MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 1 AUGUST 2020 

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

ISTORIE PE ZILE 1 August

A. 1.

Evenimente

·         49 î.Hr.: Bătălia de la Ilerda (Spania). Cezar a învins ultimele trupe susținătoare ale lui Pompei.

·         30 î.Hr.:  Fortele lui Octavianus (mai târziu cunoscut sub numele de Augustus) intra in orasul Alexandria din  Egipt, aducându-l sub controlul Romei. Octavian (23 septembrie 63 î.Hr. – 19 august 14 d.Hr.) a fost fondatorul Imperiului Roman  și primul  imparat, din anul  27 î.Hr.

·         69 e.n.: Are loc revolta triburilor batave (Olanda de azi)   conduse de  Gaius Iulius Civilis, impotriva  romanilor. Dupa victoria de la Mayence, fiind invinsi la Treves  de generalul roman Petilius Cerialis, batavii au tratat cu romanii si au devenit aliatii lor, in anul 70.

·         527: Iustinian I este incoronat imparat  al Imperiului Bizantin. Iustinian (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus), s-a născut în 482 în satul Tauresium (într-o familie de țărani traco-romani sau iliro-romani), sat situat lângă Justiniana Prima din prefectura romană Iliria. Familia lui era vorbitoare a limbii latine, iar Iustinian a fost nepotul viitorului împărat Iustin I, care a făcut după anul 470 carieră militară în armata împăratului Leon I al Imperiului Roman de Răsărit (457-474). Supranumit Iustinian cel Mare, a fost imparat al Bizantului  pana in anul  565. În timpul domniei sale,  a încercat să reînvie măreția Imperiului și sa recucereasca jumatatea de vest a Imperiului Roman.

·         902: Taormina, ultima fortareata  bizantina din Sicilia este capturata de arabii condusi de  emirul Aghlabds.

·         1192: regele englez Richard Inima de Leu si cruciatii inving la Jaffa armata musulmana a lui Saladin. Richard I (n. 8 septembrie 1157, d. 6 aprilie 1199) rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut și sub numele de Richard Inimă-de-Leu datorită reputației sale de mare lider militar – foto ( Efigie (c. 1199) a lui Richard I la mănăstirea Fontevraud, Anjou). Saladin sau Salah al-Din (n. 1138 – d. 4 martie 1193) musulman kurd din Tikrit devenit primul sultan Ayyubid al Egiptului și al Siriei.

·         1291: Este creata Confederatia Elvetiana.

·         1404: Domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400–1432) reinnoieste tratatul incheiat, in 1402, cu regele Poloniei, promitandu-i ajutor impotriva tuturor dusmanilor, fara exceptie. Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I (decedat la 1 ianuarie 1432), a fost domnul Moldovei între anii 1400 – 1432, succedându-i la tron lui Iuga Ologul, care a fost îndepărtat de către Mircea cel Bătrân

.

·         1473: Atestarea documentară a orașului Zalău. Matia Corvin, regele Ungariei și Boemiei, a declarat Zalăul pentru prima dată oraș-târg, „oppidum Zilah” (cetatea Zilah), privilegiu care scotea orașul de sub dominația comitatului, ceea ce îi conferea dreptul de comerț liber cu toată țara și îl făcea independent economic într-o eră în care bunul plac al aristocrației și al monarhului erau singurele criterii de împărțire a dreptății și de conducere a statului. Prima mențiune scrisă cu privire la Zalău se află în Gesta Hungarorum, numită și Cronica lui Anonymus (notar al regelui Béla al III-lea al Ungariei) lucrare apărută în jurul anului 1200. În baza acestei surse, Zalăul va fi existat ca așezare încă din jurul anului 900. După marea invazie mongolă, care a pustiit orașul în 1241, Zalăul a ajuns în 1246 sub administrația episcopatului catolic de Oradea. Această tutelă s-a menținut până în 1542, când Zalăul a intrat în componența Principatului Transilvania.

·         1498: Cristofor Columb devine primul european care atinge tarmul teritoriului numit acum Venezuela. Cristofor Columb (italiană Cristoforo Colombo, spaniolă Cristóbal Colón, n. între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest, pe Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în perioada precolumbiană fiind cunoscută numai Lumea Veche.

·         1664:  Imperiul Otoman  este învins în Bătălia de la Saint Gotthard de armateele austriece conduse de Raimondo Montecuccoli  si incheie  pacea  de la  Vasvár. Aceasta (pacea) încheie primul război austro-turc și asigura  pacea între austrieci și otomani până 1683, anul în care otomanii  vor asedia Viena pentru a doua oară. Pacea de la Vasvár  recunoștea controlul otomanilor asupra Transilvaniei și  obliga Imperiul Austriac sa plăteasca despăgubiri de război Imperiului Otoman.

·         1714: Dimitrie Cantemir a devenit primul român, membru al unui înalt for științific internațional (Academia din Berlin). Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) domnul Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismul românesc.

·         1770: Incepe Batalia de la  Cahul, intre armata rusa in frunte cu Rumeantev si oastea turceasca condusa de Halil-Pasa. A fost cea mai importantă bătălie a războiului ruso-turc din 1768-1774 și una dintre cele mai mari bătălii din secolul al XVIII-lea. A avut loc la doar două săptămâni după victoria rusă de la Larga. Comandantul rus Piotr Rumeanțev cu o armata   de 40.000 de soldați  a ales să meargă în ofensivă împotriva forțelor unite ale Imperiului Otoman și Hanatului Crimeii, care constau din 30.000 de infanteriști și 45.000 de cavaleriști.  Pierderile rusești au fost de 1.000 soldati, în timp ce pierderile de partea otomană s-au ridicat la peste 20.000 de soldați morți și răniți. În urma acestei victorii, rușii au capturat si 130 de tunuri otomane.  Victoriile de la Larga, urmata de cea de la Cahul, au schimbat situația strategică a conflictului în favoarea Rusiei. În septembrie 1770, rusii au cucerit Tighina, iar apoi au capitulat cetățile Ismail, Chilia, Cetatea Albă și Ibrail. După aceasta, operațiunile militare au continuat pe teritoriul Bulgariei. La 21 iulie 1774, Rusia și Poarta Otomană au semnat Pacea de la Kuciuk-Kainargi. Tratatul conținea 16 prevederi favorabile Moldovei și Țării Românești. În decembrie 1774, armata rusa s-a  retras, Moldova și Țara Românească rămânând în continuare sub turci.

·         1774: Chimistul englez Joseph Priestley obtine pentru prima data oxigen pur pe care-l numeste “un nou tip de aer”. Joseph Priestley, (n. 13 martie 1733 (s.v.) – d. 6 februarie 1804) teolog, chimist, pastor dizident, educator și filozof natural și filozof al politicii englez, care a scris peste 150 de lucrări. Lui Priestley îi este atribuită descoperirea oxigenului, pe care l-a izolat sub formă gazoasă.

·         1778: A fost deschisa prima banca germana de economii la Hamburg .

·         1789: Armatele  ruso-austriece in frunte cu Suvorov, inving  in timpul razboiului ruso-turc din 1787-1791 in batalia de  langa Focsani, ostile turcesti conduse de Osman-Pasa.

·         1793:  Este introdusa  in Franta prima unitate de masura metrica a greutatii – Kilogramul. Franta devine primul stat care utilizeaza sistemul metric.

·         1798: Are loc batalia navala de la Abukir in care escadrila franceza este nimicita de flota engleza condusa de amiralul H. Nelson.

·         1834: A intrat în vigoare Legea de Abolire a Sclaviei din 1833, prin care se abolea sclavia în întregul Imperiul Britanic.

·         1862: Constituirea Ministerului Afacerilor Externe al României.

·         1865: A apărut, la Bucureşti, “Tipograful român”, prima gazetă muncitorească din România.

·         1867: În sesiunea din august a Societăţii Literare Române, s-a hotărât schimbarea denumirii în Societatea Academică Română şi a fost ales primul ei preşedinte (Ion Heliade Rădulescu, 1867-1870). Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București) scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.

·         1873: Inventatorul britanic Andrew Smith Hallidie,  patenteaza in S.U.A. cabina de funicular .

·         1874: Se da in  exploatare calea ferata Iasi–Ungheni, care facea  jonctiunea  cailor ferate romane cu caile ferate rusesti din Basarabia.

·         1894: Izbucneste  Primul război chino-japonez. Primul Război Sino-Japonez (1 august 1894 – 17 aprilie 1895) a avut loc în timpul  Dinastiei Qing din China și Japonia perioadei Meiji, în primul rând pentru controlul asupra Coreei. După mai mult de șase luni de luptă continuă și succese ale armatei și marinei Japoneze și pierderea portului chinezesc Weihaiwei, în februarie 1895 conducerea chineza a cerut încheierea păcii. Războiul a demonstrat eșecul  încercărilor dinastiei Qing de a moderniza armata în special în comparație cu succesul Japoniei în perioada de după Restaurația Meiji. Pentru prima dată în peste 2.000 de ani, dominația regională în Asia de Est s-a mutat din China în Japonia, iar prestigiul dinastiei Qing, împreună cu tradiția clasică în China au suferit o lovitură majoră. Infrângerea a fost un catalizator pentru o serie de miscari revoluționare  și schimbări politice conduse de Sun Iat-sen și Kang Youwei. Aceste tendințe se vor manifesta mai târziu în Revoluția Xinhai (1911).

·         1901 -  Vede lumina tiparului primul tratat consacrat istoriei limbii române, "Histoire de la langue roumaine", de Ovid Densuşanu.

·         1902: Statele Unite cumpără drepturile asupra Canalului Panama de la Franța.

·         1914: Germania  declară război  Rusiei, la inceputul  primului război mondial.

·         1921: La Haga a fost creată Curtea Internațională de Justiție. Curtea Internațională de Justiție (cunoscută și drept Curtea Mondială sau CIJ; franceză Cour internationale de justice) este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Ea are sediul în Palatul Păcii de la Haga, Țările de Jos. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor prezentate de către statele membre și de a da avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod corespunzător internaționale, agențiilor și a Adunării Generale a ONU. CIJ nu ar trebui să fie confundată cu Curtea Penală Internațională, care are de asemenea potențial „global” de competență.

·         1927: Se declanseaza răscoala din Nanchang,  care  marcheaza prima bătălie importantă în războiul civil chinez  între Kuomintangul nationalist  şi Partidul Comunist din China. In aceasta zi este  aniversata  fondarea Armatei Populare de Eliberare a Chinei.

·         1936: Sunt deschise Jocurile Olimpice de vara de la Berlin (ultimele din perioada interbelica). Participarea românească la Jocurile Olimpice a fost mai mare decât la ediţiile precedente ale Olimpiadelor. În 1936, oficialităţile au sprijinit nu numai deplasarea unei numeroase delegaţii sportive, ci şi a unor grupuri de elevi, studenţi, dansatori, corişti, totalizând peste 100 de persoane. Atleţii români deşi se pregătiseră câteva luni au înregistrat rezultate modeste. Probele de călărie, dominate de concurenţii germani, au adus în final prima medalie olimpică pentru delegaţia românească. În proba individuală a Marelui Premiu al naţiunilor a fost nevoie de o întrecere de baraj pentru desemnarea campionului. După ce concurenţii aflaţi la egalitate – germanul Kurt Hasse şi românul Henri Rang – au parcurs un nou traseu, Rang s-a clasat pe locul al doilea, obţinând medalia de argint.  

1936: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Berlin

·         1941: Nemtii impusca la Chisinau, peste o mie de evrei si comunisti.

·         1943: Aviatia americana  ataca cu 177  bombardiere decolate de la Benghazi, Libia, zona petrolifera de pe Valea Prahovei. Operaţiunea „Tidal Wave” (Valul nimicitor), de la 1 august 1943, avea drept scop să distrugă nouă rafinării din  jurul oraşului Ploieşti. Avioanele americane au bombardat zacamintele de petrol de langa Ploiesti si Campina, producand mari pierderi umane si materiale Romaniei. Cu toate acestea, in ciuda unei pregări îndelungate, „Valul nimicitor” a fost totusi un eşec: la Ploieşti nu s-a înregistrat „niciun fel de micşorare a capacităţii globale de producţie”, dar aviaţia americană a pierdut într-o singură zi 53 de avioane şi 660 de militari (310 au fost ucişi, iar restul au căzut prizonieri). Cât priveşte pagubele materiale produse de bombardament, informaţiile diferă, evident, în funcţie de surse. Estimările americane au indicat, astfel, distrugerea a 40% din capacitatea de producţie a rafinăriilor. Adevărul e însă că majoritatea lor a rămas neatinsă, iar cele lovite într-adevăr  si-au revenit în numai câteva săptămâni. Conform evaluării efectuate în septembrie 1943 de către Ennemy Oil Committee asupra rezultatelor bombardamentelor de la Ploieşti din 1 august 1943: „nu a fost înregistrată nicio micşorare a capacităţii globale de producţie”, multe dintre rafinarii operând, înaintea atacului, sub capacitatea maximă.

·         1944:  Rezistența poloneză a declanșat Revolta din Varșovia împotriva ocupației naziste a Poloniei în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

·         1946: Incepe prima editie a Festivalului international de film de la Marianske Lazne, care, mai tarziu, si–a mutat sediul la Karlovy Vary .

·         1946: Conducatorii Armatei ruse de eliberare, aliata cu Germania Nazista, sunt executati la Moscova pentru tradare.

·         1960: Orasul Islamabad  este declarat  capitala a Pakistanului.

·         1966: Partidul Comunist Chinez a decis lansarea Revoluției Culturale.

·         1966: În China a început, sub directa conducere a dictatorului  comunist Mao Tzedong, Marea Revoluţie Culturală, care a durat între  1966-1968. În fapt, “revoluţia culturală” era o exacerbare a principiilor realismului socialist şi o delimitare de moştenirea culturală ancestrală a Chinei, o ţară cu o cultură străveche, ale cărei vestigii datează din mileniul al II-lea î.Hr.

·         1966: Charles Whitman a ucis 17 oameni și a rănit alți 32 la Universitatea din Texas în Austin înainte de a fi ucis de poliție.

·         1975: Semnarea actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (Helsinki).

·         1977: Greva generală a minerilor din Valea Jiului. 30.000 de mineri au blocat exploatările și au cerut să discute numai cu Nicolae Ceaușescu (1 - 3 august).

·         1981: S-a lansat postul de televiziune MTV, odată cu difuzarea primului său videoclip, Video Killed the Radio Star al formației The Buggles.

·         1982: Este inaugurat stadionul “Jiul” din Petrosani, cu o capacitate de 20.000 de locuri.

·         1990: Jeliu Jelev este ales de Parlament al doilea președinte al Bulgariei.

·         1993 - S-a declanşat greva minerilor din Valea Jiului

·         1996: A intrat în vigoare, în mod oficial, programul efectiv de Parteneriat Individualizat România - NATO.

·         2001 - Fostul suveran al României, Mihai I, a cerut retrocedarea Castelului Peleş, precum şi a altor imobile din jurul castelului, ca şi o serie de terenuri virane din judeţul Prahova

·         2008: Eclipsă totală de Soare, vizibilă în România ca eclipsă parțială.

Nașteri

·         10 î.Hr.: S-a nascut imparatul roman Claudius, cuceritorul Britaniei; (d. 54). Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. – 13 octombrie 54) a fost al patrulea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene; a domnit din 41 până în 54. Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) și al Antoniei Minor, frate mai tânăr al generalului Gemanicus, născut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participă până la urcarea pe tron, datorită unei sănătăți mai șubrede și a unor infirmități congenitale, la viața politică, preferând o existență retrasă, consacrată studiului. Este proclamat împărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula și recunoscut apoi de către senat. În timpul domiei sale începe construcția unui sistem defensiv de fortificații pe Rin și Dunăre, provinciile beneficiază de o bună administrare și o bogată activitate edilitară (șosele, apeducte, porturi). Acordarea cetățeniei romane locuitorilor unor orașe din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale. În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea și în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. După executarea Messalinei, cea de-a treia soție, în 48, acuzată de Narcissus de complot, Claudius se căsătorește în 49 cu Agrippina Minor Iulia și-l adoptă pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua sa soție.

·         126: Publius Helvius Pertinax (1 august 126 - 28 martie 193) a fost proclamat împărat roman la 1 ianuarie 193 și a domnit până în 28 martie 193.

Fiul unui libert din Liguria, Pertinax parcurge o strălucită carieră militară și administrativă. Se remarcă în timpul războaielor cu marcomanii, este guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), al Siriei (179-182), al Britanniei (185-187), al Africii (188-189). La sfârșitul domniei lui Commodus, devine prefect al orașului Roma.

Este proclamat împărat, la 1 ianuarie 193, a doua zi după asasinarea lui Commodus. Pertinax, asemenea împăratului Galba în 68, caută să obțină sprijinul Senatului în vederea redresării situației financiare a statului și a întăririi disciplinei militare. Este asasinat la Roma, în 28 martie 193, după 87 de zile de domnie, de Garda Pretoriană, nemulțumită de severitatea măsurilor luate și de austera politică economică inițiată.

Pertinax

Date personale Născut 1 august 126 d.Hr.  Alba, Piemont, Italia  Decedat 28 martie 193 d.Hr. (66 de ani)  Roma, Italia  Cauza decesului omor  Căsătorit cu Flavia Titiana[*]  Copii Pertinax Caesar[*]  Cetățenie Roma Antică  Religie Religia în Roma antică  Ocupație politician soldat  Activitate Apartenență nobiliară Familie nobiliară Anul celor cinci împărați Împărat roman  Domnie 1 ianuarie 193 d.Hr. – 28 martie 193 d.Hr. Predecesor Commodus Succesor Didius Iulianus Senator roman[*]  Praefectus urbi[*]  Consul al Imperiului Roman[*]  Guvernator[*

·         1313: Împăratul Kōgon al Japoniei (d. 1364)

·         1377: Împăratul Go-Komatsu al Japoniei (d. 1433)

·         1401: S-a nascut Nicolaus Casanus, filosof si savant italian de origine germana – este autorul teoriei coincidentei contrariilor si primei hărţi geografice a Europei Centrale si de Răsărit; (d.1464). Nicolaus Cusanus, numele latinizat al lui Nikolaus von Kues (Cusa), cu adevăratul nume Nikolaus Chrypffs sau Krebs, (n. 1401, Kues – azi Bernkastel-Kues/Germania – d. 11 august 1464, Todi/Umbria, Italia), a fost un învățat german, savant multilateral, filosof și teolog, jurist, astronom și matematician, considerat drept cea mai importantă personalitate în cultura europeană a secolului al XV-lea. Născut într-o familie de comercianți, a crescut într-un mediu monahal, fiind educat de frații congregației din Deventer, care îl inițiază în mistica înoitoare denumită Devotio moderna. Studiază dreptul și matematica la renumita Universitate din Padova, unde, în 1423, își ia doctoratul cu o dizertație în domeniul dreptului canonic. Ca arhidiacon de Liège, devine membru al Conciliului din Basel (1432), care avea sarcina reformării Bisericii și a Imperiului. În această calitate, redactează o scriere în care atribuie Conciliului o competență superioară celei deținute de Papă; mai târziu își retrage această teză și devine un apărător activ al papalității. Este trimis la Constantinopol, și încearcă fără succes realizarea unirii Bisericilor din Orient și Occident. În 1440 revine în Germania în calitate de emisar papal. În 1448 este înălțat de Papa Nicolae V la demnitatea de cardinal și, în 1450, este numit episcop de Brixen (Bressanone). Arhiducele Sigismund de Austria, adversar al ideilor reformatoare, se opune acestei numiri. În 1460, Cusanus este încarcerat, fiind eliberat de Papa Pius II, în timp ce Sigismund este excomunicat. Cu toate acesta, Nicolaus Cusanus nu se mai poate întoarce în dioceza sa, devine cardinal al Curiei Romane și consilier al Papei. În conflictul cu papa, Sigismund capitulează în 1464, la câteva zile după moartea lui Cusanus pe 11 august în localitatea Todi din Umbria. Corpul său a fost înmormântat în biserica San Pietro in Vincoli din Roma, dar mai târziu s-a pierdut; inima i-a fost dusă – conform dorinței sale – în altarul capelei din Kues, unde se găsește și azi în custodia Fundației Cusanus, care păstrează și cea mai mare parte a manuscriselor sale.
* 1555: Sir^[1] Edward Kelley sau Kelly, cunoscut și ca Edward Talbot (n. 1 august 1555, Worcester, Anglia – d. 1 noiembrie 1597, Most , Regatul Boemiei), a fost o figură ambiguă a ocultismului renascentist englez și medium auto-declarat, care a lucrat cu John Dee în investigațiile sale asupra magiei. Pe lângă capacitatea de a invoca spirite sau îngeri cu ajutorul unui glob de cristal, pe care John Dee l-a evaluat, Kelly a pretins că posedă secretul transmutării metalelor inferioare în aur.

Legende despre Kelly au început să apară la scurt timp după moartea sa. Biografia viu colorată și notorietatea sa relativă printre istoricii de limbă engleză (în principal din cauza asocierii sale cu Dee) pot fi sursa imagini folclorice de alchimist-șarlatan.

Edward Kelley

·         1713: Karl I (1 august 1713 – 26 martie 1780), a fost Duce de Brunswick-Wolfenbüttel din 1735 până la moartea sa. 

Karl a fost fiul cel mare al lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg. Karl a luptat sub Prințul Eugen de Savoia împotriva Imperiului Otoman înainte de a moșteni principatul de Wolfenbüttel de la tatăl său în 1735. La sugestia preotului său, a fondat în 1745 Collegium Carolinum, actuala Universitate Tehnică din Brunswick. De asemenea, el l-a angajat pe Gotthold Ephraim Lessing ca librar al Bibliotheca Augusta, biblioteca ducală.

Karl a încercat să promoveze dezvoltarea economică a statului său, de exemplu, el a fondat Compania de porțelanuri Fürstenberg și a decretat asigurarea obligatorie de incendiu. Cu toate acestea, el nu a reușit să țină finanțele de stat sub control. Ca urmare, în 1773 cel mai mare fiul său, Karl Wilhelm Ferdinand a preluat guvernarea.

În 1733, Karl s-a căsătorit cu Prințesa Philippine Charlotte, fiică a regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei. Ei au avut următorii copii:

• Karl Wilhelm Ferdinand (1735–1806), viitorul Duce de Brunswick-Lüneburg
• Georg Franz
• Christian Ludwig
• Sophie Caroline Marie (1737–1817), căsătorită cu Frederic, Margraf de Brandenburg-Bayreuth.
• Anna Amalia (1739–1807), căsătorită cu Ernest Augustus al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.
• Frederick Augustus (1740–1805)
• Albrecht Heinrich (1742–1761)
• Wilhelm Adolf (1745–1770)
• Elisabeth Christine Ulrike (1746–1840), căsătorită cu regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei (au divorțat)
• Friederike
• Augusta Dorothea (1749–1803), stareță de Gandersheim
• Maximilian Julius Leopold (1752–1785)

Karl a avut și un fiu în afara căsătoriei, Christian Theodor von Pincier (1750–1824), adoptat de baronul von Pincier al Suediei.

Karl I

Date personale Născut 1 august 1713 Brunswick Decedat 26 martie 1780 (66 de ani) Brunswick Înmormântat Brunswick Cathedral[*]  Părinți Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel Therese de Brunswick-Wolfenbüttel Luise Amalie de Braunschweig-Wolfenbüttel Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel Anton Ulrich de Brunswick Friedrich Franz von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Duke Louis Ernest of Brunswick-Lüneburg[*] Duke Ferdinand of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Albrecht Braunschweig[*]  Căsătorit cu Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei Copii Carol al II-lea Sophie Caroline Marie Anna Amalia Frederick Augustus Elisabeth Christine Friederike Augusta Dorothea Maximilian Julius Leopold Cetățenie  Germania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Guelph Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Domnie 1735 - 1780 Predecesor Ferdinand Albert II Succesor Carol II

·         1733 - S-a născut chimistul Richard Kirwan, care a avut contribuţii importante în mai multe domenii ale ştiinţei. A fost autorul a numeroase lucrări ştiinţifice, printre care „Elements of Mineralogy” (1784), prima lucrare din domeniul geologiei (m. 1812).

·         1744:  S-a născut naturalistul Jean-Baptiste de Monet, Cavaler de Lamarck, naturalist francez, fondator al primei teorii unitare despre evolutia lumii organice; este una dintre marile personalitati din istoria biologiei; el a elaborat o metoda de clasificare a plantelor simpla si foarte eficienta. Lamarck a vorbit primul despre notiunea de  “nevertebrate”, folosita pana  in prezent, in cadrul acestei clasificari  el descriind  cu o mare precizie numeroase specii si de asemenea, a propus  denumirea de  “biologie” pentru a desemna ştiinţa fiinţelor vii. Este  acela care a elaborat si prima ipoteza despre teoria evoluționistă; (d. 18.12.1829, Paris).

Jean-Baptiste de Lamarck

Date personale Născut 1 august 1744[1][2][3][4][5]  Bazentin, Franța  Decedat 18 decembrie 1829 (85 de ani)[1][6][2][5]  Paris, Franța  Înmormântat Cimitirul Montparnasse  Cauza decesului boală  Frați și surori Philippe François de Monet de Lamarck[*]  Cetățenie  Franța  Religie ateu  Ocupație botanist[*] zoolog[*] universitar[*] naturalist profesor universitar[*] biolog chimist meteorolog[*] paleontolog[*] malacolog[*] Encyclopédistes[*]  Activitate Rezidență Franța   Domeniu zoologie botanică geologie meteorologie   Instituție Muzeul Național de Istorie Naturală   Organizații Société Philomathique de Paris[*] Academia Franceză de Științe Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*]   Premii Legiunea de Onoare în grad de cavaler[

* 1758: Samuil Vulcan (n. 1 august 1758, Blaj, Marele Principat al Transilvaniei - d. 25 decembrie 1839, Oradea) a fost episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea Mare între 1806 și 1839. Samuil Vulcan s-a născut la 1 august 1758, în satul Veza, azi încorporat în orașul Blaj, într-o „familie săracă^[2] și umilă”.^[1] Consacrarea sa episcopală, de Oradea Mare, a fost săvârșită la 25 octombrie 1807 de episcopul Ioan Bob, în Catedrala Sfânta Treime din Blaj și a fost instalat la 29 iunie 1807, la „sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel.”^[2]

În anul 1828 a întemeiat liceul românesc din Beiuș, care astăzi îi poartă numele. A contribuit la dezvoltarea culturii românilor ardeleni, mai ales prin finanțarea publicării lucrărilor corifeilor Școlii Ardelene.

Pe românii ortodocși din Arad i-a sprijinit să-și aleagă episcop român, în locul celui sârb^[3] și i-a ajutat „cu bani proprii”^[2] pentru „înființarea Preparandiei din Arad (1812)”.^[2]

A fost numit de Nicolae Iorga „ocrotitorul întregii culturi românești”.

Era poliglot: vorbea „în mod fluent româna, germana, franceza, italiana, maghiara, probabil și poloneza, precum și limbile clasice: ebraica, latina, greaca  

Samuil Vulcan
Date personale
Născut	1 august 1758  Blaj, România
Decedat	25 decembrie 1839 (81 de ani)  Oradea, Imperiul Austriac
Cetățenie	Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Oradea Mare
Titlul	Episcop de Oradea Mare
Perioada	1806 - 1839
Predecesor	Ignatie Darabant
Succesor	Vasile Erdeli
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	1807
Episcop consacrator	Ioan Bob

·         1770: William Clark (n. 1 august 1770, Comitatul Carolina, Virginia – d.1 septembrie 1838, Saint Louis, Missouri), a fost un ofițer al Armatei SUA, călător și explorator american, iar ulterior guvernator al Teritoriul Missouri, ce a condus, împreună cu Meriwether Lewis, între 1804 și 1806, expediția numită Expediția Lewis și Clark, inițiată de președintele Statelor Unite Thomas Jefferson și finanțată de Congresul SUA pentru a obține informații amănunție despre imensul teritoriu Louisiana, care fusese cumpărat de la Imperul Francez al lui Napoleon conform tratatului numit Louisiana Purchase în anul 1803.

Sub comanda celor 2 se aflau 51 de oameni, dintre care 23 soldați, 3 sergenți, 2 cercetași și interpreți civili și York, sclavul negru al lui Clark. Aceștia au călătorit, pe uscat, din Saint Louis către Oceanul Pacific, în lungul fluviilor Missouri și Columbia, trecând peste Munții Stâncoși, și s-au întors pe același traseu.

Expediția avea ca sarcină exploararea noilor regiuni din nord - vestul Statelor Unite (bazinul râului Missouri), stabilirea legăturii geografice a acestira cu Oceanul Pacific și strângerea de date etnografice asupra triburilor indiene. Această primă expediție națională americană (1803-1806), a descoperit izvoarele râului Missouri (râurile Marias, Jefferson și Madison) și a traversat Munții Stâncoși, reușind să ajungă la gurile fluviului Columbia (Oceanul Pacific). Se realizează astfel cea de a treia traversare a continentului nord-american din decursul istoriei. Pe drumul de întoarcere, cei doi călători reușesc să traverseze din nou continentul.

Bazându-se pe realizările acestei expediții, guvernul SUA declară ca posesiune întreaga zonă situată la sud de Canada britanică și la nord de Mexicul spaniol (pe atunci), de la un ocean la celălalt

William Clark

Date personale Născut 1 august 1770 Virginia, SUA Decedat 1 septembrie 1838 Saint Louis, SUA Înmormântat Bellefontaine Cemetery[*]  Părinți John Clark[*][1] Ann Rogers[*][1]  Frați și surori George Rogers Clark[*][1] Jonathan Clark[*][1]  Căsătorit cu Judith Hancock[*][1] Harriet Kennerly[*][1]  Copii Meriwether Lewis Clark, Sr.[*][1]  Cetățenie  SUA  Ocupație călător, explorator, ofițer în armata SUA

·         1779: Lorenz Oken, naturalist german (d. 1851)
* 1779: Francis Scott Key (n. 1 august 1779 – d. 11 ianuarie 1843) a fost avocat, magistrat și poet amator din Georgetown, care a scris versurile imnului național al Statelor Unite, "The Star-Spangled Banner".

Francis Scott Key

* 1794: Vasile Erdeli (n. 1 august 1794, Macău, azi în Ungaria - d. 17 martie1862, Oradea) a fost episcop român unit al Diecezei de Oradea Mare, între anii 1843–1862.

Vasile Erdeli (Ardeleanu) s-a născut în orașul Macău, din comitatul Cenadului, azi în Ungaria, într-o familie de oieri români, plecați din Budureasa.

Știm că și-a făcut studiile secundare la Timișoara și apoi la Oradea, ca elev al Seminarului Tinerimii Române Unite, pe care le-a încheiat în anul 1815. În perioada 1815 – 1816, a studiat un an la Academia de Drepturi de la Oradea, iar apoi, în perioada 1816–1817, anul I de teologie, la Seminarul latin tot de la Oradea. Anul al doilea de teologie l-a făcut la Budapesta, iar, începând cu toamna anului 1818, și-a continuat studiile teologice, anii al III-lea și al IV-lea, la Viena, pe care le-a încheiat în anul 1820. De la Viena s-a întors acasă.

La 11 iunie 1843 a fost numit iar apoi sfințit episcop de Oradea, al Bisericii Române Unite cu Roma de către episcopul Ioan Lemeni de la Blaj. Chiar și înainte de a fi hirotonit episcop, începând din anul 1832, până în anul 1848, Vasile Erdeli a făcut multe vizitații canonice în Banat și a reușit să mărească numărul parohiilor de la 2 la 22. La Carei, Satu Mare, a înființat un vicariat. În dioceza pe care o conducea, a clădit și reparat 50 de biserici.

A recomandat preoților și credincioșilor să se aboneze la „Gazeta de Transilvania” care apărea la Brașov. A introdus limba română ca limbă de predare, începând cu 4 martie 1849, în locul limbii latine, la gimnaziul de băieți din Beiuș, ridicat în rang de liceu cu 8 clase. L-a numit pe canonicul Iosif Pop Silaghi inspector școlar diecezan. A ridicat școlile normale de la Oradea și de la Beiuș la 4 clase.

Vasile Erdeli-Ardeleanu, ca și Emanoil Gojdu, în timpul revoluțiilor de la 1848 – 1849 din Transilvania și din Ungaria, a promovat înfrățirea româno-maghiară, dar, îndată după capitularea de la Șiria, Arad a revoluționarilor maghiari kossuthiști, l-a sprijinit, în mod public, pe Francisc Iosif I, împăratul Imperiului Habsburgic. În toiul luptelor dintre trupele de intervenție țariste cu revoluționarii maghiari conduși de Lajos Kossuth, l-a găzduit, în mod călduros, pe generalul țarist Erivan Paskievici, la Beiuș. În anul 1849 i-a fost prezentat de acesta împăratului, care l-a decorat și făcut baron, ca și pe Andrei Șaguna, de altfel, și pentru aceleași motive. În ianuarie 1850, într-o petiție adresată împăratului, l-a rugat pe acesta să transforme Principatul Ardealului în „Țara Românilor”, iar împăratul să primească titlul de „Mare Principe al Românilor”.

Vasile Erdeli a reușit, cu sprijinul guvernatorului Ungariei, arhiducele Albrecht, înființarea unei catedre de limbă și literatură română la Universitatea din Budapesta, începând cu anul universitar 1862 – 1863. La această catedră a fost numit profesorul Alexandru Roman (1826 - 1897), membru fondator al Academiei Române de la București și publicist, care predase limba română, începând cu anul 1850, la Liceul Premonstrantes din Oradea.

În timpul păstorirei sale Episcopia Greco-Catolică de Oradea a trecut de sub jurisdicția Arhiepiscopiei de Strigoniu sub cea a Mitropoliei Române Unite de Alba Iulia și Făgăraș.

Episcopul Vasile Erdeli a murit la vârsta de 68 de ani, la Oradea, la data de 17 martie 1862. A fost înmormântat în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.

Vasile Erdeli

Date personale Născut 1 august 1794  Macău, Ungaria  Decedat 17 martie 1862 (67 de ani)  Oradea, Imperiul Austriac  Cetățenie  Ungaria  Religie Biserica Catolică  Ocupație preot catolic[*]  Funcția episcopală Sediul Oradea Titlul Episcop de Oradea Mare Perioada 1843 - 1862 Predecesor Samuil Vulcan Succesor Iosif Pop Silaghi Cariera religioasă Hirotonire episcopală 11 iunie 1843 Episcop consacrator Ioan Lemeni Alte funcții Canonic al Capitlului Catedralei din Oradea

·         1808 - S-a născut americanul Henry Darwin Rogers, geolog (m.29.05.1866).
* 1817: Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe (1 august 1817 – 8 mai 1893) a fost conducător al Principatului de Schaumburg-Lippe.

S-a născut la Bückeburg ca fiu al lui Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe și a Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont (1796–1869).

A succedat ca Prinț de Schaumburg-Lippe în urma decesului tatălui său, la 21 noiembrie 1860. În 1866, Schaumburg-Lippe a semnat un tatat miliar cu Prusia, și în 1867 a intrat într-o uniune militară. În 1867, Schaumburg-Lippe a devenit membră a Confederației Germane de Nord și, mai târziu, în 1871 a devenit membră a Imperiului german. A murit la Bückeburg și a fost succedat de fiul său, Georg.

La 25 octombrie 1844, la Arolsen, s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont. Tatăl lui era frate cu mama ei. Tânărul cuplu a avut opt copii:

• Prințesa Hermine de Schaumburg-Lippe (1845–1930); căsătorită cu Ducele Maximilian de Württemberg, singurul fiu al Ducelui Paul Wilhelm de Württemberg.
• Prințul Georg de Schaumburg-Lippe (1846–1911); i-a succedat tatălui său ca Prinț de Schaumburg-Lippe; s-a căsătorit cu Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg.
• Prințul Hermann de Schaumburg-Lippe (1848–1928).
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1850–1855).
• Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe (1852–1891); căsătorită cu Heinrich XXII, Prinț Reuss de Greiz.
• Prințul Otto Heinrich de Schaumburg-Lippe (1854–1935); căsătorit cu Anna von Koppen.
• Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe (1859–1917); căsătorit cu Prințesa Victoria a Prusiei, fiica împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1865–1868).

Adolf I

Date personale Născut 1 august 1817 Bückeburg Decedat 8 mai 1893 (75 de ani) Bückeburg Înmormântat St-Martini-Kirche[*]  Părinți Georg Wilhelm de Schaumburg-Lippe Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont  Frați și surori Wilhelm de Schaumburg-Lippe Prințesa Adelheid de Schaumburg-Lippe Mathilde von Schaumburg-Lippe[*]  Căsătorit cu Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont Copii Prințesa Hermine Prințul Georg de Schaumburg-Lippe Prințul Hermann Prințesa Emma Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe Prințul Otto Heinrich Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe Prințesa Emma Cetățenie  Germania  Ocupație conducător militar[*]  Apartenență nobiliară Titluri Principe Familie nobiliară Casa de Lippe Prinț de Schaumburg-Lippe Domnie 21 noiembrie 1860 - 8 mai 1893 Predecesor Georg Wilhelm Succesor Georg

·         1818: S-a nascut Maria Mitchell, prima femeie astronom de origine americană. A elaborat primul raport privind observarea unei comete; a fost prima femeie membră a Asociaţiei Americane pentru Artă şi Ştiinţă; (d.28.06.1889).

·         1819 -  S-a născut prozatorul şi poetul Herman Melville: "Moby Dick", "Timoleon" (d. 28 septembrie 1891). Herman Melville (n. 1 august 1819, New York – d. 28 septembrie 1891, New York) a fost un scriitor și eseist american, cunoscut mai ales pentru romanul său Moby Dick, care l-a făcut celebru. Povestitor captivant, rapsod al peisajului marin și exotic, creator de tipuri umane de puternică vitalitate, a scris romane inspirate din viața indigenilor insulari din mările Sudului, evocând relațiile dure dintre oamenii mării sau aspirația eroului romantic către un ideal inaccesibil. De asemenea, a fost un maestru al povestirii și al jurnalelor de călătorie. Opera sa poetică, valorificată postum, de celebrare a unor bătălii și eroi din Războiul Civil, de evocare a peisajului marin sau de meditație lirico-filozofică asupra vieții, îl situează printre poeții reprezentativi ai secolului al XIX-lea.

Herman Melville

* 1854: George Emanuel Lahovari, cunoscut și ca G. Em. Lahovary (n. 1 august 1854 - d. 29 noiembrie 1897) a fost un ziarist român decedat în urma unui duel.

Dimitrie R. Rosetti, în Dicționarul Contimporanilor din 1897 îl descrie astfel:^[1]

„Lahovari (Gheorghe Em.). - Ziarist, născut la 1 August 1854, încetat din viată la 29 Noembrie 1897. A făcut toate studiile sale în Paris de unde s'a întors cu diploma de licențiat în drept. A început prin a intra în diplomație la 1879 ca atașat de legațiune, apoĭ a trecut în 1881 șef al cabinetuluĭ Ministruluĭ de externe.
La 1885, cumpěră dela Al. Ciurcu ecspulsat, ziarul l’Indépendance Roumaine și duse în capul acestuĭ organ de publicitate o violenă campanie contra guvernuluĭ liberal. Deputat în Cameră de la 1888 până la 1891, G. Em. Lahovary a fost censor la Banca Națională până la 1895 când a demisionat.
În 1897 ziarul sěŭ susținând până la un punct oare care politica guvernuluĭ liberal, G. Em. Lahovary în urma uneĭ polemice personale violentă cu Nicolae Filipescu, și ziarul Epoca, a fost provocat în duel de N. Filipescu și a murit pe teren, străpuns de spada adversaruluĭ seŭ. Scrierĭ: Essai sur la politique de la Roumanie contemporaine Histoire d'une fiction. Le gouvernement des partis (1897).”  

George Emanuel Lahovari
Date personale
Născut	1 august 1854
Decedat	29 noiembrie 1897 (43 de ani)
Ocupație	politician

·         1860: S-a nascut  Assan Bazil, inginer şi explorator român, membru al Societăţii geografice române, primul român care a efectuat o călătorie în jurul Pământului. A fost şi deţinătorul automobilului cu nr. 1 din Bucureşti; (d.1918). Bazil G. Assan (n. 1860; d. 1918 la Montreux, Elveția) inginer și explorator român, membru al Societății geografice române, primul român care a efectuat o călătorie în jurul Pământului. În 1897 a întreprins o călătorie în regiunile polare nordice, în Insula Urșilor și arhipelagul Svalbard, unde a făcut cercetări geologice și asupra florei și faunei. În 1899 a făcut o călătorie pe ruta Constantinopol – Alexandria – Ceylon – Nagasaki – Tokyo – Yokohama – San Francisco – New York – Londra, fiind astfel prima călătorie a unui român în jurul lumii.

·         1865: Prințul Eugén (n. 1 august 1865, Palatul Drottningholm - d. 17 august1947, Stockholm; adevăratul nume fiind Eugen Napoleon Nikolaus) a fost cel mai tânăr fiu al regelui suedez Oscar al II-lea al Suediei și a soției sale Sofia de Nassau. El a fost duce de Närke și s-a dedicat în mod deosebit picturii.
Prințul Eugén a studiat pictura la Wilhelm von Gegerfeld din 1885 până în 1886 și Puvis de Chavannes în Paris din 1887 până în 1889. S-a dedicat în special picturii peisagiste, fiind unul dintre cei mai renumiți peisagiști din generația sa, multe din picturi aflându-se în Waldemarsudde. Motivele lucrărilor sale au fost la început peisaje rurale din Södermanland și Stockholms. Cunoscute sunt picturile altarului bisericii Kiruna și frescele primăriei din Stockholm. În 1905 el cumpără vila Waldemarsudde din peninsula Djurgården, pe care o amenajează cu ajutorul arhitectului Ferdinand Boberg în stil Art Nouveau. În anul 1947, anul morții lui, lasă vila și clecția de lucrări statului suedez. Astăzi vila este muzeu, cu o vastă colecție de lucrări a picturii suedeze din secolul 19. și 20.

Prințul Eugen

Duce de Närke

Date personale Nume la naștere Eugén Napoleon Nicolaus Născut 1 august 1865 Palatul Drottningholm, Stockholm, Suedia Decedat 17 august 1947 (82 de ani) Waldemarsudde, Stockholm, Suedia Înmormântat Waldemarsudde  Părinți Oscar al II-lea al Suediei Sofia de Nassau  Frați și surori Gustaf al V-lea al Suediei Prințul Oscar, Duce de Gotland Prințul Carl, Duce de Västergötland  Cetățenie  Suedia  Religie luteranism  Ocupație personal militar[*] patron of the arts[*] grafician[*] pictor  Activitate Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Bernadotte Duce

·         1870: Ilia Ivanovici Ivanov, biolog rus (d. 1932)

·         1883: Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990.

A urmat școala primară în satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Școlii Spirituale din Edineț și ale Seminarului Teologic din Chișinău. După ce a absolvit seminarul în 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluția și Halippa s-a văzut nevoit să renunțe la studii. Revenit la Chișinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la „revista Basarabia”, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar Deșteaptă-te, române, fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste.^[1]

S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 și 1912. În această perioadă a colaborat la revista „Viața românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chișinău, cu caractere chirilice, „Pilde și povețe”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912lucrarea „Basarabia, schiță geografică”. Revenit la Chișinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri și cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România.

Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înființat Partidul Național Moldovenesc. Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării, adunarea care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. A participat și la adunările de la Cernăuți și de la Alba-Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a Transilvaniei cu România.

După 1918 a deținut mai multe funcții: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator și deputat în Parlament (1918-1934), urmărind constant propășirea culturală a Basarabiei.

În anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al României și, în același an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chișinău, la Conventul anual al Marii Loji Naționale din România (MLNR). În 1925 a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A mai îndeplinit și funcția de garant de amiciție în România al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo.^[2]

Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău (1940). În 1932 a editat și a condus revista “Viața Basarabiei” și ziarul cotidian omonim.

În 1950 a fost arestat și închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmației, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost reținut până în 1957. A murit la 30 aprilie 1979, la vârsta de 95 de ani, în București, în casa de pe strada Al. Donici nr. 32. A fost înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București.^[3]

A scris peste 280 poezii, articole, schițe, traduceri, memorii, reușind să editeze în timpul vieții doar un singur volum, Flori de pârloagă (1921, Iași), prefațat de Mihail Sadoveanu. A scris și câteva studii istorice: Bessarabia do prisoedineniâ k Rossii(1914), Basarabia înainte de sub dominația Rusă (1812-1825), B. P. Hasdeu(1939). Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chișinău Povestea vieții mele (1990) și un volum de publicistică (2001). În colaborare a mai semnat și cartea Testament pentru urmași (1991). Membru corespondent al Academiei Române (1918). Exclus în 1948, Halippa a fost repus în drepturi în 1990 ca membru corespondent al Academiei Române.

Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui Pantelimon Halippa, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupație.^[4][5][6]

O stradă și o mică piață din sectorul Centru al orașului Chișinău îi poartă numele

Opera:

• Basarabia sub împăratul Alexandru I (Chișinău, 1914)
• Basarabia înainte de lipirea ei la Rusia. Studiu istoric (Chișinău, 1914)
• Bogdan Petriceicu Hasdeu (Chișinău, 1938)
• Calvarul românilor basarabeni și bucovineni. Documente (București, 1974)
• Flori de pârloagă (Iași, 1921)

Pantelimon Halippa
Pantelimon Halippa
Date personale
Născut	1 august 1883 Cubolta, ținutul Soroca, gubernia Basarabia, Imperiul Rus
Decedat	30 aprilie 1979 (95 de ani) București, Republica Socialistă România
Frați și surori	Ion Halippa
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist politician
Președintele Sfatului Țării
În funcție 25 noiembrie – 27 noiembrie 1918
Precedat de	Constantin Stere
Succedat de	ultimul
Premii	Ordinul Republicii (23 august 2010)
Partid politic	Partidul Național Moldovenesc (1917 - 1918) Partidul Țărănesc din Basarabia (1918 - 1921) Partidul Țărănesc (1921 - 1926) Partidul Național Țărănesc (1926 - 1947)
Alma mater	Universitatea din Tartu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Profesie	politician
Membru corespondent al Academiei Române

·         1885: George de Hevesy, chimist maghiar, laureat Nobel (d. 1966)

·         1891: S-a nascut  Grigore Brezeanu, regizor. A realizat filme documentare si primele filme de fictiune romanesti (“Insira-te, margarite”, “Amor fatal”, “Independenta Romaniei”); (d. 1919).

·         1893: Alexandru I, rege al Greciei (d. 1920). Alexandru (1 august 1893 – 25 octombrie 1920) a domnit ca rege al Greciei din 1917 până în 1920 când a murit pe neașteptate de septicemia cauzată de mușcăturile a două maimuțe. Alexandru s-a născut la palatul Tatoi în apropiere de Atena și a fost al doilea fiu al regelui Constantin I al Greciei și a soției lui, Sofia a Prusiei. Deci Alexandru a avut particularitatea genealogică de a fi pe linie paternă strănepotul regelui Christian al IX-lea al Danemarcei (1818-1906), supranumit „socrul Europei” și pe linie maternă strănepotul reginei Victoria a Regatului Unit supranumită „bunica Europei”. Împreună cu părinții săi a făcut numeroase călătorii în străinătate și a vizitat-o în mod regulat pe bunica sa maternă, Victoria, împărăteasa Germaniei care a avut o afecțiune aparte pentru descendenții ei greci. De asemenea, prințul a vizitat Danemarca, Marea Britanie și Rusia ai căror suverani erau rude apropiate ale familiei sale. Educația pe care a primit-o Alexandru a fost bună dar nu ca cea rezervată fratelui său mai mare, care era destinat să domnească într-o zi. Spre deosebire de George care a efectuat o parte din formarea sa militară în Germania, Alexandru și-a făcut școlarizarea în Grecia. La principala academie militară greacă, Évelpides, prințul a fost remarcat pentru talentul său la mecanică și pentru capacitățile sale intelectuale. De fapt, Alexandru este pasionat de mașini și de motoare. El este unul dintre primii greci care a achiziționat un automobil. Între 1912-1913, prințul se distinge în luptele din războaiele balcanice. La sfârșitul Primului Război Balcanic orașul Salonic și regiunea sa este atașată Greciei, ceea ce permite ca țara sa să crească considerabil ca suprafață. La scurt timp, regele George I este asasinat iar tatăl său urcă pe tronul Greciei sub numele de Constantin I.

Alexandru

Rege al Greciei

Date personale Născut 1 august 1893 Atena, Grecia Decedat 25 octombrie 1920 (27 de ani) Atena, Grecia Înmormântat Palatul Tatoi, Grecia Cauza decesului cauze naturale[*] (septicemie)  Părinți Constantin I al Greciei Sofia a Prusiei  Frați și surori George al II-lea al Greciei Paul I al Greciei Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei Regina mamă  Căsătorit cu Aspasia Manos Copii Alexandra, regină a Iugoslaviei Cetățenie  Grecia  Religie Biserica Ortodoxă Greacă[*]  Ocupație politician  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Domnie Domnie 11 iunie 1917 – 25 octombrie 1920 Predecesor Constantin I Succesor Constantin I

·         1909 - S-a născut Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu, personalitate eminentă a chimiei româneşti, membră a Academiei Române (m.23.01.2000).

·         1914: J. Lee Thompson, regizor englez (d. 2002)
* 1914: Grigori Grigorievici Abașidze (în georgiană: გრიგოლ აბაშიძე, în rusă: Григол (Григорий) Григорьевич Абашидзе) (n. 1 august/19 iulie, stil vechi 1914, Chiatura - d. 29 iulie 1994, Tbilisi) a fost un poet și traducător georgian.

Împreună cu A.V. Abașeli, a compus textul imnului național al fostei R.S.S. Gruzină. A tradus în limba georgiană din operele lui Vladimir Maiakovski și Mihai Eminescu. A fost distins cu Premiul de Stat al URSS.

·         1915:  Gellu Naum (n. 1 august 1915,^[2] București, România – d. 29 septembrie 2001, București, România) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești și al soției acestuia, Maria Naum, născută Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.^[3]

La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.

Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.

În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".

După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.

Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția.

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

Poezii

• Libertatea de a dormi pe o frunte, Tipografia Steaua Artei, București, 1937 (cu un desen de Victor Brauner; tiraj de 96 de exemplare)
• Vasco de Gama, Institutul de Arte Grafice "Rotativa", București, 1940(cu un desen de Jacques Hérold; tiraj de 150 de exemplare pe hârtie velină)
• Culoarul somnului, București, 1944 (cu un portret de Victor Brauner)
• Poem despre tinerețea noastră, Editura S.N., București, 1960 (ilustrații de Jules Perahim)
• Soarele calm, Editura pentru Literatură, București, 1961 (copertă și ilustrații de Jules Perahim)
• Athanor, Editura pentru Literatură, București, 1968
• Poeme alese, Editura Albatros, București, 1970 (cu un portret de Victor Brauner)
• Copacul-animal, Editura Eminescu, București, 1971
• Tatăl meu obosit. Pohem, Cartea Românească, București, 1972
• Poeme alese, Cartea Românească, București, 1974
• Descrierea turnului, Editura Albatros, București, 1975 (în același an, o ediție completă, în afară de comerț a fost tipărită la Editura Litera)
• Partea cealaltă, Cartea Românească, București, 1980
• Malul albastru, Cartea Românească, București, 1990
• Fața și suprafața urmat de Malul albastru. Poeme (1989-1993), Editura Litera, București, 1994
• Focul negru, Editura Eminescu, București, 1995
• Sora fântână, Editura Eminescu, București, 1995
• Copacul-animal urmat de Avantajul vertebrelor, Colecția Avangarda, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
• Ascet la baraca de tir, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000 (postfață de Ioana Pârvulescu)
• Calea șearpelui, Editura Paralela 45, Pitești, 2002 (postum; ediție îngrijită și prefațată de Simona Popescu)
• Despre identic și felurit. Antologie, Editura Polirom, București, 2004 (postum; prefață și notă de Simona Popescu)
• Exactitatea umbrei, Editura Paralela 45, Pitești, 2010 (postum, seria Premiul Eminescu)
• Vârsta semnului. 52 de poeme alese și rostite de Gellu Naum, Editura Casa Radio, București, 2011 (postum; cu o prezentare de Simona Popescu și un documentar radiofonic de Anca Mateescu)
• Opere I. Poezii, Editura Polirom, București, 2011

Proză și eseu

• L'image présente à l'esprit (Imaginea prezentă în minte), Paris, 1939 (în exemplar unic)
• Medium, Tipografia Editura Modernă, București, 1945 (cu șase reproduceri fotografice)
• Critica mizeriei, în colaborare cu Paul Păun și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, București, 1945
• Teribilul interzis, Atelierele Tipografiei "I.C. Văcărescu", Colecția suprarealistă, București, 1945 (cu un frontispiciu de Paul Păun; tiraj de 300 de exemplare numărate pe hârtie velină)
• Spectrul longevității. 122 de cadavre, în colaborare cu Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1946
• Castelul orbilor, Atelierele Tipografiei "Bucovina", Colecția suprarealistă, București, 1946 (tiraj de 300 de exemplare, dintre care 100 exemplare numărate pe hârtie velină)
• L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, București, 1947
• Éloge de Malombre. Cerne de l'amour absolu (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția Infra-Noir, 1947
• Filonul, Editura Tineretului, București, 1952
• Tabăra din munți, Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., București, 1953
• Poetizați, poetizați..., Editura Eminescu, București, 1970
• Zenobia, Cartea Românească, București, 1985, 1991, 2003
• Întrebătorul, Editura Eminescu, București, 1996, 1999
• Despre interior-exterior. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2003 (postum)
• Opere II. Proza, Polirom, 2012

Teatru

• Insula. Ceasornicăria Taus. Poate Eleonora, Cartea Românească, București, 1979
• Exact în același timp. Teatru, Editura Palimpsest, București, 2003 (postum; ediție îngrijită și prefațată de Ion Cocora) da da'

Literatură pentru copii

• Așa-i Sanda, București, 1956
• Kicsi Sari, București, 1956
• Cel mai mare Gulliver, București, 1958
• Cartea cu Apolodor, București, 1959 (desene de Jules Perahim)
• Das Buch von Apolodor (Cartea lui Apolodor), Editura Tineretului, București, 1963 (tradusă în germană de Franz Johannes Bulhardt)
• A doua carte cu Apolodor, București, 1964
• Cartea cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1975
• Cărțile cu Apolodor, Editura Ion Creangă, București, 1979
• Amedeu, cel mai cumsecade leu, poezii, Editura Ion Creangă, București, 1988 (desene de N. Nobilescu)

Opere traduse în alte limbi

• Das Buch von Apolodor , Editura Tineretului, București, 1963 (traducere în germană de Franz Johannes Bulhardt)
• Zebegény a pingvin, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1963 (traducere în maghiară de Majtényi Erik)
• Zebegény újabb kalandjai, Ifjúsági Kiadó, Bukarest, 1965 (traducere în maghiară de Majtényi Erik)
• Gladiátor az autóbuszban: versek, Albatrosz Könyvkiadó, Bukarest, 1976 (traducere în maghiară de Balogh József)
• Mon père fatigué, Arcane 17, Paris, 1983 (traducere în limba franceză de Sébastien Reichmann)
• Der Pinguin Appolodor, Editura Ion Creangă, București, 1982 (traducere în limba germană de Rolf Bossert);
• Zähne von Worten zermalmt, Editura Kriterion, București, 1983 (traducere în limba germană de Anemone Latzina)
• My Tired Father, Editura Inkblot, Oakland, 1986 (traducere în limba engleză de James Brook)
• Zenobia, Wieser Verlag, Klagenfurt, [Salzburg], 1990 (traducere în limba germană de Georg Aescht)
• Partea cealaltă / L'autre côté, Cartea Românească, București, 1991 (ediție bilingvă, traducere în limba franceză de Annie Bentoiu și Andrée Fléury)
• Zhnobia, Editura Forma, Atena, 1992 (traducere în limba greacă de Victor Ivanovici)
• Black Box, Wieser Verlag, Klagenfurt, Salzburg, 1993 (traducere în limba germană de Oskar Pastior și Georg Aescht)
• The advantage of vertebre, San Francisco, 1993 (traducere în limba engleză de James Brook și Sasha Vlad; ediție în afara comerțului)
• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
• Zenobia, Maren Sell, Calman Lévy, Paris, 1995 (traducere în limba franceză de Luba Jurgenson și Sébastien Reichmann)
• L'ekzakto de l'ombro, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere în esperanto de Sasha Vald și Ionel Oneț)
• Patro mia laca. L'avantaĝo de l'vertebroj, Eldonejo Bero, Berkeley, 1995 (traducere în esperanto de Sasha Vald)
• Zenobia, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1995 (traducere în limba engleză de James Brook și Sasha Vlad)
• Rede auf dem Bahndamm an die Steine, Amman Verlag, Zürich, 1998 (traducere în limba germană de Oskar Pastior)
• My Tired Father, Green Integer København & Los Angeles, 1999
• Oskar Pastior entdeckt Gellu Naum, Europa Verlag, Hamburg-Wien, 2001
• Pentru Gellu Naum = For Gellu Naum, Editura Vinea / Editura Icare, București, 2002 (ediție bilingvă coordonată de Iulian Tănase)
• La quinta essenza / A cincea esență. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, eseu introductiv și biobibliografie de Geo Vasile, Editing Edizioni, Treviso, 2006, 312 p.
• Gramatica labirintului / La grammatica del labirinto. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, postfață și biobibliografie de Geo Vasile, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008, 314 p.
• Vasco da Gama și alte poheme = Vasco da Gama and other pohems, Editura Humanitas, București, 2007 (ediție bilingvă; introducere și traducere în limba engleză de Alistair Blyth)
• A sziget (Insula), revista Játéktér, Cluj, nr. 1/2017, p. 56-95. (traducere în maghiară de Balázs Imre József)
• Zebegény, a pingvin, Kriterion, Cluj, 2018 (ed. completă; traducere în maghiară de Balázs Imre József și Majtényi Erik) ISBN 9789732611791

Majoritatea notelor bibliografice au fost extrase din antologia Literatura română de avangardă, îngrijită de Gabriela Duda, Universitatea din Ploiești, Editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0730-X

• Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;  

  Gellu Naum
  Gellu Naum
  Date personale
  Născut	1 august 1915[2]  București, România
  Decedat	29 septembrie 2001 (86 de ani)  București, România
  Părinți	Andrei Naum și Maria Rosa Gluck
  Naționalitate	România, origini aromâne
  Cetățenie	România
  Ocupație	poet, prozator, dramaturg, traducător, eseist
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din București, Universitatea Sorbona
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	suprarealism, proletcultism
  Specie literară	eseistică, poezie, proză, teatru
  Operă de debut	1. Poezii în revista Cuvântul, 2. Drumețul incendiar (1936)
  Opere semnificative	„Libertatea de a dormi pe o frunte”, „Calea șarpelui”
  Influențe[ascunde] André Breton
  Note
  Premii	Preis der Stadt Münster für Europäische Poesie[*

* 1920: Nil Dorobanțu (n. 1 august 1920, Crainici, Mehedinți - d. 27 martie1977, Crainici, Mehedinți) A fost un ieroschimonah ortodox, stareț, duhovnic, ascet și mistic. Părintele Nil Dorobanțu s-a împotrivit ateismului comunist. A îmbrăcat haina nebuniei pentru Hristos, formă de manifestare puțin cunoscută în spațiul monahal românesc. A fost arestat și închis de mai multe ori, a fost urmărit de Securitate. A fost caterisit în 1956. A continuat să facă zilnic Sfânta Liturghie în case de credincioși ortodocși, în peșteri, în păduri. A fost bătut și prigonit. A murit cu pieptul zdrobit de bătaie în 1977. La deshumarea făcută în 2016, trupul lui nu a fost găsit în mormânt, sicriul fiind plin cu pământ și fără capac. S-au păstrat mii de pagini din scrierile părintelui Nil. Pentru a edita această bogată operă teologică s-a constituit o asociație care tezaurizează scrierile, obiectele care i-au aparținut, mărturiile celor care l-au cunoscut.

S-a născut la 1 august 1920 în satul Crainici, comuna Bala, județul Mehedinți. A fost sublocotent la Vânătorii de munte în Regimentul de gardă de la Predeal. A fost licențiat în Teologie, Filosofie și Litere. A fost doctorand în Teologie la profesorul Dumitru Stăniloae, absolvent a 4 ani de Drept, absolvent al Școlii de Stenodactilografie. A intrat în monahism la mănăstirea Cernica, luând numele de Nechifor.^[2]

În anul 1948 a fost hirotonit ierodiacon la Zaclău (Tulcea), în 1949 ieromonah, în 1952, la 5 august a fost tuns în schima mare, la recomandarea părintelui Benedict Ghiuș, la mănăstirea Sihăstria, luând numele Nil.

A fost secretar eparhial, director de studii la seminarul monahal, stareț și duhovnic la mănăstirile: Tarnița (Vrancea), Măgura Ocnei și Bogdana (Bacău), Nechit, Tarcău, Văratec (Neamț).

În 1956, pe 3 ianuarie a fost arestat și ținut 120 de zile în temniță, fără să fi fost judecat, supus la batjocură și la tortură. În 24 aprilie a fost judecat și achitat, după ce a fost supus expertizei medicale a 20 de medici și declarat sănătos.

Motivul întemnițării sale a fost “misticismul”, mărturisirea lui Hristos, lucrarea sa apostolică fiind una de propovăduire a dreptei credințe, străbătând țara în lung și în lat cu Biserica în spinare, săvârșind zilnic Sfânta Liturghie, predicând, convertind, spovedind și împărtășind poporul, în acele vremuri de prigoană comunistă.

A fost caterisit în noiembrie 1956.

S-a retras în satul natal (Crainici, jud. Mehedinți) pentru studiu intelectual, unde a trăit ascuns, în smerenie și în asceză severă.

La 27 martie 1977 s-a mutat în veșnicie

A fost urmărit, chemat să dea declarații, bătut, arestat de mai multe ori, ultima dată în 3 ianuarie 1956. Sentința nr. 83 a Tribunalului Militar Iași din dosarul 92/1956 menționează: “Inculpatul Dorobanțu Nicolae, zis Nil, fost stareț la Schitul Nechit, Raionul Buhuși, este învinuit că a ținut slujbe religioase fără încuviințarea forurilor superioare bisericești, că în timpul acestor slujbe ar fi făcut agitațiuni, care ar pune în pericol siguranța Statului, a arătat că din școli au fost scoase icoanele și că politica comunistă nu-i bună, făcând astfel propagandă socialmente periculoasă”. A trecut prin experiențe care l-au adus în situații limită, a fost bătut și umilit, dar a folosit timpul pentru a experimenta mistic iertarea celui care te lovește cu bocancul, care îți aplică un pumn în ochi încât luni de zile resimți durerea, dar chiar și în aceste condiții catehizează, dezleagă, iartă, întoarce la ortodoxie, împărtașește. A fost evaluat medical și declarat sănătos mental de o echipă de medici. În 24 aprilie, a fost lăsat în libertate, fiind achitat. Cu toate acestea, în luna noiembrie 1956 i s-a interzis să mai slujească, fiind caterisit.

Nil Dorobanțu

Date personale Născut 1 august 1920 Crainici, România Decedat 27 martie 1977, (56 de ani) Crainici, România Părinți Dumitru și Ana Cetățenie  România Religie ortodoxă Ocupație ieroschimonah Activitate Alte nume Nechifor Educație Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Filosofie și Litere din București, Facultatea de Drept din București[1] Alma mater Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Filosofie și Litere din București, Facultatea de Drept din București Pregătire Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Nicodin Bujor, Antim Nica, Arsenie Boca, Ioan Iovan, Daniil Sandu Tudor

·         1920: S-a nascut Henrietta Lacks akes, o femeie de culoare din America, decedata in urma unei tumori canceroase cu evolutie rapida. (d. 4 octombrie 1951) Henrietta Lacks (n. 1 august 1920 – d. 4 octombrie 1951), a fost o femeie de culoare din America decedata in urma unei tumori canceroase cu evolutie rapida. Cazul ei ar fi putut parea „banal”, daca un medic nu ar fi constat cu uimire, ca nu toate celulele sale au murit odata cu decesul ei, pen­tru că o parte din ele trăiesc şi astăzi, Henrietta Lacks oferind med­i­cinei cel mai preţios dar: celulele sale nemu­ri­toare.

·         1924: Georges Charpak, fizician francez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe 1992 (d. 2010)

·         1924: Abdullah bin Abdulaziz al-Saud, actualul monarh al Arabiei Saudite
* 1927: Nicolae Testemițanu (n. 1 august 1927, Ochiul Alb, județul Bălți - d. 20 septembrie 1986, Chișinău) a fost un reputat chirurg și om politic moldovean, din perioada sovietică. 

Placa de pe casa lui Nicolae Testemițanu din Chișinău.

Nicolae Testemițanu s-a născut la 1 august 1927 în satul Ochiul Alb, județul Bălți. Finalizează studiile gimnaziale în s. Baraboi, apoi la Școala medie nr. 1 din or. Bălți, iar în anul 1951 absolvește Institutul de Stat de Medicină din Chișinău (ISMC). În același an este admis în ordinatură clinică la Catedra de chirurgie generală a ISMC, în paralel, activând ca medic în Secția de chirurgie a Spitalului Raional din Rîșcani. Din 1954 este angajat ca asistent, ulterior conferențiar, profesor, iar mai târziu - șef al acestei catedre. Exercită și funcția de medic-șef al Spitalului Clinic Republican și fondează revista „Ocrotirea sănătății”.

În 1958 susține teza de doctor în științe medicale, iar un an mai târziu, la vârsta de doar 32 de ani, este numit rector al Institutului de Stat de Medicină din Chișinău. Testemițanu reușește să deschidă facultățile de Stomatologie (1959), Perfecționare a Medicilor (1962), Medicină Preventivă (1963) și Farmacie (1964). Datorită acestui fapt, numărul studenților se dublează, soluționând problema insuficienței cadrelor medicale din țară. A consolidat efectivul didactic și baza tehnico-materială, a asigurat procesul de instruire cu utilaj și materiale didactice, a îmbunătățit condițiile de trai ale angajaților și studenților.

În anul 1963 Nicolae Testemițanu este numit în funcția de ministru al Sănătății al RSSM, continuând să activeze la Catedra de traumatologie, ortopedie și chirurgie de campanie. Fiind ministru a elaborat strategii orientate spre consolidarea patrimoniului sistemului de sănătate, asigurarea cu cadre medicale, perfecționarea formelor și metodelor de organizare a asistenței medicale acordate populației. A pledat pentru asigurarea sistemului de sănătate cu cadre medicale, preponderent autohtone, și introducerea limbii române în procesul de instruire, inițiativă pentru care, în anul 1968, a fost destituit din postul de ministru. Mai târziu este numit conferențiar la Catedra de medicină socială și organizare a ocrotirii sănătății. În anul 1973 susține teza de doctor habilitat în științe medicale. După conferirea titlului științifico-didactic de profesor este numit șef al Catedrei de medicină socială, pe care o conduce până la ultima suflare.

A publicat peste 220 de lucrări științifice, inclusiv 15 monografii, lucrări metodice consacrate managementului în sănătate publică și istoriei medicinei. Sub conducerea lui Nicolae Testemițanu a fost elaborat conceptul de asigurare a populației rurale cu asistență medicală specializată, apreciat cu Premiul de Stat în domeniul științei și tehnicii. Totodată, catedra condusă de profesorul Testemițanu a fost recunoscută în URSS ca centru științific coordonator în probleme de organizare a ocrotirii sănătății populației din mediul rural.

Nicolae Testemițanu s-a stins din viață la 20 septembrie 1986.

Postmortem, i-a fost conferit titlul de academician al AȘM. Începând cu anul 1990, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie din Republica Moldova poartă numele savantului.  

Nicolae Testemițanu
Date personale
Născut	1 august 1927 Ochiul Alb, județul Bălți, Regatul României
Decedat	20 septembrie 1986 (59 de ani) Chișinău, RSS Moldovenească, URSS
Cetățenie	Moldova  URSS
Religie	Ortodox
Ocupație	politician chirurg[*]
Ministru al Sănătății al RSS Moldovenești
În funcție 4 aprilie 1963 – 5 mai 1968
Prim-ministru	Alexandru Diordiță
Precedat de	Andrei Diskalenko
Succedat de	Ion Sorocean
Premii
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Alma mater	Institutul de Stat de Medicină din Chișinău
Profesie	Medic

·         1930: S-a născut Pierre Bourdieu, unul dintre cei mai importanţi filosofi şi sociologi contemporani; (d. 23 ianuarie 2002).

·         1930 - S-a născut Lionel Bart ("Begleiter"), compozitor britanic.
* 1930: Károly Grósz (n. 1 august 1930, Miskolc, Regatul Ungariei-d. 7 ianuarie 1996, Gödölő, Ungaria) a fost un politician comunist ungar.

·         1933:  S-a născut actorul american de comedie Dom DeLuise: “Robin Hood: Bărbaţi în izmene”, “Escroci de elită”, “Bebeluşi geniali”; (d.04.05.2009).
* 1936: Carl, Duce de Württemberg (Carl Maria Peter Ferdinand Philipp Albrecht Joseph Michael Pius Konrad Robert Ulrich Herzog von Württemberg; n. 1 august 1936) este actualul șef al Casei de Württemberg.
S-a născut la Friedrichshafen, Baden-Württemberg, ca al doilea fiu al lui Philipp Albrecht, Duce de Württemberg (1893–1975) și a Arhiducesei Rosa de Austria (1906–1983). A preluat conducerea Casei de Württemberg după ce fratele său mai mare Ludwig a renunțat la drepturile de succesiune

La 21 iulie 1960, s-a căsătorit cu Prințesa Diane de Orléans (n. 1940), fiica lui Henri, conte de Paris. Ei au patru fii și două fiice:

• Ducele Friedrich de Württemberg (n. 1 iunie 1961); s-a căsătorit la 11 noiembrie 1993 cu Prințesa Wilhelmine Marie zu Wied (n. 27 decembrie 1973, Munchen), o verișoară îndepărtată, fiica lui Ulrich Wilhelm Friedrich, Prinț de Wied și a Ilke Fischer. Două zile mai târziu a avut loc căsătoria religioasă la Altshausen. Ei au un fiu și două fiice.
• Ducesa Mathilde Marie-Antoinette Rosa Isabelle (n. 11 iulie 1962); s-a căsătorit la 17 noiembrie 1988 cu contele Erich von Waldburg zu Zeil und Trauchburg (n. 21 noiembrie 1962). Ei au cinci fiice.
• Ducele Eberhard Alois Nikolaus Heinrich Johannes Maria (n. 20 iunie 1963); s-a căsătorit în 2011 cu Lucia Désirée Copf (n. 29 decembrie 1969). Ei au un fiu.
• Ducele Phillipp Albrecht Christoph Ulrich Maria (n. 1 noiembrie 1964); s-a căsătorit la 28 iunie 1991 cu ducesa Marie Caroline de Bavaria (n. 23 iunie 1969, Munchen), fiica Prințului Max, Duce de Bavaria. Ei au un fiu și trei fiice.
• Ducele Michael Heinrich Albert Alexander Maria (n. 1 decembrie 1965); s-a căsătorit în 2006 cu Julia Ricarda Storz (n. 1965).
• Ducesa Eleonore Fleur Juanita Charlotte Eudoxie Marie-Agnès (n. 4 noiembrie 1977); s-a căsătorit în 2003 cu conteleMoritz von Goëss (n. 1966). Ei au un fiu și două fiice.  

  Carl
  Date personale
  Născut	1 august 1936 (83 de ani) Friedrichshafen, Baden-Württemberg
  Părinți	Philipp Albrecht[1] Archduchess Rosa of Austria[*][1]
  Frați și surori	Duchess Marie Thérèse of Württemberg[*] Duchess Elisabeth of Württemberg[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Diane de Orléans
  Copii	Duke Friedrich of Württemberg[*] Philipp Albrecht Christoph Ulrich Maria Herzog von Württemberg[*] Mathilde Marie-Antoinette Rosa Isabelle Herzogin von Württemberg[*][1] Eberhard Alois Nikolaus Heinrich Johannes Maria Herzog von Württemberg[*][1] Michael Heinrich Albert Alexander Maria Herzog von Württemberg[*][1] Eleonore Fleur Herzogin von Württemberg[*][1]
  Cetățenie	Germania
  Religie	creștinism
  Ocupație	om de afaceri
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Württemberg
  Șef al Casei de Württemberg
  Domnie	17 aprilie 1975-prezent
  Predecesor	Philipp Albrecht, Duce de Württemberg

* 1936: Yves Henri Donat Dave Mathieu-Saint-Laurent (n. 1 august 1936 – d. 1 iunie 2008^[12][13]) a fost un designer de modă francez, care este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari designeri din secolul 20. În 1985, Caroline Rennolds Milbank, în cartea ei, Couture: The Great Fashion Designers, a scris, "Cel mai frecvent omagiat și influent designer din ultimii douăzeci și cinci de ani, Yves Saint Laurent poate fi creditat atât cu renașterea couture-ului din cenușa anilor șaizeci cât și cu reconferirea reputației pret-a-porte-ului."

Fiul președintelui unei societăți de asigurare, Yves Saint-Laurent s-a născut la 1 august 1936 în Oran, în ceea ce era atunci Algeria franceză. Saint-Laurent a plecat la vârsta de 17 pentru a lucra pentru designer-ul francez Christian Dior. După moartea lui Dior în 1957, Yves, la vârsta de 22 de ani, a fost însărcinat cu salvarea casei Dior de la falimentul financiar iminent.

La scurt timp după acest succes, el a fost trimis pentru a servi în armata franceză algeriană în timpul Războiului de Independență din Algeria. După 20 de zile, datorită stresului la care era supus de către camarazii săi militari, fragilul Saint-Laurent a ajuns la stadiul de a fi internat într-un spital francez de boli mentale, unde a a avut parte de un tratament psihiatric, care presupunea inclusiv terapie cu electro-șocuri, pentru o cedare nervoasă.

În 1962, în urma unei cedări nervoase, Saint-Laurent a fost concediat de către Dior și astfel și-a început propria etichetă, YSL, finanțat de către partenerul său, Pierre Bergé. Cuplul romantic s-a destrămat în 1976, dar au rămas în continuare parteneri de afaceri. Pe parcursul anilor 1960 și 1970, firma a popularizat tendințele modei, cum ar fi ținutele beatnik, jachete safari pentru bărbați și femei, pantaloni strânși, și pantofii înalți și cambrați pe picior, inclusiv crearea în 1966 a ceea ce este probabil cel mai renumit frac clasic pentru femei, Le Smoking. De asemenea, el a făcut publică ideea purtării siluetelor din anii 1920,'30 și'40. El a fost primul, în 1966, care a încercat să popularizeze pret-a-porte-ul, într-o încercare de democratizare a modei, cu Rive Gauche și buticul cu același nume.

Saint-Laurent a fost, de asemenea, primul designer care a folosit modele de culoare într-o defilare de modă. Printre muzele sale au fost Loulou de la Falaise, fiica unui marchiz francez și a unei model anglo-irlandeză; Betty Catroux, fiica jumătate-braziliană a unui diplomat american și soția unui decorator francez; Talitha Pol-Getty- care a murit de supradoză cu droguri în anul 1971; Catherine Deneuve, fotogenica actriță franceză; și supermodelul din Guineea-născută în Senegal, Katoucha Niane, fiica scriitorului Djibril Tamsir Niane. Ambasadorul la Londra al couturier-ului, în timpul anilor 1970 și începutul anilor 80, a fost milionara Diane Boulting-Casserley Vandelli, astfel, brand-ul ce în ce mai cunoscut printre jet-set-erii europeni și clasele superioare.

În 1983, el a devenit primul designer de modă onorat pentru realizările de o viață de către Muzeul de Artă Metropolitan.

În 2001, el a fost decorat cu gradul de comandor al Legiunii de Onoare de către președintele francez Jacques Chirac.

Saint Laurent s-a pensionat în 2002 și a devenit din ce în ce mai retras. De atunci, până la moartea sa, el a petrecut o mare parte a timpului său, la casa sa din Marrakech, Maroc.

De asemenea, el a creat o fundație împreună cu Pierre Bergé din Paris să traseze istoria casei YSL, care conține 15000 de obiecte și 5000 de piese de îmbrăcăminte.

A murit la 1 iunie 2008, după o boală îndelungată, în casa sa din Paris.

Yves Saint-Laurent

·         1939: Valeria Seciu (n. 1 august 1939 în București) este o actriță de teatru, film, radio, voce și televiziune din România.
A urmat cursurile Institutului de Teatru din București, la clasa lui A. Pop Marțian, între 1960-1964, avându-l ca asistent pe Octavian Cotescu, cel care, ulterior, avea să-i devină soț. Printre colegii săi de promoție s-au numărat: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Mariana Mihuț, Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Dora Cherteș, Cătălina Pintilie, Mircea Andreescu.

A debutat, în 1964, pe scena Teatrului Național din București, alături de Ion Caramitru, în piesa Eminescu de Mircea Ștefănescu, sub îndrumarea regizorului Sică Alexandrescu, întruchipând-o pe Veronica Micle. În același an și-a făcut, de asemenea, debutul în film, jucând în pelicula Casa neterminată, regizată de Andrei Blaier. După doi ani petrecuți la Cluj, unde a interpretat două roluri, în Androcle și leul de G.B. Shaw și Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, a revenit în echipa Teatrului Național din București (memorabilă rămâne prezența ei în Cordelia din Regele Lear în regia lui Radu Penciulescu), pe care, cu excepția câtorva colaborări, nu a mai părăsit-o până în 1978, când s-a alăturat trupei Teatrului Mic. Aici, sub directoratul scriitorului Dinu Săraru, s-a produs deplina sa maturizare artistică, la contactul cu regizoarea Cătălina Buzoianu și în parteneriate legendare de scenă cu actorii Ștefan Iordache și Gheorghe Visu. Marile roluri din această etapă le-a creat în spectacole precum Să îmbrăcăm pe cei goi, Maestrul și Margareta, Niște țărani, Cerul înstelat deasupra noastră, Doamna cu camelii.

La începutul anilor 1990 a înființat și condus Teatrul Levant, una dintre primele instituții independente de gen apărute după căderea regimului comunist, continuând însă să joace și la Teatrul Mic, cu realizări notabile: recitalul Arta iubirii sau rolul Arkadina, din Pescărușul de Cehov, ambele în regia Cătălinei Buzoianu. De numele Teatrului Levant este legată o altă colaborare inspirată a actriței cu regizoarea Cătălina Buzoianu, la spectacolul Pelicanul, după August Strindberg (1994), montat într-un spațiu neconvențional (un depozit al Sălii Dalles). În 1998 a colaborat la Teatrul Nottara cu regizorul Alexandru Dabija în spectacolul "Lungul drum al zilei către noapte (E. O'Neill), fiind nominalizată mai apoi la Galele UNITER pentru cel mai bun rol principal feminin. După 2000 apare mai rar pe scenă, fiecare apariție reprezentând însă un succes de public și de critică, două dintre creațiile sale recente (Esme Allen în Cum gândește Amy de David Hare, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic, 2006, și Gloucester în Lear, după W. Shakespeare, regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra, 2008) fiind răsplătite cu premii acordate de UNITER. O altă distincție importantă, medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu”, i-a fost atribuită actriței în 2000 de către președintele statului pentru merite deosebite în promovarea și interpretarea operei poetului, mai cu seamă prin intermediul spectacolului Trecut-au anii, recital de poezie și muzică susținut ani de-a rândul pe diverse scene alături de actorii Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan și de clarinetistul Aurelian Octav Popa. Pe lângă rolurile interpretate pe scenă sau ecran, ea a dat viață multor personaje la teatrul radiofonic.

Valeria Seciu a fost căsătorită cu actorul Octavian Cotescu. În 1968 s-a născut fiul lor, Alexandru; acesta este astăzi călugăr la Muntele Athos, purtând numele de Monahul Daniil; el se numără printre traducătorii celei mai recente ediții românești a culegerii de texte teologice Everghetinos (din gr., „Binefăcătoarea”).

Filmografie:

• Casa neterminată, de Dimos Rendis, regia Andrei Blaier (1964)
• Asediul, de Corneliu Leu, regia Mircea Mureșan (1971)
• Parașutiștii, de Mihai Opriș, regia Dinu Cocea (1972)
• Instanța amână pronunțarea, regia Dinu Cocea (1976)
• Casa de la miezul nopții, de Fănuș Neagu, regia Gheorghe Vitanidis (1976)
• Regăsire, regia Ștefan Traian Roman (1977)
• Râul care urcă muntele, regia Cristiana Nicolae (1977)
• Înainte de tăcere, de Alexa Visarion, regia Alexa Visarion (1978)
• Clipa, de Dinu Săraru, regia Gheorghe Vitanidis (1979)
• Speranța, regia Șerban Creangă (1979)
• Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii(1978) - Savista
• Lumini și umbre- Serial TV, de Titus Popovici, regia Andrei Blaier/Mihai Constantinescu/Mircea Mureșan (1979)
• Bună seara, Irina, regia Tudor Mărăscu (1980)
• Vânătoare de vulpi, de Dinu Săraru, regia Mircea Daneliuc (1980)
• Mult mai de preț e iubirea, de Nicolae Țic, regia Dan Marcoci (1982)
• Escapada, de Mircea Radu Iacoban, regia Cornel Diaconu (1983)
• Dragostea și revoluția, de Dinu Săraru, regia Gheorghe Vitanidis (1983)
• Vreau să știu de ce am aripi, regia Nicu Stan (1983)
• Furtună în Pacific, regia Nicu Stan (1985)
• Adela după un roman de Garabet Ibrăileanu, regia Mircea Veroiu (1985)

Roluri în teatru:

Roluri în teatru[modificare | modificare sursă]

La Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București (selectiv)[modificare | modificare sursă]

• - Veronica Micle - „Eminescu”, de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu (1964)
• - Dona Elena - „Castiliana”, de Lope de Vega, regia Horea Popescu, 1966
• - Otilia - „Enigma Otiliei”, după George Călinescu, regia Ion Cojar, 1968
• - Aglaia Epancina - „Idiotul”, după F.M. Dostoievski, regia Al. Finți, (1969)
• - Margaret - „Fanny”, de G. B. Shaw, regia Mihai Berechet, 1970
• - Honey - „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, de Edward Albee, regia Michel Făgădău, 1970
• - Cordelia - „Regele Lear”, de W. Shakespeare, regia Radu Penciulescu, 1970
• - Corina - „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1971
• - Ana - „Valiza cu fluturi”, de Iosif Naghiu, regia Sanda Manu, 1975
• - Lady Anne - „Richard al III-lea”, de W. Shakespeare, regia Horea Popescu, 1976
• - Amanda Wingfield - „Menajeria de sticlă”, de Tennessee Williams, regia Cătălina Buzoianu (2006)

La Teatrul Mic din București (selectiv)[modificare | modificare sursă]

• - Ersilia Drei - „Să îmbrăcăm pe cei goi", de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu (1978)
• - Doamna mascată - „Minetti”, de Thomas Bernhard, regia Anca Ovanez-Doroșenco (1979)
• - Margareta - „Maestrul și Margareta”, de Mihail Bulgakov, regia Cătălina Buzoianu (1980)
• - Genica - „Niște țărani”, de Dinu Săraru, regia Cătălina Buzoianu (1981)
• - Ea - „Cerul înstelat deasupra noastră”, de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu (1984)
• - Marguerite Gautier - „Doamna cu camelii”, de Alexandre Dumas, regia Cătălina Buzoianu (1985)
• - Aelita - „O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nord”, de Eduard Radzinski, regia Dragoș Galgoțiu (1986)
• -...- „Arta iubirii”, de ..., regia Cătălina Buzoianu (1989)
• -...- „Actorii”, de ..., regia Alexa Visarion (1990)
• - Donata Genzi - „Regăsire”, de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu (1991)
• - Irina Nikolaevna Arkadina - „Pescărușul”, de A.P. Cehov, regia Cătălina Buzoianu (1993)
• - Vivian Bearing - „Spirit”, de Margaret Edson, regia Cătălina Buzoianu (2001)
• - Esme Allen - „Cum gândește Amy”, de David Hare, regia Cătălina Buzoianu (2005)
• - Spiritul Mamei - „Furtuna”, de W. Shakespeare, regia Cătălina Buzoianu, 2009

La Teatrul Național din Cluj[modificare | modificare sursă]

• - Lavinia - „Androcle și leul”, de G. B. Shaw, regia Janos Taub, 1965
• - Domnița Anca - „Vlaicu Vodă”, de Alexandru Davila, regia Val Mugur, 1966

La Teatrul „C. I. Nottara” din București[modificare | modificare sursă]

• - Monahova - „Barbarii”, de Maxim Gorki, regia Alexa Visarion, 1976
• - Mary Cavan-Tyrone - „Lungul drum al zilei către noapte”, de Eugene O’Neill, regia Alexandru Dabija, 1998

La Teatrul Levant din București[modificare | modificare sursă]

• - Mama - „Pelicanul”, de August Strindberg, regia Cătălina Buzoianu, 1995

La Teatrul Act din București[modificare | modificare sursă]

• - Doamna Bruscon - „Creatorul de teatru”, de Thomas Bernard, regia Alexandru Dabija (2007)

La Club „La Scena”[modificare | modificare sursă]

• -...-„Top Dogs/Șomeri de lux”, de Urs Widmer, regia Theo Herghelegiu (2004)

La Teatrul Bulandra din București[modificare | modificare sursă]

• - Charlotte - „Noile suferințe ale tânărului W”, de Ulrich Plentzdorf, regia Olimpia Arghir, 1973
• - Brenda - „Ferma”, de David Storey, regia Sanda Manu, 1975
• - Gertrude - „Hamlet”, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 2000
• - Gloucester - „Regele Lear”, de William Shakespeare, regia Andrei Șerban, 2008

Roluri în teatrul de televiziune[modificare | modificare sursă]

• Rața sălbatică de Henrik Ibsen, regia Petre Sava Băleanu - Hedwiga
• Troienele de J.P. Sartre, după Euripide, regia Petre Sava Băleanu, 1967 - Casandra
• Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu
• Woyzeck de George Buchner, 1970 - Marie
• Trei surori de A. P. Cehov, regia Ion Barna, 1971 – Irina
• Pescărușul de A. P. Cehov, regia Petre Sava Băleanu, 1974 - Nina Zarecinaia
• Curcanii (1977), de Grigore Ventura, regia Virgil Bradateanu, Anca Ovanez-Dorosenco
• Turnul de Fildeș după Camil Petrescu, regia Cornel Todea, 1978 - Maria Sinești
• Suflete tari de Camil Petrescu, regia Cornel Todea, 1979 - Maria Sinești
• Livada din noi de Constantin Chiriță, regia Constantin Dinischiotu, 1980
• Inimă fierbinte de Octavian Sava, 1982
• Jocul ielelor de Camil Petrescu, regia Dan Necșulea, 1982 - Maria Sinești
• Ciuta de Victor Ion Popa, 1984
• O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia Sorana Coroamă Stanca, 1984 - Veta
• O femeie drăguță cu o floare și fereastra spre nord de Eduard Radzinski, regia Olimpia Arghir, Dragoș Galgoțiu - rol Aelita
• Vocea umană de Jean Cocteau, regia Cătălina Buzoianu, 1990
• Femeia mării de Henrik Ibsen, regia Olimpia Arghir - Elida  

  Valeria Seciu
  Date personale
  Născută	1 august 1939 (80 de ani) București, Regatul României
  Căsătorită cu	Octavian Cotescu
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță
  Alte premii
  Premii UNITER 2009 - Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, „Lear” 2007 - Premiul pentru întreaga activitate 2006 - Cea mai bună actriță, Cum gândește Amy Premiul ACIN (1978) Înainte de tăcere

* 1939: Gheorghe Tabunșcic (în rusă Георгий Дмитриевич Табунщик; n. 1 august 1939, Tatar Copceac, județul Cahul) este un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de guvernator (bașcan) al UTA Gagauz Yeri (1995-1999 și 2002-2006) și deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 2001 și 2003.  Gheorghe Dimitrievici Tabunșcic s-a născut la data de 1 august 1939, în satul Tatar Copceac (plasa Traian, județul Cahul, Regatul României). A absolvit Institutul Agricol “M.V.Frunze” din Chișinău, apoi studiile de aspirantură la Universitatea de Stat din Moldova. Este doctor în științe filozofice.

După absolvirea Institutului Agricol în anul 1962 își începe activitatea în câmpul muncii în calitate de agronom-șef, locțiitorul președintelui colhozului, secretar de partid, președintele colhozului “Pobeda” din satul Copceac (pe atunci în raionul Taraclia).

Din anul 1975 și până în anul 1979 activează în funcția de președinte al Sovietului Colhozurilor din orașul Ciadîr-Lunga. Apoi, în perioada 1979-1987 este prim-secretar al Comitetului raional de partid Comrat.

Între anii 1987-1990 este numit în funcția de vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Planificare din Moldova. În perioada anilor 1990-1991 este membru al Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Republicii Moldova, președinte al Comisiei de control și revizie.

Din 1991 până în 1992 este președinte al Comisiei de Stat a Guvernului Republicii Moldova pentru problemele Zonei de Sud. La 1 iulie 1992 este numit în funcția de vicedirector al Reprezentanței Asociației Internațional-financiare “MENATEP”.  

Gheorghe Tabunșcic
Date personale
Născut	1 august 1939 (80 de ani) Tatar Copceac, județul Cahul
Cetățenie	Moldova
Ocupație	Politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 2001 – 2003
Bașcan al Găgăuziei
În funcție 2002 – 2006
În funcție 1995 – 1999
Premii	Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Ordinul Insigna de Onoare[*] Ordinul Republicii Ordinul Gloria Muncii Ordinul „Bogdan Întemeietorul” (2019)
Partid politic	Partidul Comuniștilor din Republica Moldova

* 1939: John Tomlinson, Baron Tomlinson (n. 1 august 1939) este un om politic britanic, membru al Parlamentului European în perioadele 1984-1989, 1989-1994 și 1994-1999 din partea Regatului Unit.  

John Tomlinson, Baron Tomlinson
Date personale
Născut	1 august 1939 (80 de ani)  Londra, Regatul Unit
Părinți	Frederick Edwin Tomlinson[*][1]
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	politician
Membru al Camerei Lorzilor
Deținător actual
Funcție asumată 21 iulie 1998
Europarlamentar
În funcție 19 iulie 1994 – 19 iulie 1999
Circumscripția	Birmingham West[*]
În funcție 25 iulie 1989 – 18 iulie 1994
Circumscripția	Birmingham West[*]
În funcție 24 iulie 1984 – 24 iulie 1989
Circumscripția	Birmingham West[*]
Membru al celui de-al 47-lea Parlament al Regatului Unit
În funcție 10 octombrie 1974 – 7 aprilie 1979
Circumscripția	Meriden[*]
Membru al celui de-al 46-lea Parlament al Regatului Unit
În funcție 28 februarie 1974 – 20 septembrie 1974
Circumscripția	Meriden[*]
Partid politic	Lab
Alma mater	Universitatea din Warwick[*

·         1942 - S-a născut Jerry (Jerome John) Garcia, chitarist, vocalist, compozitor şi producător american (Warlocks, Grateful Dead).
* 1942: Giancarlo Giannini (n. 1 august 1942) este un actor italian de film, scenă, voce și televiziune.
Câteva din filmele în care a jucat:

• 1967 Astă seară mă distrez (Stasera mi butto), regia: Ettore Maria Fizzarotti
• 1969 Domnișoara doctor (Fräulein Doktor), r. Alberto Lattuada
• 1969 Secretul din Santa Vittoria (The Secret of Santa Vittoria), r. Stanley Kramer
• 1974 Camionul de cursă lungă (Il bestione), r. Sergio Corbucci
• 1975 Un surȃs, o palmă, un sărut (Un sorriso, uno schiaffo, un bacio in bocca), r. Mario Morra
• 1976 Inocentul (L'innocente), regia: Luchino Visconti
• 1979 Viața e frumoasă (La vita è bella), regia Grigori Ciuhrai

Giancarlo Giannini

·         1943 - S-a născut Geoff Britton, baterist britanic (Gun, East Of Eden, Wild Angels, Wings, Rough Diamond, Manfred Mann's Earthband, Key).

·         1944 - S-a născut cosmonautul rus Yuri V. Romanenko, unul dintre membrii echipajului de pe Soyuz 26, Soyuz 38, Soyuz TM-2.

VA CONTINUA