MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 19 IULIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
B.
Decese
· 514: A murit Papa Symmachus. A fost Papa intre 22 noiembrie 498 si 19 iulie 514. Pontificatul său a fost marcat de o schismă gravă , dupa ce papa a fost proclamat judecător suprem şi imun în creştinătate, înlocuind oficiul permanent al Domnului Iisus. Acest moment istoric a însemnat, totodată, începutul războaielor religioase în Europa. Cu ocazia alegerilor papale din anul 498, majoritatea clerului şi o parte din senat au dorit un papă energic şi autoritar, care să reprezinte cât mai bine poziţia Bisericii Romane. În acest scop au votat pe diaconul sardinian Symmachus, un nou convertit din pagânism, ale cărui ambiţii continuau pretenţiile papei Gelasius (492-496) , care afirmase principiul că autoritatea papală este mai presus de cea imperială, şi că papii au primit coroana nu de la puteri pământeşti ci de la Christos. Majoritatea din Senat şi o minoritate a clerului l-au ales, în aceeasi zi, pe prezbiterul Laurentius care avea să domnească – ca”antipapă” – între anii 408-507, concomitent cu Symmachus.
· 1415: Filipa de Lancaster (31 martie 1359 – 19 iulie 1415) a fost regină consort a Portugaliei. Născută în familia regală a Angliei, căsătoria ei din anul 1387 cu regele Ioan I al Portugaliei a asigurat alianța anglo-portugheză (1373–1386) și a produs câțiva copii faimoși care au devenit cunoscuți ca "Generația ilustră" în Portugalia. Ea a fost fiica cea mare a lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster și Blanche de Lancaster și soră a regelui Henric al IV-lea al Angliei.
* 1597: Gunilla Bielke (suedeză Gunilla Johansdotter Bielke af Åkerö; 25 iunie1568 – 19 iulie 1597) a fost regină a Suediei ca cea de-a doua soție a regelui Ioan al III-lea. Regina Gunilla este cunoscută pentru rolul de sfătuitor politic al soțului ei și influența politicilor religioase în favoarea protestantismului.
* 1626: Elisabeta a Danemarcei (25 august 1573 – 19 iulie 1626) a fost ducesă consort de Brunswick-Lüneburg ca soție a Ducelui Henric Julius de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost regentă a Brunswick-Lüneburg în perioada 1616-1622.
Ca primul copil al lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster și Blanche de Lancaster, Filipa și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în multele palate și castele ale tatălui ei.[1] Aici, ea a crescut și a fost educată alături de cei doi frați mai mici: Elisabeta, care era cu trei ani mai mică și Henric, care era cu șase ani mai mic și care va ajunge regele Henric al IV-lea.
Mama Filipei a murit de ciumă bubonică în 1369. Tatăl ei s-a recăsătorit în 1371 cu Infanta Constance a Castiliei, fiica regelui Petru al Castiliei. După decesul Constancei în 1394, el s-a căsătorit cu fosta lui metresă, Katherine Swynford, care a fost guvernanta Filipei. Aventura și în cele din urmă căsătoria au fost considerate scandaloase.[2]
Katherine pare să fi fost plăcută de Filipa și de frații ei și a jucat un rol important în educația Filipei. Katherine a avut legături strânse cu Geoffrey Chaucer, deoarece sora ei, Philippa Roet, era soția lui Chaucer. Ioan de Gaunt a devenit patronul lui Chaucer iar acesta a petrecut mult timp cu familia, fiind unul dintre profesorii Filipei.
Filipa a avut o educație remarcabilă pentru o femeie în acele timpuri și a studiat știința cu Friar John, poezia cu Jean Froissart și filosofia și teologia cu John Wycliffe.[1] Ea citea bine lucrările cărturarilor greci și romani cum ar fi Plinius cel Bătrân și Herodot și a fost sârguincioasă în studiul religiei
Filipa a devenit regină consort a Portugaliei prin căsătoria cu regele Ioan I al Portugaliei. Căsătoria a reprezentat pasul final al alianței anglo-portugheze împotriva axei Franța-Castilia.
Cuplul a primit binecuvântarea bisericii la catedrala de la Oporto la 2 februarie 1387. Curtea portugheză a celebrat uniunea timp de cincisprezece zile.[3]
Ca de obicei în cazurile nobilimii din Evul Mediu, căsătoria s-a făcut din motive de alianță politică; de fapt, cuplul nu s-a întâlnit niciodată decât cu 12 zile înainte de nuntă. Filipa era considerată destul de simplă iar regele Ioan avea o metresă, Inês Peres Esteves, cu care avea deja trei copii.[4][5] Fiul lor Alfonso avea zece ani când Ioan și Filipa s-au căsătorit. Filipa i-a permis lui Alfonso și surorii sale Beatrice să crească la curtea portugheză (al treilea copil, Branca, a murit în copilărie). Mama lor a părăsit curtea la comanda Filipei și a trăit într-o mănăstire; sub patronajul Filipei ea a devenit stareță
Deși Filipa a fost văzută în timpul ei ca un simbol perfect al evlaviei maiestuoase,[6] și a făcut comentarii publice spunând "este considerat un lucru indecent pentru o soție să se amestece în treburile soțului ei",[6], de fapt ea a exercitat influență atât la curtea portugheză cât și la curtea engleză și a fost "implicată activ în treburile lumii".[6]
Totuși, principala contribuție politică a Filipei a avut loc la curtea ei. După ce Portugalia s-a implicat în mai multe războaie cu Castilia și maurii, economia țării era ruinată și mulți bărbați care aveau locuri de muncă în timpul războaielor, la sfârșitul lor au rămas șomeri. Filipa știa că daca Ceuta ar fi cucerită și controlată acest lucru ar fi fost destul de profitabil pentru Portugalia; asta însemna nimic mai puțin decât controlul comerțului cu mirodenii africane și indiene. Deși Filipa a murit înainte ca planul ei să se realizeze, Portugalia a trimis o expediție pentru a cuceri orașul, obiectiv care a fost realizat pe 14 august 1415, în bătălia de la Ceuta
Filipa și Ioan au avut 9 copii:
- Blanche (1388–1389);
- Afonso (iulie 1390 – 22 decembrie 1400);
- Eduard (Duarte) (1391–1438). A fost scriitor și intelectual care i-a succedat tatălui său ca rege al Portugaliei în 1433;
- Petru (1392–1449). A fost primul Duce de Coimbra, a servit ca regent în timpul minoratului nepotului său Afonso al V-lea;
- Henric Navigatorul (1394–1460), primul Duce de Viseu, care a ghidat Portugalia în Perioada Marilor descoperiri;
- Isabella (1397–1472), care s-a căsătorit cu Filip al III-lea al Burgundiei și a fost una dintre cele mai puternice și admirate femei din Europa;
- Blanche (1398), a murit în copilărie;
- Juan, Lord de Reguengos de Monsaraz (1400–1442), bunicul a doi monarhi iberici, Manuel I al Portugaliei și Isabella I de Castilia;
- Fernando (1402–1443) "Prințul Sfânt" care a murit prizonier al maurilor.
| Filipa de Lancaster | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
Gunilla Bielke a fost fiica vărului regelui Ioan al III-lea, fostul guvernator de Östergötland, Johan Axelsson Bielke, și a Margareta Axelsdotter Posse. Orfană de mică ea a crescut la curtea regală de la vârsta de zece ani; a fost partenera de joacă a fiicei regelui, Anna. În 1582 a fost făcută doamnă de onoare a reginei Catherine Jagellon.
La aproximativ o jumătate de an după moartea primei sale regine în 1583, Ioan al III-lea a ales-o pe ea să-i fie următoarea soție, după ce mai întâi a luat-o în considerare și pe Sigrid Brahe. Bielke este descrisă de către contemporanii săi ca o blondă frumoasă, deși portretele ei păstrate sunt considerate a fi stilistice pentru a oferi o imagine fidelă a aspectului ei.
Motivul acestei căsătorii a fost atracția regelui față de frumusețea ei. Întrebat de ce nu s-a căsătorit cu un membru al unei case princiare, el a declarat în mod deschis că și-a dorit să aibă o soție frumoasă și că portretele prințeselor străine nu au fost de încredere. Prin urmare era mai înțelept "să te căsătorești cu o persoană din această țară, pe care ați văzut-o deja".[3]
Gunilla era logodită cu nobilul Per Jonsson Liljesparre și inițial ea a refuzat propunerea regelui. Potrivit legendei, regele a fost atât de furios de refuzul ei încât a pălmuit-o peste față cu mănușile. Familia ei a obligat-o să accepte căsătoria. Logodna a fost ruptă și s-a aranjat nunta cu regele.
Căsătoria a fost controversată și privită de familia regelui ca o mezalianță. Surorile lui au fost furioase. Uniunea a fost considerată o mezalianță din cauze diferenței de rang în ciuda faptului că propria lor mamă a fost de asemenea membră a nobilimii.
Nunta a avut loc la Västerås, la 21 februarie 1585; a doua zi Gunilla a fost încoronată regină. Din cauza controversei din jurul căsătoriei, monarhul era nerăbdător de a impresiona cât mai mult cu putință și a aranjat mai multe sărbători în jurul evenimentului, cum ar fi un turneu unde regina Gunilla a acordat premii câștigătorilor. Toți frații regelui au refuzat să participe la nuntă. Singura excepție a fost sora lui Sofia, care locuia în Suedia și depindea de permisiunea lui pentru veniturile ei. Pentru acest lucru el și-a pedepsit surorile din punct de vedere economic și a intrat într-un conflict lung cu fratele său, Carol. Gunilla a primit o alocație foarte mare și a fost considerată ca fiind una dintre cele mai bogate regine din Suedia.
Regina Gunilla a avut o influență semnificativă asupra soțului ei. Ea este creditată ca fiind cea care i-a influențat politica cu privire la religie în favoarea protestantismului, similar cu modul în care prima lui soție, Catherine Jagellon, l-a influențat în favoarea catolicismului. După căsătoria cu ea, munca sa de a introduce o contra reformă în Suedia a încetat în mod eficient, și ea este cunoscută pentru a fi acționat în favoarea preoților anti-liturgici persecutați în mai multe rânduri.[4]
În ultimii ani ai domniei lui Ioan al III-lea, o cantitate semnificativ mai mare de documente au fost emise în numele reginei, afișând influența ei mare asupra afacerilor de stat. Ea a acceptat să facă recomandări pentru petiționari și chiar și frații soțului ei îi cereau să vorbească cu regele în numele lor.
Influența politică a reginei Gunilla nu a fost lipsită de controverse. Mai degrabă ea a fost privită într-o lumină mai negativă decât influența la fel de mare a predecesorei ei, pentru că Gunilla a fost un membru al nobilimii, și a fost acuzată de folosirea influenței ei în beneficiul rudelor ei. Cumantul ei Ducele Carol, viitorul rege Carol al IX-lea, a descris-o într-o lumină foarte proastă în acest sens și a acuzat-o că și-a folosit influența nelegitim asupra regelui pentru a-și promova familia ei.
Când fiul lui Carol al IX-lea, regele Gustav al II-lea Adolf al Suediei, și-a dorit să se căsătorească cu un alt membru al nobilimii, Ebba Brahe, în anii 1610, mama lui, Christina de Holstein-Gottorp, s-a opus cu o referință la căsătoria dintre Ioan al III-lea și Gunilla Bielke ca un exemplu prost, și în cele din urmă a reușit s-o prevină.
Regele Ioan al III-lea a murit în 1592. El a fost succedat de fiul său din prima căsătorie, regele Sigismund, fiul vitreg al reginei Gunilla, care era în Polonia în momentul morții tatălui său. Regina văduvă Gunilla a refuzat să părăsească castelul regal din Stockholm înainte de sosirea lui Sigismund în Suedia, dornică de a avea sprijinul lui Sigismund în protejarea marii moșteniri pe care a primit-o prin voința soțului ei, împotriva cumnatului ei Ducele Carol.
Ducele Carol, care primea rapoarte constante de sănătate a regelui în timpul bolii sale, a afirmat că Gunilla a ascuns moartea monarhului timp de câteva zile pentru a fura lucruri din castelul regal. După sosirea lui Sigismund și a soției acestuia, Anna de Austria în Suedia în 1593, Gunilla a cerut să se facă un inventar pentru a șterge acuzațiile lui Carol și a prezentat voința regelui pentru a dovedi că cererile sale au fost legale. Ducele Carol a protestat spunând că moștenirea care i-ar fi fost lăsată prin voia regelui ar fi fost absurd de mare încât testamentul ar trebui să fie declarat ilegal, chiar dacă a fost într-adevăr voința regelui.
Regina Anna a acuzat-o, de asemenea, pe Gunilla de a fi lipsit castelul regal de multe dintre bunurile sale, ceea ce face ca apartamentele să fie incomode și goale și cele două regine, de asemenea, s-au ciocnit pe motive religioase.
Regina Anna a acuzat-o, de asemenea, pe Gunilla de a fi lipsit castelul regal de multe dintre bunurile sale, ceea ce face ca apartamentele să fie incomode și goale și cele două regine, de asemenea, s-au ciocnit pe motive religioase.
Totuși, la 18 mai 1594, Sigismund a confirmat moștenirea reginei văduve Gunilla. Ea s-a retras la castelul Bråborg din ducatul fiului ei, Östergötland, unde a locuit până la moarte.
| Gunilla Bielke | |
 |
A fost fiica cea mare a regelui Frederic al II-lea al Danemarcei și a reginei Sophie de Mecklenburg-Güstrow. Crescută inițial de către bunicii materni ea s-a întors în Danemarca în 1579. Ambasadorii din Scoția au dorit-o pe Elisabeta ca soție pentru regele Iacob al VI-lea al Scotiei, dar regele Frederic a logodit-o pe Elisabeta cu Ducele de Brunswick, promițând scotienilor în schimb pe cea de-a doua fiică, Ana.
Elisabeta s-a căsătorit în 1590 cu Ducele Henric Julius de Brunswick-Lüneburg. Când viitorul ei soț a venit pentru nuntă în 1590, s-a deghizat ca un bijutier; el s-a prezentat ca bijutier și a declarat că premiul este corpul prințesei. Drept urmare a fost aruncat în închisoare până când și-a putut dovedi identitatea și să explice totul a fost o glumă. Ca ducesă ea a rămas în strânsă corespondență cu fratele ei, monarhul danez.
După decesul soțului ei în 1613, ea și-a condus teritoriile pe care le-a primit ca zestre. În 1616 ea și-a îndepărtat fiul Friederich Ulrich de la guvernare, cu sprijinul fratelui ei, Christian al IV-lea al Danemarcei, din cauza alcoolismului lui. Ea a preluat regența pentru următorii șase ani, asistată de Anton von Streithorst. A primit o vizită de la fratele ei Christian în 1616.
Copii:
- Frederick Ulrich, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel (15 aprilie 1591 – 21 august 1634)
- Sophia Hedwig de Brunswick-Lüneburg (20 februarie 1592 – 23 ianuarie 1642), căsătorită cu Ernest Casimir, Prinț de Nassau-Dietz
- Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel (23 iunie 1593 – 25 martie 1650), căsătorită cu Augustus, Duce de Saxonia și Johann Philip, Duce de Saxa-Altenburg
- Hedwig de Brunswick-Wolfenbüttel (19 februarie 1595 – 26 iunie 1650), căsătorită cu Ulrich, Duce de Pomerania
- Dorothea de Brunswick-Wolfenbüttel (8 iulie 1596 – 1 septembrie 1643), căsătorită cu Christian Wilhelm de Brandenburg, fiu al lui Joachim al III-lea Frederic, Elector de Brandenburg
- Heinrich Julius de Brunswick-Wolfenbüttel (7 octombrie 1597 – 11 iulie 1606)
- Christian de Brunswick (20 iunie 1599 – 16 iulie 1626)
- Rudolph de Brunswick-Wolfenbüttel (15 iunie 1602 – 13 iunie 1616)
- Heinrich Karl de Brunswick-Wolfenbüttel (4 iunie 1609 – 11 iunie 1615)
- Anna Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel (19 mai 1612 – 17 februarie 1673), căsătorită cu Georg Louis, Prinț de Nassau-Dillenburg
· 1687: Laura Martinozzi (27 mai 1639 – 19 iulie 1687) a fost ducesă consort de Modena și nepoată a Cardinalului Mazarin, prim ministru al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. După moartea soțului ei a devenit regentă a ducatului în numele fiului ei, Francesco.
* 1702: Ducele Frederic al IV-lea de Holstein-Gottorp (18 octombrie 1671 – 19 iulie 1702) a fost Duce de Schleswig.
S-a născut la Fano ca fiică a lui Girolamo Martinozzi și Laura Margherita Mazzarini, sora cea mare a lui Jules Mazarin, care a fost Cardinal și prim ministru în timpul minoratului regelui Ludovic al XIV-lea.
Ea și sora ei mai mare, Anne Marie au fost aduse în Franța de unchiul lor și erau verișoare cu surorile Mancini: Laura, Maria, Olympia, Hortense și Marie Anne. Cele șapte nepoate ale Cardinalului au devenit cunoscute la curtea Franței ca Mazarinettes. Mazarin a încercat să asigure căsătorii avantajoase pentru fiecare din ele.
Laura a locuit în Franța de la vârsta de doi ani. La împlinirea vârstei de 16 ani, la 27 mai 1655, ea s-a căsătorit cu Ducele de Modena, Alfonso al IV-lea d'Este. Nunta a avut loc prin procură la palatul Compiègne, mirele fiind reprezentat de Contele de Soissons.
Cuplul a avut trei copii din care doar doi au atins vârsta adultă: Maria Beatrice d'Este (1658–1718), care s-a căsătorit cu viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei și Francesco (1660–1694), care a fost Duce de Modena din 1662 până în 1694.
| Laura Martinozzi | |
| Ducesă de Modena | |
 Portret al Laurei Martinozzi |
| Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
· 1810: Luise Auguste Wilhelmine Amalie (Luisa Augusta Wilhelmina Amelia) (10 martie 1776 – 19 iulie 1810) a fost regină consort a Prusiei ca soție a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. În urma căsătoriei fericitului cuplu au rezultat nouă copii, inclusiv viitorii monarhi Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și împăratul german Wilhelm I.
Moștenirea ei a devenit extraordinara întâlnire cu împăratul francez Napoleon I, la Tilsit, în 1806 - s-a întâlnit cu împăratul, fără succes, să pledeze pentru condiții favorabile după pierderile dezastruoase ale Prusiei în războaiele napoleoniene. Deja iubită de către supușii ei, după întâlnirea lor, Luise a devenit venerată. Moartea ei timpurie, la vârsta de treizeci și patru de ani "a prezervat tinerețea ei în memoria posterității", și l-a determinat pe Napoleon să remarce că regele "și-a pierdut cel mai bun ministru".
Ordinul Luise a fost fondat de către soțul ei patru ani mai târziu, ca o contrapartidă feminină a Crucii de Fier. În anii 1920 femeile conservatoare germane au fondat Liga Reginei Luise, și Luise însăși va fi folosită în propaganda nazistă ca un exemplu ideal de femeie germană.
Luise s-a născut la Hanovra, unde tatăl ei, Carol de Mecklenburg-Strelitz, era mareșal de brigadă și mai târziu guvernator-general al electoratului de Hanovra.[2] Mama ei era Prințesa Friederika de Hesse-Darmstadt. A fost a patra fiică și al șaselea copil al cuplului. Bunicii paterni erau Carol Ludovic Frederic de Mecklenburg-Strelitz și Elisabeta Albertine, Prințesă de Saxa-Hildburghausen. Regina Charlotte, soția regelui George al III-lea al Marii Britanii era mătușa ei paternă, deci regii George al IV-lea al Marii Britanii, William al IV-lea al Marii Britanii și Ernest Augustus I de Hanovra erau verișorii ei primari.
Bunicii materni erau Georg Wilhelm de Hessen-Darmstadt și Maria de Leiningen-Dagsburg. Georg Wilhelm era fiul lui Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
Luise era în mod special apropiată de sora ei Frederica, care era cu doi ani mai mică, și de singurul lor frate George. Luise și frații ei erau în grija guvernantei Fraulein von Wolzogen, o prietenă a mamei lor.[3] Când Luise avea șase ani, mama ei a murit. După decesul ducesei, familia a părăsit Leineschloss pentru Herrenhausen, numit uneori "Versailles în miniatură".[3]Ducele Charles s-a recăsătorit doi ani mai târziu cu sora mai mică a primei soții, Charlotte, cu care a avut un fiu, Charles. Luise și mama vitregă au fost apropiate însă aceasta din urmă a murit după un an de la căsătorie.[4] După decesul mamei vitrege, Luise care avea șase ani, împreună cu frații ei au fost trimiși să locuiască la bunica lor maternă, la Darmstadt, unde au fost crescuți simplu și cu accent pe educație și acte caritabile.[4]
A fost aleasă o nouă guvernantă, Madame Gelieux din Elveția, care le-a dat copiilor lecții de franceză. Ca majoritatea copiilor regali și aristocratici ai vremii, Luise vorbea fluent și literat câteva limbi în timp ce a neglijat limba germană nativă.[5]
De la vârsta de zece ani până când s-a măritat la 17 ani, Luise și-a petrecut timpul în prezența bunicii sale și a guvernantei, ambele bine educate și rafinate.[6] Când avea numai nouă ani, Luise a fost prezentă când poetul Friedrich Schiller a citit primul act din piesa Don Carlos pentru divertismentul curții, ceea ce a îndreptat-o pe Luise să îmbrățișeze cu dragoste limba germană ca limbă literară. Luise a iubit istoria și poezia și nu i-au plăcut doar lucrările lui Schiller ci și Goethe, Paul, Herder, Shakespeare, ca și tragediile Greciei antice.[7]
Când Luise avea 17 ani l-a întâlnit pe fiul regelui, Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm.[2][8] Prințul Moștenitor avea 23 de ani, era serios și religios.[9] Profund impresionat de frumusețea și caracterul ei nobil, Frederic Wilhelm a rugat-o să fie soția lui.[10] Fratele mai mic al prințului s-a îndrăgostit de Frederica așă că, la 24 aprilie 1793, la Darmstadt, s-au celebrat cele două logodne. Căsătoria Luisei cu Frederic Wilhelm a avut loc în același an la 24 decembrie la Palatul Regal din Berlin; două zile mai târziu, a avut loc căsătoria Fredericăi cu prințul Ludwig Karl.
Sosirea Louisei la Berlin, capitala Prusiei, a cauzat senzație și a fost întâmpinată cu o mare recepție de către cetățenii orașului.[1][11] Socrul Louisei, regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a dăruit cuplului Palatul Charlottenburg însă prințul moștenitor și soția lui au preferat să locuiască la Palatul Paretz, situat în afara orașului Potsdam. Căsnicia a fost una fericită iar Luise era iubită de rege care o numea "prințesa prințeselor" și i-a dăruit un palat în Oranienburg.[12]
Prințesa Moștenitoare a văzut ca o datorie a ei să-și sprijine soțul în toate preocupările sale, iar cuplul s-a bucurat cântând împreună și citind din Shakespeare și Goethe.[8][13] Curând Luise a rămas însărcinată însă a născut un copil care a decedat la 1 octombrie 1794. Au urmat nouă copii sănătoși într-o succesiune rapidă, deși doi au murit în copilărie: Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm (1795), Prințul Wilhelm (1797), Prințesa Charlotte (1798), Prințesa Frederica (1799), Prințul Carol(1801), Prințesa Alexandrine (1803), Prințul Ferdinand (1804), Prințesa Louise (1808) și Prințul Albert (1809)
La 16 noiembrie 1797, după decesul tatălui său, Prințul Moștenitor i-a succedat la tron ca regele Frederic Wilhelm al III-lea. Cuplul a trebuit să abandoneze solitudinea de la Paletz și să locuiască la curtea regală.[13] Au început un tur al provinciilor din estul țării din două motive: regele a vrut să se familiarizeze cu noile lor probleme, și a vrut să-o prezinte oamenilor săi pe regină.[14] Luise a fost primită peste tot cu festivități. Pentru prima dată în istoria Prusiei, regina a apărut ca o personalitate publică sărbătorită și a ocupat un rol mult mai proeminent decât predecesoarele ei.[1]
După ascensiunea soțului ei, Luise a dezvoltat multe legături cu miniștrii și a devenit o figură puternică în cadrul guvernului fiind privită cu respect și afecțiune.[2][15] Chiar de la începutul domniei sale, noul rege s-a consultat cu Luise pe probleme de stat [16].
Frederic Wilhelm a fost ezitant și prudent, a urât războiul, menționând în 1798, "Am oroare de război și ... știu că nimic nu e mai mare pe pământ decât menținerea păcii și liniște acesta fiind singurul sistem potrivit pentru fericirea omenirii".[17] În conformitate cu Pacea de la Basel, Frederic Wilhelm a favorizat neutralitatea în primii ani de conflict cu revoluționara Primă Republică Franceză, care a evoluat în războaiele napoleoniene (1803-1815); el a refuzat diversele presiuni pentru a fi de o anumită parte a Războiul celei de-A Doua Coaliții.[17]Luise a susținut acest punct de vedere. În cele din urmă, regele a consultat mai multe opinii diferite de cele le reginei și ale miniștrilor și a intrat într-o alianță cu Napoleon, care tocmai câștigase Bătălia de la Austerlitz (1805).[18]
Baronul vom Stein, membru al birocrației, și care detesta fosta neutralitate a țării, a căutat să reformeze organizarea guvernului de la favorizarea bazată pe nepotism într-un guvern ministerial responsabil.[19] El a pregătit un document pentru rege într-un limbaj puternic detaliind reformele administrative necesare, cum ar fi stabilirea unei linii clare de responsabilitate în rândul miniștrilor; totuși, această lucrare nu a ajuns la Frederic Wilhelm, deoarece Stein i-a dat documentul primului general Ernst von Rüchel, care, la rândul său, i l-a dat reginei în primăvara anului 1806. Deși Luise era de acord cu conținutul său, ea a crezut că e "prea violent și pasionat" pentru rege
Printre consilierii regelui, membri ai familiei sale, cum ar fi regina (un avocat deschis al războiului)[21] și Prințul Louis Ferdinand, au condus facțiune militaristă în favoarea războiului împotriva Franței; cei care erau împotriva neutralității dar în favoarea reformei au fost conduși de către Baronul vom Stein și Karl August von Hardenberg.[22][23] Cunoscand temperamentul regelui, Hardenberg a apelat direct la regină pentru reforma dorită.
Deși Prusia nu a luptat într-un război din 1795, liderii săi militari erau convinși că ar putea câștiga împotriva trupelor lui Napoleon. Dupa un mic incident cu privire la un pamflet anti-francez care a avut loc, regele Frederic Wilhelm a fost în cele din urmă presat de soția sa și familie să rupă pacea și să intre în război împotriva împăratului francez.[24] Trupele prusace au început mobilizarea, culminând în octombrie 1806 cu Bătălia de la Jena-Auerstedt, care a fost un dezastru pentru Prusia. Regele și regina au însoțit trupele lor în bătălia de la Jena (cu Luise îmbrăcată "ca o amazoană"), dar au trebuit să fugă din calea trupelor franceze.[25]
Napoleon a ocupat Berlinul, provocând pe rege, regină și restul familiei regale să fugă, în ciuda bolii Louisei, în toiul iernii la Königsberg în partea de est a regatului.[2][26] Pe drum, nu au avut alimente sau apă curată și regele și regina au fost forțați să împartă același "dormitor" în "unul din hambarele nenorocite pe care ei le numesc case", potrivit unui martor, care a călătorit cu ei.[27]
Inițial după Jena, Napoleon a fost gata pentru a oferi condiții de pace, dar Frederic Wilhelm a ignorat majoritatea consilierilor săi și a decis să continue războiul. Bătălia de la Eylau (februarie 1807) a fost o mică victorie împotriva Franței, dar din nou, regele a refuzat să intre în negocierile de pace, crezând în mod incorect că trupele ruse vor opri pe francezi. Bătălia de la Friedland a condus Franța la negocieri separate cu Rusia și Prusia.[28] Napoleon a cerut, dintr-o poziție superioară, termeni de pace în ceea ce avea să fie numit Pacea de la Tilsit (1807).[29]
În mijlocul acestor negocieri, împăratul a fost de acord să păstreze intactă jumătate din Prusia. Frederic Wilhelm a fost trimis pentru soția sa însărcinată să cerșească o soluționare mai bună pentru Prusia. Regele a simțit că prezența ei l-ar putea pune pe Napoleon într-o "stare mai relaxată"; Louise, fără tragere de inimă, a convenit să-l întâlnească pe împărat la Tilsit, dar numai pentru a salva "Prusia ei"[30] Anterior, Luise se referise în mod regulat la Napoleon ca "Monstrul",[21]dar a făcut totuși o cerere pentru un interviu privat cu împăratul, când s-a aruncat la picioarele lui.[31] Deși Napoleon a fost impresionat de grația și determinarea ei, împăratul a refuzat să facă vreo concesie, scriindu-i soției lui, împărăteasa Joséphine că Luise "este cu adevărat fermecătoare și plină de vanitate față de mine. Dar nu fi geloasă...m-ar fi costat prea mult să fiu galant".[2][32][33] Eforturile reginei de a-și proteja țara adoptivă de agresiunea franceză au fost foarte admirate de generațiile viitoare.
Asupra Prusiei au fost impuse restricții dure, cum ar fi o indemnizație masivă de mai multe milioane de franci. Ocupația franceză a Prusiei a avut un efect devastator asupra Luisei. Regina a recunoscut că țara sa adoptivă depindea de tăria ei morală și ca o consecință, Luise și-a recăpătat vechiul ei optimism, adesea ocupându-se de fiul ei cel mare pregătindu-l pentru rolul său de viitor rege.[8] În anii care au urmat, Luise a sprijinit eforturile de reformare ale guvernului efectuate de Stein și Hardenberg, precum și cele ale lui Gerhard von Scharnhorst și August Neidhardt von Gneisenau, de a reorganiza armata.[13][34]
În 1808 pentru că era considerat nesigur ca familia regală să se întoarcă la Berlin, și-au petrecut vara în apropiere de Königsberg. În iarna lui 1808, Țarul Alexandru I i-a invitat pe rege și pe regină la St. Petersburg, unde Luise a fost primită în camere somptuos decorate. "Nimic nu mă mai orbește", a exclamat ea la întoarcerea în Germania [35] Luise a fost bolnavă în cea mai mare parte din acel an, dar a revenit cu regele la Berlin după o absență de trei ani; regina a ajuns într-un transport însoțită de cele două fiice ale sale, Charlotte și Alexandrine și fiul cel mic, Charles, și a fost întâmpinată de către tatăl ei la Palatul Charlottenburg - reședința pe care Napoleon și comandanții săi au deposedat-o de tablouri, statui, manuscrise și antichități.[13][36]
La 19 iulie 1810, în timp ce-și vizita tatăl la Strelitz, regina a murit în brațele soțului ei de o boală neidentificată.[2][8] A fost înmormântată în grădina Palatului Charlottenburg. Frederic Wilhelm nu s-a recăsătorit până în 1824, când a făcut o căsătorie morganatică cu amanta sa Auguste von Harrach, explicând: "Compania și simpatia femelor mi-au devenit necesare, deci trebuie să mă recăsătoresc".[37] După moartea sa, la 7 iunie 1840, Frederic Wilhelm a fost înmormântat lângă regina Louise.
| Luise de Mecklenburg-Strelitz | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Regină a Prusiei Electoare de Brandenburg | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Portret de Joseph Grassi
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1814: Matthew Flinders, navigator și cartograf englez (n. 1774)
* 1838: Pierre Louis Dulong FRS (n. 12 februarie 1785 – d. 19 iulie 1838) a fost un fizician și chimist francez. Este cunoscut pentru publicarea legii Dulong-Petit, însă sunt recunoscute și contribuțiile sale referitoare la conducția termică și la căldura specifică a gazelor. Majoritatea contribuțiilor aduse se încadrează în domeniul capacității termice specifice și a conceptului de indice de refracție aplicat gazelor.
* 1854: Prințesa Louise Amelie Stephanie de Baden (5 iunie 1811 - 19 iulie1854) a fost fiica lui Karl, Mare Duce de Baden și a soției sale, Stéphanie de Beauharnais.
* 1838: Pierre Louis Dulong FRS (n. 12 februarie 1785 – d. 19 iulie 1838) a fost un fizician și chimist francez. Este cunoscut pentru publicarea legii Dulong-Petit, însă sunt recunoscute și contribuțiile sale referitoare la conducția termică și la căldura specifică a gazelor. Majoritatea contribuțiilor aduse se încadrează în domeniul capacității termice specifice și a conceptului de indice de refracție aplicat gazelor.
| Pierre Louis Dulong | |
 |
Louise Amelia a fost cel mai mare copil din cei cinci ai Marelui Duce de Baden, Karl și ai soției sale, Stéphanie de Beauharnais (fiica adoptată a lui Napoleon Bonaparte). Bunicii paterni au fost Karl Ludwig de Badenși Amalia de Hesse-Darmstadt.
Cele două surori ale sale care au rămas în viață au fost: Josephine, Prințesă de Hohenzollern (mama regelui Carol I al României) și Maria, Ducesă de Hamilton.
La 9 noiembrie 1830, la Karlsruhe, Louise Amelie s-a căsătorit cu vărul ei primar, Gustav, Prinț de Vasa.[1] El era singurul fiu al regelui detronat Gustav al IV-lea Adolf al Suediei (care a fost răsturnat în favoarea unchiului ei, Carol în 1808) și pretendent la tronul Suediei.
Căsătoria lor, ca multe alianțe din acea vreme, a fost un aranjament politic și a fost un mariaj nefericit. Au trăit la Palatul Schönbrunn din Viena și au avut doi copii înainte să divorțeze în 1843.
- Prințul Louis, care s-a născut în 1832 și a murit la scurt timp după naștere
- Prințesa Carola, s-a căsătorit cu regele Albert I al Saxoniei; nu a avut moștenitori.
Prințesa Louise a murit la 19 iulie 1854 la Karlsruhe
| Louise Amelie de Baden | |||||||||||||||||||||||||||||
| Prințesă de Vasa | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
· 1891: Pedro Antonio de Alarcón, scriitor spaniol (n. 1833)
* 1919: Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
* 1919: Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917.[2] Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu.
Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918.
A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești.
Eremia Grigorescu s-a născut în familia unui învățător de țară dintr-un sat de lângă Târgu Bujor, fiind cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei. A urmat școala primară și gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, între 1870-1878, iar ulterior Liceul Național din Iași, între 1878-1881. În pofida dificultăților materiale cauzate de decesul timpuriu al tatălui său, reușește să-și finalizeze studiile gimnaziale și liceale. După susținerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină și de Științe din cadrul Universității din Iași.
Pentru a se putea întreține în facultate a fost nevoit să dea meditații, prilej cu care a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari. Acest fapt l-a determinat să renunțe la studierea medicinei și să aleagă cariera militară, în urma admiterii în anul 1882 la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București.
La terminarea școlii militare se va căsători cu Elena Arapu, la 15 noiembrie 1886, devenită între timp profesoară de matematică, în urma absolvirii Universității din Iași (a fost prima femeie absolventă a acestei universități). Împreună au avut cinci copii: Traian, viitor general de artilerie, Romulus, deputat liberal, fost ofițer demisionat din armată la gradul de căpitan, Aurelian, inginer, Lucreția - căsătorită cu profesorul universitar Ioan Ursu și Margareta - căsătorită cu viitorul colonel medic Constantin Mihăilescu.[3]:p. 145
În perioada primului război mondial, o cunoaște pe Elena Negropontes, în conacul căreia din Oituz, fusese instalat comandamentul Diviziei 15 Infanterie. Din această relație s-a născut la Bârlad, la 20 noiembrie 1917, un copil, Dan Ulise Grigorescu, devenit peste ani un apreciat artist fotograf. În anul 1918 Eremia Grigorescu a divorțat de soție și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, recunoscând totodată și copilul.
în anul 1919, cu puțin înaintea morții generalului, Elena și Eremia Grigorescu au fost nași de căsătorie a căpitanului de artilerie Ion Tâmpeanu cu cea care avea să devină celebra Elena Lupescu.[3]:p. 147
La 29 august 1924, generalul Grigorescu a fost reînhumat în sarcofagul central din Mausoleul de la Mărășești. Pe placa tombală este înscrisă inscripția: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaș făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz și Cașin: «Pe aici nu se trece»”
După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Eremia Grigorescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie (comandant de subunitate în Regimentele 2, 6, 10, 11, 9 și 1 Artilerie, Director al Pulberăriei Armatei) sau în eșaloanele superioare ale armatei: director al Artileriei în Ministerul de Război (1903-1907), comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (1907-1910), director al Direcției personal din Ministerul de Război (1910-1914), comandant al Brigăzii 3 Artilerie, comandant al Diviziei 14 Infanterie (1915); comandant al Diviziei 15 Infanterie (1915-1917); comandant al Corpului 5 Teritorial (1916).[4][5][6][7]
În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de comandant al: Diviziei 15 Infanterie în perioada 14/27 august 1916 - 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917, Corpului II Armată, în perioada 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 - 28 decembrie 1916/10 ianuarie1917, Corpului IV Armată, în perioada 1/13 ianuarie - 11/24 iunie 1917, Corpului VI Armată, în perioada 11/24 iunie - 30 iulie/12 august 1917 și Armatei 1 în perioada 30 iulie/12 august - 1/13 iulie 1918.[2]
S-a distins în mod special în cursul Primei bătălii de la Oituz și celei de-a doua bătălie de la Oituz, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 15 Infanterie, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Paraschiv Vasilescu).
După Bătălia de la Mărășești, a vorbit armatei și a rostit aceste cuvinte memorabile:
„Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară. La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind lipsa sângelui, ați smuls biruința cea mare, ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri, ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor.”
A fost decorat:
- „Pentru dispozițiunile judicioase date în ordinele de operațiune contra unui dușman mult superior în număr, infiltrând trupei prin energia și curajul său personal, încrederea în victorie.”
- Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1917[8]:p. 61
Pentru modul cum a condus Armata 1 în Bătălia de la Mărășeștidin vara anului 1917 a fost decorat cu clasa II a ordinului Mihai Viteazul .
- „Pentru vitejia și destoinicia cu care a reușit să stăvilească ofensiva germană de la Mărășești, în vara anului 1917, luând comanda armatei în condițiuni foarte grele.”
- Înalt Decret no. 227 din 12 februarie 1918
Eremia Grigorescu 
Generalul Eremia GrigorescuDate personale Născut 28 noiembrie 1863
Târgu Bujor, România
Decedat (55 de ani)
București, RomâniaCauza decesului gripa spaniolă Părinți Grigore și Maria Grigorescu Căsătorit cu Elena Grigorescu, născută Arapu (1886-1918), Elena Grigorescu, născută Negropontes (1918-1919) Copii din prima căsătorie: Traian, Lucreția, Aurelian, Romulus și Margareta
din a doua căsătorie: Dan UliseNaționalitate 
RomâniaCetățenie 
România Ocupație politician
ofițerMinistru de război În funcție 24 octombrie 1918 - 28 noiembrie 1918 Monarh Ferdinand I al României Prim-ministru Constantin Coandă Predecesor Constantin Hârjeu Succesor Arthur Văitoianu Comandant al Armatei 1 În funcție 30 iulie 1917 - 1 iulie 1918 Monarh Ferdinand I al României Porecla „Eroul de la Mărășești” Studii Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1882 - 1884)
Școala Specială de Artilerie și Geniu (1884 - 1886)
Școala de Aplicație de Artilerie de la Fontainbleau, (1887-1889)
Facultatea de matematică de la Sorbona (1887 - 1889)Activitate A luptat pentru Armata României Ramura Artilerie Gradul Sublocotenent (1884)
Locotenent (1887)
Căpitan (1892)
Maior (1899)
Locotenent-colonel (1902)
Colonel (1911)
General de brigadă (1915)
General de divizie (1917)
General de corp de armată (1918)[1]A comandat 1916-1917 - comandant al Diviziei 15 Infanterie
1917-1918 - comandant al Armatei 1Bătălii / Războaie Primul Război Mondial
Bătălia de la Mărășești
Prima bătălie de la Oituz
A doua bătălie de la OituzDecorații și distincții Decorații Ordinul Mihai Viteazul
_-_image_from_page_456_of_%22Secrets_of_the_Balkans%22_(1921)_(14594155449).jpg)
· 1931: Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de științăromân, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabeticeliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.
Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în București pe Calea Moșilor nr. 69, părinții fiind Costache Paulescu, de profesie negustor și Maria Paulescu (născută Dancovici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben” și, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888.[2]Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și moderne.
Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog, și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne.[2] În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologicăși fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală. În anul 1901, obține la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).
În anul 1900 se reîntoarce în țară și este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București.
În anul 1902 își deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generația spontaneeși darwinismul în fața metodei experimentale” [2] iar în 1905 ține trei lecții faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noțiunile „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie[2], publicat în același an și reeditat în 1944[3] și 1999.[4] Concepțiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon și Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul.
Nicolae Paulescu a desfășurat o remarcabilă activitate de cercetare științifică în domeniul fiziologiei[5], privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliția nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morții subite ș.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om.[6] Cercetările lui novatoare în chirurghia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.[7]
În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societății.[8][9][10]Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreina, și în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie,[11][12] revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia. În anul 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invențienr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”.[13] În nici una din publicații, Nicolae Paulescu nu amintește de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 și 1919.[14]
Aceste publicații au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei.[15] Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting și Best neagă influența rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu și afirmă că deși Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecțiile nu ar avea efect:
„Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first. ”— Banting FG & Best CH., Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922 [16]
Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină [1] din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting și John Macleod [2] pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.
În ce-i privește pe Banting și Best, Ian Murray îi considera drept niște cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu.[17] Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray,[18][19] profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale [20]. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin,[21] publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.
În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.
Prof. univ.[22] Constantin Ionescu-Târgoviște în articolul ”Despre știința lui Paulescu si neștiința altora”[23] enumeră 20 de priorități medico-chirurgicale ale prof. Paulescu, între care:
- 1897. Nicolae Paulescu demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din vena portă sau din venele periferice;
- 1897. Realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului.
- 1897. Clasifică glandele vasculare în trei categorii și anume: a) glande de natură epitelială cu secreție exocrină și endocrină, exemplu ficatul și pancreasul; b) glande de natura epitelială cu secreție doar endocrină, exemplu tiroidași glandele suprarenale; c) glande de natura conjunctiv-limfatica care nu au canale excretorii, exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici.
- 1898. Elaborează un tratament pentru anevrisme în general și al anevrismului aortic în special, prin utilizarea injectiilor cu colagen (gelatina) steril, introdus subcutanat.
- 1898. Priorități în studiul funcției tiroidei si tulburările asociate acesteia.
- 1898. Priorități în cercetarea „specificitătii celulara în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare, infirmând astfel teoria „indiferenței celulare”, adica a caracterului nespecific al acestei maladii.
Concepția politică a lui Paulescu nu este lipsită de controverse, în special datorită antisemitismului și susținerii extremei drepte.
În 1922, Paulescu a înființat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naționale Creștine și au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreședintele Ligii și șeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara:
„România Mare e ca un fruct splendid de o frumusețe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripășit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăvește fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpește fecioarele și le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculații fură pâinea de la gura bieților Români și care, în sfârșit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolșevism, încearcă să aducă pe acești jefuiți în starea urgisită de robi ai lui Iuda.”— N.C. Paulescu, Apărarea Națională, 22 noiembrie 1925 [24]
„Pericolul evreiesc” este plasat de Paulescu în registrul sexualității interetnice :
„Și când cugeți că sunt cu sutele și cu miile sărmanele fecioare române, murdărite de jidani, și că ele nu îndrăznesc să denunțe pe acești monștri, din cauza rușinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fauști tăiați împrejur și respingători, ceea ce le așteaptă este mai întâi moașa jidoafcă care le mântuie prin avortare și care în același timp le suflă și ultima para, pe urmă Curtea cu jurați și în sfârșit ocna umedă, dacă prin sinucidere n-au pus un termen suferințelor lor de martire. ”— N.C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria, 1913 [25]
Influența lui Paulescu asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorului Legiunii Arhanghelul Mihail, a fost asumată deschis de acesta din urmă:
„Articolele profesorilor Cuza și Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul... erau adevărate transporturi de muniții prin care noi învingeam argumentările presei jidănești. ”— Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, 1936 [26].
Ca mentor[27][28] al lui Corneliu Zelea Codreanu, Paulescu a fost martorul principal al apărării în procesul acestuia din 23 martie 1924. Cu această ocazie declara:
„Cauza ajunsă înaintea domniilor-voastre este conspirația Forțelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate și de a fonda aici în spatiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-național cu evreii clasa conducatoare și exploatatoare în calitate de națiune învingătoare și cu noi, românii, clasa subordonată și exploatată în calitate de națiune învinsă. ”— citat de Șerban Milcoveanu în „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu”, 2007 [29].
Pentru Paulescu, evreii erau păduchi care trebuiau eliminați de pe teritoriul țării:
„Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind și ei până peste cap de paduchi, ar refuza mortiș să mai primească și pe ai noștri. Ar trebui deci ca toate țările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-și poate fiecare arunca lăturile. ”— N.C. Paulescu, Apărarea Națională, 1 februarie 1925 [30]
Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul legionar[31].
În anul 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu, organizația International Diabetes Federation a decis să renunțe la orice asociere cu Nicolae Paulescu și să nu accepte decernarea de premii în numele lui Paulescu la congresele organizației.
Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanță care controlează metabolismul carbohidratilor.[32]. Această substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool și a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919).[33] Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparține lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.
„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parțial) prin acidulare cu acid clorhidric și neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă și nu a avut nici un efect asupra glicemiei.[34] În 1916 Nicolae Paulescu a izolat substanța pe care a numit-o pancreină, injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici și observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal.[35] Impuritățile conținute de pancreină o făceau însă inutilizabilă pentru uz uman. Cu puțin timp după terminarea acestor experiențe, savantul român a fost mobilizat în armata română.[36]După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care își descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.
În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) și doctorate în fiziologie (1898) și științe naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de medicină a Universității din București.)</ref> și co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de președintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină și nosologie (1903)[37], le făcuse cunoscute lumii și el, exact în aceeași perioadă, la cinci ani după succesele lui experimentale[38]) în condițiile în care dascălul savantului român - Étienne Lancereaux - a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care își are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările și rezultatele lui Nicolae Paulescu[39], cum cunoșteau și despre rezultatele similare obținute de Israel Kleiner și, mai înainte, germanul Zuelzer și încă alții, însă cel puțin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înțeleagă corect (traducând greșit din limba franceză "non plus" din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul "no bon". Pe de altă parte, canadienii au detectat totuși și defecte reale, obiective, în metoda, protocolul și interpretarea rezultatelor savantului român,[39] și impulsionați de înaltele exigențe ale lui MacLeoad au sfârșit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri și sprijin multidisciplinar (biochimiști), n-a ajuns.
Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter și din nou alcool. Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.
În ciuda contribuțiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de școala de medicină și istoriografia științifică occidentale (de exemplu monografia "The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery" (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini și care debutează cu o istorie a contribuțiilor medicale la înțelegerea rolului și modului de funcționare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menționat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, și asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia "International Diabetes Federation" din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste[40]să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel și azi în manualele de medicină și în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el - "celulele Clara") pentru contribuțiile lui; o dovadă a aceluiași dublu standard este și faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf - un alt savant austriac și nazist înfocat[40], tot atât de înfocat ca și colaboratorii lui[40] în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar și în 1990 "New England Journal of Medicine" scria că "este o lucrare excepțională de mare utilitate pentru anatomiști și chirurgi"[40], dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de naziști (din care o minoritate erau evrei[41]) - este și azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului. În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător și endocrin, a fost păstrat în funcția de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania[40], asta deși a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte și stresate prin anunțarea datei execuției mai sunt încă și azi citate de unii cercetători occidentali[40], în ciuda bestialității protocoalelor imaginate de medicul berlinez.
| Nicolae Paulescu | |||
 Nicolae Paulescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 8 noiembrie 1869 Bucuresti, România | ||
| Decedat | (61 de ani) București, România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Naționalitate | România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Religie | creștin ortodoxă | ||
| Ocupație | medic jurnalist profesor universitar[*] fiziolog[*] | ||
| Activitate | |||
| Rezidență | Franța, România | ||
| Domeniu | medic și fiziolog | ||
| Instituție | Facultatea de Medicină, București, România | ||
| Alma Mater | Universitatea din Paris | ||
| Organizații | Academia Română | ||
| Cunoscut pentru | descoperirea „pancreinei” (considerată a fi insulină) | ||
| |||
Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din București, dezvelită la 31 august 2001, în prezența președintelui Federației Internaționale de Diabet, Sir George Alberti
· 1943: A murit femeia pilot sovietica Ekaterina Budanova;(n. 1916).
* 1956: József Babay (n. 28 noiembrie 1898, Nagyatád - d.19 iulie 1956, Budapesta) a fost un scriitor, romancier, poet și dramaturg maghiar.
* 1957: Curzio Malaparte (9 iunie 1898, Prato – 19 iulie 1957, Roma) a fost un aventurier, ziarist, regizor[8], scriitor și diplomat italian.
* 1961: Pompiliu Nistor (n. 16 octombrie 1883 în comuna Arpătac din Comitatul Trei Scaune, Austro-Ungaria[1], astăzi Araci, comuna Vâlcele din județul Covasna - d. 19 iulie 1961 în municipiul Brașov, județul Brașov, România[2]) a fost un medic român,[1] care s-a remarcat în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia, precum și în aceea de inițiere[3] și de redactare a Declarației de la Darnița. Pompiliu Nistor s-a născut în comuna Arpătac din Comitatul Trei Scaune, Austro-Ungaria (astăzi Araci, comuna Vâlcele din județul Covasna), fiind al doilea copil al preotului Dionisie Nistor. 
Vezi și articolul: Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în România.
* 1956: József Babay (n. 28 noiembrie 1898, Nagyatád - d.19 iulie 1956, Budapesta) a fost un scriitor, romancier, poet și dramaturg maghiar.
* 1957: Curzio Malaparte (9 iunie 1898, Prato – 19 iulie 1957, Roma) a fost un aventurier, ziarist, regizor[8], scriitor și diplomat italian.
A studiat la Collegio Cicognini și la Universitatea Sapienza din Roma. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a urmat o carieră în diplomație, pe care a abandonat-o în favoarea jurnalismului și a literaturii.
În 1920 a aderat la Partidul Național Fascist și a devenit pentru un timp teoretician al fascismului integral[9]. În 1924 a înființat publicația La Conquista dello stato, apoi, în 1926, împreună cu Massimo Bontempelli, revista 900, publicație de avangardă, la care au colaborat Pablo Picasso, James Joyce sau dadaiști, ca Soupault.
În 1930 a fost directorul ziarului La Stampa. Conflictul dintre el și fascism a început în momentul în care a denunțat abuzurile lui Mussolini, și a atins punctul culminant în 1931, când a publicat în Franțavolumul Tehnica loviturii de stat, în care i-a atacat pe Hitler și pe Mussolini.
Această libertate de opinie va fi plătită scump, prin interzicerea publicării volumului în Italia și în Germania. În 1933, a fost pedepsit de Mussolini cu deportarea pe timp de 5 ani în insula Lipari. Pe acest considerent, după război a răspândit zvonul că ar fi fost antifascist. În realitate, deportarea fusese ordonată pentru că imitase în public gesticulația de cezar a Ducelui Suprem, protectorul său. Însă, ministrul de externe, Ciano, a intervenit în favoarea sa și a fost eliberat după numai 3 luni. Mai mult, l-a plătit pentru a face propagandă regimului.[10]A mai fost închis în 1938, 1939, 1941 și 1943 la închisoarea Regina Coeli.
Trimis pe front în calitate de corespondent oficial al ziarului Corriere della sera, nici nu a ajuns pe front. Pentru a afla situația din România a făcut cunoștință cu atașații Noti Constantinidi, Mircea Berindei și Dinu Cantemir de la Ambasada României la Helsinki. Ultimul i-a oferit informații despre situația din iunie 1941 de la Iași.
În septembrie 1941 se înapoiază în insula Capri unde avea o vilă luxoasă și de unde trimitea în continuare corespondența de război.[11]Deoarece acest lucru devenise deja cunoscut, un înalt funcționar al Ministerului Culturii îi scria directorului de la Corriere della sera să pună capăt corespondențelor din Rusia ale d-lui Malaparte. Toată lumea știe că el se află la Capri.[12]
După fuga lui Mussolini, Malaparte s-a alăturat grupurilor comuniste din rezistența antinazistă. A cerut Partidului Comunist să devină membru, dar a fost refuzat. Între timp, a devenit comisar de legătură între trupele americane și francez din sudul Italiei și autoritățile municipale din Neapole unde domnea mafia americano-siciliană. Romanul La Pelle (1949) reflectă această experiență.[13]
Câțiva ani mai târziu va deveni adept al lui Mao Zedong, va pleca în China și se va întoarce propagandist al comunismului. Se îmbolnăvește grav de tuberculoză și, de pe patul de moarte, solicită din nou să intre în Partidul comunist, cerere care-i va fi aprobată. Totodată, cere Vaticanului să se convertească la catolicism, iar dorința îi este îndeplinită
Lucrări în limba română:
- Soarele e orb Editura pentru literatura Universala Bucuresti 1967
- Tehnica loviturii de stat, Editura Nemira, 1996, 2007
- Pielea, Editura Univers, Colecția Cotidianul, 2007
- Kaputt, Editura Nemira, 2008
| Curzio Malaparte | |
 |
.jpg)
A urmat școala primară în satul natal și în Satulung, după care a făcut liceul la Brașov,[1] unde s-a împrietenit cu Onisifor Ghibu, care l-a caracterizat ulterior ca „un băiat serios, cu o frumoasă cultură literară românească” și care l-a prețuit pentru „caracterul său bun și un bun român cu interes pentru trecutul, prezentul și viitorul neamului”.[5]
În anul 1902 s-a înscris la Facultatea de medicină din Budapesta, unde în ultimul an de studenție (1906-1907), a fost ales președinte al Societății „Petru Maior” Din 1908 a lucrat, mai întâi ca medic secundar la spitalul din Arad, ulterior a servit ca angajat al Armatei Austro-Ungare și în 1910 se afla în circumscripția medicală Zărnești.[1]
Înrolat în Armata Austro-Ungară în 1914, a servit pe Frontul de Răsărit din Galiția, cu gradul de locotenent. A căzut prizonier în anul 1915, la ruși și a lucrat ca medic în lagăre de prizonieri din Siberia (Bașkiria și Novonikolaevsk). A lucrat și în spitalul civil din Busk[1] (localitate situată la nord-est de Liov, Ucraina).[6] În perioada prizonieratului a corespondat pe tema aspirațiilor naționale românești cu Onisifor Ghibu,[1] care a avut o influență pozitivă asupra constituirii in Rusia a corpurilor de voluntari ardeleni și bucovineni.[5] O parte dintre scrisorile sale au fost publicate în revista Tribuna,[1] în perioada 1915-1916.[5]
În decembrie 1916, Dr. P. Nistor a ajuns ca voluntar în lagărul de la Darnița, o localitate de lângă Kiev[3] astăzi devenită raion al orașului.[7] Aici s-a implicat în activitatea de organizare a Primului Corp de Voluntari și a fost inițiatorul Memoriului manifest de la Darnița [3], lucrând și în comisia de redactare a acestuia. Declarația de la Darnița a avut o semnificație istorică majoră fiind socotită de mulți contemporani „prima Alba Iulia a românilor”.[4]
În vara anului 1917, Dr. P. Nistor a ajuns împreună cu Corpul de voluntari transilvăneni la Iași, unde a început activitatea în unitățile medicale ale armatei române. Aici, Pompiliu Nistor s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, iar în spitalul-lazaret din Bacău în care fusese internat a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Virgilia Braniște, o transilvăneancă refugiată în Moldova odată cu retragerea armatei române, în cadrul căreia care lucra ca soră de caritate. Cei doi au fost cununați de medicul chirurg Iacob Iacobovici, întemeietorul chirurgiei științifice românești transilvănene [8].
Vezi și articolul: Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 în România.
În anul 1918, Pompiliu Nistor s-a înrolat în armata română ca medic-șef al Regimentului I Voluntari Turda. A participat alături de armata română în campania de la Siret, unde a luptat până în data de 1 mai 1918, când a fost demobilizat ca urmare a ieșirii României din război, după care a rămas pentru o foarte scurtă perioadă în Suceava, unde a lucrat ca medic în circumscripția rurală Borca, până la sfârșitul războiului.[9]
A fost cooptat ca membru al Marelui Sfat Național Român, în ședința acestuia ținută la 30 iulie 1919, la Sibiu.[10] Pompiliu Nistor a contribuit, astfel, la consolidarea Marii Uniri.[2]
După realizarea Unirii, Pompiliu Nistor și-a reluat postul de medic la Zărnești până în anul 1930, când s-a mutat la Brașov ca medic-șef al județului Brașov. Ulterior el a devenit și inspector în Ministerul Sănătății. Pe plan profesional, dr. Pompiliu Nistor a fost considerat „unul dintre medicii igieniști cei mai reputați din Ardeal și unul din organizatorii cei mai valoroși și activi ai sănătății publice”.[11] Crezul în profesiune și l-a exprimat în lucrarea „Igiena”, redactată ulterior, unde a scris: „Cei care sunt puși să conducă sănătătea publică trebuie să aibă suflet și dragoste pentru misiunea și meseria lor”.[12]
A colaborat vreme îndelungată la Gazeta Transilvaniei din Brașov[13], la „Renașterea” din Sibiu, Tribuna din Arad, „Patria” din Cluj [14], „Glasul dreptății” (organ oficial al foștilor voluntari din armata română și luptători pentru drepturile naționale) din Brașov[15] și la „Gazeta Voluntarilor (Organul Uniunei Foștilor Voluntari)” din Cluj[16].
Pe plan cultural a condus filiala ASTREI din Zărnești, în cadrul căreia a ținut conferințe și a organizat șezători populare.[13]
În data de 29 octombrie 1932, Dr. P. Nistor a devenit președinte al secției române a Federației interaliate a foștilor combatanți (FIDAC). Ulterior, la congresul internațional de la Lisabona, a devenit vicepreședinte al comitetului executiv al FIDAC.[2]
Pe parcursul vieții interbelice a redactat o serie de „Buletine demografice” pe care le-a înaintat Ministerului Sănătății pentru a fi publicate în revistele medicale de specialitate, însă le-a publicat și personal în ziarul „Gazeta Transilvaniei” din Brașov. A mai publicat și alte lucrări cu privire la rezultatele vaccinărilor anti-scarlatinoase și anti-difterice în revista „Sibiul Medical”[18].
În anul 1944 Pompiliu Nistor s-a pensionat, însă și-a continuat activitatea ca medic școlar. În 1959 a redactat o lucrare, intitulată Contribuții la starea demografică și viața sanitară în județul Brașov în anii 1919 – 1944 [18]. Demn de amintit este faptul că medicul Pompiliu Nistor nu a intrat în politică, neavând funcții de conducere în nici un partid, dar întreaga activitate desfășurată de el pe tărâm civic, patriotic, științific și cultural este impresionantă.[2]
Pentru eforturile și acțiunile sale din anii Primului Război Mondial a fost decorat cu Medalia Ferdinand I cu spade și panglică, a devenit cavaler și, ulterior, comandor al Ordinului „Coroana României” cu spade.
| Pompiliu Nistor | |
 Dr. Pompiliu Nistor | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 16 octombrie 1883 comuna Arpătac din Comitatul Trei Scaune, Austro-Ungaria (astăzi Araci, comuna Vâlcele din județul Covasna) |
| Decedat | 19 iulie 1961 Municipiul Brașov, județul Brașov, România |
| Părinți | Tatăl: Dionisie Nistor |
| Căsătorit cu | Virgilia Braniște |
| Naționalitate | Română |
| Cetățenie |  Austro-UngariaRomânia |
| Ocupație | Medic |
| Activitate | |
| Alma mater | Facultatea de medicină din Budapesta |
| Cunoscut pentru | Implicarea în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia Inițierea Declarației de la Darnița și participarea la redactarea acesteia Membru cooptat al Marelui Sfat Național Român |
· 1965: Primul preşedinte al Coreei de Sud a murit în exil. Fostul lider al Republicii Coreea de Sud, Syngman Rhee, a murit în exil în SUA,in Hawaii, la vârsta de 90 de ani. În 1948, Rhee a devenit primul presedinte al Coreei de Sud, după alegeri în care a câştigat 180 din cele 196 de voturi ale membrilor Adunării Naţionale.
* 1966: Iuliu Moldovan (n. 15 iulie 1882, Bogata, Mureș - d. 19 iulie 1966, Cluj) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române în 1920.
* 1966: Iuliu Moldovan (n. 15 iulie 1882, Bogata, Mureș - d. 19 iulie 1966, Cluj) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române în 1920.
La încheierea Primului Război Mondial, între anii 1919-1920 a organizat „Serviciul Sanitar și de Ocrotire”, din Ardeal.
Între anii 1932-1947 a fost președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA). Adunarea Generală de la Deva (1932) a ales ca președinte pe Iuliu Moldovan. „Neamul – după profesor Iuliu Moldovan – este o comunitate de sânge, tradiții, spațiu și destin ... Individul este încadrat în familie și neam prin sânge, tradiție și destin. Aceste legături nu le poate rupe nimeni decât rupând legile firești.“ În perioada lui de președinție (1932 - 1947) au fost create școlile țărănești și organizația pentru tineri „Șoimii Carpaților“ (la inițiativa lui Iuliu Hațieganu.) Pentru îmbunătățirea activității Astrei a inițiat consfătuirile anuale sau bianuale cu președinții de despărțăminte. În timpul președinției sale a luat loc la Blaj, în ziua de 20 septembrie 1936, congresul general al Astrei cu ocazia aniversării a 75 de ani de existență, la care au participat Regele Carol al II-lea al României și principele moștenitor Mihai I al României. [2]
A fost fondatorul școlii de igienă și sănătate publică din Cluj. A descoperit, izolat și utilizat terapeutic reticulina (1948). președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA)
| Iuliu Moldovan | |||
 Medicul Iuliu Moldovan | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 15 iulie 1882 Bogata, Mureș, Austro-Ungaria | ||
| Decedat | 19 iulie 1966, (84 de ani) Cluj, Republica Socialistă România | ||
| Naționalitate | România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma[1] | ||
| Ocupație | medic | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Universitatea din Viena[1] Universitatea Carolină[1] | ||
| Organizație | Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Institutul Pasteur[*][1] Stazione Zoologica Anton Dohrn[*][1] Institutul Oncologic Prof. Dr. Ion Chiricuţă Cluj-Napoca[*] | ||
| Cunoscut pentru | 1. A descoperit reticulina 2. Fondatorul școlii de igienă și sănătate publică din Cluj 3.Președinte al ASTREI | ||
| |||
· 1976: Henri Catargi (n. 6 decembrie 1894, București - d. 19 iulie 1976, București) a fost un pictor român.
Henri H. Catargi a urmat liceul la Paris, și, deoarece tatăl său i-a condiționat studiul picturii de absolvirea unei facultăți practice, și-a luat licența în drept la Sorbona.[2]
La revenirea în țară, a frecventat Academia Liberă de Pictură, avându-i ca profesori pe Gheorghe Petrașcu și pe Jean Al. Steriadi. În 1920 s-a reîntors la Paris, pentru a studia la Academia Julian. Acolo i-a cunoscut pe pictorii postimpresioniști francezi Édouard Vuillard, Paul Sérusier, pictorii Felix Vallotton, Maurice Denis, dar și pe Theodor Pallady, care a avut o mare influență asupra creației sale.[2]
Prima expoziție personală a pictorului a avut loc la Paris, în 1922, după care artistul a început să își câștige faima atât în Europa, cât și în România, expunând la București, dar și la Moscova, Belgrad, Praga, Berlin, New Delhi, Cairo, Londra și Tokyo.[3]
Arta lui Catargi a evoluat într-un mod destul de puțin obișnuit, lucrările din prima perioadă de creație au fost lucrări care țin mai mult de avangardă decât de modernism. Spre sfârșitul vieții, împins de nevoile materiale, a început să picteze în manieră realistă personaje în costume naționale, cu broboade, bibliotecare, reușind să se adapteze într-un mod superior tuturor condițiilor impuse de ideologie.[4]
Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pictorului Henri Catargi i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.[5]
A fost distins cu Ordinul Muncii clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”
| Henri Catargi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 6 decembrie 1894 București, România |
| Decedat | 19 iulie 1976, (82 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Căsătorit cu | Valentina Boambă |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | pictor |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | pictură |
| Studii | Academia de Arte Libere din București Facultatea de Drept Sorbona Academia Julian Academia Ranson |
| Pregătire | Gheorghe Petrașcu, Jean Al. Steriadi |
| Mișcare artistică | romantism, realism, avangardism |
| Opere importante | „Natură statică în fața ferestrei” |
| Influențat de | Nicolas Poussin, Theodor Pallady |
| Premii | Artist al Poporului Premiul de Stat (1962)[ |
* 1980: Ismail Nihat Erim (1912 – 19 iulie 1980) a fost un politician turc și jurist. A ocupat funcția de prim ministru al Republicii Turcia pentru 14 luni după lovitura de stat militară din 1971. A fost asasinat la Istanbul în 1980.
| Ismail Nihat Erim | |
 |
· 1982: Hugh Everett, fizician american (n. 1930)
* 1985: Janusz A. Zajdel (n. ,[1][2] Varșovia, A Doua Republică Poloneză[3] – d. ,[1][2] Varșovia, Polonia[4]) a fost un scriitor polonez de science fiction, precursor al literaturii de ficțiune, specialist în fizică nucleară, autor de articole, broșuri, manuale și cărți științifice.
* 1985: Janusz A. Zajdel (n. ,[1][2] Varșovia, A Doua Republică Poloneză[3] – d. ,[1][2] Varșovia, Polonia[4]) a fost un scriitor polonez de science fiction, precursor al literaturii de ficțiune, specialist în fizică nucleară, autor de articole, broșuri, manuale și cărți științifice.
Premiul literar polonez în domeniul ficțiunii (în pl. Nagroda im. Janusza A. Zajdla) a fost numit în cinstea numelui lui. A absolvit Facultatea de Fizică a Universității din Varșovia. A publicat 83 de povestiri în diverse reviste.
Colecții de povestiri[modificare | modificare sursă]
- Jad mantezji (Nasza Księgarnia, 1965)
- Przejście przez lustro (Iskry, 1975)
- Iluzyt (Nasza Księgarnia, 1976)
- Feniks / Fenix (Nasza Księgarnia, 1981)
- Ogon diabła / Coada diavolului (KAW, 1982)
Romane[modificare | modificare sursă]
- Lalande 21185 (Nasza Księgarnia, 1966)
- Prawo do powrotu / Dreptul la întoarcere (Nasza Księgarnia, 1975)
- Cylinder van Troffa / Cilindrul lui Van Troff (Czytelnik, 1980)
- Limes inferior (Iskry, 1982)
- Wyjście z cienia (Czytelnik, 1983)
- Cała prawda o planecie Ksi / Întregul adevăr despre planeta Ksi (KAW, 1983)
- Paradyzja (Iskry, 1984)
Altele[modificare | modificare sursă]
- Izotopy promieniotwórcze (IW CRZZ, 1973)
- Wybrane zagadnienia z fizyki jądrowej (współaut. Bożena Gostkowska, Ośrodek Informacji o Energii Jądrowej, 1975)
- Promieniowanie jonizujące (PAN, NOT, 1976)
- Ogólne zasady ochrony przed promieniowaniem jonizującym (coautor. Tadeusz Majle, PZWL, 1976)
- Bezpieczeństwo i higiena pracy przy użytkowaniu promieniowania jonizującego (Stowarzyszenie Inżynierów i Techników Mechaników Polskich, 1975)
Janusz Zajdel 
Janusz ZajdelDate personale Născut [1][2]
Varșovia, A Doua Republică Poloneză[3]Decedat (46 de ani)[1][2]
Varșovia, Polonia[4]Înmormântat Varșovia Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pulmonar) Căsătorit cu Jadwiga Zajdel[*] Cetățenie 
Polonia Ocupație scriitor
scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
fizician nuclearist[*]
poetLimbi limba poloneză Studii Universitatea din Varșovia Opere semnificative Limes inferior[*]
Cała prawda o planecie Ksi[*]
Wyjście z cienia[*]
Paradyzja[
· 1992: Judecatorul italian anti-Mafia, Paolo Borsellino (n.1940), este asasinat de o bmba plasata de Mafia la Palermo, in Sicilia. Au fost ucisi impreuna cu el cinci ofiteri de poliţie.
* 1992: Allen Newell (n. 19 martie 1927 — 19 iulie 1992) a fost un cercetător american în domeniul informaticii și științelor cognitive care a lucrat pentru corporația RAND și pentru catedra de informatică de la Universitatea Carnegie Mellon. A contribuit la proiectul Information Processing Language (1956) și la două dintre primele programe de inteligență artificială, Logic Theorist (1956) și Rezolvitorul General de Probleme (1957) (cu Herbert Simon). A primit din partea ACM Premiul A.M. Turing împreună cu Herbert Simon în 1975 pentru contribuțiile lor deschizătoare de drumuri în inteligența artificială și în psihologia proceselor cognitive umane.
* 1992: Allen Newell (n. 19 martie 1927 — 19 iulie 1992) a fost un cercetător american în domeniul informaticii și științelor cognitive care a lucrat pentru corporația RAND și pentru catedra de informatică de la Universitatea Carnegie Mellon. A contribuit la proiectul Information Processing Language (1956) și la două dintre primele programe de inteligență artificială, Logic Theorist (1956) și Rezolvitorul General de Probleme (1957) (cu Herbert Simon). A primit din partea ACM Premiul A.M. Turing împreună cu Herbert Simon în 1975 pentru contribuțiile lor deschizătoare de drumuri în inteligența artificială și în psihologia proceselor cognitive umane.
· 1993: Dionisie Mihail Pippidi (n. 17/30 decembrie 1905, Craiova - d. 19 iulie1993, București) a fost un arheolog, epigrafist și istoric român, membru titular al Academiei Române. A fost șef de săpături pe șantierul de la Histria.
A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1931-1933.
Dionisie Pippidi s-a căsătorit, în 1943, cu Liliana Iorga, una dintre fiicele lui Nicolae Iorga. Fiul lor este istoricul Andrei Pippidi.
Dionisie M. Pippidi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1905[1] Craiova, România |
| Decedat | 1993 (88 de ani)[1] București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | istoric |
Modifică date / text  | |
 Membru titular al Academiei Române |
|---|
· 1993: A decedat Jean Negulesco, regizor american de origine română, membru de onoare al Academiei Române (n. 1900)
* 2004: Ilie Cazacu (n. 1912, Hunedoara, Austro-Ungaria - d. 19 iulie 2004, Iași, România) a fost un rapsod (fluieraș) din Bucovina.
· 2006 - Actorul american Jack Warden, de două ori nominalizat la premiile Oscar şi cunoscut pentru rolul de jurat din celebrul film "Doisprezece oameni furioşi", a decedat. (n. 1920)
· 2006 - A murit Raoul Şorban, critic de artă şi scriitor, declarat "Cetăţean de onoare al statului Israel" şi "Drept între popoare", înalt titlu acordat de Israel celor care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au salvat de la moarte evrei (“Invazie de stafii”) (n.04.09.1912).
Între 1958 și 1961 frecventează cursurile Liceului din Vidra, supranumit pe atunci, și "Universitatea Vrancei”. După absolvirea liceului de la Vidra, Dumitru Pricop și-a satisfăcut stagiul militar (1961-1963), pentru ca, un timp, să fie și el profesor suplinitor pe meleaguri vrâncene: Păulești, Negrilești, Jariștea, Pădureni-Jariștea, Liceul Odobești și Școala nr. 4 din Focșani.
Între 1964 și 1970 a urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, cursuri fără frecvență. În data de 1969 devine redactor la Ziarul "Milcovul” din Focșani.
Între 1976 și 1979 devine activist cultural la Comitetul Județean pentru Cultură și Artă, Vrancea. În această postură, Dumitru Pricop a colindat toate plaiurile Vrancei, a cunoscut creația populară vrânceană autentică, istoria zbuciumată a acestor ținuturi, i-a cunoscut și i-a încurajat pe creatorii adevărați de aici. Între 1979 și 2000 este profesor la Grupul Școlar de Electrotehnică, Focșani și la Grupul Școlar Agricol Focșani. În această perioadă, profesorul Dumitru Pricop a fost un adevărat ferment în viața culturală și pedagogică a școlilor unde a funcționat, îndrumând, prin cenaclurile literare din aceste licee, tinerele talente.
Încordarea sa întru îmblânzirea cuvântului se va reflecta în colaborările la revistele: Amfiteatru, Antares, Argeș, Ardealul literar și artistic, Astra, Ateneu, Axioma, Bucovina, Cadran, Convorbiri literare, Cronica, Familia, Flacăra, Luceafărul, Poesis, PortoFranco, Ramuri, Revista V, România literară, Salonul literar, Steaua, Tomis (debut 1964), Transilvania și Tribuna României (azi Curierul românesc).
Dumitru Pricop a fost solicitat de multe ori de către diriguitorii învățământului vrâncean să scrie versuri pentru concursurile cultural-artistice școlare, organizate la nivel județean și național. Cu toate că scenariile sale au fost laureate la fazele naționale, D. Pricop nu a închinat niciodată ode "marelui cârmaci”, numele acestuia nefiind în nici un vers din aceste scenarii. Poezia sa ocazionată de aceste concursuri aduce pe scenă și în conștiința contemporanilor, tradiția, dragostea de patrie, simbolurile fără de vârstă ale poetului-cetățean. Cunoscut pentru opiniile sale antitotalitariste, Dumitru Pricop a făcut parte din primul FSN al Județului Vrancea, fiind preferat de colegii din învățământ, împreună cu profesorii Vasile Chiper și Gheoghe Zaharia. Dumitru Pricop a fost vicepreședinte al FSN Vrancea, calitate în care a mers prin județ, în acel timp de prăbușire a puterii și derută, înființând organe comunale FSN, organe de preluare a puterii, asigurând, astfel, transferul de putere.
Artistul din el nu s-a putut adapta direcției în care s-a îndreptat cultura și presa vrânceană, motiv pentru care încet-încet s-a izolat chiar și de prietenii din Vrancea, căutându-și amici pe alte meleaguri: Galați, Bacău, Buzău. Conacul lui Costache Conachi de la Țigănești-Tecuci, a devenit locul ultimelor sale creații, locul unde a găsit prieteni apropiați, locul unde își găsea liniștea pe care nu o mai întâlnea în Vrancea sa natală.
A murit pe 29 iulie 2007. Plecarea lui Dumitru Pricop dintre noi, la o vârstă prematură, când mai avea multe de spus întru limba română, întru poezie: "A scrie despre apusul unui poet în toată puterea cuvântului, e ca și cum ai vorbi despre moartea unui munte.
| Dumitru Pricop | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 21 mai 1943 Negrilești, Vrancea, România |
| Decedat | 29 iulie 2007 |
| Părinți | Ion Pricop Ioana Pricop |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | Scriitor Jurnalist |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Filologie a Universității din București |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Patima muntelui |
· 2009 - A murit scriitorul american de origine irlandeză Frank McCourt, laureat al premiului Pulitzer pentru romanul "Angela's Ashes"
· 2010 - David Warren, australianul care a inventat "cutia neagră", a cărei analiză permite identificarea cauzelor accidentelor aeriene, a decedat (n. 1925)
· 2011: A decedat Arsenie Papacioc, duhovnic român (n. 1914). Din anul 1976, era duhovnicul Manastirii Sfanta Maria din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste, unde a pătimit alături de parintele Iustin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu si altii.
· 2014: James Garner (n. 7 aprilie 1928, Norman, Oklahoma – d. 19 iulie 2014) a fost un actor american de film și televiziune.
A luptat ca pușcaș marin în Războiul din Coreea și a fost rănit, ulterior fiind onorat cu o medalie pentru aceasta.
A jucat într-un număr de seriale într-o carieră întinsă pe parcursul a mai mult de cinci decenii. Acestea includ rolul lui Bret Maverick în popularul serial western-comedie al anilor '50, Maverick; Jim Rockford în dramacu detectivi, The Rockford Files din anii '70; și tatăl personajului lui Katey Sagal în 8 Simple Rules după moartea lui John Ritter. A jucat în nenumărate filme printre care Marea evadare (1963) cu Steve McQueen; The Americanization of Emily (1964) după scenariul lui Paddy Chayefsky și Victor Victoria (1982) în regia lui Blake Edwards și cu Julie Andrews ca parteneră; și Murphy's Romance (1985) cu Sally Field pentru care a fost nominalizat la premiul Oscar.
| James Garner | |
 James Garner la a 39-a ediție a Premiilor Emmy în septembrie 1987 |
· 2014: Skye McCole Bartusiak (28 septembrie 1992 – 19 iulie 2014)[1] a fost o actriță americană de film și televiziune.
McCole Bartusiak s-a născut în Houston, Texas unde a trăit, până la moartea sa, alături de părinți, Raymond Donald Bartusiak și Helen McCole.
McCole Bartusiak a jucat în filmul Patriotul, cu Mel Gibson, în 2000. Mai târziu a interpretat rolul tinerei Marilyn Monroe în miniserialul TV Blonde, tot în 2001 a mai jucat în Don't Say a Word alături de Michael Douglas și Brittany Murphy. A interpretat rolul tinerei Charlie McGee în continuarea filmului Firestarter, Firestarter 2: Rekindled și pe cel al lui Megan Matheson în serialul de televiziune 24.
McCole Bartusiak a apărut în scurtmetrajul The Vest din 2003 și în Once Not Far from Home din 2005. A apărut și pe scenă, jucând în piesa de teatru The Miracle Worker alături de Hilary Swank.
TMZ și revista Variety anunțau la 19 iulie 2014 că McCole Bartusiak a fost găsită moartă într-un garaj din spatele casei în care locuia din Texas. Variety a menționat că ea "a murit în somn"; iar TMZ a precizat că nu se cunosc motivele decesului înainte de rezultatele testelor toxicologice
* 2015: Ghennadi Nikolaevici Selezniov (în rusă Геннадий Николаевич Селезнёв; n. , Serov, Rusia – d. , Moscova, Rusia) a fost un politician rus, speaker al Dumei de Stat a Rusiei între 1996 și 2003.
* 2015: Ghennadi Nikolaevici Selezniov (în rusă Геннадий Николаевич Селезнёв; n. , Serov, Rusia – d. , Moscova, Rusia) a fost un politician rus, speaker al Dumei de Stat a Rusiei între 1996 și 2003.
| Ghennadi Selezniov Геннадий Селезнёв | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 6 noiembrie 1947 Serov, RSFS Rusă, URSS |
| Decedat | (67 de ani) Moscova |
| Înmormântat | cimitirul Troiekurovskoie[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer pulmonar) |
| Căsătorit cu | Irina Borisovna Selezniova |
| Copii | Tatiana Ghennadievna Selezniova |
| Naționalitate |  Rusia |
| Cetățenie |  URSS Rusia |
| Ocupație | politician jurnalist |
| Președinte al Dumei de Stat | |
| În funcție 17 ianuarie 1996 – 29 decembrie 2003 | |
| Președinte | Boris Elțin Vladimir Putin |
| Precedat de | Ivan Rîbkin |
| Succedat de | Boris Grîzlov |
| Premii | Ordinul În Slujba Patriei, gradul 2[*] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Medal "In Commemoration of the 850th Anniversary of Moscow"[*] Jubilee Medal "In Commemoration of the 100th Anniversary of the Birth of Vladimir Ilyich Lenin"[*] Medalia comemorativă a celei de a 300-a aniversări a Sankt Petersburgului[*] Order of Francisc Skorina[*] Ordinul ,,Comunității"[*] |
| Partid politic | PCUS (←1991) Partidul Comunist al Federației Ruse (1993–2002) Partidul Renașterea Rusiei (2002–2008) |
* 2016: Garry Kent Masciarelli (13 noiembrie 1934 – 19 iulie 2016) a fost un actor de film, televiziune și voce american.
| Garry Marshall | |
 Marshall in 2013 |
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Cuv Macrina, sora Sf Vasile cel Mare; Sf Cuv Die; Aflarea moaștelor Sf Cuv Serafim de Sarov; Duminica a 6-a după Rusalii - a Sfinților Părinți de la Sinodul al IV- lea Ecumenic - Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Rugăciunea lui Iisus
VA URMA
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu