MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 2 AUGUST 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
ISTORIE PE ZILE 2 August
A. 1.
A. 1.
Evenimente
· 338 î.Hr.: Bătălia de la Cheroneea dintre macedonenii lui Filip al II-lea și atenieni. Regele macedonean Filip al II-lea (358-336), s-a confruntat cu armata ligii organizate de cetatile grecesti in jurul Atenei. Cele doua armate aveau efective aproape egale (in jurul a 30 000 de pedestrasi si calareti). Locul bataliei se afla in provincia Beotia, pe campia Cheroneea, in fata pasului Parapotamoi. In armata lui Filip a luptat si fiul acestuia, Alexandru (Macedon) care, la varsta de 18 ani, era comandantul cavaleriei. In fruntea armatei ateniene se aflau comandantii Chares, Lysicles si Stratocles. La batalie a participat ca simplu soldat atenian si oratorul Demostene, organizatorul rezistentei ateniene antimacedonene. Victoria a fost decisa de spulberarea Batalionului sacru al cetatii Teba, de catre cavaleria lui Alexandru Macedon. Toti soldatii tebani si peste 1 000 de atenieni au murit, iar cei 2 000 de prizonieri au fost eliberati mai tarziu de Filip al II-lea, intr-un gest de bunavointa fata de Atena. Infrangerea de la Cheroneea a marcat sfarsitul independentei Atenei si consacrarea hegemoniei Macedoniei asupra Greciei.
· 216 î.Hr.: Bătălia de la Cannae în Apulia, in timpul celui de-al doilea război punic. Bătălia de la Cannae, 2 august, 216 î.Hr., a avut loc aproape de orașul Cannae în Apulia (sud-estul Italiei) și a fost o bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic. Armata cartagineană condusă de Hannibal a distrus armata romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius Paullus și Gaius Terentius Varro. (45.000 de romani morţi şi 20.000 de prizonieri). Astăzi este privită ca una dintre cele mai mari bătălii tactice din istoria militară. Hannibal (n.247 – d. cca. 181 î.Hr.), a fost om de stat și general cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai Republicii Romane. El a învins o armata romană superioară numeric, aflata sub comanda consulilor Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro (45.000 de romani morţi şi 20.000 de prizonieri). 
216 î.Hr.: O armată cartagineză condusă de Hannibal a învins o armată romană superioară numeric în Bătălia de la Cannae.
.jpg)
· 1377: In bătălia de pe Râul Pyana dintre Hoarda Albastra a hanului Arapsha şi trupele ruse reunite sub comanda kneazului Ivan Dmitriyevich de Suzdal, soldatii rusi beti au fost macelariti de tatari.
· 1776: Se semnează Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii, document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente fata de metropola. Documentul a fost ratificat de Congresul Continental în ziua de 4 iulie 1776. Originalul semnat olograf de delegații Congress-ului se găsește expus permanent în clădirea Arhivelor Naționale (National Archives) din capitala Statelor Unite, Washington, D.C. 
1776: Se semnează Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii.
· 1812: Tarul Alexandru I promulgă legea privind „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei” și acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom în cadrul Imperiului Rus. Provincia nou creată și încorporată imperiului avea în frunte un guvernator de origine românească (boierul Scarlat Sturdza), limba română fiind folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste. Conform legii din 2 august 1812 toate problemele administraţiei interne a Basarabiei stăteau în grija guvernatorului civil, iar ispravnicii judeţeni puteau fi numai români care au jurat credinţă Rusiei, nu şi colonişti. Despre legea din 2 august 1812, Vighel arăta că însărcinarea de a o concepe i-a fost dată lui Capodistria şi nu unui rus, „fiindcă Rusia n-a avut atunci timpul necesar ca să-şi bată capul cu organizarea unui petec de pămînt de curînd dobîndit.” Caracteristicile acestei legi erau astfel evidenţiate de Nolde: „1) Administraţia era supusă cu totul legilor moldoveneşti, nu numai în ce priveşte dreptul civil, dar şi cel public, şi 2) Organul administrativ suprem era compus din persoane oficiale, luate în majoritate dintre proprietarii locali. Guvernul rus, nedorind să se amestece în administraţia însăşi a provinciei, a lăsat totul să meargă ca în trecut.” Iar Krupenski concluziona: „Anexînd Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administraţia ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decît preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.”
· 1815: Începe exilul lui Napoleon Bonaparte în Insula Sf Elena
· 1829: Împăratul Braziliei, Pedro I, se căsătorește prin procură, la Munchen, la palatul Leuchtenberg, cu frumoasa Amélie de Leuchtenberg. Amélia de Leuchtenberg, Ducesă de Leuchtenberg, (n.31 iulie 1812 – d. 26 ianuarie 1873), împărăteasă a Braziliei prin căsătoria cu împăratul Pedro I, a fost nepoata împărătesei Franței Josephine de Beauharnais. Tatăl ei, Eugene de Beauharnais, a fost singurul fiu al împărătesei Josephine și a primului ei soț, Alexandre de Beauharnais și fiu vitreg al lui Napoleon Bonaparte. Mama împărătesei Amélie a fost Printesa Augusta Amelia, fiica lui Maximilian I, rege al Bavariei.
· 1830: Carol al X-lea al Franței abdică în favoarea nepotului său Henri, Duce de Bordeaux. Totuși, Camera Deputaților controlată de liberali a refuzat să-l confirme pe ducele de Bordeaux drept Henric al V-lea votându-l pe ducele de Orléans, Ludovic-Filip drept rege al Franței.
· 1929: Se înființează Regia Autonomă a Porturilor și Căilor de Comunicație pe Apă (PCA) care ia în exploatare și administrare căile de comunicație pe apă, porturile, vasele aferente, instalațiile de orice fel ș.a..
· 1932: Fizicianul american Carl D. Anderson descoperă pozitronul pentru care va primi Premiul Nobel.
· 1934: Președintele Germaniei Paul von Hindenburg moare la Neudeck, Adolf Hitler își asumă titlul de Führer și Cancelar al Germaniei. Liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor "indezirabili" din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor politici din Germania. (d. 30 aprilie 1945).
· 1936: Ediția a XI-a a Jocurilor Olimpice - Berlin, Germania (2 august - 16 august); România a obținut 1 medalie de argint.
· 1939: Albert Einstein și Leo Szilárd scriu o scrisoare președintelui Franklin D. Roosevelt, îndemnându-l să înceapă proiectul Manhattan pentru a dezvolta o armă nucleară.
· 1940: Stalin semnează un decret abuziv (fără niciun fel de consultare a locuitorilor regiunii) de crearea a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenească pe o parte din pământul românesc ocupat cu forța de Armata Roșie. A fost creata de Moscova, dupa ruperea provinciei Basarabia din trupul Romaniei ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, RSS Moldoveneasca , o republica unionala in cadrul U.R.S.S. Stalin a semnat un decret abuziv (fără niciun fel de consultare a locuitorilor regiunii) de crearea a acestei asa zise “republici unionale” constituita prin ruperea unur teritorii din vechea Basarabie fără județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, plus o parte a RSSA Moldovenești (aproximativ corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei), Este inceputul unui sir nesfarsit de umilinte si atrocitati la care sunt supusi romanii basarabeni, de catre ocupantii comunisti rusi. Iosif Vissarionovici Stalin (născut: Ioseb Besarionis Dze Jugashvili,18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, a fost un om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca interpretare a lui Stalin este adeseori numită și stalinism.
· 1945: Sfârşitul Conferinţei aliaţilor de la Potsdam, în care Puterile Aliate au discutat viitorul Germaniei după Al Doilea Război Mondial; (17 iulie – 2 august).
· 1970 - În această zi circuitul de la Hockeinheim a găzduit pentru prima dată un Mare Premiu al Formulei 1. Circuitul tradiţional pentru Formula 1 era Nurburgring, dar datorită faptului că piloţii l-au boicotat considerându-l prea periculos, cursa a fost mutată în 1970 la Hockenheim. Prima cursă F1 a fost pe Hockenheimring a fost câştigată de Jochen Rindt care pilota pentru Lotus-Ford. A fost doar o ediţie pionieră pentru că următorii 6 ani spectacolul s-a mutat iarăşi la Nurburgring. Din 1977 până în 2006, cu excepţia anului 1985, Hockenheim a găzduit an de an cea mai urmărită competiţie de motorsport a planetei. În această locaţie se desfăşoară şi o etapă din DTM. Din 2001 acest circuit a fost foarte mult scurtat şi de la 6,8 km lungimea a fost redusă la 4,57 km. Cel mai rapid tur în noua configuraţie îi aparţine lui Kimi Raikkonen în 2004 cu 1:13.780, înainte recordului aparţinându-i lui Juan Pablo Montoya cu 1:38.117. Acest circuit este rezervat pentru organizarea Marelui Premiu al Germaniei până în 2018, deşi s-a spus că nu aduce venituri destule şi germanii se gândesc să îl retragă di circuitul Formulei.
· 1980: Un atentat cu bomba a devastat gara Bologna, omorând cel puţin 75 de persoane. Cele mai multe dintre victimele exploziei au fost italieni, dar printre cei morţi s-au numarat si turisti straini . Mai mult de 200 de persoane au fost de asemenea ranite. Un grup neo-fascist a sunat un ziar din Roma la trei ore după atac, ca să revendice atentatul.
· 1985: un avion de tip Boeing 747, ce aparținea companiei Japan Airlines, s-a prăbușit între Tokio și Osaka. 520 de oameni au murit.
· 1990: Irakul invadeaza Kuweitul. Peste 100.000 de soldaţi irakieni, susţinuti de 700 tancuri si aviatie, au invadat statul vecin Kuweit, în primele ore ale diminetii. Forţele irakiene au instalat un “ guvern provizoriu” iar presedintele Irakului Saddam Hussein a ameninţat să transforme oraşul Kuweit intr-un “cimitir”, dacă o altă ţară ”indrazneste “ sa conteste aceasta anexare. Invazia a stârnit proteste si condamnarea internaţională.
· 1994: Se promulgă Legea privind asociațiile salariaților și membrilor conducerii societăților comerciale care se privatizează.
· 1997: La Catedrala greco-catolică "Sfânta Treime" din Blaj sunt depuse osemintele marelui iluminist român Ioan Inocențiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Școlii Ardelene, aduse de la Roma după 230 de ani de la moartea sa. Au loc cu acest prilej ceremonii religioase, cu participarea înalților prelați ai Bisericii greco-catolice. Rămășițele pământești ale episcopului greco-catolic au fost reînhumate în catedrală în octombrie 1997.
· 1999: Banca Nationala a Romaniei (BNR) a pus in circulatie, incepand cu aceasta data, bancnota din plastic cu valoare nominala de 2000 lei. BNR a vrut sa marcheze in acest fel, eclipsa de soare din 11 august 1999 si intrarea in anul 2000. A fost prima bancnota din polimeri emisa in Romania si in Europa.
Nașteri
· 1674: Filip al II-lea, Duce de Orléans (n. 2 august 1674 - d. 23 decembrie1723) a fost regent al Franței pentru Ludovic al XV-lea din 1715 până în 1723.
* 1772: Louis Antoine de Bourbon (Louis Antoine Henri; 2 august 1772 – 21 martie 1804) a fost rudă a monarhilor Bourbon ai Franței. Mai faimos pentru moartea sa decât pentru viața sa, a fost executat în urma unor acuzații în timpul Consulatului francez.
S-a născut la Saint-Cloud, ca fiul lui Filip al Franței, duce de Orléans și al celei de-a doua soții, Charlotte Elisabeth, Prințesă Palatină. A fost nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. În timpul tinereții sale, era numit Filip Charles, Duce de Chartres, pentru a-l diferenția de tatăl său care avea același nume.
În martie 1661, tatăl său s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Henrietta a Angliei, cunoscută la Curte ca Madame. Căsătoria a fost furtunoasă; Henriette era o frumusețe renumită, care uneori a flirtat cu cei de la curtea de la Versailles. Tatăl lui Filip a fost homosexual ale căror legături cu bărbați au fost, de asemenea, bine cunoscute la curte.
Cu toate acestea, căsătoria a produs trei copii: Marie Louise d'Orléans, viitoarea regină a Spaniei, care a părăsit Franța în 1679 când Filip avea doar cinci ani; Philippe Charles, Duce de Valois (1664–1666); și Anne Marie d'Orléans, născută la Saint-Cloud în 1669, mai târziu a devenit soția regelui Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei.
Madame Henriette a murit la Saint-Cloud în 1670 existând zvonuri că ar fi fost otrăvită de iubitul soțului ei, Cavalerul de Lorena, cei doi iubiți rămânând împreună până la moartea lui Filip în 1701; totuși autopsia a arătat că Henriette a murit de peritonită.
În anul următor, Ducele de Orléans s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeth Charlotte, singura fiică a lui Carol I Louis, Elector Palatin și a Charlottei de Hesse-Kassel. Noua ducesă, care s-a convertit de la protestantismla catolicism chiar înainte de a intra în Franța, a fost populară la Curte. În scurtă vreme, în 1673, Prințesa a născut un băiat, Alexandre Louis d'Orléans, care a trăit puțin; în anul următor a născut un alt fiu, Filip Charles d'Orléans, viitorul Filip al II-lea de Orléans.
Filip Charles d'Orléans s-a născut la Castelul Saint-Cloud, situat la 10 km vest de Paris. Ca nepot al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, Filip a fost petit-fils de France. La naștere a primit titlu de Duce de Chartres iar formula de adresare era Monseigneur le duc de Chartres. Fiind al doilea fiu, nașterea sa n-a fost primită cu tot atât entuziasm ca nașterea Ducelui de Valois în 1673.[1]
Filip era al patrulea în linia de succesiune la tronul Franței, după Louis, Delfin al Franței, propriul său tată și fratele său mai mare. Când Filip s-a născut, unchiul său, regele Ludovic al XIV-lea, era în culmea gloriei.
În 1676, fratele său mai mare, Ducele de Valois, a murit la Palatul Regal din Paris, Filip devenind moștenitorul Casei de Orléans; viitorii moștenitori ai Ducatului de Orléans vor fi cunoscuți sub titlu de Duce de Chartres (duc de Chartres) pentru următorul secol. În acel timp, mama sa era însărcinată cu Élisabeth Charlotte d'Orléans (1676–1744), viitoarea ducesă și regentă de Lorena. Élisabeth Charlotte și Filip au fost întotdeauna apropiați.[2]
Ducele de Chartres a crescut la curtea privată a tatălui său de la Saint-Cloud și în Paris la Palatul Regal, reședința pariziană a familiei Orléans până la arestarea lui Philippe Égalité în aprilie 1793 în timpul Revoluției franceze.[3] Palatul Regal era frecventat de, printre alții, Marie Anne Mancini, Ducesa de Bouillon, cercul libertin al tatălui lui Filip.
Un program cu cea mai bună modalitate de a educa un prinț a fost întocmit exclusiv pentru el de către Guillaume Dubois, preceptorul său.[4] Dubois a intrat în casa tatălui său în 1683 ca "sub-preceptor". Până în 1687, educația lui Filip a fost efectuată de respectatul profesor Nicholas-François Parisot de Saint-Laurent.[5]
Fiecare curs de studiu predat ducelui de Chartres conținea "principii" sau "elemente" ale unui subiect. Unii dintre cei mai buni istorici, genealogi, oameni de știință și artiști din regat au participat la acest experiment de învățământ, care a început în jurul anului 1689. De exemplu, Filip a învățat fizică și matematică de la Joseph Sauveur și de la Étienne Loulié[6], a învățat teorii elementare de muzică și notație muzicală, plus elemente de bază de violoncel.
În mai 1685 ducele de Chartres, care avea 10 ani, și-a făcut prima apariție publică la Versailles; ocazia a fost sosirea la curtea Franței a Dogelui Genevei, Francesco Maria Lercari Imperiale. La 2 iunie 1686 Chartres a fost investit cu Ordinul Sfântului Duh la Versailles; în aceeași zi viitorul cumnat, Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine, de asemenea, s-a alăturat ordinului, așa cum făcuseră și verii săi Louis al III-lea, Prinț de Condé și François Louis, Prinț Conti.
Cu un an înainte să se căsătorească, în 1691, Chartres a avut prima experiență militară la Mons. A luptat cu curaj în Bătălia de la Steenkerque de la 3 august 1692 și în asediul din Namur. Anul următor a luptat în Bătălia de la Landen alături de prințul de Conti care a fost rănit.
Mai târziu a luptat în războiul spaniol de succesiune. Apoi i s-a dat comanda în campania din Italia (1706). A plecat în Spania unde a luat parte la Bătălia de la Almansa, un pas major în consolidarea Spaniei sub bourboni (1707).
Războaiele constante cu marile puteri din Europa făceau puțin probabilă o căsătorie cu o prințesă străină sau așa i-a spus regele Ludovic al XIV-a fratelui său, Monsieur, atunci când l-a convins s-o accepte pe fiica sa recunoscută, Françoise Marie de Bourbon (cunoscută sub numele de Mademoiselle de Blois), ca soție pentru Filip. Regele a oferit o zestre de două milioane de livre (nu vor fi plătiți până nu se sfârșește Războiul de Nouă Ani[7]) precum și Palais-Royal pentru părinții mirelui.
Auzind că fiul ei a fost de acord cu căsătoria, mama lui Filip l-a plesnit peste față în fața Curții, a întors spatele regelui și a plecat. Cu toate acestea, la 18 februarie 1692, verii s-au căsătorit.[8]
Ceremonia a avut loc la Palatul Versailles iar slujba a fost efectuată de către cardinalul de Bouillon. În 1685 cardinalul refuzase să ia parte la căsătoria dintre Ducele de Bourbon și sora lui Françoise Marie, Mademoiselle de Nantes și ca urmare a fost exilat însă rechemat pentru căsătoria dintre Ducele de Chartres și Françoise-Marie. După ceremonie, a urmat un banchet în Sala Oglinzilor în prezența tuturor prinților și prințeselor de sânge.[9] Printre oaspeți a fost prezent și regele exilat Iacob al II-lea al Angliei și soția lui, Mary de Modena. Madame de Montespan nu a fost inviattă la nunta fiicei sale.
Tânărul cuplu, a fost nepotrivit de la început, nu s-au plăcut prea mult unul pe altul și curând Filip a început să-i spună soției sale Madame Lucifer.[10] Totuși, ei au avut împreună opt copii dintre care șapte fete.
Au existat zvonuri în legătură cu o relație incestuoasă dintre duce și fiica lui, Marie Louise Élisabeth de Orléans.[11] [12] [13]Aceste zvonuri n-au fost niciodată confirmate. Ducele însuși a reacționat la ele printr-un comportament demonstrativ de afecțiune față de fiica sa în fața Curții.[11] Zvonul a fost folosit de către opoziție în timpul perioadei sale ca regent și, a fost sursă de inspirație pentru cântece și poezii calomnioase.
După decesul tatălui său în iunie 1701, Filip a moștenit ducatele de Orléans, Anjou, Montpensier și Nemours și principatul Joinville.[15] Tatăl său a murit la Saint-Cloud după o ceartă cu Ludovic al XIV-lea în legătură amanta însărcinată a lui Chartres, Marie-Louise de Séry.[16] De asemenea s-a spus că tatăl său s-a înfuriat pentru că Ludovic n-a plătit zestrea promisă pentru fiica sa și a suferit un paroxism.[17]
De-a lungul vieții, Filip a avut mai multe amante; soția lui a preferat să trăiască în liniște la Saint-Cloud, Palais-Royal sau în casa ei de la Bagnolet.
După decesul prințului de Condé în 1709, rangul de prinț de sânge a trecut de la Casa de Condé la Casa de Orléans. În decembrie 1697, fiul Delfinului, Ludovic al Franței, s-a căsătorit cu Prințesa Marie-Adélaïde de Savoia, fiica cea mare a surorii vitrege a lui Filip. Căsătoria a fost negociată ca parte a Tratatului de la Torino care a sfârșit conflictul franco-savoiard din timpul Războiului de Nouă Ani. Noul cuplul au fost părinții a doi Delfini ai Franței, Ludovic, Duce de Bretania, care a murit în 1712 și Ludovic, Duce de Anjou, viitorul Ludovic al XV-lea.
În 1710, fiica cea mare a lui Filip, Louise Élisabeth d'Orléans s-a căsătorit cu vărul ei primar Charles, Duce de Berry, care era fiul cel mic al Marelui Delfin și deci avea un rang mai mare decât Ducele și Ducesa de Orléans. Cuplul Berry n-a avut copii care să trăiască mai mult de un an.
În 1711, Delfinul a murit la Meudon la vârsta de 49 de ani iar titlul a trecut fiului său, care a murit în 1712. În testamentul său, Ludovic al XIV-lea l-a numit pe Orléans președinte al consiliului de regență pentru tânărul rege Ludovic al XV-lea.
La 29 iulie 1714, la insistențele soției sale morganatice, Madame de Maintenon, Ludovic al XIV-lea și-a crescut la rang de prinți de sânge copii nelegitimi, ceea ce le dădea dreptul să moștenească coroana dacă linia legitimă dispărea.[18]. Deci, Louis-Auguste de Bourbon, Duce de Maine și Louis-Alexandre de Bourbon, Conte de Toulouseau fost oficial incluși în linia de succesiune în urma tuturor descendenților legitimi.
La 25 august 1715, cu câteva zile înainte de deces, Ludovic al XIV-lea a adăugat un codicil testamentului său prin care l-a numit pe Ducele du Maine comandant al casei civile și militare iar pe Villeroy ca secund al comandantului.
Ludovic al XIV-lea a murit la Versailles la 1 septembrie 1715 și a fost succedat de strănepotul său în vârstă de cinci ani, Ludovic al XV-lea. La 2 septembrie, Ducele de Orléans s-a întâlnit cu parlamentarii cu scopul de a anula codicilul regelui. După multe ședințe, Parlamentul abrogă codicilul și îl confirmă pe Ducele de Orléans ca regent al Franței.[19]
La 30 decembrie 1715, din cauza iernii aspre, regentul decide să-l mute pe micul Ludovic de la Castelul Vincennes la Palatul Tuileries din Paris,[20] unde a locuit până la întoarcerea la Versailles în iunie 1722. Regentul a guvernat de la reședința sa pariziană, Palais-Royal.
Miniștrii au fost înlocuiți de consilii unde un loc preponderent i s-a asigurat nobilimii. Acest regim se aplica în Spania și se va aplica și în Prusia. Sistemul a eșuat în Franța în timpul regenței; din septembrie 1718, regentul l-a restabilit pe miniștri.
Filip a dezaprobat ipocrizia domniei lui Ludovic al XIV-lea și s-au opus cenzurii, ordonând retipărirea cărților interzise în timpul domniei unchiului său. Inversând din nou politicile unchiului său, Filip a format o alianță cu Anglia, Austria și Țările de Jos și a luptat într-un război de succes împotriva Spaniei, care a stabilit condițiile unei păci europene. În acest timp el a deschis canale diplomatice cu Rusia, care a dus la o vizită de stat a Țarului Petru cel Mare.
A jucat în câteva piese de teatru ale lui Molière și Racine, a compus o operă și a fost un pictor și gravor talentat. Deși era ateu, Filip a favorizat jansenismul, care, în ciuda condamnării Papei a fost acceptat de episcopii francezi.
La început, a scăzut impozitele și a eliberat 25.000 de soldați. Dar măsurile inchizitoriale pe care el le-a început împotriva finanțatorilor a condus la perturbări, în special în provincia Bretania unde s-a desfășurat o revoltă cunoscută sub numele de "Pontcallec Conspiracy". A admis operațiunile riscante ale bancherului John Law, care au dat faliment și au condus la o criză dezastruoasă în Franța.
La 6 iunie 1717, regentul a convins Consiliul de regență să achiziționeze de la Thomas Pitt cel mai mare diamant din lume de la vremea aceea, pentru Coroana Franței. Diamantul avea 141 carate (28,2 g) și s-a plătit pentru el suma de 135.000 £; a fost cunoscut sub numele Le Régent.
În 1719, Filip și-a pierdut fiica favorită, Marie Louise Élisabeth; a fost înmormântată la biserica Saint Denis. Trei ani mai târziu și-a pierdut mama, de care a fost foarte apropiat.
La 15 iunie 1722, Ludovic al XV-lea și curtea au părăsit Palatul Tuileries pentru Palatul Versailles unde tânărul rege voia să locuiască. Decizia a fost luată de Ducele de Orléans care, după căderea sistemului de drept avea sentimentul pierderii popularității în Paris.[21] Filip a luat apartamentele ultimului Delfin la primul etaj al Palatului; apartamentele regelui erau deasupra. În același an, la 25 octombrie, Ludovic al V-lea în vârstă de 12 ani a fost uns rege al Franței la Reims.
Odată cu declararea majoratului regelui la 15 februarie 1723, Ducele a demisionat din funcția de regent. După decesul cardinalului Dubois la 10 august, tânărul rege i-a oferit Ducelui poziția de prim ministru, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, câteva luni mai târziu.
Regentul a murit la Versailles la 2 decembrie 1723 la vârsta de 49 de ani în brațele amantei sale, ducesa de Falari. Funcția de prim ministru a fost preluată de Ducele de Bourbon.
Copii:
| Imagine | Nume | Naștere | Deces | Note |
|---|---|---|---|---|
.svg) | Mademoiselle de Valois | 17 decembrie 1693 | 17 octombrie 1694 | a murit în copilărie |
 | Marie Louise Élisabeth d'Orléans | 20 august 1695 | 21 iulie 1719 | s-a căsătorit cu Charles, Duce de Berry care era al treilea fiu al Marelui Delfin; au avut copii. |
 | Louise Adélaïde de Orléans | 13 august 1698 | 10 februarie 1743 | Stareță de Chelles; nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut copii. |
 | Charlotte Aglaé de Orléans | 20 octombrie 1700 | 19 ianuarie 1761 | S-a căsătorit cu Francesco al III-lea d'Este, au avut copii. |
 | Louis d'Orléans | 4 august 1703 | 4 februarie 1752 | S-a căsătorit cu Auguste de Baden-Baden, au avut copii. |
 | Louise Élisabeth d'Orléans | 11 decembrie 1709 | 16 iunie 1742 | S-a căsătorit cu Ludovic I al Spaniei, nu au avut copii. |
 | Philippine Élisabeth d'Orléans | 18 decembrie 1714 | 21 mai 1734 | A murit la vârsta de 19 ani de variolă; a fost logodită cu infantele Carlos al Spaniei (viitorul rege Carol al III-lea); nu a avut copii. |
 | Louise Diane d'Orléans | 27 iunie 1716 | 26 septembrie 1736 | S-a căsătorit cu Louis François, Prinț Conti; a murit la naștere la vârsta de 20 de ani. |
Filip a avut câțiva copii nelegitimi cu câteva femei; trei dintre aceștia sunt cunoscuți:
- Cu Florence Pellerin:
- Charles de Saint-Albin (1698–1764);
- Cu Marie Louise Le Bel de La Boissière:
- Jean Philippe bâtard d'Orléans (1702–1748);
- Cu Christine Charlotte Desmares:
- Angélique de Froissy (1702–1785).
| Filip II, Duce de Orléans | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Duce de Orléans Regent al Franței | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
_par_Santerre.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
Ducele a fost unicul copil al lui Louis Henri de Bourbon și a soției lui, Bathilde d'Orléans. Ca membru al Casei de Bourbon a fost prinț de sânge. S-a născut la Castelul Chantilly, reședința de la țară a Prinților de Condé. La naștere a primit titlul de Duce de Enghien, tatăl său era deja Duce de Bourbon și moștenitor al titlului de Prinț de Condé.
Numele complet al mamei sale era Louise Marie Thérèse Bathilded'Orléans; ea era singura fiică în viață a lui Louis Philippe d'Orléans(nepot al regentului Filip d'Orléans) și a Louisei Henriette de Bourbon. Unchiul său era viitorul Philippe Égalité și era verișor primar cu viitorul Louis-Philippe I, rege al Franței. De asemenea a fost descendent al regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan; mama sa a fost strănepoată a Mademoiselle de Blois (1677–1749) iar tatăl său strănepot a Mademoiselle de Nantes (1673–1743), două dintre fiicele Madamei de Montespan.
A fost singurul copil al părinților săi, aceștia s-au separat în 1778 după ce a fost descoperită legătura tatălui său cu Marguerite Catherine Michelot, o cântăreață de operă. Louis Antoine a fost ultimul descendent al Casei de Condé.
La izbucnirea Revoluției franceze, tânărul Louis Antoine în vârstă de 17 ani a emigrat cu tatăl și bunicul său la câteva zile după căderea Bastiliei și a rămas în exil căutând forțe pentru o invazie în Franța și restaurarea monarhiei. În 1792, la izbucnirea războaielor revoluționare franceze, el a deținut o comandă în armata emigranților care era organizată și comandată de bunicul său, Prințul de Condé. S-a angajat în încercarea de a invada Franța alături de armatele aliate austriece și prusace unite sub comanda Ducelui Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel. La 2 februarie 1794 Louis Antoine a primit din mâinile Contelui de Provence (viitorul Ludovic al XVIII-lea al Franței) Crucea Saint-Louis pentru comportamentul său viteaz în armata de Condé.[1].
După disoluția armatei Condé, după pacea de la Lunéville (februarie 1801), s-a căsătorit cu Charlotte de Rohan, nepoata cardinalului de Rohan și s-a refugiat la Ettenheim în Baden aproape de frontiera franceză.
La începutul anului 1804, Napoleon Bonaparte, atunci Primul Consul al Franței a auzit o știre care părea să-l lege pe tânărul duce cu conspirația Cadoudal-Pichegru urmărită de către poliția franceză. Știrea era falsă însă Napoleon a dat ordine pentru arestarea ducelui. Deși între timp s-a descoperit adevărul, acuzarea ducelui a fost schimbată; a fost acuzat că a fost împotriva Franței în ultimul război și că avea intenția de a lua parte la o nouă coaliție împotriva Franței. Comisia militară prezidată de Hullin a întocmit actul de condamnare în grabă. La 21 martie 1804 ducele a fost împușcat în șanțul castelului Vincennes, aproape de un mormânt care îi fusese deja pregătit.
| Louis Antoine | |||||||||||||||||||||||||||||
| Duce de Enghien | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
· 1788: Leopold Gmelin (n. 2 august 1788, Göttingen; d. 13 aprilie 1853, Heidelberg) a fost un chimist german, fiul renumitului savant Johann Friedrich Gmelin (1748-1804), naturalist și chimist.
* 1818: Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (Willem Alexander Frederik Constantijn Nicolaas Michiel, Prins der Nederlanden, Prins van Oranje-Nassau; 2 august 1818 – 20 februarie1848) a fost al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a soției sale, Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Pavel I al Rusiei. În familie i se spunea Sașa.
Leopold Gmelin studiază medicina și chimia la Göttingen, Tübingen și la Viena. În 1813 devine profesor-asistent de chimie la Heidelberg, în 1814 profesor-extraordinar și în 1817 profesor-ordinar de chimie și de medicină.
Descoperă fericianura de potasiu (1822) și scrie Handbuch der anorganischen Chemie (prima ediție : 1817-1819, a patra ediție 1843-1855), o carte de referință la acea vreme. Iese la pensie în 1852 și moare la Heidelberg.
| Leopold Gmelin | |
 |
| Prințul Alexandru | |||||||||||||||||||||||
| Prinț al Țărilor de Jos Prinț de Orania-Nassau | |||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||
· 1820: S-a nascut fizicianul irlandez John Tyndall; (d. 1893). A făcut descoperiri in domeniul diamagnetismului, radiațiilor infraroșii și aproprietăților fizice ale aerului. Tyndall a publicat mai mult de o duzină de cărți științifice si a fost profesor de fizica la Institutul Regal al Marii Britanii din Londra din 1853 pana in 1887
* 1821: Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
* 1821: Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.
În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de către Vasile Alecsandri.
După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibri; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.
Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “
Volume de teatru. Comedii
- Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
- Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)
- Chirița în provincie (1855)
- Chirița în voiagiu (1865)
- Chirița în balon (1875)
Volume de poezie
- Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul I (1852)
- Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul II (1853)
- Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
- Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)
Proze
- Istoria unui galben
- Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
- Iașii în 1844
- Un salon din Iași
- Românii și poezia lor
- O primblare la munți
- Borsec
- Balta-albă
- Călătorie în Africa.
- Un episod din anul 1848
Proze din periodice
- Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
- Melodiile românești
- Prietenii românilor
- Lamartine
- Alecu Russo
- Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
- Din albumul unui bibliofil
- Vasile Porojan
- Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
- Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
- Cetatea Neamțului sau Sobiețchi și plăeșii români (1857)
- Lipitorile satelor (1863)
- Sgârcitul risipitor (1863)
- Despot Vodă, dramă istorică (1880)
- Fântâna Blanduziei (1884)
- Ovidiu (1890)
Opere complete
- Opere complecte: Poesii, Proză, Teatru, 1875
Prezență în antologii
- Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) / Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)
| Vasile Alecsandri | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
· 1824: Francisca a Braziliei (n. 2 august 1824 – d. 27 martie 1898) a fost prințesă a Braziliei. A fost fiica regelui Pedro I al Braziliei (și al IV-lea al Portugaliei) și a primei lui soții, Maria Leopoldina de Austria. S-a căsătorit cu François d'Orléans, fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței și a avut trei copii.
Prin singura sa fiică, ea este ascendenta Prințului Henri, Conte de Paris, Duce al Franței, actualul pretendent orléanist la tronul Franței și al regelui Juan Carlos I al Spaniei.
S-a născut la palatul imperial Saint Christopher din Rio de Janeiro, capitală a Imperiului Braziliei. Numele ei complet a fost Francisca Carolina Joana Carlota Leopoldina Romana Xavier de Paula Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga.[1]
Prin tatăl ei, împăratul Pedro I, ea a fost membră a ramurii braziliene a Casei de Braganza (portughezăBragança) și de la naștere a primit titlul de Dona.[2] Mama ei a fost Arhiducesa Maria Leopoldina de Austria, fiica lui Francis al II-lea, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Prin ea, Francisca a fost nepoata lui Napoleon Bonaparte și verișoara primară a împăraților Napoleon al II-lea al Franței, Franz Joseph al Austriei și Maximilian I al Mexicului.[3]
Fratele ei mai mic a fost viitorul Pedro al II-lea al Braziliei. A fost deci mătușa paternă a Prințesei Imperiale a Braziliei, Isabel. De asemenea, a fost verișoară primară cu Prințesa Maria Carolina a celor Două Sicilii.
Fratele ei mai mic a fost viitorul Pedro al II-lea al Braziliei. A fost deci mătușa paternă a Prințesei Imperiale a Braziliei, Isabel. De asemenea, a fost verișoară primară cu Prințesa Maria Carolina a celor Două Sicilii.
La 1 mai 1843, la Rio de Janeiro, Francisca s-a căsătorit cu François d'Orléans, al treilea fiu al regelui Ludovic Filip al Franței și al reginei Maria Amalia de Neapole. Mireasa avea 19 ani iar mirele 25.
Singura lor fiică, Prințesa Françoise d'Orléans s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Robert, Duce de Chartres și a devenit mama pretendentului orléanist Prințul Jean, Duce de Guise. Fiul ei Pierre nu s-a căsătorit niciodată însă a avut două fiice nelegitime cu o femeie căsătorită.
Atunci când familia Orléans a fugit din Franța, s-au stabilit în Anglia locuind la Claremont; acolo Francisca a dat naștere unei fiice născute în 1849. Anul următor, regele exilat Ludovic-Filip I a murit. În timpul domniei Casei de Bonaparte, familia Orléans s-a întors în Franța. Francisca a murit la Paris, în vârstă de 73 de ani. Soțul ei i-a supraviețuit doi ani; a murit la Paris, în 1900.
Copii:
- Prințesa Françoise de Orléans (14 august 1844 – 28 octombrie 1925) căsătorită cu vărul ei Prințul Robert, Duce de Chartres; a avut copii.
- Prințul Pierre, Duce de Penthièvre (4 noiembrie 1845 – 17 iulie 1919) nu s-a căsătorit niciodată.
- Prințesa Marie Léopoldine de Orléans (n./d. 30 octombrie 1849)
| Francisca a Braziliei | |||||||||||||||||||||||||||||||
| Prințesă de Joinville | |||||||||||||||||||||||||||||||
 Portret de Franz Xaver Winterhalter c. 1844
| |||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1834: Frédéric Auguste Bartholdi (n. 2 august 1834, Colmar - d. 5 octombrie1904, Paris) a fost un sculptor francez, originar din Alsacia.[10]
* 1849: Maria Pia a celor Două Sicilii[1] (2 august 1849–[1]29 septembrie1882][1]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii și Ducesă de Parma ca soție a lui Robert I, Duce de Parma. Maria Pia a fost fiica regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Theresa de Austria.[1] Maria Pia a fost obligată să plece în exil împreună cu restul familiei după unificarea Italiei în 1861.
* 1854: Prințesa Marie Friederike Leopoldine Georgine Auguste Alexandra Elisabeth Therese Josephine Helene Sophie of Saxe-Altenburg (2 august 1854 – 8 octombrie 1898) a fost soția Prințului Albert al Prusiei, regent al ducatului Brunswick
A început studiul arhitecturii în Alsacia și apoi la Paris, a continuat cu studiul picturii, la Paris, cu Ary Scheffer, dar a abondonat pictura în favoarea sculpturii, pe care a studiat-o cu Antoine Étex și J.-F. Soitoux, artă de care s-a ocupat apoi exclusiv.[11] Printre lucrările sale celebre se numără "Francesca da Rimini" (1852), "Monumentul lui Martin Schongauer" (1863), "Le Vigneron" (1870) și "Vercingetorix" (1872).[12]
Cea mai cunoscută lucrare a sa este însă Statuia Libertății din New York. O replică a statuii, de mai mici dimensiuni, este instalată la Paris, pe Île des Cygnes de pe Sena[13], în timp ce statuia originală, care a servit de model, se află expusă tot în Paris, și anume în Grădina Luxemburg.
Tot la Paris există și Flacăra Libertății din Paris, monument reprezentând doar flacăra, în mărime naturală, a Statuii Libertății din New York.
O altă sculptură celebră este Leul din Belfort, aflată în fața peretelui stâncos pe care este așezată Citadela din Belfort.
Câteva lucrări:
- 1856 Monumentul generalului Rapp, Colmar, Avenue de la République
- 1860 Statuia lui Martin Schongauer, Colmar, Musée Unterlinden
- 1864 Monumentul (fântâna) amiralului Armand Joseph Bruat, Colmar, Champ-de-Mars
- 1880 Leul din Belfort, Belfort, stânca de sub Citadelă
- 1886 Statuia Libertății, New York
- 1898 Fântâna Schwendi, Colmar, Place de l'Ancienne douane
- Replici
- Flacăra Libertății, Paris, Place de l'Alma
- 1885 Statuia Libertății din Paris, Paris, pont de Grenelle
- 1889 Statuia Libertății din Grădina Luxembourg, Paris, jardin du Luxembourg
- Leul din Belfort, Replica din Piața Denfert-Rochereau în Paris
- Leul din Belfort, Replica din Dorchester square în Montréal.
| Frédéric Auguste Bartholdi | |||||||||||||||||||||||||||||||
 Frédéric Auguste Bartholdi în 1898
| |||||||||||||||||||||||||||||||
La 5 aprilie 1869, la Roma, Maria Pia s-a căsătorit cu Robert I, Duce de Parma. Împreună au avut 12 copii din care 6 retardați mintal.
Maria Pia a murit la nașterea celui de-al 12-lea copil, la Villa Borbone în apropiere de Viareggio la 29 septembrie 1882 la vârsta de 33 de ani. După decesul ei, Robert I s-a recăsătorit în 1884 cu Maria Antonia a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg; împreună au avut 12 copii.
- Prințesa Maria Louise (17 ianuarie 1870 - 31 ianuarie 1899), căsătorită cu Ferdinand I al Bulgariei; a avut copii.
- Prințul Ferdinando (5 martie 1871 - 14 aprilie 1871)
- Prințesa Luisa Maria (24 martie 1872 - 22 iunie 1943)
- Prințul Henri (Principe Enrico) (13 iunie 1873 - 16 noiembrie 1939)
- Prințesa Maria Immacolata (21 iulie 1874 - 16 mai 1914)
- Prințul Joseph (Principe Giuseppe) (30 iunie 1875 - 7 ianuarie 1950)
- Prințesa Maria Teresa (15 octombrie 1876 - 25 ianuarie 1959)
- Prințesa Maria Pia (9 octombrie 1877 - 29 ianuarie 1915)
- Prințesa Beatrice (9 ianuarie 1879 - 11 martie 1946), căsătorită cu Pietro Lucchesi-Palli (un nepot al prințesei Caroline de Neapole și Sicilia și al celui de-al doilea soț al ei); a avut copii.
- Prințul Elias (Principe Elia) (23 iulie 1880 - 27 iunie 1959), șeful familiei ducale de Parma (1950–1959). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Anna de Austria, a avut copii.
- Prințesa Maria Anastasia (25 august 1881 - 7 septembrie 1881)
- Prințul Augusto (sau Prințesa Augusta) (22 septembrie 1882 - 22 septembrie 1882) - Maria Pia a murit dând naștere acestui copil.
.svg){kind=small}
Maria a fost singurul copil al lui Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau, care a atins vârsta adultă; fratele ei mai mic, Georg, a murit în copilărie.[1] Pentru că tatăl ei nu a avut moștenitori pe linie masculină, titlul a fost preluat de vărul Mariei, Ernst.
La 9 aprilie 1873 la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Albert al Prusiei, un nepot al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Mariajul nu a fost fericit iar mai târziu cei doi au divorțat.
Împreună au avut trei copii:
- Friedrich Heinrich Albrecht (1874–1940)
- Joachim Albrecht (1876–1939)
- Friedrich Wilhelm (1880–1925)
| Prințesa Maria | |||||||||||||||||||||||||||
| Prințesă Albert de Prusia | |||||||||||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1858: Emma de Waldeck și Pyrmont (2 august 1858 – 20 martie 1934) a fost a doua soție a regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos. A fost regentă (1890–1898) și regină mamă (1890–1934) a Țărilor de Jos. A fost numită după bunica ei, Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg.
| Emma de Waldeck și Pyrmont | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Regină a Țărilor de Jos; Mare Ducesă de Luxemburg | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Emma ca regină mamă
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1868: Constantin I (greacă Κωνσταντίνος A', Βασιλεύς των Ελλήνων; n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) a fost rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922. A fost comandantul armatei elene în timpul războiului greco-turc din 1897 și a condus forțele grecești în timpul războaielor balcanice din 1912-1913 în care Grecia a câștigat Salonicul și și-a dublat populația și suprafața. A devenit rege al Greciei la 18 martie 1913 după asasinarea tatălui său.
Născut la 2 august 1868 la Atena și botezat la 12 august, Constantin a fost cel mai mare fiu al regelui George I al Grecieiși al reginei Olga. A primit numele Constantin după bunicul matern, Marele Duce Constantin Nicolaevici, dar și după împărații bizantini[1]. În familie era cunoscut sub numele Tino.
Așa cum a fost prevăzut prin constituție, Constantin și frații săi au fost crescuți în religia ortodoxă greacă[2], spre deosebire de tatăl lor care a rămas luteran[3].
Prințul a avut o copilărie fericită, între Palatul Regal din Piața Syntagma din Atena și Palatul Tatoi, la poalele muntelui Parnes. Pentru Constantin și frații săi, părinții lor, George și Olga, au fost părinți atenți; regele își petrecea adesea timpul în compania copiilor și se juca cu ei[4]. Cu părinții și cu bona, Constantin vorbea în engleză iar la școală în greacă.
În 1884, Constantin la vârsta de 16 ani a fost declarat major. Cu această ocazie a primit titlul de prinț moștenitor și cel de duce de Sparta. Constantin a plecat doi ani în Germania unde și-a completat studiile.
La Berlin, la curtea Hohenzollernilor, Constantin o reîntâlnește pe prințesa Sofia a Prusiei pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă la unchiul său, Prințul de Wales. Cei doi tineri s-au îndrăgostit și s-au logodit la 3 septembrie 1888[5].
La Berlin, la curtea Hohenzollernilor, Constantin o reîntâlnește pe prințesa Sofia a Prusiei pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă la unchiul său, Prințul de Wales. Cei doi tineri s-au îndrăgostit și s-au logodit la 3 septembrie 1888[5].
La 27 octombrie 1889, Constantin și Sofia s-au căsătorit la Atena și au avut două ceremonii religioase, una publică ortodoxă și alta privată protestantă. Festivitățile au reunit la Atena reprezentanți ai tuturor caselor regale europene. Wilhelm al II-lea al Germaniei, Christian al IX-lea al Danemarcei, viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit și Nicolae al II-lea al Rusiei au fost invitații de onoare. Noul cuplu s-a instalat la reședința special construită pentru ei iar relațiile dintre ei au fost armonioase. În ciuda acestui lucru, Constantin a avut o relație amoroasă la începutul anului 1912 cu contesa Paola d’Ostheim, divorțată de prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach. Cei doi au ținut corespondență până la moartea lui Constantin[6].
Împreună cu frații săi, Prințul George și Nicolae, Constantin a participat la pregătirea primelor Jocuri Olimpice moderne în calitate de președinte al comitetului de organizare
În ianuarie 1897, Creta s-a revoltat încă o dată contra conducerii otomane și a cerut unificarea cu Grecia. La Atena, partizanii Marii Idei (greacă Μεγάλη Ιδέα; Megáli Idéa) au solicitat intervenția monarhiei grecești în conflict. Sub presiunea lor, regele și primul ministru Theodoros Deligiannis au trimis întăriri insurgenților. Prințul George a fost numit comandant al flotei care trebuia să împiedice Marea Poartă să intervină contra revoltelor. În același timp, 1.500 de soldați greci au debarcat pe insulă.[8] În fața atitudinii Atenei, Imperiul Otoman a declarat război Greciei la 17 aprilie 1897. Este începutul războiului greco-turc din 1897 (sau "războiul de treizeci de zile")[9].
Numit comandant șef al armatei la 26 martie, Constantin este considerat responsabil pentru penetrarea Macedoniei. Tentativa de invazie este însă un eșec iar grecii se retrag rapid la Thessalie. Cartierul general grec stabilit în orașul Larissa este ocupat de otomani. La sfârșitul lunii aprilie, războiul este pierdut de greci iar ultimele bătălii din mai nu fac decât să confirme superioritatea turcilor[10].
În ciuda intervenției mai multor puteri străine în favoarea Atenei în timpul convorbirilor de pace din decembrie 1897,[10]consecințele înfrângerii sunt foarte grave pentru greci: trebuie să renunțe la ambițiile teritoriale din Creta și Macedonia și frontierele sunt corectate în favoarea Imperiului Otoman. Grecia trebuie să plătească, de asemenea, o indemnizație de război de aproape patru milioane lire turcești iar acest lucru se întâmplă într-un moment când deja finanțele publice sunt la cel mai mic nivel[11].
Prințul moștenitor Constantin este considerat principalul responsabil pentru înfrângere iar o parte a opiniei publice a cerut să fie judecat de Curtea Marțială[12]. Soția sa, prințesa Sofia a Prusiei, este criticată în mod egal din cauza atitudinii fratelui ei, kaiserul Wilhelm al Germaniei, care a susținut în mod deschis Turcia în timpul conflictului. Cuplul a părăsit pentru o perioadă Grecia și s-a instalat în Germania la mama Sofiei
La 8 octombrie 1912, Muntenegru declară război Imperiului Otoman. Zece zile mai târziu, Serbia, Bulgaria și Grecia fac același lucru. Este începutul Primului Război Balcanic[14].
De partea greacă, conflictul are loc pe două fronturi: în nord-est-ul țării, spre Tesalia și Macedonia și nord-vest spre Epir. Trupele elene alcătuite din 120.000 de oameni sunt împărțite în două armate iar cea din nord-est este condusă de Constantin. Obiectivul acestei armate este să ajungă la Salonic înaintea trupelor bulgare.
După victoria grecilor în bătălia de la Sarantaporo de la 22 octombrie și după alte câteva victorii, trupele conduse de prințul moștenitor ajung la porțile Salonicului și încercuiesc orașul. Comandantul orașului și al celei de-a treia armate turce, Pașa Hussein Tashin a cerut începerea negocierilor cu Statul Major grec și cu reprezentanți ai Bulgariei a cărui armată se apropia rapid de oraș. Condițiile oferite de greci au fost mai bune pentru turci astfel încât la 8 noiembrie trupele grecești au intrat în Salonic[14][15].
Predarea Pașei Tashin Hussein care îi dă sabia simbolic lui Constantin în interiorul Palatului de administrație, este unul dintre punctele culminante ale acelei zile
După victoria grecilor în bătălia de la Sarantaporo de la 22 octombrie și după alte câteva victorii, trupele conduse de prințul moștenitor ajung la porțile Salonicului și încercuiesc orașul. Comandantul orașului și al celei de-a treia armate turce, Pașa Hussein Tashin a cerut începerea negocierilor cu Statul Major grec și cu reprezentanți ai Bulgariei a cărui armată se apropia rapid de oraș. Condițiile oferite de greci au fost mai bune pentru turci astfel încât la 8 noiembrie trupele grecești au intrat în Salonic[14][15].
Predarea Pașei Tashin Hussein care îi dă sabia simbolic lui Constantin în interiorul Palatului de administrație, este unul dintre punctele culminante ale acelei zile
Dornic să profite de popularitatea câștigată de prințul moștenitor pentru a-și întări dinastia, regele George I ia decizia să abdice în favoarea fiului său. La 18 martie 1913 regele profită de un dejun cu fiii săi Nicolae, George și Andrei la Salonic pentru a-i anunța că vrea să predea coroana cu ocazia jubileului care urma să aibă loc în octombrie.
După prânz, George I a plecat la o plimbare pe străzile orașului, ca în fiecare după-amiază de când a ajuns la Salonic. El a mers fără nici un fel de protecție, la fel cum făcea la Atena încă de la începutul domniei sale. În acea zi a fost așteptat de anarhistul Alexandros Schins care l-a împușcat cu un revolver. La scurt timp de la eveniment, Prințul Nicolae este avertizat și el este cel care va da vestea restului familiei[17][18].
Constantin era la cartierul general de la Ioannina împreună cu fratele său Christophe când a primit telegrama prin care era anunțat de moartea tatălui său și de noul său statut de rege.
Când a urcat pe tron, în ciuda faptului că nu a avut aceeași experiență politică ca a tatălui său, Constantin s-a bucurat de un prestigiu enorm în rândul poporului său[19]. Pe lânga recenta sa glorie militară, noul rege are multe avantaje: este primul suveran modern născut în Grecia, este de asemenea primul care a fost crescut în religia ortodoxă. Poartă un un nume prestigios, al celui care a a fondat Constantinopolul (împăratul roman Constantin I) și a ultimului împărat bizantin (Constantin al XI-lea Paleologul).
Începutul domniei lui Constantin a fost marcat de negocierile de pace de la sfârșitul primului război balcanic. Prin Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, Grecia a primit o bună bucată din Macedonia (împreună cu Salonicul, legat definitiv de regalitatea greacă prin moartea regelui George I), o parte din Epir, Creta și mai multe insule din Marea Egee. În acest fel suprafața țării s-a dublat. Au avut loc diviziuni profunde între regatele din Balcani și Grecia care trebuia să facă față revendicărilor bulgarilor ce n-au acceptat pierderea Salonicului[20].
O lună după semnarea Tratatului de la Londra, în noaptea de 29 spre 30 iunie 1913, Bulgaria a atacat fără avertisment foștii aliați greci și sârbi. Elementul surpriză i-a permis să captureze rapid orașul grec Nigrita[21].
De la izbucnirea ostilităților, Constantin a preluat conducerea armatei sale iar la 30 iunie, forțele elene au contraatacat pe uscat și pe mare. Lupte grele au avut loc la Kilkis între 30 iunie și 4 iulie soldate cu victoria grecilor. După mai multe tentative de contraatac pentru a-și recupera pozițiile pierdute, armata a II-a bulgară recunoaște înfrângerea și s-a retras spre nord abandonând orașele Serres și Drama.[22]
Armata greacă a continuat să înainteze ajungând la 23 iulie pe teritoriile bulgare.
Armata greacă a continuat să înainteze ajungând la 23 iulie pe teritoriile bulgare.
Primul ministru Eleftherios Venizelos vrea să negocieze un armistițiu cu guvernul bulgar. Se deplasează la cartierul general grec la Hadji Beylik și încearcă să-l convingă pe rege să ceară pacea.[23] Constantin însă dorește o victorie militară decisivă și refuză.[23] Între timp, forțele bulgare se organizează și încep atacul la 29 iulie. Contraofensiva lor este puternică iar relieful din Cheile Kresna este nefavorabil grecilor astfel încât a doua zi, trupele elene sunt la un pas de anihilare totală. Regele a trimis o telegramă primului ministru prin care îi cere să plece la București și să ceară armistițiu.[23]
În cele din urmă, Constantin I și armata sa au fost salvate de guvernul bulgar, care a sugerat, între timp, o încetare a focului pentru a proteja capitala. Semi-înfrângerea grecă de la Kresna a limitat consecințele asupra evoluției generale a conflictului
În cele din urmă, Constantin I și armata sa au fost salvate de guvernul bulgar, care a sugerat, între timp, o încetare a focului pentru a proteja capitala. Semi-înfrângerea grecă de la Kresna a limitat consecințele asupra evoluției generale a conflictului
La sfârșitul lunii iulie 1914, kaiserul Wilhelm a trimis o telegramă lui Constantin prin care îi întreabă care va fi atitudinea Greciei în caz de război. Regele îi răspunde că nu intenționează să implice țara într-un nou conflict și, prin urmare, ar alege neutralitatea.[24] La acest răspuns, împăratul amenințată și îi declară cumnatului său că dacă Grecia refuză să se alieze cu Germania, aceasta va fi tratată ca dușman. Cu toate acestea, regele elenilor a rămas ferm pe poziție și și-a menținut decizia de a nu interveni. El este de asemenea conștient de faptul că Grecia este slăbită de războaiele din Balcani și nu este pregătită să participe la un nou conflict.[24]
Primul ministru Eleftherios Venizelos care bănuiește familia regală de o alianță cu kaiserul, intră în contact cu guvernele Antantei. Dar ele nu par grăbite să vadă Grecia intrată în conflict. De fapt, Rusia se teme de revendicările grecești asupra Constantinopolului și a strâmtorilor[25].
Atitudinea aliaților s-a schimbat la începutul anului 1915. Constantin este grav bolnav, suferă de pleurezie agravată de pneumonie. În septembrie Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale și atacă Serbia, aliat al Greciei din 1913. Venizelos profită de aceste evenimente și cere regelui să proclame mobilizarea generală însă acesta refuză. În consecință primul ministru amenință cu demisia ceea ce ar determina o criză politică majoră [26] iar regele sfârșește prin a declara mobilizare generală însă spune clar armatei că este o măsură pur defensivă. Pentru a forța mâna regelui, Venizelos a invitat la 3 octombrie aliații să ocupe portul de la Salonic.
Atitudinea aliaților s-a schimbat la începutul anului 1915. Constantin este grav bolnav, suferă de pleurezie agravată de pneumonie. În septembrie Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale și atacă Serbia, aliat al Greciei din 1913. Venizelos profită de aceste evenimente și cere regelui să proclame mobilizarea generală însă acesta refuză. În consecință primul ministru amenință cu demisia ceea ce ar determina o criză politică majoră [26] iar regele sfârșește prin a declara mobilizare generală însă spune clar armatei că este o măsură pur defensivă. Pentru a forța mâna regelui, Venizelos a invitat la 3 octombrie aliații să ocupe portul de la Salonic.
| Constantin I | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Portret oficial
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1878: Prințesa Ingeborg a Danemarcei (Ingeborg Charlotta Carolina Frederikke Louise; 2 august 1878 – 11 martie/12 martie 1958) a fost prințesă daneză și prin căsătorie prințesă suedeză. A fost a doua fiică și al cincilea copil al regelui Frederick al VIII-lea al Danemarcei și a soției lui Louise a Suediei.
Prințesa Ingeborg s-a născut la 2 august 1878 la Palatul Charlottenlund la nord de Copenhaga ca al cincilea copil al Prințului Moștenitor Frederic al Danemarcei, fiul cel mare al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Mama ei era Prințesa Louise a Suediei, fiica regelui Carol al XV-lea al Suediei și Norvegiei și a reginei Louise.
În mai 1897, Prințesa Ingeborg s-a logodit cu Prințul Carl al Suediei, Duce de Västergötland. S-au căsătorit la 27 august 1897 în capela de la Palatul Christiansborg din Copenhaga și și-au petrecut luna de miere în Germania. Prințul Carl era al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. Ingeborg și Carl au avut patru copii:
- Prințesa Margareta (25 iunie 1899 – 3 ianuarie/4 ianuarie 1977); s-a căsătorit la 22 mai 1919 cu verișorul ei primar, Prințul Axel al Danemarcei; a avut copii.
- Prințesa Märtha (28 martie 1901 – 5 aprilie 1954); s-a căsătorit la 21 martie 1929 cu verișorul ei primar, Olav al V-lea al Norvegiei; este mama actualului monarh al Norvegiei, Harald al V-lea.
- Prințesa Astrid (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935); s-a căsătorit la 4 noiembrie 1926 cu Prințul Moștenitor Leopold al Belgiei, mai târziu regele Leopold al III-lea; este mama actualului monarh al Belgiei, Albert al II-lea
- Prințul Carl (10 ianuarie 1911 – 27 iunie 2003); a făcut două căsătorii morganatice cu contesa Elsa von Rosen și cu Ann Margareta Larsson Kristine Rivelsrud; și-a pierdut drepturile de succesiune și titlurile regale; a avut un singur copil.
În 1947, cu ocazia aniversării căsătoriei sale, soțul ei a admis că nunta a fost complet aranjată de tații lor, iar Ingeborg a adăugat: "M-am căsătorit cu un străin!".
Căsătoria a fost populară, deoarece ea era nepoata popularului rege Carol al XV-lea al Suediei și Norvegiei. S-a spus despre ea că, din toate prințesele străine căsătorite în interiorul casei regale suedeze, probabil ea a fost cea mai potrivită pentru a fi regină consort a Suediei, și pentru primii zece ani din Suedia, aproape a fost: din 1897 până în 1907, regina Sofia s-a arătat rareori la ocazii publice iar Prințesa Moștenitoare Victoria a petrecut cea mai mare parte a timpului în străinătate, astfel încât Prințesa Ingeborg a umplut astfel poziția de prima doamnă la curtea suedeză.
A fost pasionată de sport, în special de patinaj; la expoziția auto de la Stockholm din 1903, ea și Prințul Moștenitor Gustav au făcut o demonstrație spontană, o excursie în mașină la Skåne. În 1908 ea l-a însoțit pe Prințul Wilhelm la nunta cu Marea Ducesă Maria Pavlovna în Rusia.
A trăit o armonioasă viață de familie, iar familia era cunoscută drept "familia fericită". Copiii au primit o educație simplă și au învățat sarcini de uz casnic. Ea și Carl au trăit o viață de familie informală și intimă, împreună cu copiii lor. Ingeborg a creat o atmosferă ușor distractivă față de colegii ofițeri ai soțului ei și a fost admirată pentru felul cum s-a descurcat în fața dificultăților economice întâmpinate atunci când banca în care au investit s-a prăbușit în 1922 și au fost nevoiți să-și vândă casa.
Ingeborg era plăcută și populară în Suedia datorită umorului ei, a personalității ei care intra ușor în dialog, a firii ei vesele și a felul ei informal de a acționa. În 1905, guvernul norvegian a luat în discuție de a-i face rege și regină a Norvegiei însă cuplul a fost ușurat când acest lucru nu s-a întâmplat.
Prințesa Ingeborg este bunica a trei monarhi europeni: regele Harald al V-lea al Norvegiei, regele Baudouin I al Belgiei și regele Albert al II-lea al Belgiei. Prin Prințesa Joséphine-Charlotte a Belgiei, ea este străbunica celui de-al patrulea monarh: Henri, Mare Duce de Luxemburg.
| Prințesa Ingeborg | |||||||||||||||||||||||||||||||
| Ducesă de Västergötland | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
CONTINUĂ ÎN A. 2.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu