) și de Înălțare, nu prezintă un interes deosebit. Lucrări religioase sunt și motetele, scrise în stil polifonic, deși în acel timp își croise drum motetul univocal acompaniat. În creațiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul rămânând numai ca jalon de susținere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare și generalizare de către întregul piesei.

Ca muzician de curte la Weimar și Köthen și în calitate de conducător al “Collegium musicum” studențesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie și muzică instrumentală de cameră, gen în care regăsim concepția sa și pregnant imagini ale vieții omului. În muzica de orgă Bach face sinteza artistică între stilul tradițional al organiștilor germani, cunoscut prin Böhm și Buxtehude, și cel al organiștilor italieni, al căror reprezentant de frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfășurări polifonice încărcate și expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternică vibrație emoțională, și o formă mai limpede, mai puțin încărcată.

La baza muzicii sale de orgă stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe temă de coral. În volumul Orgelbüchlein (Cărticică de orgă), destinat predării artei organistice, găsim și Choralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizații pe teme de coral. În corale, în sonatele și concertele pentru orgă predomină țesătura vertical armonică. Cele „Opt mici preludii și fugi”, ca și „Passacaglia”, au fost scrise pentru clavecin cu două claviaturi și pedală. În celebra „Toccată și fugă în re minor”, toccata este o concisă piesă improvizatorică, urmată de severa construcție a unei fugi la patru voci. În canzone, el este influențat de stilul luminos al italienilor. În schimb, în toccate și fugi, cu imagini atât de variate și de puternice, a îmbinat gravitatea și patosul organiștilor germani cu suavitatea și sugestiva cantilenă italiană. Și în muzica de orgă, ca și în creația vocal-simfonică, îmbină stilul somptuos și solemn cu efuziunea lirică intensă. Cea mai subiectivă este muzica de orgă, întrucât ea își are rădăcinile în improvizație, în muzica spontană izvorâtă fără premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele său printre contemporani nu se datora atât compozitorului, ci inegalabilului improvizator.

În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În timpul vieții sale, pe lângă clavecin și clavicord, ce mai supraviețuiau, a apărut în practică acel „Hammerklavier„, pianul cu ciocănele, denumit mai târziu pianoforte (în românește: pianoforte sau și pian), pentru faptul că mecanismul lui dădea posibilitatea realizării unor nuanțe pe care clavecinul le producea doar cu registre de octaviere.

În muzica de clavecin distingem trei categorii de lucrări: de cameră, concertante și didactice. Lucrările sale de cameră sunt Suitele, piese în care duce la perfecțiune lucrările provenite din muzica de dans. Deși părțile component ale suitei poartă titlurile dansurilor, măiestrita lor tratare polifonică face să dispară orice urmă de finalitate coregrafică, încât piesele apar ca exprimând meandrele vieții omului. Suitele, denumite mai târziu franceze, engleze, conțin părți provenite din dans, la fel și Partitele (suitele germane, 1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vădesc influența elegantului stil francez și conțin, ca și cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca și partitele. Dar Bach nu se rezumă numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda, giga, ci amplifică suita, introducând și alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau chiar „arii”.

Interesantă este „Fantezia și fuga cromatică”, cu un suflu nou și îndrăzneț prin frecvente cromatisme, dar și Goldberg-Variationen (1742), o arie cu 30 de variațiuni, care marchează un moment important din istoria temei cu variațiuni. Compuse pe tema unei arii, variațiunile nu sunt numai prezentări succesive ale temei, ci imagini foarte diverse, realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfârșit, un quodlibet, un joc de improvizație muzicală, construit din suprapunerea polifonică a unor cântece diferite. Simultan cu tema ariei, se cântă două melodii, una de un naiv și rustic lirism, alta umoristică. Numele acestor variațiuni vine de la primul interpret al lucrării, clavecinistul Goldberg, aflat în slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda. Și „Capriciul la plecarea fratelui iubit” (scris pentru fratele său Johann Jakob, plecat în Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de clavecin, fiind o suită ale cărei părți au sensuri programatice: Arioso - îndemnurile duioase ale prietenilor, care-l sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite întâmplări, care pot avea loc printre străini, Adagissimo – jalea generală a prietenilor, Un poco largo – prietenii își iau rămas bun și „Aria di postaglione”, urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione”.

Invențiunile (15 la două voci și 15 la trei voci), piesele destinate soției sale A. Magdalena, ca și „Clavecinul bine temperat” (primul volum în 1722, al doilea în 1742) sunt lucrări didactice pentru clavecin. Deși scrise cu scop didactic, ele poartă pecetea geniului bachian, în special, fugile Clavecinului bine temperat sunt strălucite fugi artistice, lipsite de orice urmă de pedanterie sau schematism didactic.

Clavecinul a avut un rol important în creația concertantă. Piesele solistice, cu acompaniament de orchestră, se executau în saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite, și nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestră, au o amploare mai mare, tinzând spre un ambitus emoțional amplu și spre o sferă mai largă. Substanța muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, după cum conținutul de idei și tensiunea emoțională a acestei muzici nu mai puteau fi zăgăzuite în forme vechi, statice. Orga îi oferise posibilități mai variate de exprimare, fiind mai bogată în culori timbrale, așa încât Bach a fost mereu preocupat de obținerea unor noi mijloace de exprimare instrumentală.

Bach a dat mare amploare și adâncime concertului pentru instrument și orchestră, dând roluri solistice pentru prima oară și clavecinului, ce slujise doar ca instrument de acompaniament în realizarea așa-numitului basso continuo. Pentru clavecin și orchestră a scris șapte concerte, și 16 transcrieri (după Vivaldi, Marcello și Telemann), dar și trei Concerte pentru două clavecine și orchestră; două Concerte pentru trei clavecine și orchestră și un Concert (transcris după cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine și orchestră. Un triplu Concert pentru flaut, vioară, clavecin și orchestră completează seria lucrărilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso prin numărul mare de soliști. Concertul în re minor și cel în fa minor pentru clavecin și orchestră au deosebită frumusețe tematică, variate efecte timbrale și bogăție expresivă, fiind construite în tiparul clasic al timpului.

În afară de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic în două Concerte și în Concertul pentru două viori și orchestră în re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorată școlii italiene, precum și cultivarea virtuozității de către maeștrii germani au pregătit drumul creației violonistice bachiene. Cele șase Sonate pentru clavecin și vioară, ca și Sonata în sol minor (transcrisă 166 după sonata de clavecin), valorifică calitățile expresive ale viorii ca instrument de monodie. Și Sonatele pentru vioară, fără acompaniament (trei Sonate și trei Partite din 1720), sunt lucrări ce solicită instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei în sol minor are la bază o monodie liberă, marcată cu jaloane armonice, ca niște acorduri ale unei lăute acompaniatoare, iar fuga este construită polifonic, implicând o deosebită virtuozitate.

Vioara devine instrumentul care vorbește nu numai în limbajul monodic, ci și în cel plurivocal, armonic și polifonic, realizând efecte armonice și polifonice, specifice lăutei. I se valorifică posibilitățile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilitățile de nuanțare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, căci linia melodică, fiind atât de expresivă, se dispensează de armonie („Allemanda” din Partita a II-a), iar arpegiile și pasajele de virtuozitate în mișcare rapidă ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleași probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit și în orchestră, dar a compus și pentru viola da gamba un număr de trei Sonate.

Creația sa instrumentală este importantă pentru sinteza artistică realizată, căci îmbină arta claveciniștilor francezi cu cea a violoniștilor italieni și a organiștilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii instrumentale, creația sa este nu numai încoronarea artei vechi, ci și o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor care utilizează clavecinul ca solist, fapt ce duce la lărgirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limitează la melodii cantabile și pasaje de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin resursele sale polifonice și armonice.

Dacă până la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament în concertele grossi, în cele șase Concerte brandenburgice orchestra realizează un dialog cu grupul concertino. În Concertul nr. 1, grupul concertino se contopește aproape integral cu ripieni, iar în Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrală, fiind alcătuită din trei grupuri: viori, viole și violoncele, fiecare având trei voci care dialoghează sau se unesc într-un ansamblu viguros. În aceste concerte Bach îmbogățește paleta timbrală, căci pe lângă grupul instrumentelor cu coarde el le folosește și pe cele de suflat cu rol solistic. În Concertul nr. 5 în Re major flautul, împreună cu vioara, alcătuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului concert conține și el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas și cu basso continuo. Și în Concertul nr. 6, scris fără violine, diferențierea dintre concertino și ripieni este foarte puțin conturată. În creația sa, orchestra capătă o expresivitate proprie.

Atât în Concertele brandenburgice, cât și în cele patru Suite (intitulate „Uverturi”, 1717-1725), descifrăm viitoarea orchestră simfonică, care va deveni principalul mijloc de exprimare în timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul târziu, prin numărul de trei părți (în patru dintre ele), prin alternarea mișcărilor (repede, rar, repede) și a tonalităților, a doua parte fiind adusă în altă tonalitate.

Pentru fiii săi, pentru a doua soție și pentru numeroși elevi, Bach a scris o serie de mici piese destinate învățământului. Spre deosebire de obișnuitele lucrări didactice, unde urmărirea problemei pusă în exercițiu împiedică adesea o desfășurare muzicală artistică, în lucrările lui Bach caracterul artistic nu este niciodată absent. Invențiunile (la două și trei voci), Preludiile și fughetele sunt mici improvizații contrapunctic-imitative, care poartă în ele suflul căldurii sale sufletești. Multă gingășie și ingenuitate găsim în piesele aparținând celor două caiete de exerciții, intitulate Klavierbüchlein für Anna Magdalena (Cărticică pentru clavir pentru A. Magdalena) și Klavierbüchlein für Wilhelm Friedmann (Cărticică pentru W. Friedmann).

Foarte importante sunt cele două volume din „Clavecinul bine temperat”, ce cuprind 48 de Preludii și fugi, în toate tonalitățile treptelor gamei cromatice, constituind o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul egal temperat. Este meritul lui Andreas Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egală, prin împărțirea octavei în 12 semitonuri egale și neglijarea comei sintonice. Acordarea clavecinului în sistemul egal temperat permite modularea (transpunerea) la cele mai îndepărtate tonalități, ca și utilizarea modulației prin enarmonie, procedeu important în istoria limbajului muzical. Odată cu aplicarea sistemului egal temperat, termenul enarmonic își schimbă semnificația, renunțând la înțelesul avut în cultura muzicală antică.

Bach scrie 48 de Preludii și fugi în toate tonalitățile treptelor din gama cromatică, reprezentând o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul temperat. Aceste două volume verifică teoretic acest sistem, dar constituie și un îndrumar pentru pianiști și compozitori. Fugile sunt exemple de tratare liberă a schemelor formale, modele de exprimare artistică a unui bogat conținut de trăiri și, totodată, lucrări lipsite de ornamentația încărcată și greoaie a stilului baroc. Simplitatea severă, dinamismul dezvoltării și măiestria formei sunt notele caracteristice ale noului stil polifonic bachian. Clavecinul nu mai era capabil să răspundă aspirațiilor muzicii lui Bach.

Instrumentul Hammerklavier al lui Gottfried Silbermann (1683-1753), realizat în deceniul al doilea, era o perfecționare a pianofortelui creat în 1720 de Bartolomeo Cristofori (1655-1731). Acest instrument, prototip al pianului modern, va înlocui clavecinul și clavicordul. Posibilitățile mai mari de nuanțare și de variație timbrală au făcut inutilă ornamentica bogată introdusă în muzica timpului, datorită faptului că liniile melodice la vechile instrumente apăreau seci. Pentru pianiști, „Clavecinul bine temperat” rămâne cartea de căpătâi, fiind un vade mecum pentru oricine tinde să devină un artist adevărat al acestui instrument.

În domeniul didactic, Bach nu s-a limitat numai la lucrări privitoare la tehnica clavirului, ci el a lăsat și două importante creații pentru tehnica scriiturii polifonice: „Ofranda muzicală”, care cuprinde trei ricercare la trei voci, opt canoane, o fugă, un ricercar la șase voci, o sonată și un canon infinit, și „Arta fugii” (1750) – o colecție de 14 fugi și patru canoane pe aceeași temă –, fugile constituind fiecare câte o imagine de sine stătătoare, datorită variațiunilor subiectului unic comun, care capătă diferite înfățișări.

Ca și în „Ofranda muzicală”, fugile și canoanele din „Arta fugii” au ca țel demonstrarea tehnică, ele fiind strălucite exerciții de măiestrie polifonică. Comparând fugile din „Arta fugii” cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă și un conținut auster, în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat al unui conținut dramatic clocotitor.

Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumețe ale unor cantate laice sau cu quodlibet-ul din „Variațiunile Goldberg”, inspirația spontană alternează cu calculul rațional, rece. Artistul îndrăzneț din Pasiuni sau din „Fantezia cromatică” este mai cumpătat în unele concerte de clavecin. Ne atrage elanul romantic din Aria Suitei a III-a, din Andantele Concertului în Mi major pentru vioară sau din aria „Îndură-te” din Patimile după Matei, dar și arhitectura clasică a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din Uvertura Suitei în si.

În cele mai sobre compoziții polifonice, întrezărim și freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conținutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depășește formele create de predecesori, pe care le desăvârșește.

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-și un limbaj inconfundabil și atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanității, el se ridică deasupra epocii sale, creația sa fiind atotprezentă, depășind timpul și spațiul, ca orice permanență a spiritului uman. 

Johann Sebastian Bach

Date personale Născut 21/31 martie 1685[5][6]  Eisenach, Saxa-Eisenach[7][8][9]  Decedat 28 iulie 1750 (65 de ani)[10][11][12][13][14][15][16][17][18]  Leipzig, Principatul Saxoniei[19][20]  Înmormântat St. Thomas Church[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (accident vascular cerebral)  Părinți Johann Ambrosius Bach Maria Elisabeth Lämmerhirt[*]  Frați și surori Johann Christoph Bach III[*] Johann Jacob Bach[*]  Căsătorit cu Anna Magdalena Bach (din 3 decembrie 1721) Maria Barbara Bach (17 octombrie 1707–1720)  Copii Wilhelm Friedemann Bach Carl Philipp Emanuel Bach Johann Christian Bach Johann Gottfried Bernhard Bach Johann Christoph Friedrich Bach[*] Gottfried Heinrich Bach[*] Catharina Dorothea Berci[*] Elisabeth Juliana Friderica Bach[*] Maria Sophia Bach[*] Johann Christoph Bach[*] Léopold Augustus Bach[*] Christiana Sophia Enrietta Bach[*] Regina Susanna Bach[*] Johanna Carolina Bach[*] Christiana Dorothea Bach[*] Christiana Benedicta Louisa[*] Regina Johanna Bach[*] Johann August Abraham Bach[*] Ernestus Andreas Bach[*] Christian Gottlib Bach[*]  Cetățenie  Saxa-Eisenach  Sfântul Imperiu Roman  Religie luteranism[21]  Ocupație compozitor organist[*] harpsichordist[*] violonist dirijor dirijor de cor[*] concertmaster[*] muzicolog[*] profesor de muzică[*] virtuoz muzician profesor universitar[*]  Activitate Studii St. Michael's School[*]   Gen muzical Barocul în muzică[1][2] muzică clasică[3][4]   Instrument(e) orgă[*] clavecin vioară viola da gamba

·       1794: Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (n. 6 mai 1758 – d. 28 iulie 1794); (După Calendarul Republican data decesului este 10 thermidor an II). A fost executat prin ghilotinare în Piața Revoluției (place de la Révolution, astăzi place de la Concorde); cunoscut contemporanilor săi ca "Incoruptibilul", este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluției franceze. A fost unul din discipolii lui Jean-Jacques Rousseau. Maximilien de Robespierre, unul din simbolurile Revoluției franceze, s-a născut la Arras, într-o familie înstărită. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia în Artois. A devenit cunoscut prin discursurile sale din clubul iacobin și din procesul regelui. A fost ales lider al acestei grupări radicale. A fost supranumit "Incoruptibilul" pentru că ducea o viață simplă. Robespierre rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca idealist iar de alții ca un fanatic. În 1793, a provocat căderea grupului girondinilor. Ca membru al Comitetului Salvării Publice a fost adeptul și apologetul politicii de teroare împotriva adversarilor politici, care a dus la decapitarea prin ghilotinare a multor reprezentanți de frunte ai Revoluției franceze. 

Maximilien de Robespierre

Date personale Născut 6 mai 1758[1][2][3][4][5][6][7][8]  Arras, Franța  Decedat 28 iulie 1794 (36 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Paris, Prima Republică Franceză  Înmormântat Errancis Cemetery[*]  Cauza decesului Ghilotină  Părinți François de Robespierre[*]  Frați și surori Augustin Robespierre[*] Charlotte de Robespierre[*]  Cetățenie  Franța  Etnie francez  Religie deism  Ocupație politician avocat jurnalist revoluționar  Activitate Porecle El Incorruptible   Alma mater Lycée Louis-le-Grand   Partid politic Clubul Iacobinilor   Premii Concours général[

·       1818: Gaspard Monge, matematician francez, creatorul geometriei descriptive (n. 1746).

·       1835: Édouard Adolphe Casimir Joseph Mortier, mareșal francez (n. 1768)

·       1842: Clemens Brentano, poet german (n. 1778)

·       1844: Joseph-Napoléon Bonaparte, rege al Neapolelui și Siciliei, rege al Spaniei și al Indiilor, conte de Survilliers (n. Corte, Franța, 7 ianuarie1768 - d. Florența, Italia, 28 iulie 1844) a fost fratele mai mare al împăratului francez Napoleon I, care l-a numit rege al Neapolelui și Siciliei (1806-1808) și mai târziu rege al Spaniei. A fost rege al Spaniei din 6 iunie 1808^[1] până pe 11 decembrie 1813, însă se întorsese în Franța încă de pe 13 iunie 1812. Bonaparte s-a născut sub numele de Giuseppe Buonaparte ca fiu al lui Carlo Buonaparte și al Letiziei Ramolino la Corte, în Corsica. În calitate de avocat, politician și diplomat a servit în Cinq-Cents și a fost ambasadorul francez la Roma. S-a însurat cu Julie Clary pe 1 august1794 în Cuges-les-Pins, Franța. Au avut trei fiice, Julie Joséphine Bonaparte (1796–1796), Zénaïde Laetitia Julie Bonaparte (1801–1854) și Charlotte Napoléone Bonaparte (1802–1839). El le-a numit pe cele două fiice supraviețuitoare ale sale drept moștenitoare. A avut de asemenea doi copii cu Maria Giulia, contesă de Atri (Giulio, născut în 1806 și Teresa, născută în 1808).

În 1795 Joseph a fost admis în Consiliul Bătrânilor, unde și-a folosit poziția pentru a-și ajuta fratele să răstoarne Directoratul.

Portret al lui Joseph Bonaparte în uniformă de ofițer spaniol.

Castelul din Villandry fusese ocupat de către guvernul revoluționar francez, iar la începutul anului 1800 fratele lui Joseph, viitorul împărat Napoleon, a cumpărat castelul pentru el. În 1806, lui Bonaparte i s-a acordat comanda militară a Neapolelui și curând după aceea a fost numit rege de către Napoleon, numai pentru a fi înlocuit doi ani mai târziu de către cumnatul său, Joachim Murat, atunci când Joseph a fost numit rege al Spaniei în august 1808, curând după invazia franceză.

A părăsit Neapole fără tragere de inimă și a ajuns în Spania chiar la începutul revoltei acesteia împotriva dominației franceze și al Războiului peninsular, în care francezii au fost în cele din urmă alungați de către armatele spaniole și britanice. După ce s-a retras cu majoritatea armatei sale în nordul Spaniei, a încercat să abdice de pe tronul spaniol în schimbul celui neapolitan; Napoleon s-a opus acestui plan și a trimis întăriri pentru a ajuta în războiul de supunere a Spaniei. Restul domniei sale acolo a fost șubredă, războindu-se constant cu gherilele spaniole. Niciodată nu-și va putea exercita controlul asupra întregii țări.

Spaniolii l-au poreclit Pepe Botella („Sticlă Iosif”) această denumire părând a proveni din faptul că acesta era mai mereu beat. Cu toate acestea, altă teorie susține că porecla a fost cauzată de o confuzie: atunci când Joseph Bonaparte ieșea afară din castelul unde locuia pentru a se uita prin împrejurimi cu o lunetă, aceasta arăta ca o sticlă, sau fusese făcută să arate ca o sticlă de către oponenții săi.

Suporterii lui Joseph Bonaparte erau numiți josefinos sau afrancesados (francizați). În timpul domniei sale a pus capăt Inchiziției spaniole, una din cauze fiind și aceea că Napoleon era în relații proaste cu papa Pius al VII-lea în acea perioadă. În ciuda acestor eforturi pentru a-și spori popularitatea, naționalitatea și sprijinul străin ale lui Bonaparte, plus apartenența acestuia la o lojă masonică^[2], au garantat practic faptul că nu va fi acceptat niciodată ca monarh legitim de către majoritatea populației spaniole. În timpul domniei sale asupra Spaniei, Venezuela și-a declarat independența (1810) față de Spania, fiind prima națiune care recurge la acest fapt. De-a lungul Războiului peninsular, comanda sa asupra forțelor franceze din Spania s-a dovedit a fi doar formală, deoarece comandanții săi insistau ca fratele mai mic al regelui să fie de acord cu instrucțiunile lui Joseph înainte de a le urma.

Bonaparte a abdicat și s-a întors în Franța după înfrângerea din Bătălia de la Vittoria. A fost considerat de către bonapartiști ca fiind moștenitorul de drept al tronului Franței după moartea fiului lui Napoleon, Napoleon al II-lea în 1832, deși nu a întreprins mai nimic în vederea preluării puterii. Bonaparte a trăit o perioadă de timp în Statele Unite, inițial în New York City și Philadelphia, unde casa sa a devenit sediul activității expatriaților ^[3] francezi, însă mai târziu s-a mutat pe o proprietate numită Point Breeze în Bordentown, New Jersey, lângă râul Delaware. Casa lui Joseph era pe un deal din cauza temerii sale de a nu fi atacat de vreun agent al inamicilor Franței, Anglia sau Spania, precum și de americani ostili cauzei sale. Subsolul conține tunele care sunt fortificate cu cărămizi și erau destul de înalte pentru ca o persoană să meargă stând dreaptă în picioare.^[4] Se crede de asemenea că a întâlnit Diavolul din Jersey în timp ce vâna acolo. ^[5]

Joseph Bonaparte s-a întors în Europa unde a murit la Florența, Italia și a fost îngropat în complexul de clădiri Les Invalides din Paris. S-a căsătorit cu Marie Julie Clary la 1 august 1794 la Cuges-les-Pins, Franța. Au avut împreună trei fiice:

• Julie Joséphine Bonaparte (1796–1796).
• Zénaïde Laetitia Julie Bonaparte (8 iulie 1801 – 1854); căsătorită în 1822 cu Charles Lucien Bonaparte.
• Charlotte Napoléone Bonaparte (31 octombrie 1802 – 2 martie 1839); căsătorită în 1826 cu Napoleon Louis Bonaparte.

Joseph a avut doi copii cu Maria Giulia, contesă de Atri:

• Giulio (1806–)
• Teresa (1808–).

De asemenea, Joseph a avut două fiice americane născute la Point Breeze, moșia sa din Bordentown, New Jersey, de amanta lui, Annette Savage ("Madame de la Folie"):

• Pauline Anne; a murit de tânără.
• Catherine Charlotte (1822–1890); căsătorită cu col. Zebulon Howell Benton , a avut copii

Joseph I

Rege al Spaniei și al Indiilor Rege de Neapole Conte de Survilliers

Joseph Bonaparte, de Jean-Baptiste Wicar, 1803 Date personale Nume la naștere franceză Joseph-Napoléon Bonaparte italiană Giuseppe-Napoleone Buonaparte spaniolă José-Napoleón Bonaparte Născut 7 ianuarie 1768 Corte, Corsica, Republica Genova Decedat 28 iulie 1844 (76 de ani) Florența, Toscana Înmormântat Cathédrale Saint-Louis-des-Invalides[*]  Părinți Carlo Buonaparte Letizia Ramolino  Frați și surori Napoleon I Elisa Bonaparte Caroline Bonaparte Pauline Bonaparte Jérôme Bonaparte Lucien Bonaparte Louis Bonaparte  Căsătorit cu Julie Clary Copii Zénaïde Laetitia Julie Bonaparte (1801–1854) Charlotte Napoléone Bonaparte (1802–1839) Cetățenie  Franța  Religie Biserica Catolică catolicism  Ocupație politician diplomat ofițer personal militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri rege al Spaniei Familie nobiliară Casa Bonaparte Rege al Spaniei Domnie 6 iunie 1808 – 11 decembrie 1813 Predecesor Ferdinand VII Succesor Ferdinand VII Rege al Neapole Domnie 30 martie 1806 – 6 iunie 1808 Predecesor Ferdinand IV Succesor Joachim I

·       1849: Carol Albert (Carlo Alberto Amedeo; 2 octombrie 1798 – 28 iulie 1849) a fost rege al Piemontului-Sardiniei din 1831 până în 1849. I-a succedat vărului său îndepărtat Carol Felix al Sardiniei și numele său este legat de Primul Război de Independență italian. A abdicat după ce forțele sale au fost înfrânte de armata austriacă în bătălia de la Novara (1849) și a murit în exil la scurt timp. S-a născut la Torino în 1798 ca fiul cel mare al lui Carol Emanuel, Prinț de Carignano și a Mariei Cristina de Saxonia. Deoarece niciunul dintre fiii regelui Victor Amadeus al III-lea nu avea moștenitori pe linie masculină, Carol Albert a fost cunoscut întreaga sa viață drept moștenitorul tronului Sardiniei.

Regele Carol Albert, 1841.

A fost educat în atmosfera intelectual liberală și francofilă de la Geneva, apoi la Paris în timpul Primului Imperiu Francez. Napoleon l-a numit locotenent de dragoni în 1814. După căderea lui Napoleon, Carol Albert s-a întors la Torino. Doi mentori au avut misiunea de a combate ideile periculoase despre eliberarea națională pe care Carol le-a învățat în Franța. Cu toate acestea, el a continuat să afișeze unele simpatii față de liberali.

În 1821, ca regent al regatului în absența noului rege, Carol Felix(atunci în Modena), el a admis o constituție care a fost dezavuată de rege. Regele l-a trimis pe Carol Albert să se alăture armatei franceze în Spania pentru a reprima revoluția liberală și pentru restabilirea regelui Ferdinand al VII-lea. El s-a distins în bătălia de la Trocadero, în 1823, care a anihilat speranțele unei monarhii constituționale pentru Spania. 

Carol Albert

Date personale Nume la naștere Carlo Alberto Amedeo di Savoia Născut 2 octombrie 1798 Palatul Carignano, Piemont Decedat 28 iulie 1849 (50 de ani) Porto, Portugalia Înmormântat Basilica of Superga[*]  Cauza decesului boală  Părinți Charles Emmanuel[*] Princess Maria Christina of Saxony[*]  Frați și surori Prințesa Elisabeta de Savoia  Căsătorit cu Maria Theresa de Austria Copii Victor Emmanuel al II-lea al Italiei Ferdinand, Duce de Genova Cetățenie  Franța Kingdom of Sardinia[*]  Ocupație Regent  Apartenență nobiliară Titluri duce Prince of Carignan[*] (1800–1831) Familie nobiliară Casa de Savoia Rege al Sardiniei Domnie 27 aprilie 1831 – 23 martie 1849 Predecesor Carol Felix Succesor Victor Emmanuel II

·       1869: Jan Evanghelista Purkinje, biolog și fiziolog ceh (n. 1787)
* 1879: Willem de Mecklenburg-Schwerin (5 martie 1827 - 28 iulie 1879), a fost al doilea fiu al Marelui Duce Paul Friedrich de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Prințesa Alexandrine a Prusiei, fiica regelui Frederic Wilhelm al III-lea. S-a înrolat în armata Prusiei și a devenit comandant al regimentului 6 de cuirasieri. Wilhelm era cunoscut pentru caracterul libertin. În două ocazii Wilhelm a lipsit de la comanda armatei prusace și a cerut-o în căsătorie pe celebra balerină Marie Taglioni; era considerat "oaia neagră" a familiei.^[1] Sub presiunea familiei, la 9 decembrie 1865, el s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Alexandrine a Prusiei, fiica Prințului Albert și a Prințesei Mariana de Orania-Nassau.

Fratele mai mare al lui Wilhelm, Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg, avea deja mulți copii din cele două căsătorii așa că nu existau șanse ca Wilhelm și Alexandrine să succeadă la tronul ducatului Mecklenburg-Schwerin. În timpul căsătoriei, cuplul a locuit la Palatul Bellevue din Berlin. Mariajul nu a fost fericit, ea a încercat să scape de câteva ori însă a fost forțată să se întoarcă de mătușa și soacra ei Alexandrine.^[2] William a reușit cu greu să obțină o comandă lipsită de importanță în armata prusacă în timpul războiului franco-prusac.^[1] El a fost grav rănit de o explozie în timpul războiului, la 9 septembrie 1870 la Laon, dar a continuat să trăiască până în 1879. Cuplul a avut o fiică:

• Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (7 noiembrie 1868 - 20 decembrie 1944); s-a căsătorit cu Prințul Heinrich XVIII Reuss de Köstritz și a avut copii.

Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin

Date personale Nume la naștere Friedrich Wilhelm Nicolas zu Mecklenburg  Născut 5 martie 1827 Ludwigslust Decedat 28 iulie 1879 (52 de ani) Heidelberg Înmormântat Schwerin Cathedral[*]  Părinți Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Alexandrine a Prusiei  Frați și surori Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Luise of Mecklenburg[*]  Căsătorit cu Prințesa Alexandrine a Prusiei Copii Charlotte de Mecklenburg-Schwerin Cetățenie  Germania  Religie protestantism  Ocupație ofițer  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Mecklenburg-Schwerin

* 1885: Alexandru Crețescu (n. 1825 – d. 28 iulie 1885, Odobești) a fost un magistrat, politician, ministru și membru al Înaltei Curți de Casație și Justiție român.  

Alexandru Crețescu
Date personale
Născut	1825
Decedat	28 iulie 1885 (60 de ani)
Ocupație	politician

* 1895: Marie Luise Charlotte de Hesse-Kassel,^[1] germană Marie Luise Charlotte, Landgräfin von Hessen-Kassel^[1]; 9 mai 1814 - 28 iulie 1895) a fost membră a Casei de Hesse-Kassel prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau, Marie Luise Charlotte a devenit și membră a Casei de Ascania și prințesă de Anhalt-Dessau. 

Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel

Prințesă Frederic Augustus de Anhalt-Dessau

Date personale Născută 9 mai 1814 Copenhaga, Danemarca Decedată 28 iulie 1895 (81 de ani) Schloss Hohenburg, Lenggries, Regatul Bavaria Părinți Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei  Frați și surori Frederic Wilhelm de Hesse Louise von Hessen-Kassel Augusta af Hessen-Kassel[*]  Căsătorită cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau Copii Adelheid-Marie, Mare Ducesă de Luxemburg Bathildis, Prințesă Wilhelm de Schaumburg-Lippe Prințesa Hilda Cetățenie  Germania  Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa de Hesse-Kassel Casa de Ascania

·       1933: Zoltán Adorjáni, scriitor, poet maghiar din Transilvania (n. 1880)

·       1938: Dumitru Evolceanu, critic literar (n. 1865)

* 1941: Ștefan Zăvoianu (n. 1882 - d. 28 iulie 1941, Valea Piersicilor, Jilava) a fost un militar român, fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul pentru fapte de arme în primul război mondial, eliberat cu gradul de colonel (apoi degradat), ziarist, fondator și proprietar al ziarului „Dacia”, înființat în 1919 și politician de extremă dreaptă (în decembrie 1937 a fost ales senator pe listele partidului legionar Totul pentru Țară).

Numit de Horia Sima Prefect al Poliției capitalei, a organizat și condus Masacrul de la Jilava din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 când, în fruntea unui grup de legionari, a asasinat 64 de foști demnitari și ofițeri români. Judecat de un tribunal militar, a fost degradat, condamnat la moarte și executat la 28 iulie 1941, în Valea Piersicilor, situată la sud-est de penitenciarul Jilava (la acea vreme Închisoarea Militară Jilava). În 1934, Zăvoianu îl ascunde pe Corneliu Zelea Codreanu în casa lui când acesta era căutat de poliție. În 1938 i se fixează domiciliu forțat la Miercurea Ciuc. În anul 1940, pe timpul scurtei colaborări a Mișcării Legionare aflată sub comanda lui Horia Sima, cu Carol al II-lea, este inițiatorul constituirii Forului Legionar.

La 5 octombrie 1940 este numit de Horia Sima și de generalul Constantin Petrovicescu, ministrul de interne în guvernul Antonescu-Sima (în timpul Statului Național-Legionar), Prefect al Poliției capitalei și comandant al Poliției legionare din București. Deși inundată de legionari și simpatizanți-legionari, aceștia antipatizau poliția pentru că participase - adesea, cu exces de zel - la activități anilegionare în perioada carlistă. Sima și Petrovicescu au decis deci, constituirea unui corp de poliție auxiliară, numită „Poliția legionară”. Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de Mișcarea legionară, pe care o va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”.^[1] În privința Siguranței, Antonescu trișa, deoarece după ce l-a arestat pe Mihail Moruzov a numit la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI un funcționar de încredere și anti-legionar, Eugen Cristescu. Cu ocazia reînhumării, cu funeralii naționale, a lui Codreanu, Sima a ordonat arestarea unui număr de foști fruntași politici și înalți funcționari de stat incomozi, „carliști”, sau care ar fi avut vreo legătură cu uciderea „Căpitanului” Codreanu și i-a internat la penitenciarul Jilava.

Penitenciarul Jilava se afla în custodie legionară, fapt care periclita viața arestaților deci, Tribunalul București s-a simțit obligat să intervină și, sub pretextul colectării de mărturii pentru pregătirea proceselor, a dispus transferarea unora dintre arestați la alte închisori. În noua sa poziție Zăvoianu - care și-a folosit toată energia pentru arestarea și torturarea anti-legionarilor din perioada carlistă - a considerat că ordinul vine de la Antonescu, care și-ar fi schimbat părerea și a refuzat să execute directivele Tribunalului care, la 26 noiembrie 1940 a cerut ajutorul armatei pentru a executa transferul arestaților. Zăvoianu a aflat că este pe cale să fie neutralizat și a decis să acționeze de urgență. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, în fruntea unei grupe de legionari, s-a deplasat la penitenciarul Jilava și a declanșst măcelul^[2][3].

Este evident că Antonescu a știut de masacrul în pregătire - Cristescu urmărea fiecare pas al Polției legionare, având informatori la toate nivelele - dar a preferat să închidă ochii pentru a se putea debarasa de o serie de oponenți, concurenți și inamici personali, ca generalii Gheorghe Argeșanu, Ion Bengliu, Gabriel Marinescu, fostul ministru de justiție Victor Iamandi și Mihail Moruzov cu adjunctul său, Niky Ștefănescu, care dețineau un dosar cu documente compromițătoare despre Conducător, etc. Cine i-a putut fi util, ca fostul prim-ministru Ion Gigurtu, considerat de Antonescu însuși trădător, dar cu relații la Berlin, ce puteau fi, eventual, folosite, au scăpat miraculos. Au mai scăpat miraculos și deținuții comuniști care fuseseră comasați la subsolul închisorii.^{[necesită citare]}

În noaptea respectivă se găseau arestați la Jilava 65 deținuți, politicieni și ofițeri superiori ai armatei și poliției, sub acuzarea de complicitate la arestarea și executarea lui Codreanu, 28 în arest preventiv, cu mandat de arestare și 37 adunați de Poliția legionară fără mandat de arestare, în special, polițiști și jandarmi. Plutonierul de jandarmi Petre Tudor a fost arestat de legionari și asasinat datorită coincidenții de nume cu unul dintre asasinii lui Codreanu. Dintre cei 65 de arestați au fost asasinați 64. Printre cei 28 de deținuți în arest preventiv (cu mandat de arestare) se numără:

- Generalul Gheorghe Argeșanu, fost ministru al Apărării Naționale, fost prim ministru;

- Victor Iamandi, fost ministru de justiție;

- Generalul de Poliție Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliției Capitalei (1930-1937), subsecretar de stat la Interne (1937), ministru de interne (1939) și ministru al ordinii publice (1939);

- Generalul Ion Bengliu, comandant al Jandarmeriei Române (1938-1940);

- Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei și adjunctul său,

- Niky Ștefănescu, adjunctul lui Moruzov;

- Colonel magistrat Vasile Zeicu;

- Maior Iosif Dinulescu;

- Aristide Macovei, ș.a.

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea de „Stat Național-Legionar”. Rebeliunea legionară declanșată la 21 ianuarie 1941 a fost înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941.

La 9 iulie 1941, Curtea Marțială a Comandamentului Militar al Capitalei, sub președinția prim-președintelui, colonel-magistrat Vasile Gelep, secondat de locotenent-colonel-magistrat dr. Alexandru Iancu Petrescu, căpitan-magistrat (rez.) Cezar Popescu și căpitan de jandarmerie Ion Căproiu, începea „dezbaterile în procesul privind asasinatele săvârșite la Închisoarea Militară Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 (...) și a acuzațiilor pentru crimele din aceeași noapte de la Prefectura Poliției Capitalei, de la Strejnic - județul Prahova și din pădurea Balota-Vlăsia, învinuiți de sechestrarea și de asasinarea profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu și a unor polițiști”^[4].

Găsit vinovat, Ștefan Zăvoianu a fost degradat, i s-a retras Ordinul Mihai Viteazul și apanajele ascendente și a fost condamnat la moarte și executat la 28 iulie 1941, la Jilava. Filmul Un comisar acuză, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1973, a fost inspirat din evenimentele Masacrului de la Jilava. Eroul principal, comisaul de poliție Tudor Moldovan este însărcinat să ancheteze un masacru foarte similar cu cel de la Jilava. Numele persoanelor și locurilor sunt însă schimbate — de exemplu, închisoarea Jilava este numită „Viraga”. Filmul aparține «curentului realist-socialist» iar faptele istorice sunt adaptate punctului de vedere al istoriografiei comuniste. 

Ștefan Zăvoianu
Date personale
Născut	1882
Decedat	28 iulie 1941 (59 de ani)

·       1942: A murit Sir William Matthew Flinders Petrie, renumit arheolog englez; (n. 03.06.1853). A intreprins importante cercetari arheologice in Egipt si Palestina.

·       1945: A murit Litman Leon Ghelerter, unul dintre fruntaşii mişcării socialiste din România, doctor, ctitor de spitale şi publicist (n. 1873).

·       1946: Max Arnold (Max Wechsler), pictor român (n. 1897)

·       1968: A murit Otto Hahn, fizician si chimist german, membru de onoare al Academiei Române si laureat al Premiului Nobel în 1944, cel care a pus în evidenta, în 1938, împreuna cu F. Strassmann, fisiunea uraniului si a toriului (n.08.03.1879). Otto Hahn (n. 8 martie 1879 – d. 28 iulie 1968) chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1944). Este considerat părintele chimiei nucleare și a descoperit elementul toriu.

·       1969: A murit   Ramón Grau, preşedinte cubanez (1933–1934, 1944–1948);  (n. 13.09.1882).

·       1970: Sir John Barbirolli, dirijor englez de origine italiană (n. 1899)

·       1970: A decedat marele chimist si pedagog roman Costin Nenitescu; (n.1902). Costin D. Nenițescu (în publicațiile științifice Nenitzescu; n. 15 iulie 1902, București – d. 29 iulie 1970, Bușteni) chimist român. A fost fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România și un membru al Academiei Române.
* 1982: Coert Laurens Steynberg (n. 7 ianuarie 1905, Hennops River - d. 28 iulie1982, Pretoria), este un sculptor și desenator sud-african, ieșit din comunitatea afrikaners. Coert Laurens Steynberg s-a născut la 7 ianuarie 1905, în Hennops River, provenind din comunitatea afrikaners.

Coert Steynberg este autorul unor numeroase statui oficiale ale unor personalități din Republica Africa de Sud, între care:

• Statuia președintelui Paul Kruger situată în Parcul Național Kruger;
• Statuia lui J.G. Strijdom situată în Strijdom squar, la Pretoria de la 31 mai1972 la 31 mai 2001, înainte de reloclizarea la Nylstroom.
• Statuia în bronz a pastorului Dirk van der Hoff la Potchefstroom.

Coert Steynberg este autorul desenului gazelei springbok^[1] aflat pe moneda cu valoare nominală de 5 șilingi comemorând vizita familiei regale a Angliei în 1947. Desenul a fost apoi utilizat pe monedele de 50 de cenți din 1948 – 1964, pe monedele de aur cu valori nominale de 1 Rand și 2 Rand din 1961– 1983, precum și pe piesa monetiformă Krugerrand, începând din 1967.

A decedat la 28 iulie 1982, la Pretoria. 

Coert Laurens Steynberg

·       1985: A murit Valeria Sadoveanu, scriitoare, cea de-a doua sotie a lui Mihail Sadoveanu; (n. 1907).

* 1990: Jill Esmond (n. 26 ianuarie 1908 - d. 28 iulie 1990) a fost o actriță de origine engleză. Filmografie:

• Once a Lady (1931)
• The Skin Game (1931)
• No Funny Business (1933)
• Eagle Squadron (1942)
• My Pal, Wolf (1944)

Jill Esmond

* 1996: Adrian Rogoz (n. 19 aprilie 1921^[1] – d. 28 iulie 1996^[1]) a fost un scriitor român, prozator, poet, traducător. Adrian Rogoz a fost prezent la 25 iulie 1969 la „Tehnic-Club” (Calea Șerban Vodă nr.213, sector 5, București), când studentul Daniel Cocoru a înființat primul cenaclu SF de amatori din România. Inițial, acesta a fost numit „cenaclul S.F. de pe lângă clubul MM” (adică „2000” în cifre romane), apoi „cenaclul SF” iar în 1973 Adrian Rogoz i-a dat numele de „Solaris” Opera literară: 

• 1934 - prima sa povestire științifico-fantastică, Astrul principal
• 1955 - nuvela Inimă de ciută în colaborare cu Cristian Ghenea
• 1956 - romanul Uraniu (neterminat)
• 1959 - nuvela Planeta Mrina în alarmă
• 1964 - nuvela Oriana, ei și Gemi 1, 2, 3
• 1965 - Fugă în spațiu-timp
• 1965 - romanul Omul și Năluca
• 1965 - volumul de proză scurtă Lumi stranii
• 1972 - nuvelele Alambai sau arcanele artei și Altarul zeilor stohastici
• 1974 - colecția de povestiri Prețul secant al genunii
• 1974 - Mai mult ca perfectul crimei
• 1981 - volumul de versuri Inimă rezistentă
• 1981 - Mesaj
• 1982 - Supraviețuitorul

Piese de teatru:

• 1953 - Martin Roger descoperă America împreună cu C. Constantin
• 1984 - Privire din pom asupra realității  

  Adrian Rogoz
  Date personale
  Născut	19 aprilie 1921[1][2]
  Decedat	28 iulie 1996 (75 de ani)[1][2]
  Căsătorit cu	Georgina Viorica Rogoz
  Ocupație	scriitor de literatură științifico-fantastică[

·     * 1999: Maksim Mongujukovici Munzuk (n. 15 septembrie 1912 (conform altor surse, 2 mai 1910), satul Mejeghei, raionul Tandinski, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Tuva - d. 28 iulie 1999, Kîzîl, Tuva, Rusia) a fost un actor sovietic tuvan, unul dintre fondatorii teatrului regional tuvan. A devenit cunoscut ca interpret al rolului Dersu Uzala din filmul Vânătorul din taiga (1975), regizat de Akira Kurosawa.  A absolvit Școala de Teatru din Kîzîl în 1945 și la scurtă vreme după absolvire a devenit cofondator și actor principal al Teatrului Muzical-Dramatic din Kîzîl, capitala Republicii Socialiste Sovietice Autonome Tuva.^[3] A devenit cunoscut spectatorilor de teatru din Republica Autonomă Tuva ca interpret al lui Vladimir Lenin în dramatizarea filmului Omul cu arma.^[3]

Maksim Munzuk a fost o persoană creativă și versatilă. A fost actor, regizor, cântăreț, culegător de folclor muzical, compozitor și pedagog. A jucat un număr mare de roluri de diferite tipuri pe scena Teatrului Muzical-Dramatic „Viktor Kok-oola” din Republica Autonomă Tuva. Pentru activitatea sa în domeniul teatrului a fost distins cu titlurile de Artist Emerit și Artist al Poporului al Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse și de Artist al Poporului al Republicii Socialiste Sovietice Autonome Tuva.^[3][4]

A debutat în cariera cinematografică în 1959 într-un mic rol din filmul Люди голубых рек („Oamenii râurilor albastre”), dar a apărut doar sporadic în filme.^[3] Cineastul japonez Akira Kurosawa i-a oferit rolul principal Dersu Uzala în coproducția sovieto-japoneză Vânătorul din taiga (1975), distinsă cu premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, deoarece l-a apreciat „nu ca actor, ci ca om, al cărui temperament și stil de viață sunt foarte apropiate de cele ale lui Dersu. Îi plac, de asemenea, munții, pădurea și vânătoarea”.^[3] Munzuk a jucat în 22 de filme, printre care miniserialul de televiziune Drumul diamantelor și epopeea dramatică Siberiada (1978) a lui Andrei Koncealovski. Printre cele mai cunoscute roluri pe scena de teatru se numără: Tongur-ool („Tongur-ool” de Salceak Tok), boierul Șîrap din Bottangan kuzel („Un vis împlinit” de Salceak Tok), Andrei Valko din Tânăra gardă de Alexandr Alexandrovici Fadeev, slujitorul Osip din Revizorul lui Gogol și Juhrai din Așa s-a călit oțelul de Nikolai Ostrovski.^[5] Munzuk a murit în 1999.^[3]

În anul 2017 organizația non-profit Fundația Cultural-Istorică Caritabilă „Oktargay” (președintele fundației este celebrul artist Aleksandr Nasovici Baranmaa) a început să strângă fonduri pentru ridicarea unui monument de doi metri în memoria lui Maksim Munzuk  Maksim Munzuk a fost căsătorit cu actrița și cântăreața Kara-Kîs Nomzatovna Munzuk (1918-1995), Artistă a Poporului a Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse. Fiica lor a fost actrița și politiciana Galina Maksimovna Munzuk (n. 1955), Artistă Emerită a Rusiei, membră în Consiliul Federației Ruse ca reprezentantă a Republicii Tuva. A absolvit Școala de Teatru „Șciukin” și a fost angajată ca actriță la Teatrul Muzical-Dramatic „Viktor Kok-oola”. A fost deputat în Camera Legislativă a Marelui Hural (Parlamentul) al Republicii Tuva. Începând din 2011 este membră al Consiliului Federației Ruse.  

Filmografie

• 1971 - Пропажа свидетеля („Dispariția martorilor”) - Tahe
• 1975 - Vânătorul din taiga - Dersu Uzala^[8]
• 1977 - Голубка („Porumbelul”) - bătrânul necunoscut
• 1978 - Siberiada - Fedka
• 1979 - Прогулка, достойная мужчин („Un drum demn al oamenilor”) - bunicul Vanji
• 1979 - Предварительное расследование („Anchetă preliminară”) - udegheul Arsio
• 1979 - Последняя охота („Ultima vânătoare”)
• 1979 - По следу властелина („Pe urmele stăpânului”)
• 1981 - Валентина („Valentina”) - vănătorul Ilia
• 1982 - Схватка („Lupta”) - Kommo
• 1986 - Игорь Саввич („Igor Savvici”) - bunicul Maksim
• 1987 - Время летать („Timpul zborului”) - pasagerul
• 1988 - Гадание на бараньей лопатке - bătrânul calmâc Andji
• 1989 - Месть („Răzbunarea”) - bătrânul Ian
• 1990 - Под северным сиянием („Sub luminile nordului”) - bătrânul Niyako   

  Maksim Munzuk
  Date personale
  Născut	2 mai 1910[1]  Tandinsky District[*], Rusia[2]
  Decedat	28 iulie 1999 (89 de ani)[1]  Kîzîl, Tuva, Rusia
  Cetățenie	Dinastia Qing  Republica Populară Tuva  URSS  Imperiul Rus  Rusia
  Ocupație	actor actor de film
  Alte premii
  Artist al Poporului al RSFSR[*] Artist Emerit al RSFSR[*] (1957) Ordinul Prieteniei Popoarelor[

  2004: A murit omul de stiinţă Francis Crick, laureat al Premiului Nobel în 1962 pentru descoperirea structurii dublu spiralate a ADN-ului (n. 8 iunie 1916). Francis Harry Compton Crick (n. 8 iunie 1916, Northampton Anglia – d. 28 iulie 2004, San Diego, SUA) bio- și neuro-fizician britanic, fiind unul din cei patru co-descoperitori (alături de James D. Watson, Maurice Wilkins și Rosalind Franklin) a structurii ADN-ului în 1953. Crick a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1962, alături de colegii săi în viață James D. Watson și Maurice Wilkins, întrucât Rosalind Franklin a murit de cancer în 1958, înaintea deciderii decenării premiului.
* 2007: Isidore Isou (născut Isidor Goldstein) (n. 31 ianuarie 1925, Botoșani - d. 28 iulie 2007, Paris, Franța) a fost un poet, critic de film și artist vizual francez, evreu originar din România.

El a fost fondatorul lettrismului, o mișcare artistică și literară formalistă, inspirată mai ales din dadaism și suprarealism, care consideră că esența poeziei constă în simpla sonoritate a sunetelor, îmbinate eufonic mai mult sau mai puțin arbitrar 

Isidore Isou

Isidore Isou Date personale Născut 29 ianuarie 1925[1]  Botoșani, România  Decedat 28 iulie 2007 (82 de ani)[2][1][3]  Paris, Franța  Înmormântat Crématorium-columbarium du Père-Lachaise[*]  Cetățenie  Franța  România  Ocupație poet romancier[*] pictor cineast muzician dramaturg filozof scriitor critic de film[

·       2012: Mihail Lupoi, om politic român (n. 1953).
* 2014: Hans „Gerch” Georg Herzog (n. 7 mai 1915, Sebeșul Săsesc, comitatul Sibiu, d. 28 iulie 2014, Viena)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Herzog a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al cincelea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în meciul pentru locurile 5-6, câștigat de România.^[1][2]

Hans Georg Herzog a fost component de bază al clubului Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu) din Sibiu.  Hans Georg Herzog s-a născut la Sebeș, în Transilvania, care a devenit parte a României la sfârșitul Primului Război Mondial. Herzog a studiat dreptul, mai întâi la Paris, apoi la Berlin, din vara anului 1935 și până în toamna lui 1936.^[4] În 1936, el a participat la Olimpiada de la Berlin ca membru al echipei de handbal de câmp a României, compusă pe atunci aproape exclusiv din sași transilvăneni. România s-a clasat pe locul al cincilea după ce a învins Statele Unite cu 10-3 (4-0). În 1938, Gerch, așa cum îl numeau prietenii, a fost component al selecționatei de 11 jucători a României care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal de câmp din Germania.^[1]

Hans Georg Herzog și-a terminat studiile de drept în 1938, în București, unde a ajutat la construcția secției de handbal a clubului Bukarester Turnverein, înființată de fostul său coechipier Oki Sonntag.^[4] Herzog a început să lucreze în 1940 la o firmă de avocatură din oraș și și-a înființat propriul său birou de avocatură în 1942.

Handbalistul a luat parte la primele acțiuni militare ale României în al Doilea Război Mondial, unde a luptat pe Frontul de Răsărit ca ofițer de artilerie. Grav rănit în 1941, el a fost demobilizat în același an.^[4] La sfârșitul lui 1943, Herzog s-a îmbolnăvit de poliomielită și, în 1944, s-a mutat la Viena pentru tratament. Acolo, el a lucrat inițial pentru forțele franceze de ocupație ca secretar și translator de engleză, între 1945 și 1952. De asemenea, a ajutat mai mulți sași transilvăneni să se integreze în Austria după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a pus bazele Clubului Sașilor Transilvăneni din Austria. În 1951, el a înființat la Viena un birou de avocatură unde a practicat până în 1983.

Hans Georg Herzog a fost ultimul membru în viață al echipei României din 1936.^[4] El a decedat în 2014, cu nouă luni înainte de împlinirea vârstei de 100 de ani.

* * 2017: Stein Mehren (n. 16 mai 1935,^[5] Oslo, Norvegia – d. 28 iulie2017,^[3][4][5] Oslo, Norvegia^[6]) este un poet și pictor norvegian.

A studiat la universitate filozofia și biologia. A scris în principal poezii, dar și romane, eseuri și piese de teatru. A debutat cu colecția de poezii Gjennom stillheten en natt în 1960.

O temă principală în scrierile lui Mehren este relația dintre natură și conștiință.

Pe când primele scrieri sunt optimiste, începând cu anii 1980 atmosfera poeziilor lui devine mai sumbră. Boala și moartea apar deseori ca motiv, și motive anterioare, precum copilăria sau dragostea, vor fi abordate din perspectiva tristeții sau a crizei. Atunci ând scrie despre dragoste, de exemplu, scrie despre dragostea pierdută.

În eseurile sale, precum și în cele două romane, De utydelige și Titanene scrie din punctul de vedere al unei critici culturale pure, unde atacă atât politizarea culturii în anii 1970 în Norvegia cât și societatea planificată a democrației sociale scandinave. A fost mereu împotriva oricărei forme de limitare a figurii umane sau a culturii în general.

A debutat ca pictor în 1993 expunând la galleria Haaken în Oslo, și a publicat mai multe volume în care poezii și picturi apar împreună, de exemplu Kjærlighetsdikt (1997). Cărți:

• 2008 Ordre, poezii
• 2007 I stillhetens hus, poezii
• 2006 Anrop fra en mørk stjerne, poezii
• 2004 Imperiet lukker seg, poezii
• 2004 Samlede dikt 1973-1979
• 2003 Den siste ildlender, poezii
• 2001 Ord av Stein Mehren
• 2000 Ark, poezii
• 1999 Utvalgte dikt, poezii
• 1999 Nattmaskin, poezii
• 1999 Kjærlighetsdikt, poezii și og picturi
• 1999 Hotel Memory, poezii
• 1994 Evighet, vårt flyktigste stoff, poezii
• 1993 Dikt i bilder, poezii și picturi
• 1992 Nattsol, poezii
• 1992 Det forseglede budskap." Eseu
• 1991 Arne Nordheim. Og alt skal synge
• 1990 Skjul og forvandling, poezii
• 1989 Det andre lyset, poezii
• 1989 Fortapt i verden. Syngende, poezii
• 1987 Vår tids bilde som entropi og visjon. 5 postmoderne essays eseuri
• 1986 Corona. Formørkelsen og dens lys, poezii
• 1984 Her har du mitt liv, eseuri
• 1983 Timenes time, poezii
• 1982 Galakse, texte cu ilustrații de Kai Fjell
• 1982 Samlede dikt 1960-1967
• 1981 Den usynlige regnbuen, poezii
• 1980 50 60 70 80, eseuri
• 1979 Vintersolhverv, poezii
• 1977 Myten og den irrasjonelle fornuft, eseuri
• 1977 Det trettende stjernebilde, poezii
• 1976 Den store søndagsfrokosten, teatru
• 1976 Det opprinnelige landskapet, poezii alese
• 1975 De utydelige: en europeisk roman - 2. omarbeidede utg, roman
• 1975 Menneske bære ditt bilde frem, poezii
• 1975 En rytter til fots. Åpent brev til kulturister av alle slag, eseu
• 1975 Titanene: en europeisk roman
• 1974 Kunstens vilkår og den nye puritanismen, eseuri
• 1973 Den store frigjøringen eller hva som hendte meg på siste sommerseminarium en dag jeg forsøkte å krype ut av sangkassen min, nuvelă
• 1973 Dikt for enhver som våger, poezii
• 1972 De utydelige. En europeisk roman, roman
• 1971 Kongespillet - avviklingen av en myte, poezii și proză
• 1970 Maskinen og menneskekroppen - en pastorale, eseuri
• 1969 Aurora det niende mørke, poezii și proză
• 1968 Narren og Hans hertug, eller Stykket om fløytespilleren Hans van Nicklashausen og hans møte med stratenplyndrerne, teatru
• 1967 Vind Runer, poezii
• 1966 Tids Alder, poezii
• 1966 Samtidsmuseet og andre tekster, eseuri
• 1965 Gobelin Europa, poezii
• 1963 Mot en verden av lys, poezii
• 1962 Alene med en himmel, poezii
• 1961 Hildring i speil, poezii
• 1960 Gjennom stillheten en natt, poezii  

  Stein Mehren
  Date personale
  Născut	16 mai, 1936 Oslo, Norvegia
  Decedat	28 iulie 2017 (82 de ani)[3][4][5][6]  Oslo, Norvegia[7]
  Naționalitate	norvegian
  Cetățenie	Norvegia
  Ocupație	poet, scriitor, pictor
  Limbi	limba norvegiană[1]
  Studii	filosofie, biologie
  Activitatea literară
  Operă de debut	Gjennom stillheten en natt
  Note
  Premii	Dobloug Prize[*] Aschehoug Prize[*] Norwegian Academy Prize in memory of Thorleif Dahl[*] Gyldendal prize[*] Mads Wiel Nygaard's Endowment[*] Fritt Ord Award[*] Riksmål Society Literature Prize[*] Gyldendal's Endowment[*] Oslo City Culture Award[*] Triztan Vindtorn poesipris[

Sărbători

·       În calendarul ortodox: Sf Ap și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena; Sf Cuv Pavel de la  Xiropotamu

·    

·       Ziua mondială de luptă împotriva hepatitei

• Peru -- Sărbătoare națională, Proclamarea independenței (1821)

VA URMA