MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 19 IULIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 19 Iulie

Sf Cuv Macrina, sora Sf Vasile cel Mare; Sf Cuv Die; Aflarea moaștelor Sf Cuv Serafim de Sarov; Duminica a 6-a după Rusalii - a Sfinților Părinți de la Sinodul al IV- lea Ecumenic - Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Rugăciunea lui Iisus

În aceasta luna, în ziua a nouasprezecea, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Macrina.

Sora a sfântilui Vasile cel Mare (praznuit la 1 ianuarie) si a sfântului Grigorie de Nyssa (praznuit la 10 ianuarie), sfânta Macrina era cea mai mare din cei zece copii ai acestei familii de sfinti. La nasterea ei (anul 327), un personaj misterios i-a aparut in trei rânduri mamei ei, poruncindu-I sa dea copilei numele de Tecla, prima mucenita si modelul fecioarelor crestine (praznuita la 24 septembrie). Ea a pastrat secret acest nume si a dat copilei numele bunicii ei, Macrina cea Batrâna, care a fost ucenita a sfantului Grigorie Taumaturgul (praznuit la 17 noiembrie) si a trait câtiva ani in padurile din Pont, in timpul Marii Persercutii.

Aceasta sfânta, fiind împodobita cu frumusetea trupului si de neam bun, a fost logodita dupa un mire asemenea ei. Si numai cât se logodira, logodnicului ei, prin locuri straine, I s-a întâmplat moarte. Iar fericita Macrina, vrând altii multi sa o ia, si-a ales vaduvia, cu nimic ispitind-o dulceata nuntii. De aceea, osebindu-se de toata împreunarea lumeasca, traia cu maica-sa, silindu-se si nevoindu-se cu dumnezeiestile Scripturi, si hranind, ca o a doua mama, pe cei ce erau nascuti dupa dânsa, frati si surori. Caci, fiind de toti zece prunci, ea era mai mare. Si traind cu cuviinta si sihastreste pâna la cea de apoi rasuflare, catre Domnul s-a dus.

Cuvântul care urmează este o epistolă scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Cuvioasei Macrina, şi trimisă către Olimpie monahul, dar mulţimea celor zise covârşeşte hotarele epistolei şi se întinde spre povestire şi spre scriere de viaţă:

Frate Olimpie,

Îţi aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, când te-am întâmpinat în Antiohia şi când ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte - căci priceperea ta a dat pricini acestora -, a venit vorba şi despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătăţite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-şi avea deplină adeverire din auzire de la alţii, ci din însăşi iscusirea şi cercetarea ei, fiindcă aceasta a fost sora mea, născută cea dintâi din aceiaşi părinţi. Deci, fiindcă şi tu ai judecat a fi spre câştig sufletului această povestire, ca să nu se uite viaţa ei şi să se ascundă cu tăcerea, ca o nefolositoare, aceasta care s-a suit la săvârşirea faptelor bune prin pustnicie şi nevoinţă, pentru aceea socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale şi a povesti viaţa ei cu puţine şi scurte cuvinte, făcând povestirea scurtă şi nemeşteşugită.

Această fecioară a fost numită de părinţii noştri Macrina. Acesta era numele care îl avea la arătare, dar ea a avut şi alt nume într-ascuns, cu care a fost numită printr-o vedenie dumnezeiască, mai înainte de a se naşte. Pentru că maica noastră Emilia era foarte îmbunătăţită şi dorea să-şi păzească fecioria şi să-şi petreacă viaţa fără prihană, dar, pentru că a rămas orfană de tată şi de mamă şi era foarte frumoasă, mulţi se îndemnau s-o ia de soţie, şi dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească vreun lucru de silă şi s-o răpească vreunul din cei ce erau răniţi de frumuseţea ei. Pentru aceasta a primit să-şi ia bărbat pe cel mai cinstit cu viaţa, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieţii şi al întregii ei înţelepciuni. Drept aceea, când a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mâinile sale pe această pruncă, fiică a ei, şi i s-a arătat un om preaîncuviinţat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Şi după ce preaîncuviinţatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dând uşurinţă maicii noastre ca s-o nască. Iar mama, după ce s-a deşteptat, îndată a născut pe sora noastră.

Deci, numele acesta al Sfintei Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviinţatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gând să povăţuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele Teclei, viaţa surorii noastre şi asemănarea voirii pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.

Şi după ce Macrina a trecut de vârsta pruncească şi s-a făcut îndemânatică a învăţa acele ştiinţe pe care le primeşte firea copiilor, a sporit în învăţăturile cele bune pe care părinţii săi au voit să i le dea. Maica noastră se sârguia s-o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate şi cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înţelepciunea lui Solomon, şi altele câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieţii. Încă şi cuvintele Psaltirii erau învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca pâine şi când se scula de la masă şi când se culca. Şi totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoţire.

Cu aceste învăţături şi cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creştea cu vârsta. Şi după ce a învăţat să facă şi lucrul sfinţit de mână, a împlinit vârsta de l2 ani, în care începe a străluci floarea tinereţii. Pentru aceea şi era vrednică de minune; căci deşi frumuseţea ei era ascunsă şi nu se vedea, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci se socotea cum că Macrina avea acel fel de frumuseţe, cum în toată patria ei nu se mai afla alta asemenea. Deci mulţi tineri alergau la părinţii noştri şi o cereau lor de soţie. Iar tatăl nostru, fiind înţelept şi vrednic a judeca socoteala şi aşezarea cea bună a oame­nilor, a ales un tânăr de neam bun, iscusit la învăţătură şi strălucit la întreaga înţelepciune, şi a hotărât să o însoţească cu acela pe tânăra noastră soră Macrina, după ce va veni în vârstă. Pentru aceasta, tânărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soţie şi, ca nişte arvună, dădea tatălui nostru iscusinţa pe care o avea în cuvinte, apărându-se şi sprijinindu-se cu dânsele faţă de cei ce-l nedreptăţeau. Cu toate acestea, moartea i-a curmat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viaţa aceasta în vremea tinereţii lui.

Fecioara Macrina ştia şi ea de făgăduinţa făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dânsul. Şi de vreme ce acea hotărâre s-a împiedicat prin moartea tânărului, ea a socotit hotărârea tatălui ei ca şi nuntă; şi a judecat potrivit în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunţii aceleia şi a doua oară să nu se mai mărite. De aceea, când părinţii îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulţi o cereau pentru frumuseţea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios şi afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărât mai întâi de tatăl ei şi să mai caute altă nuntă, de vreme ce oamenilor le este hotărâtă o nuntă, o naştere şi o moarte. Şi întărea că bărbatul cu care s-a logodit, după hotărârea părinţilor ei, nu a murit, ci numai s-a dus şi este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii; deci ar fi necuviincios lucru a nu păzi credinţa şi întreaga înţelepciune a mirelui ei, care s-a dus.

Cu nişte cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci a socotit ca o înainte păzire a acestei hotărâri, ca să nu se despartă niciodată de lângă maica sa, nici pentru o clipă. Această unire a Macrinei era plină de câştig şi maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ea era destulă. Şi se făcea bună chiverniseală amândurora, că maica slujea sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale, întru toate cele trebuin­cioase, şi de multe ori gătea cu mâinile ei chiar şi pâinea care o mânca maica sa. Şi făcea aceasta pentru că se cădea făgăduinţei fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfântă lucrare ca aceasta. Deci în vremea care îi prisosea ei, făcea cu ostenelile ei pâinea pentru maica sa; dar nu numai aceasta, ci şi toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii şi cinci fete. Şi era supusă în trei deosebite stăpâniri, fiindcă avea avuţii şi moşii în stăpânirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărţită în toate părţile, căci tatăl nostru murise mai înainte.

În toate grijile acelea, Macrina era părtaşă împreună cu maica noastră, uşurând-o de greutăţile muncii, iar în acelaşi timp îşi păzea şi viaţa sa curată şi fără de prihană, cu învăţătura maicii sale. Lângă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă şi maica sa, ca să urmeze şi ea aceeaşi nevoinţă ca a ei, şi puţin câte puţin a atras-o şi pe dânsa spre întinderea şi spre viaţa cea fără de materie şi mai desăvârşită a monahilor. Iar după ce maica noastră a rânduit pe surori bine şi cu bună rânduială, atunci s-a întors de la şcoală şi fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulţi ani în învăţătura filosofiei celei dinafară.

Iar minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa şi, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii şi pustnicii. Şi cu toate că era înălţat din cugetul filosofiei celei dinafară şi strălucit cu mărimea mai mult decât stăpânitorii, deşi defăimase vredniciile şi dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înţelepciunii şi ale învăţăturii celei din afară - pentru care toţi se minunau de dânsul - şi să vină în viaţa aceasta lucrătoare cu desăvârşita neagoniseală, şi prin neagonisire să-şi pregătească lui neîmpiedicat drumul petrecerii celei îmbu­nătăţite. Dar cele despre viaţa Marelui Vasile şi celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.

Deci de vreme ce fericita Macrina a scăpat de grijile vieţii celei lumeşti, a făcut şi pe maica ei să lase viaţa cea obişnuită ei, petrecerea cea amăgitoare şi slujirile pe care le avea de la slujnicele şi roabele ei, şi să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulţi, să se unească şi ea cu fecioarele şi monahiile întru petrecere; iar pe slujni­cele de mai înainte să le facă întocmai ca pe nişte surori cu cinstea. Aici însă doresc să aşez o povestire, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gândirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.

Unul din cei patru fraţi ai noştri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalţi cu darurile cele fireşti, cu frumuseţea trupului, cu puterea, cu grăbnicia şi cu îndemâ­narea pe care o avea la orice lucru. Acesta, după cea a ajuns la vârsta de 22 de ani, a dat mare veste şi nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimând pe toate câte avea în mâinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire şi sârguinţă de petrecerea cea neagonisitoare şi pustnicească a monahilor, neavând la el nimic altceva decât pe sineşi. Lui i-a urmat şi unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie şi pe care Navcratie îl iubea mult, şi avea şi el aceeaşi dragoste către petrecerea monahicească.

Deci Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de râul ce se numea Irid şi, aflând un loc cu desiş de copaci sălbatici şi cu o poiană ascunsă în vârful dealului, s-a aşezat acolo şi îşi petrecea viaţa departe de tulburările cetăţilor şi de grijile divanelor. Şi slujea cu mâinile sale bătrânilor, săracilor şi bolnavilor care erau acolo aproape. Şi fiind îndemânatic la prinderea peştilor, scotea hrana vieţii neputincioşilor acelora şi cu aceste osteneli îşi silea tinereţile sale. In aceeaşi vreme se supunea şi voilor mamei sale, când i-ar fi poruncit câte ceva. Cu aceste două fapte bune îşi împodobea viaţa şi sporea în dumnezeieştile porunci.

Apoi, după ce Navcratie a făcut cinci ani într-o nevoinţă şi pustnicie ca aceea, a urmat o primejdie grea şi pricinuitoare de mâh­nire, cred că din vrăjmăşia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. Căci fără de veste s-a răpit din viaţa aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; ci, ducându-se la râu ca să prindă peşte şi să hrănească pe acei bătrâni şi neputincioşi, pe care îi îngrijea la bătrâneţe; a fost adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarăşul său.

Iar maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înştiinţat de moartea lui, măcar că era desăvârşită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mâhnirea şi de întristare s-a făcut ca fără de suflare şi fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia şi fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gândul şi socoteala cea dreaptă, şi s-a păzit nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare şi nebiruită, a întărit neputinţa maicii noastre şi a scos-o din adâncul întristării, învăţând şi îndreptând spre bărbăţie sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră s-a deşteptat îndată din acea mâhnire şi n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-şi rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-şi pornească plângerile. Deci a răbdat întristarea cu linişte şi cu netulburare, izgonind de la sine neputinţa firii femeieşti, cu gândurile sale cele drepte şi cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mângâierea suferinţei.

Iar după ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creşterea şi pentru aşezarea copiilor şi după ce a împărţit averile ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viaţa fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat şi pildă bună către viaţa pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi şi a ajuns la aceleaşi măsuri ale smeritei cugetări a Macrinei şi s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mânca din aceeaşi mâncare, dormea pe acelaşi aşternut şi asemenea cu acelea se împărtăşea din toate celelalte. Şi precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeaşi vreme se despart şi de toate grijile lumii, tot astfel şi viaţa Macrinei şi a maicii noastre era despărţită de toată deşertăciunea lumească şi urma viaţa cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta nici mânie, nici pizmă, nici ură, nici mândrie sau vreo altă patimă de felul acesta şi nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deşarte, adică de cinste, slavă, trufie şi celelalte asemenea, ci înfrânarea era desfătarea lor, iar slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva. Bogăţia lor era neagoniseala şi avuţia era de a scutura de la sine tot lucrul material ca pe nişte praf.

Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieţi ele le aveau ca pe nişte lucruri deşarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieştii Scripturi, rugăciunea necontenită şi cântarea de psalmi cea neîncetată, care se făcea toată noaptea şi toată ziua, încât aceasta le era lor şi lucrul mâinilor şi odihna. Şi ce cuvânt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viaţa omenească şi cea îngerească? Căci a fi slobode de patimile cele omeneşti Macrina şi maica noastră, aceasta era mai presus decât starea oamenilor cea firească; iar a avea trup şi a trăi împreună cu simţirile, era mai prejos decât firea îngerească. Dar poate ar fi îndrăznit cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deşi aveau trup, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viaţa lor era alergătoare în sus şi înaltă, împreună înălţată cu puterile cele cereşti.

Astfel au petrecut ele mai mulţi ani şi împreună cu anii creşteau şi cu faptele bune, şi totdeauna sporeau spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune celor noi. La acest mare scop al vieţii Macrinei, slujea prea ales şi prea bine Petru, fratele nostru cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deşi tatăl nostru a murit, Macrina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut şi l-a învăţat cu mai înaltă învăţătură şi pedagogie, fiindcă l-a iscusit atât de mult, de mic copil, în sfintele învăţături, încât n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deşert, ci ea i s-a făcut lui şi tată, şi dascăl, şi pedagog, şi maică şi sfetnic la toate lucrurile şi faptele bune. în acest fel l-a pregătit, încât mai înainte de a trece vârsta copilăriei, s-a înălţat la acest scop înalt al pustniciei şi s-a făcut îndemânatec la tot meşteşugul care se lucra cu mâinile, şi neavând nici un povăţuitor sau meşter care să-l înveţe, a învăţat cu de-amănuntul tot meşteşugul şi ştiinţa, pe care alţii cu multă vreme şi osteneală le-au învăţat. Deci fratele nostru Petru, defăimând învăţătura înţelepciunii celei dinafară şi având firea sa ca dascăl la toată învăţătura bună, căutând şi la sora noastră Macrina, ca la o pildă a lucrului cel bun, atât de mult a sporit în fapta bună, încât nu era mai prejos de Marele Vasile.

Şi de vreme ce atunci s-a întâmplat o foamete mare, mulţi auzind de facerile de bine care le săvârşeau aceştia trei - Macrina, maica şi fratele nostru, Petru alergau la locul unde se nevoiau ei; iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atât de mult a înmulţit hrana şi bucatele celor flămânzi, încât din mulţimea oamenilor care veneau la dânşii făcea pustia aceea ca pe o cetate.

Intre timp, maica noastră, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mâinile celor doi fii ai săi. Insă vrednic lucru este să spunem aici şi cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi când şi-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întâi pentru fiii ei, care lipseau, şi-a întins mâinile sale peste Macrina şi peste Petru, care şedeau aproape de dânsa, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga sa, şi a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ţie îţi dăruiesc şi pârga şi pe al zecelea rod al pântecelui meu. Pârga mea este fiica mea întâi născută, iar al zecelea rod este fiul meu cel de pe urmă. Ţie îţi sunt dăruiţi după lege şi cei dintâi născuţi şi zeciuielile tuturor rodurilor; şi sunt prinosurile şi dăruirile Tale. Deci să fie sfinţenia şi darul Tău şi asupra pârgii acesteia şi asupra acestui al zecelea fiu al meu", arătând cu mâinile ei spre Macrina şi Petru. Acestea zicând, a încetat şi din rugăciune şi din viaţă, după ce a poruncit fiilor ei ca să-i îngroape trupul în mormântul tatălui lor.

Iar ei, după ce au săvârşit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sârguinţă, întrecându-se întotdeauna cu viaţa lor cea dinainte, iar isprăvile lor cele dintâi le biruiau cu cele mai de pe urmă. In acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, iar el a hirotonit preot şi arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viaţă şi mai sfântă, mai curată şi mai cinstită decât cea dintâi; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit şi nevoinţa lui.

Iar după ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viaţa aceasta şi s-a dus către Domnul, făcându-se pricină de plâns patriei sale şi la toţi creştinii. Iar sora noastră, Macrina, auzind de departe înştiinţarea plină de jale a morţii lui, s-a mâhnit cu sufletul de acea pierdere. Şi cum era cu putinţă să nu simtă durerea morţii şi aceea care îi era soră, dacă până şi vrăjmaşii adevărului au simţit-o? Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăţie acea durere; căci, precum aurul se lămureşte în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea şi rugina şi să rămână desăvârşit curat, tot aşa şi Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. Şi s-a arătat totdeauna bărbăţia cea adevărată şi neclintită a sufletului ei: întâi prin moartea fratelui său Navcratie, al doilea prin despărţirea maicii sale şi al treilea, când Marele Vasile - cel care a fost binele de obşte al neamului omenesc - s-a dus din această viaţă. Deci ea a rămas ca un luptător nebiruit şi nu a căzut întru nici o asupreală de primejdii.

Iar după nouă luni de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost şi eu. Şi după ce sinodul s-a risipit şi ne-am întors toţi arhiereii în eparhiile noastre, mai înainte de a se împlini anul, mi-a venit gând să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de când nu m-am mai dus să o cercetez, fiind împiedicat de îmbulzeala ispitelor pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Şi numărând anii, am aflat că erau trecuţi de opt ani de când nu am întâlnit-o şi nu am văzut-o.

Deci am pornit să mă duc, şi după ce am călătorit multă vreme pe drum, căci eram la departe cale de o zi de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoşate nădejdi pentru vremea cea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mâinile mele nişte moaşte de mucenici, din care ieşea atâta strălucire, cât iese din oglinda cea curată când se pune în dreptul soarelui, încât acea strălucire îmi întuneca ochii şi nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înţeleg ce mi s-a arătat, numai simţeam în sufletul meu o mâhnire mare şi căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Iar când am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, mai întâi am întrebat pe un prieten despre fratele nostru Petru; şi fiindcă acela mi-a răspuns că Petru are şase zile de când a plecat ca să vină la noi, am cunoscut că el s-a dus pe alt drum şi de aceea nu ne-am întâlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află şi, aflând că este bolnavă, m-am grăbit la drum şi am călătorit mai iute; căci întristarea şi frica au tulburat sufletul meu de ceea ce avea să fie.

Iar când am ajuns la sihăstria cuvioasei şi s-a auzit cuvânt în frăţime că am venit, atunci bărbaţii, adică pustnicii, au ieşit în întâm­pinarea mea - că aveau acest obicei, ca să întâmpine pe prieteni iar ceata pustnicelor a stat cu bună podoabă în biserică şi m-a aşteptat. Iar după ce am intrat în biserică şi după terminarea binecuvântării şi rugăciunii care se face de obicei, monahiile şi-au plecat capetele cu bun chip şi s-au dus. Şi văzând eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dânsele, am luat un povăţuitor şi m-am dus la chilia ei. Iar ea zăcea de boală, culcată nu pe pat sau pe aşternut, ci pe pământ, pe o scândură. Ca aşternut avea sub dânsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scândură pusă de-a curmezişul. Pe aceea îşi rezema capul şi grumazul său.

Şi dacă m-a văzut că am venit aproape de uşa chiliei, s-a sculat şi s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbinţeală. Deci, întărindu-şi pe pământ mâinile ei pe cât putea, s-a tras afară pe brânci din zăcerea ei, şi cu aceasta a împlinit primirea întâmpinării mele. Iar eu îndată am alergat şi, sprijinind-o cu mâinile mele, ea fiind plecată cu faţa jos la pământ, am ridicat-o şi am pus-o pe aşternutul ei obişnuit pe care zăcea. Iar ea, întinzându-şi mâinile spre Dumnezeu, a zis: „Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit dorul acesta şi nu m-ai lipsit de dorinţa mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale". Dar, ca să nu-mi pricinuiască mie vreo mâhnire, şi-a ţinut suspinul ei şi, silindu-se să-şi ascundă faţă de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, şi astfel mă bucura cu întrebările ei.

Dar când a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea şi faţa mi s-a posomorât. Iar fericita Macrina era atât de departe de a se mâhni împreună cu mine, încât din aducerea aminte a sfântului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet şi a vorbit mult despre firea omenească, arătând pronia lui Dumnezeu care este ascunsă în întâmplările cele mâhnicioase. Şi atât a vorbit despre viaţa ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfântul Duh, încât mi se părea că mintea mea s-a înălţat prin cuvintele ei şi, ieşind din firea omenească, a intrat întru cele neapropiate ale cerurilor, povăţuită fiind de cuvintele ei.

Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici îşi curma gândul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam şi la fericita Macrina, căci deşi fierbinţeala uscase toată puterea ei şi o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-şi trupul cu răbdarea ca cu o rouă, îşi avea mintea neîmpiedicată spre vederea celor înalte, nevătămându-se deloc de boală şi slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvântul atât de mult, aş fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălţat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet şi despre viaţa în trup şi pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor şi de unde i-a venit moartea şi cum se întoarce iarăşi din moarte la viaţă. Acelea le povestea ea cu multă uşurinţă, fiindcă era luminată de darul Sfântului Duh şi cuvântul curgea din gura ei, precum curge apa din izvor.

Şi după ce s-a săvârşit vorbirea, a zis către mine: „Frate, este vremea să odihneşti puţin trupul tău, care este ostenit de călătorie". Iar eu, deşi aveam mare şi adevărată odihnă în a o vedea pe ea şi a-i asculta cuvintele ei cele mari şi pline de dulceaţă duhovnicească, dar, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, pentru că aceasta îi era ei plăcută, am mers cu un povăţuitor într-o grădină ce era în apropiere şi găsind un sălaş pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viţă de vie. Cu toate acestea nu era cu putinţă să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din aşteptarea celor de întristare; căci visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte, fiindcă vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca nişte moaşte de sfânt mucenic, care erau moarte pentru păcat şi erau strălucite de darul Sfântului Duh ce locuia într-însele.

Deci în vremea când eu mă aflam mâhnit pentru aşteptarea celor de mâhniciune, nu ştiu cum cuvioasa a cunoscut gândurile mele şi a trimis la mine veste de bucurie, spunându-mi să fiu cu inimă bună şi să am pentru dânsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deşi eu atunci nu le-am înţeles. Căci cu adevărat aşa au fost: precum un drumeţ care aleargă şi întrece pe cel împreună luptător cu el, când ajunge aproape de sfârşitul drumului şi când se apropie să ia darul şi să vadă cununa biruinţei, atunci el se bucură în sine ca şi cum ar fi luat-o şi vesteşte biruinţa cu bucurie prietenilor săi, astfel şi fericita Macrina, pornind dintr-un aşezământ ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dânsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus şi numai nu zicea cuvântul acela al Apostolului:Mi s-a pregătit mie cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoinţa cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvârşit şi credinţa am păzit.

Deci bucurându-mă eu de vestea auzită, m-am împărtăşit din bucatele pe care le gătise şi care erau de multe feluri şi pline de toată veselia inimii; căci sârguinţa cuvioasei în acest chip se pogorâse, până şi la gătirea bucatelor mele. Iar după ce m-am odihnit, iarăşi m-a chemat şi a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinereţile ei; asemenea îmi povestea şi de lucrurile părinţilor noştri, câte le ţinea minte şi câte au urmat mai înainte de naşterea mea; apoi spunea şi de viaţa mea care a urmat. Şi scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.

Povestea despre viaţa părinţilor noştri, nu că era atât de strălucită în acele vremi, ci că a crescut şi s-a mărit din iubirea deoameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoşii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos şi s-au lipsit de averile lor. Iar strămoşul maicii noastre a fost omorât de urgia împărătească şi părinţii noştri au rămas străini de averile părinţilor lor. Cu toate acestea, viaţa şi bogăţia părinţilor noştri atât au crescut - prin credinţa care au avut-o către Dumnezeu - încât în vremea lor nu era altul mai renumit şi mai vestit decât dânşii. Iar averea lor s-a împărţit la fiecare din fraţii noştri; dar Dumnezeu, cu binecuvântarea Sa, atât de mult a înmulţit averile fiecărui fiu, încât averea fiecăruia covârşea întreaga avere a părinţilor noştri.

Cuvioasa zicea încă şi aceasta, că din câte averi a luat în partea ei, nu a ţinut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Încă viaţa ei a fost astfel - din binecuvântarea lui Dumnezeu încât mâinile ei nu încetau, lucrând după poruncă. Ea n-a căutat către oameni cândva, nici cu facerile de bine şi cu milostenia oamenilor nu şi-a iconomisit trebuinţele vieţii sale; dar nici n-a izgonit vreodată pe fraţii care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva. Ea n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărţeau milostenie; căci şi Dumnezeu îi creştea pe ascuns acel puţin lucru de mâini care îl lucra şi îl înmulţea întru mult rod, cu binecuvântarea Sa.

Dar fiindcă şi eu am început a-i povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credinţe şi mai pe urmă despre gâlceava şi tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoinţe şi osteneli, cuvioasa a zis către mine: „Nu încetezi de a te arăta nemulţumitor către bunătăţile care ţi le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ţi îndreptezi nemulţumirea ta? Nu alături bunătăţile părinţilor tăi cu ale tale? Aşa era tatăl nostru de sporit în învăţătura sa, încât era cel dintâi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Iar tu te-ai făcut renumit între cetăţi, popoare şi neamuri. Bisericile lui Dumnezeu trimit de te cheamă ca să le ajuţi şi să le îndreptezi, iar tu nu socoteşti darul acesta, nici nu ştii de unde este pricina atâtor bunătăţi, ca să mulţumeşti lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălţimea aceasta, prin rugăciunile părinţilor noştri; căci tu, de la sineţi, nu aveai nici o putere la aceasta".

Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze fericita de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar de vreme ce şi glasul celor ce cântau ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăşi către Dumnezeu prin rugăciune. Trecând astfel noaptea şi sosind ziua, am socotit mai îna­inte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfârşitul vieţii sale, fiindcă fierbinţeala a stricat toată puterea trupului ei.

Dar ea cunoscând neputinţa gândurilor mele, socotea să mă scoată din aşteptările cele mâhnicioase şi, cu răsuflare subţire şi strâmtorată, îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri şi, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviinţă; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, căci lauda cea de obşte a neamului nostru avea să iasă după puţină vreme din viaţa aceasta. Şi iarăşi, pe de altă parte sufletul meu se umplea de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, cum că sora mea a covârşit cu adevărat firea obişnuită şi s-a făcut mai presus de fire.

Căci o vedeam pe fericita Macrina că a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă şi nu se temea nicidecum de despărţirea de viaţă, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru aşteptarea morţii ei, ci a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, până la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de faţă dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adâncurile sufletului ei, către Mirele ei cel nevăzut, Hristos, şi câtă dorinţă avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Iisus şi să se unească cu El.

Şi partea cea mai mare a zilei a trecut şi soarele a ajuns la apus, iar sârguinţa fericitei nicidecum n-a obosit. Şi cu cât se apropia de sfârşitul vieţii, cu atât mai mult alerga, cu dorinţa mai fierbinte, către Cel dorit, văzând mai curat frumuseţea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dânsul neabătut; pentru că patul ei căuta spre răsărit şi de acum a lăsat vorbirea care o făcea cu mine şi vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni şi îl ruga şoptind, cu un glas aşa de subţire, încât de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:

„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus ca început al vieţii celei adevărate pe sfârşitul vieţii de acum. Tu la o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul morţii şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trâmbiţa cea mai de pe urmă. Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mâinile Tale l-ai închipuit şi iarăşi îl iei din pământ, pe acela care l-ai dat lui, şi schimbi în nestricăciune şi în dar trupul nostru cel muritor şi grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem şi din păcat, făcându-Te pentru dragostea noastră blestem şi păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghiţit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere şi, zdrobind porţile iadului, ai surpat pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavol. Tu ai dat semn acelora ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierzarea vrăjmaşului şi spre apăra­rea vieţii noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele maicii mele şi spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată H puterea mea. Ţie mi-am dăruit trupul şi sufletul meu din tinereţe şi până acum.

Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povăţuiască la locul odihnei şi în sânurile sfinţilor părinţilor noştri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie şi ai aşezat în Rai pe omul cel tâlhar, care s-a răs­tignit împreună cu Tine şi a căzut sub îndurările Tale; pomeneşte-mă şi pe mine întru împărăţia Ta, că şi eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele şi înfricoşându-mă de judecăţile Tale. Înfricoşata prăpastie să nu mă despartă pe mine de aleşii Tăi, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmaşul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greşit prin neputinţa firii mele, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi şi mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavând nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mâinile Tale curat şi fără de prihană, ca nişte tămâie înaintea Ta".

Zicând acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură şi pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbinţeală, nu a mai putut să rostească vreun cuvânt. Asemenea şi glasul i s-a curmat şi numai prin semnul buzelor şi prin mişcarea mâinilor înţelegeam că se roagă.

Asupra acestora a sosit şi seara; şi când a adus lumânare, fericita a deschis ochii şi a văzut lumina. Şi se arăta că avea sârguinţă să zică obişnuita mulţumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulţumit cu inima şi cu mişcarea mâinilor; şi împreună cu inima i se mişcau şi buzele. Şi după ce a sfârşit mulţumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe faţa sa, după aceea a răsuflat o dată tare şi greu şi apoi şi-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o când am întâlnit-o întâia dată, ca să pun mâinile mele peste ochii ei după ce va muri şi să-i închid, precum se obişnuieşte la morţi, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci am pus mâna pe sfânta ei faţă, atât numai ca să mă arăt că-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuinţă de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviinţă, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis şi buzele cu potrivire şi mâinile ei s-au întins pe piept cu cinstită cuviinţă. Toată aşezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine şi nu avea trebuinţă de vreo mână să-l împodobească.

Deci eu din două părţi m-am slăbănogit de patima întristării; de la moaştele pe care le vedeam şi de la plângerea fecioarelor. Insă atunci ele au suferit puţin întristarea lor cu linişte şi au sugrumat pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dânsa; căci faţa egumenei, deşi tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă de la dânsele zgomot de plângere mare, afară de rânduiala şi porunca ei, şi să mâhnească pe învăţătoarea lor cea moartă. Dar apoi n-au mai putut să ţină cu linişte mâhnirea, că durerea ardea în sufle­tele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecât s-a auzit de la dânsele un glas amar şi neţinut, aşa încât nici eu n-am mai putut să-mi ţin gândul; patima întristării m-a înecat cu totul, ca un râu de iarnă, şi n-am socotit cele ce aveam în mâini, ci m-am dat cu totul plânsului, socotind că era pricină binecuvântată, pentru care plângeau monahiile.

Ele nu plângeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mâhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plângeau şi se tânguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea şi mântuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, şi cu lacrimi strigau acestea: „S-a stins făclia ochilor noştri; s-a luat de la noi lumina povăţuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înţelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase şi s-a pierdut vindecarea celor bolnave! O, buna noastră învăţătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viaţa ta cea curată; iar acum şi ziua ni se pare noapte şi întuneric!" Şi mai mult decât toate monahiile, plângeau acelea care o numeau pe ea maică şi hrănitoare a lor, adică acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei şi le luase, le crescuse şi le povăţuise în viaţa cea nestricăcioasă a fecioriei.

Dar după puţină vreme, privind eu la sfântul cap al moaştelor celor moarte, ca şi cum am fost certat de dânsa pentru neorânduiala şi tulburarea plânsetelor, îndată mi-am ridicat gândul, ca dintr-un adânc al mării, şi am strigat către fecioare: „Căutaţi la dascălul vostru şi aduceţi-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăţa ca să păziţi toată buna rânduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învăţat să plângem numai în vremea când ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem şi acum. Deci să schimbăm glasurile de plângere în cântare umilicioasă de psalmi". Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plânsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii şi să rămână ca să-i slujească puţine dintre acelea pe care le primea fericita pe când trăia.

Între ele era şi o femeie care se numea Vetiani, renumită în bogăţie, în neamul cel bun şi în frumuseţe, care se măritase după un bărbat bogat şi după putină vreme a rămas văduvă şi a luat ca păzitoare şi povătuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Aceea cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele şi învăţa de la dânsele petrecerea cea îmbunătăţită. Deci acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaşte oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucite, pentru a împodobi acel trup curat. Iar Vetiani a zis: „Se cuvine să ne înştiinţăm dacă şi cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, căci este cuviincios să facem ceea ce şi ei îi va plăcea; pentru că ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi ei îi va fi bineplăcut!"

Şi era o fecioară mai întâi decât toată ceata celorlalte, cu nu­mele Lampadia şi cu treapta, diaconită. Aceasta ştia cu de-amănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebând-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: „Împodobirea sfintei era viata cea curată! Aceasta era podoaba ei pe când trăia şi aceasta să fie şi acum la îngroparea ei. Iar cele ce sunt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viata ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea şi de vom voi să facem ceva mai mult moaştelor ei, nu avem nici gătirea aceasta, nici chipul". Eu am întrebat-o: „N-aveîi nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaştele ei?" Ea a răspuns: „Ce să avem păstrat? Aici sunt toate lucrurile ei ce le avea: iată îmbrăcămintea, iată acoperământul şi iată încălţămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sunt bogăţia şi hainele ei şi afară de acestea pe care le vedeţi nu are ascuns nimic altceva nici în lăzi, nici în chilia ei. Ea ştia o vistierie a bogăţiei ei - cerul. Pentru aceea le-a strâns acolo pe toate şi n-a lăsat nimic pe pământ!"

La acestea eu i-am zis: „Dar dacă voi aduce eu vreuna din acelea pe care o am păstrat pentru îngroparea mea, oare îi va fi ei plăcută?" Ea mi-a răspuns: „Sfânta, cu adevărat, şi dacă ar fi fost vie, ar fi primit prinosul acesta, atât pentru arhieria pe care o ai, cât şi pentru rudenia cea frăţească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mâinile tale". De aceea, fiindcă ne-a dat voie să înfăşurăm sfintele ei moaşte în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaştele ei.

Iar Vetiani, înfăşurând cu mâinile ei sfinţitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mâna sa pe grumajii ei şi a zis către mine: „Iată podoaba cate este atârnată de grumazul ei!" Şi, dezlegând legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce şi un inel de "fier, care erau legate de gât cu aţe subţiri şi atarnau deasupra inimii sale. Iar eu am zis: „Câştigul acesta să fie de obşte! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moştenirea inelului!" Şi era deasupra peceţii inelului închipuită cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci, care era ascuns în ecetea inelului, precum mi-a spus mie Vetiani, care îl ştia.

Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina, şi fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, era acolo şi Vetiani, cea mai sus pomenită, şi îmi ajuta. Şi pe când îmbrăcam sfintele moaşte cu haina, ea mi-a zis: „Să nu laşi nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfânta!" Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei şi, aducând lumânarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subţire. Eu i-am zis ei: „Şi ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?"

Ea a răspuns: „Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, incât era în primejdie mare, că dacă nu se va tăia cu briciul, să se facă mare şi nevindecată. Pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o taie. Iar fericita, socotind că a se dezgoli vreo parte a trupului şi a se vedea de ochi străini era mai mare rău decât boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara şi a săvârşit către maica sa obişnuita ei slujbă, a intrat în sfântul altar şi acolo căzând în genunchi, a rămas toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Şi a vărsat atâtea lacrimi, încât cu ele a făcut tina, şi din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mâhnea şi o îndemna iarăşi să aducă un doctor, sfânta a zis către dânsa că, dacă maica sa va face cu mâna ei semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci pe partea trupului care o durea, se va tămădui. Şi îndată ce a pus maica sa mâna în sânul ei şi a făcut semnul Sfintei Cruci, o, minune! Rana s-a tămăduit şi a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieştii tămăduiri şi spre necontenita mulţumire către Dumnezeu".

Iar după ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Vetiani mi-a zis: „Nu se cuvine ca sfânta să se arate împodobita ca o mireasă în ochii fecioarelor. Eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaşte, ca să nu se arate sfinţita frumuseţe, care străluceşte cu această străină împodobire a hainei". Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar şi prin ea strălucea faţa sfintei. Deci socotesc că puterea cea dumneze­iască a dat sfintelor moaşte darul acesta, încât după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se arăta că ieşeau fulgere din frumuseţea aceea.

Şi când noi am săvârşit acestea şi se auzeau împrejur cântările şi plângerile fecioarelor, nu ştiu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau acolo împrejur, încât toţi au alergat împreună din toate părţile şi s-au adunat atât de mulţi, încât nici curtea nu-i încăpea. Deci în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cântări de laudă, precum se face la praznicele mucenicilor; iar când s-a ajuns la slujba dimineţii, mulţimea bărbaţilor şi femeilor care se adunaseră au tulburat cântarea de psalmi cu plângerile lor. Iar eu, cu toate că sufeream rău de întris­tare, însă mă gândeam cum ar fi cu putinţă ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărţit mulţimea adunată, şi pe femei le-am pus împreună cu fe­cioarele, iar pe bărbaţi, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amândouă părţile câte o cântare de psalmi bine întocmită.

Iar după ce s-a făcut ziuă şi tot locul sihăstriei se strâmtora de mulţimea celor adunaţi, Araxie, episcopul acelui loc, care venise la îngropare cu toţi preoţii, m-a îndemnat să ridicăm moaştele şi să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întâi am ridicat racla cu moaştele de o parte, iar episcopul de altă parte şi doi preacinstiţi clerici de celelalte două părţi. Astfel am mers cu linişte, iar înainte de amândouă părţile moaştelor, mergeau o mulţime de diaconi şi anagnoşti, petrecând sfintele moaşte şi având toţi lumânări aprinse. Şi era îngroparea fericitei ca un praznic tainic, fiindcă şi cântarea de psalmi se cânta cu un glas de către toţi.

Dar fiindcă drumul până la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinţilor noştri, era ca la şapte sau opt stadii, adică ca la o milă, de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare toată ziua; căci mulţimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. Iar după ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaşte şi a început să se facă rugăciune fără cântare de psalmi. Însă rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plângere a poporului; căci, după ce a început cântarea de psalmi, pe când fecioarele priveau acel chip sfânt şi se descoperea mormântul părinţilor noştri, în care sfânta avea poruncă să se îngroape, atunci una din fecioare, văzând acea sfinţită faţă, a strigat: „Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această faţă cu chip dumnezeiesc".

Şi cum au auzit aceasta şi celelalte monahii, au strigat şi ele aceleaşi cuvinte împreună cu dânsa; şi îndată s-a făcut un zgomot fără de rânduială, încât s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviinţă, căci inimile tuturor celor adunaţi s-au zdrobit cu cuvintele acelea şi s-au pornit spre lacrimi. Dar eu făcând un semn ca să tacă, iar diaconul cântând în biserică obişnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Şi poporul s-a aşezat cu sila în chipul cel cu bună rânduială al rugăciunii.

Iar după ce s-a săvârşit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeieşti, care zice: „Goliciunea părintelui tău şi a maicii tale nu o vei descoperi". Şi am zis în gândul meu: „Cum voi putea să scap de osânda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinţilor mei goliciunea cea de obşte a firii omeneşti, fiindcă trupurile lor s-au risipit şi s-au făcut fără de chip, şi oase goale?"

Acestea socotindu-le eu şi, mai ales, temându-mă de mânia pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui; la sfârşit mi-a arătat ce să fac meşteşugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim şi Iafet. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormântul părinţilor mei, mai înainte de a se vedea moaştele lor, au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu şi episcopul am luat sfintele moaşte şi le-am pus lângă moaştele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea şi făgăduinţa care au avut-o amândouă, maica şi fiica; pentru că amândouă au cerut de la Dumnezeu, ca şi după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite şi în viaţa aceasta.

Şi după ce s-au săvârşit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormânt şi am sărutat ţărâna; apoi am pornit la drum mâhnit şi plin de lacrimi, socotind de ce fel de bine s-a lipsit viaţa oamenilor. Pe drum s-a întâmplat că am întâlnit un om vestit, care avea stăpânire ostăşească într-o cetate a Pontului, care se numea Sevastopolis, întru care aflându-se împreună cu ostaşii lui, m-a întâmpinat cu multă dragoste şi, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat mult, că era rudenie a noastră. Şi mi-a povestit o întâmplare ca aceasta, pe care voiesc să o mai adaug la istoria aceasta şi aşa să o sfârşesc.

Deci după ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim şi mi-a zis: „Ascultă-mă, cât de mare bine a ieşit din viaţa aceasta!" Şi a început povestirea astfel:

„Odată am dorit împreună cu soţia mea să mergem la şcoala faptei bune, că aşa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers şi fiica noastră, care avea la un ochi o patimă dintr-o boală vătămătoare, încât era grozavă şi jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroşase şi partea aceea se albise. Şi după ce am ajuns la mănăstire, am împărţit locurile. Eu m-am dus la mănăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soţia mea s-a dus în mănăstirea fecioarelor, unde era Sfânta Macrina.

Iar după ce am zăbovit câtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Şi pe când ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, amândoi ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngădui până mă voi împărtăşi din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soţia mea să se ducă, ci, ţinând pe copila noastră în braţe, zicea că nu voieşte s-o dea maicii sale, până ce nu se va împărtăşi din masa ei. Apoi, sărutând copila după obicei, şi-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, şi, văzând patima ce o avea la ochi, a zis: „Dacă îmi veţi face mie darul acesta şi veţi îngădui să vă împărtăşiţi din masa noastră, vă voi da şi eu o plată vrednică de o cinste şi de un dar ca acesta". Iar mama copilei a zis: „Ce plată ai să ne dai?" Fericita a răspuns: „Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!" Această făgăduinţă a sfintei mi s-a vestit şi mie, şi, bucurându-ne pentru aceasta, am rămas la ei.

Şi după ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut şi am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soţia mea îmi povestea cu de-amănuntul cele ce a văzut şi a auzit de la fericita, şi nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit şi la cuvintele prin care se făgăduise sfânta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea şi a zis: "Oh. ce-am pătimit! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?" Şi fiindcă mă mâhneam şi eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întâmplare, copila, pe care o ţinea doica în braţe, s-a întors către mama sa, care, uitându-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: „Nu te mâhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfânta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre". Şi nu a rămas la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să nu se vindece din doctoria ei. Zicând aceasta, a luat copila în braţe şi a dat-o în mâinile mele. Văzând şi eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, şi am zis: „Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mâna Domnului, când şi roaba Lui, cu credinţa ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decât acelea!" Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut şi au început să-i curgă lacrimile din ochi.

Acestea şi alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce vieţuiau împreună cu dânsa şi ştiau cu de-amănuntul viaţa ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea de necrezut celor mulţi; fiindcă cei mai mulţi dintre oameni, după măsura cunoştinţei lor, judecă şi pe acelea care le aud; iar lucrul care covârşeşte măsurile cunoştinţei lor, îl presupun că este minciună şi nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun slăvită aducere de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, când grâul, pe care-l scotea din hambar şi îl împărţea la săraci, nu s-a împuţinat nicidecum, ci a rămas întreg.

Ea a făcut şi alte minuni încă mai slăvite decât aceasta, precum erau: vindecările celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciţi şi prooro­cirile care le spunea despre cele ce au să fie, pe care cei ce au cunoştinţă adevărată şi întreagă, le cred pe toate că sunt adevărate, deşi se par necrezute, căci sunt mai presus de fire. Iar aceia care sunt proşti la minte şi trupeşti, le socotesc că sunt cu neputinţă. Căci ei nu ştiu că după măsura credinţei, aşa se dau şi dumnezeieştile daruri; adică, mici la cei puţin credincioşi, şi mari la cei ce au credinţă mare şi desfătată.

Pentru aceea le-am lăsat şi eu şi n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puţin credincioşi, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sunt destule spre scrierea cuprinzătoare a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerului. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui  Die, facatorul de minuni.

Sfântul Die s-a născut dintr-o familie de credincioşi în Antiohia – Siria, spre sfârşitul sec. al IV-lea. Încă din tinereţe s-a remarcat prin felul său de viaţă. Obişnuia să mănânce puţin şi nu în fiecare zi, stăpânindu-şi trupul prin privegheri şi neîncetate rugăciuni. Pentru aceste nevoinţe, Sf. Die a ajuns la despătimire şi a primit de la Domnul darul facerii de minuni.

În vremea aceea, Dumnezeu i-a apărut într-o viziune şi i-a dat poruncă să meargă la Constantinopol şi să-I slujească Lui şi poporului de-acolo. Astfel, Sf. Die s-a en oie într-un loc singuratic, în spatele oraşului, ducând război cu vrăjmaşul care dorea să-l gonească. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi iată că toiagul său a înfrunzit, a început să crească şi a devenit un stejar falnic care a stat multă vreme în picioare, chiar şi după moartea lui.

Oamenii din împrejurimi veneau la sfânt pentru sfaturi şi cuvinte folositoare, găsind acolo tămăduire pentru neputinţele sufleteşti şi trupeşti. Sf. Die îi vindeca pe bolnavi cu rugăciunea şi tot ce primea dădea săracilor, nevoiaşilor şi celor bolnavi.

Chiar şi împăratul Teodosie cel Tânăr, auzind de faptele Sf. Die, a venit la el însoţit de Patriarhul Atticus al Constantinopolului (406-425) pentru a primi binecuvântare. Împăratul a vrut să construiască o mănăstire în locul unde se nevoia Sf. Die, aducând chiar cele necesare construcţiei. Apoi l-a hirotonit preot după care l-a numit egumen. În scurt timp, mulţi fraţi întru Hristos s-au adunat la mănăstirea Sf. Die. en oi lipsea pe atunci mănăstirii era o fântână. Călugării săpaseră multă vreme fără să găsească fir de apă dar prin rugăciunile sfântului Dumnezeu le-a dăruit un izvor de apă cristalină care a umplut fântâna până sus. Altă en , tot prin rugăciunile sale, sfântul a readus la viaţă un om înecat. Dumnezeu a făcut multe minuni prin Sf. Die.

Pe când era deja foarte bătrân, Sf. Die s-a îmbolnăvit grav. Şi-a luat rămas bun de la fraţi, a primit Sfintele Taine şi a rămas nemişcat în patul său ca şi când ar fi murit. Sfinţia Sa Patriarhul Atticus (prăznuit în duminica din săptămâna brânzei) a venit la mănăstire pentru slujba de înmormântare împreună cu Patriarhul Alexandru al Alexandriei care se afla pe atunci în Constantinopol. Dar sfântul părinte s-a ridicat de pe patul de moarte spunând că Dumnezeu i-a mai îngăduit 15 ani de viaţă. Foarte mult s-au bucurat fraţii la auzul acestor cuvinte.

Astfel, după încă 15 ani de viaţă, în care a păvăţuit, a vindecat şi a odihnit pe cei nevoiaşi şi neputincioşi, i-a fost anunţată plecarea sa la Domnul de către un bărbat en oie îmbrăcat în haină preoţească apărut în altarul bisericii. Mulţumind la Dumnezeu că I s-a arătat clipa morţii, Sf. Die s-a săvârşit în pace fiind înmormântat în mănăstirea sa.

Tot în aceasta zi, aflarea moastelor sfântului Serafim de Sarov.

Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pământului rusesc la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit „al Luminilor” invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.

Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.

La 17 ani a părăsit lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus.

După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie. Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: „Acesta este din neamul nostru!”. Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.

La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim („înfocat”, „arzător”), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă, ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.

La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o „Sfântul Munte”, gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.

Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o „povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.

Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.

La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.

Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă, în picioare sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.

Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la mănăstire unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.

Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în „pustia” sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.

Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Până la urmă, i-au poruncit chiar să se întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).

În antreul chiliei a pus un sicriu în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe „Fecioara mângâietoare”, numită de el „Bucuria bucuriilor”, în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.

La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii, în număr din ce în ce mai mare.

După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat „apostol”, martor şi propovăduitor al Învierii.

Uşa chiliei sale era deschisă oricui, până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia „sărmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.

Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din cadela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.

Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.

Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: „Care este scopul vieţuirii creştine?”. Părintele Serafim îi răspunse: „Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.

Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, şi îi zise cu putere: „Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?”. Motovilov a răspuns: „Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. „Şi ce încă?” „O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. „Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).

Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.

În învăţăturile sale, sfătuia adesea: „Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”. Această pace interioară pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.

Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată la câţiva kilometru de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi, el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept îndrumar cuvintele: „În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea”.

La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mănăstire, zisă a „Morii”, în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire având în centru „Rugăciunea lui Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul ațâță un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el închise „Moara”, călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.

Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi, acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: „Maica Domnului va veni acum la noi”. Curând se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: „Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.

Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălucind de lumină. La 1 ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: „Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite”. Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.

Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea sa. Şi chiar şi după moarte, omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.

Lupta să a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.

Moastele sfantului Serafim de Sarov au fost descoperite in ziua de 3 iulie 1903. Zilele urmatoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de en oie si familia regala a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de Biserica Rusa in mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie 1903.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte en oi. Amin.

✝)  Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Ev Ioan 17, 1 - 13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Şi acum, preaslăveşte-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

Ap Tit 3, 8 - 15

Fiule Tit, vrednic de crezare este cuvântul şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca aceia care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la mine la Nicopole, întrucât acolo m-am hotărât să iernez. Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apolo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc, întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.

Predică la Duminica a VI-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Despre păcatele săvârșite cu gândul - Pr. Ilie Cleopa

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“

Duminica a VI-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

“Și știind Iisus gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?“ (Matei 9, 4)

Iubiți credincioși,

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“ (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată același lucru, zicând: “Eu sunt cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui și după roadele isprăvilor lui“ (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: “Cela ce cerci inimile și rărunchii, Dumnezeule“ (Psalm 7, 9).

Așadar, frații mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu știe gândurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că știe gândurile noastre, ci și pedepsește păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic și nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gândurile rele.

În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu și din gând. Așa, de exemplu, zice: “Să nu furi, să nu desfrânezi, să nu ucizi...“ (Ieșire 20, 13-15). Legea veche, având numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea și desăvârșirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, “Legea Veche nu a desăvârșit nimic“ (Evrei 7, 19). De aceea a și venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească și să o desăvârșească, adică să scoată păcatul din gând, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu oprește păcatul numai din lucrare, ci și din gândire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pământului, iar rădăcinile rămân, iarba iarăși crescând la loc. Legea Darului, Sfânta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gândire, căci după învățătura Sfinților Părinți, gândurile sunt rădăcini ale faptelor (Sfântul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simțiri, 1826, p. 230).

Mântuitorul, arătând desăvârșirea Legii Noi față de Legea Veche, zice: “Ați auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrânezi“ (Ieșire 20, 14); “Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a și săvârșit adulter cu ea în inima sa“ (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu gândul, zice: “Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5, 22); și iarăși: “Oricine urăște pe fratele său, ucigaș de oameni este“ (I Ioan 3, 15). Iată dar că și un singur gând de ură asupra fratelui nostru ne face ucigași de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și știutor al inimilor omenești și al gândurilor minții, adeseori mustra pe farisei și pe cărturari, văzând în mintea și inimile lor gânduri de ură, de zavistie, de viclenie, de fățărnicie, de slavă deșartă, de mândrie, de desfrânare și altele de acest fel.

Prin aceasta ne arată că El vede, judecă și osândește păcatele noastre, făcute cu gândul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi și nu ne vom pocăi de ele. Sfinții și dumnezeieștii Părinți, având în vedere că Dumnezeu pedepsește păcatele cu gândul, pururea își păzeau mintea și inima de gândurile pătimașe și rele, aducându-și aminte că “cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, între încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii“ (Evrei 4, 12).

Sfântul Efrem Sirul, având în vedere că gândurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecății de apoi, zice: "Nu vă aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că nu ar fi mari și nu ar avea osândă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrânare întru poftă de femeie și ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gândul nu ar fi osândite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gândul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecății de apoi “va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor și cele ascunse ale întunericului, pârându-i pe dânșii gândurilor lor, și dând răspuns în ceasul acela pentru ele“ (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gândurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicând: “Cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om“ (Matei 15, 18). Altă dată iarăși zice: “Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23). Dar de câte feluri sunt gândurile rele? La această întrebare spune Sfântul Casian Romanul că opt sunt gândurile răutății. Și care sunt aceste opt feluri de gânduri rele? Cel dintâi gând al răutății este al lăcomiei pântecelui; al doilea, al desfrânării și al poftei de desfrânare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al întristării; al șaselea, al trândăviei; al șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al mândriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce faptă bună putem scăpa de gândurile rele? Atât monahii, cât și creștinii pot scăpa de gândurile rele prin două fapte bune, și anume: Prin paza minții de gânduri numită și trezvia atenției prin sfânta rugăciune și mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gând rău și de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenției, adică gândurile curate ale minții noastre cu sfânta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strâns unite una cu alta și se susțin reciproc, după cum zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Atenția minții și rugăciunea lui Iisus, se suțin una pe alta, pentru că atenția supremă se naște din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naște din paza minții și atenția supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).

Să nu uităm însă că atât atenția gândurilor, cât și sfânta rugăciune sunt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea rațională a sufletului, care alungă și stinge din mintea noastră trezvia și rugăciunea. Acest lucru îl adeverește același sfânt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenției, ca apa, focului și în toată vremea o războiește cu putere. Precum zăpada nu naște flăcări, sau apa foc, spinul smochine, așa nu va fi liberă mintea omului de gânduri rele, de cuvinte rele și de fapte diavolești, dacă nu și-a curățit mintea și inima cu trezvia atenției și cu rugăciunea".

Și iarăși zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, așa fără paza minții de gândurile rele și fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putință să izgonim momeala gândului celui rău" (Ibidem, p. 48 și 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele și toate cursele vrăjmașului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea și în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".

Deci vă rog să nu uitați, când vă vin gânduri și pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniți de la voi cu această sfântă rugăciune. De veți avea paza minții și rugăciunea, să știți că va aflați pe calea mântuirii.

Acest lucru îl adeverește și Sfântul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca să se mântuiască, nu are nevoie decât de minte trează și de rugăciune" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiți credincioși,

Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gândul în toată ziua, în tot ceasul și în orice clipă, ca să ne dăm seama că și pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să știți că mulți dintre creștini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osândesc pentru mulțimea păcatelor cu gândul, care îi robesc până la moarte, și ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupești și-și ucid mintea, fecioria și simțurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosiderați curați și neprihăniți în fața lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sunt curați înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Și câți dintre asemenea creștini, mai ales tineri, necăsătoriți și văduve, nu sunt stăpâniți de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea și imaginația ajung oamenii la păcatele cu fapta și la patimă?

Mulți alții sunt robiți în minte de gândul averii. Își fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani și nu au odihnă până nu încearcă să-și realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrânesc și mor săraci de toate și robiți de patima aceasta nevindecată întreținută în minte și inimă prin gânduri și imaginații. Credeți că-i va fi ușor la judecată unui asemenea om?

Alții sunt robiți de părerea de sine și de gândul că ei sunt mai buni, mai credincioși, mai curați, mai plăcuți lui Dumnezeu decât ceilalți. Oare credeți că ne putem mântui dacă suntem robiți de gândul mândriei și al slavei deșarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic și dacă nu ne vom părăsi de ele cât mai curând posibil.

Alții judecă pe aproapele în inimile lor și îl osândesc pentru faptele lui. Alții cugetă numai băuturi și ospețe, haine scumpe și cinste pământească, iar dacă nu le dobândesc se tulbură, cârtesc, slăbesc în credință și mor nemulțumiți în suflet. Oare aceștia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoșata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gândurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gândul duc la cele cu fapta și că pentru toate gândurile și cuvintele deșarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.

Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gândul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.

Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraș. După câteva vreme a murit fratele acela și i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul și l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice și cu alte verdețuri din pustie, din care mânca și el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrânul care-l hrănea, de când l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce este și cum este viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoință optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.

După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinți este rânduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osârdie, a adormit și a văzut în vis un loc întunecat și plin de toată scârba, iar în mijloc era copilul zăcând într-o supărare nespusă. Acestea văzându-le, bătrânul s-a mirat și a început a se ruga către Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurățiile trupești și lumești? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele și nopțile, postea, priveghea și se ostenea și de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care suntem născuți, crescuți și îmbătrâniți în păcate, ce nădejde de mântuire vom avea? O, amar și vai de mine!"

Aceasta și mai multe zicând bătrânul cu plângere și cu tânguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis: "Ce plângi așa, bătrânule, și de ce te tânguiești pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupești și lumești. L-ai învățat a posti, a priveghea și a se ruga, dar copilul avea mândrie mare și înălțare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curățenia lui și viața cea neatinsă de lume, că este un mare sfânt, mai mare decât cei din lume, și a murit în această gândire înaltă de sine. Deci să știi că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalță pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".

Aceasta zicându-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrânul și-a venit în fire și în conștiință și a plâns neîncetat pentru moartea copilului până la sfârșitul vieții sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiți credincioși,

Am pus această istorioară să arăt cât de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gândul, dacă omul nu-l mărturisește și nu se pocăiește de el. Ați văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atâta sfințenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoințe și osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gând de mândrie care-l stăpânea și-a pierdut sufletul pentru veșnicie...

Deci să stăm bine și să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gândul și să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învățătura Sfinților Părinți, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mândriei cu gândul, împreună cu toată mulțimea îngerilor de un gând cu el?

Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privință: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica și deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi așeza scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt, peste munții cei înalți, care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea Celui Preaânalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14).

Iată și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mândrie: “Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 15).

Vedeți cât de mari sunt urmările păcatelor cu gândul? Câți dintre creștini, robiți de cugetele rele și pătimașe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviți? Câți nu poartă în inima și mintea lor gândul de a se răzbuna pe semenii lor, gândul de a-și părăsi familia, de a fura ceva, de a săvârși desfrânare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-și pune capăt vieții? Și dacă cel stăpânit de asemenea cugete rele nu-și mărturisește gândurile, dacă nu se roagă stăruitor și nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvârșească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veșnica lui pierzare.

Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gândurile pierzătoare de suflet și să ne lumineze mintea, inima și voința, să cugetăm numai la cele bune și să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate și de a trăi în veci cu Hristos! Amin.

Sinodul al IV - lea Ecumenic

Al patrulea Sinod Ecumenic s-a ținut la Calcedon (Halkidon) în anul 451 d.Hr., fiind cunoscut și ca Sinodul de la Calcedon. Acest important sinod s-a ocupat de două mari chestiuni:

• unele aspecte privind Firea (Natura) și Ipostasul (Persoana) lui Hristos, și
• organizarea văzută a Bisericii.

În anul 449, între al treilea și al patrulea Sinod Ecumenic, s-a ținut un alt sinod, la Efes (în Asia Mică), sinod la care succesorul la tron al Sfântului Chiril, Dioscor al Alexandriei, a stăruit că „în Hristos este o singură fire (physis)”. Această poziție este cunoscută sub numele de monofizită; conform acestei doctrine, Mântuitorul ar fi „din două firi, dar după Întrupare este o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul”. Sfântul Chiril folosise și el aceste cuvinte, dar Dioscor a omis multe din afirmațiile acestuia care completau și echilibrau acest punct de vedere. Acest sinod, care sprijinise erezia monofizită, a rămas cunoscut în Istoria Bisericii sub numele de Sinodul tâlhăresc de la Efes.

După numai doi ani, în 451, convins de către Pulcheria Împărăteasa (care era o fermă adeptă a ortodoxiei şi adversară a monofiziţilor), împăratul Marcian a convocat o nouă întrunire a Episcopilor pentru a tranșa asupra acestei chestiuni. Acest Sinod, care a avut loc la Calcedon, este socotit al patrulea mare Sinod Ecumenic.

Cu privire la natura și persoana lui Hristos, Sinodul a respins poziția lui Dioscor și a proclamat că:

"...în timp ce Hristos este o singură Persoană neîmpărțită, El nu este din două firi, ci în două firi. Episcopii au salutat Tomosul lui Leon cel Mare, Papă al Romei (adormit în anul 461), în care este clar afirmată distincția dintre cele două naturi, fiind totodată subliniată și unitatea Persoanei lui Hristos. În mărturisirea lor de credință, ei și-au afirmat credința în Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat... cunoscându-se în două firi, fără amestecare (asynchytos), fără schimbare (atreptos), fără împărţire (achoristos), fără despărţire (adairetos), deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas." ^[1].

Această definiție, în care atât deosebirea între cele două Firi (Naturi), cât și unitatea Persoanei lui Hristos sunt subliniate era stabilită nu doar pentru a-i combate pe monofiziți, ci și pe adepții lui Nestorie.

Cu privire la organizarea vizibilă a Bisericii, Canonul 28 al Sinodului de la Calcedon a confirmat Canonul 3 al Sinodului al doilea, lăsând locul al doilea în cinstire în Biserică, după scaunul Romei, celui al Constantinopolului - "Noua Romă". Aceasta era o lovitură dată Bisericii din Alexandria și dorinței sale de a avea drept de jurisdicție deplină și exclusivă asupra întregului Răsărit. Leon al Romei a respins acest canon, dar Răsăritul i-a recunoscut întotdeauna validitatea. Sinodul a eliberat totodată Ierusalimul de sub jurisdicția Cezareei (Kesariei), dându-i cel de-al cincilea loc în cinstire, creând astfel ceea ce ortodocșii cunosc sub numele de Pentarhie. Această Pentarhie a stabilit ordinea cinstirii după cum urmează. În ordinea rangului:

1. Roma
2. Constantinopol
3. Alexandria
4. Antiohia
5. Ierusalim.

Toate cele cinci scaune se considerau de origine apostolică. Primele patru erau cele mai importante cetăți din Imperiul Roman, iar Ierusalimul a fost adăugat acestora deoarece Hristos aici pătimise și înviase. Tot în timpul acestui Sinod, episcopii fiecăreia din cele cinci cetăți au primit titlul de "patriarh". Patriarhatele și-au împărțit întreaga lume cunoscută în sfere de jurisdicție, cu excepția Ciprului, căreia îi fusese acordată independența la cel de-al treilea Sinod Ecumenic și care își păstrează dreptul de autoguvernare până în zilele noastre.

În înțelegerea Pentarhiei, trebuie evitate două erori:

• ideea ca sistemul patriarhiilor și mitropoliilor se bazează pe structura ecleziastică și
• ideea că Episcopul Romei (Papa) are supremația asupra celorlalţi episcopi.

În ceea ce privește primul aspect, ortodocșii nu înțeleg Biserica din perspectiva ordinii ecleziastice, ci din perspectiva dreptului divin. Ei consideră că toți episcopii sunt prin definiție egali, indiferent de autoritatea sau prestigiul cetății pe care o administrează. Toți ou fost unși de Dumnezeu ca învățători ai credinței, toți sunt în mod egal urmașii Apostolilor și toți au autoritatea sacramentală. Atunci când apare o dispută, nu este suficient ca un singur episcop să își exprime poziția; toți episcopii eparhioți (titulari) au dreptul să participe la un sinod general, să își exprime punctul de vedere și să voteze. Sistemul Pentarhiei nu afectează calitățile esențiale ale fiecărui episcop, nici nu privează comunitățile locale de semnificația pe care le-a atribuit-o Ignatie.

Cu privire la cea de a doua problemă, ortodocșii nu acceptă învăţătura autorității papale așa cum a fost ea formulată de Primul Conciliu de la Vatican din 1870 și așa cum o mărturisește Biserica Romano-Catolică în zilele noastre. Dar ei nici nu au refuzat Romei primatul de cinstire (sau de onoare), așa cum a fost el stabilit de al doilea Sinod Ecumenic, căci Roma a fost cea care a rămas cea mai fidelă dreptei-credințe, în fața ereziilor, de-a lungul multor secole în primul mileniu creştin. Ortodocșii consideră însă că Roma a greșit atunci când a transformat această întâietate, acest "primat întru iubire" (după cum îl numea Sfântul Ignatie Teoforul) într-o supremație de jurisdicție și putere exterioară. Astfel, în înțelegerea ortodoxă, primatul atribuit Romei nu răsturna ordinea ecleziastică bazată pe egalitatea esențială a episcopilor. Papa poate fi considerat "cel dintâi Episcop al Bisericii", dar el este primul între egali.

Rugăciunea lui Iisus – cea mai scurtă cale spre ajutorul lui Dumnezeu

Mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.

Foto: Oana Nechifor

Orbii au rostit cuvintele „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc.

Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos –, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte, mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, Rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.

Ajungem la această îndoită cunoaştere prin Rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce, dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin Rugăciunea lui Iisus noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?

(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 59-60)

VA URMA