MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 2 AUGUST 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
ISTORIE PE ZILE 2 August
B. 1.
B. 1.
Decese
· 640: A decedat Papa Severinus, al 71-lea Papa al Bisericii Romei. Data nasterii sale este necunoscuta. A fost ales papă in anul 638, in data de 12 octombrie, a treia zi după decesul papei Honorius, insa trimișii lui care urmau să-i aducă confirmarea alegerii sale de la Constantinopol, au fost respinsi. Împăratul bizantin Heraclie, i-a ordonat lui Severin să adopte un Ecthesis care facea din monotelism o profesiune de credință, cu care împăratul încerca sa închida o controversă teologică, care a framantat Biserica Crestina timp de mai mulți ani. Ecthesisul decretat de imparatul Heraclie in anul 638, era o formula doctrinara, prin care se afirma cele doua firi sau naturi, divina si umana, ale lui IIsus Hristos, sunt unite intr-o singura vointa. Severinus a refuzat și a fost ținut departe de scaunul papal timp de aproape doi ani. Papa Severinus a fost în cele din urmă inaugurat la conducerea Bisericii Romei la 28 mai 640, dar a murit la scurt timp, pe 2 august a acelui an.
· 686: A murit Papa Ioan V; (anul naşterii sale este necunoscut). A fost Papa al Romei din 23 iulie 685 până la moartea lui. Era originar din Siria, poate din Antioh. Din 680 a figurat ca legat papal. Ca papă a primit mai multe dovezi de simpatie și apreciere din partea impăratului bizantin Iustinian al II-lea pentru Biserica Catolică. A știut să-și supună episcopii din Sardinia. Cunoscând limba greacă, a fost ales să participe la al VI-lea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol.
· 1100: Regele William al II-lea al Angliei (n. 1056). A fost al treilea fiu al Regelui William I (William Cuceritorul), si a domnit în perioada 1087 -1100, exercitându-și puterea asupra Ducatului Normandiei și având o influență importanta în Regatul Scotiei. 
William al II-lea
· 1589: Regele Henric al III-lea al Franței (n. 1551). A domnit între anii 1574 -1589 și a fost rege al Poloniei din 1573 pana in 1574, cu titlul de Henric de Valois. 
Henric s-a născut la Castelul de la Fontainebleau, actualmente în departamentul Seine-et-Marne, și a fost cel de al patrulea fiu al regelui Henric al II-lea și al reginei Caterina de Medici. A fost nepot al regelui Francisc I al Franței și a reginei Claude a Franței. Frații lui mai mari au fost: Francisc al II-lea al Franței, Carol al IX-lea al Franței și Elisabeta de Valois. La naștere a fost botezat Alexandre-Édouard; în 1560 a fost numit Duce de Angoulême și Duce de Orléans, apoi în 1566 Duce de Anjou iar în 1564 numele lui i-a fost schimbat în Henric (numele tatălui său).
Henric a fost considerat de către mama sa ca fiind fiul său favorit, lucru ce i-a atras animozitatea fraților mai mari. Spre deosebire de tatăl și frații mai mari, el nu era interesat de valorile tradiționale Valois: vânătoarea și exercițiile fizice. Deși avea abilități la scrimă el a preferat să se complacă în gusturile sale pentru artă și lectură. Aceste înclinații au fost atribuite de la mama lui italiană. La un moment dat în tinerețe a arătat o tendință spre protestantism ca un mijloc de a se răzvrăti. La vârsta de nouă ani, autonumindu-se "un mic hughenot", el a refuzat să participe la Liturghie, a cântat psalmi protestanți surorii sale Margareta (îndemnând-o în tot acest timp să-și schimbe religia și i-a aruncat cartea în foc), și chiar a mușcat de nas o statuie a Sfântului Pavel. Mama lui și-a avertizat ferm copii împotriva unui astfel de comportament, și el nu va mai arăta din nou tendințe protestante. În schimb, el a devenit romano-catolic. Rapoarte care datează de pe timpul său arată că Henric s-a angajat în relații homosexuale cu favoriți de la curte, cunoscuți ca mignons.[3][4] Savantul Louis Crompton oferă dovezi contemporane substanțiale a homosexualității lui Henric al III-lea, și problemele care au rezultat la curte și în politică.[5] Unii istorici moderni contestă acest lucru. Jean-Francois Solnon,[6] Nicolas Le Roux,[7] and Jacqueline Boucher[8] au constatat că Henric a avut mai multe metrese faimoase, fiind bine cunoscut pentru gustul său la femei frumoase, și că nu fost identificați parteneri de sex masculin. Ei au ajuns la concluzia că ideea că el era homosexual a fost promovat de către adversarii săi politici (atât protestanți cât și catolici), care au folosit antipatia lui față de război și de vânătoare pentru a-l descrie ca efeminat și să-i submineze reputația în fața poporului francez.
Totuși, cel mai recent, Gary Ferguson a oferit o evaluare detaliată a lui Henric al III-lea și a curții sale, în contextul unei discuții pe problema homosexualității în Renașterea franceză, și a găsit interpretările lor neconvingătoare. În contrast, Katherine Crawford subliniază că problemele reputației lui Henry au fost cauzate de eșecul său de a produce un moștenitor și prezența puternicei lui mame la curte, combinat cu insistența dușmanilor săi de a pune semn egal între patronaj cu favoritism și lux cu decadența. În 1570 au început discuțiile pentru a aranja căsătoria dintre Henric și regina Elisabeta I a Angliei. Anglia aștepta de la Elisabeta, care avea aproape 37 de ani, să se căsătorească și să aibă un moștenitor. Negocierile au eșuat. Șansele unei căsătorii s-au lovit de diferite viziuni religioase (Henric era catolic, Elisabeta protestantă) și de opinia lui asupra Elisabetei. Henric face referire nedelicate la Elisabeta ca putain publique (curvă publică) și a făcut remarci înțepătoare cu privire la diferența lor de vârstă. Auzind (inexact), că ea șchioapătă din cauza varicelor, el a numit-o "creatură bătrână cu un picior nenorocit".[2] Istoricii consideră că mai degrabă Elisabeta a vrut să stârnească preocuparea Spaniei cu aceste negocieri de căsătorie decât să ia în serios căsătoria. Înainte de urca pe tronul Franței în 1574, Henric a servit ca lider al armatei regale în Războaiele religioase din perioada 1562-1598 împotriva hughenoților și a luat parte la victoriile din Bătălia de la Jarnac (martie 1569) și Bătălia de la Moncontour (octombrie 1569).
În timp ce era încă Duce de Anjou, el a devenit, de asemenea, implicat în complotul din Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572. Deși Henric nu a participat direct, istoricul Thierry Wanegffelen îl vede ca membrul familiei regale cel mai responsabil pentru masacru, care a implicat uciderea a mii de hughenoți. Domnia lui Henric al III-lea ca rege al Franței, ca și cele ale fraților săi mai mari Francisc al II-lea și Carol al IX-lea, pune Franța în criză constantă de religie.
Henric a continuat să aibă un rol activ în războaiele religioase franceze și în 1572/1573 a condus asediul de la La Rochelle, un atac militar masiv asupra orașului hughenot. La sfârșitul lunii mai 1573, Henric a aflat că szlachta poloneză l-a ales ca rege al Poloniei, o țară cu o mare minoritate protestantă și considerațiile politice l-au obligat să negocieze sfârșitul asediului. Negociatorii au ajuns la un acord la 24 iunie 1573 și trupele catolice au încheiat asediul la 6 iulie 1573. 
După decesul regelui Sigismund al II-lea August la 7 iulie 1572, diplomatul francez Jean de Monluc a fost trimis ca reprezentant francez în Polonia pentru a negocia alegerea lui Henric la tronul polonez în schimbul sprijinului militar împotriva Rusiei, asistență diplomatică cu Imperiul Otoman, și subvenții financiare.[10]
La 16 mai 1573, nobilii polonezi l-au ales pe Henric ca primul monarh ales al Comunității polono-lituaniene. Nobilii lituanieni au boicotat alegerile și rămas în grija Consiliul ducal lituanian să confirme alegerea.[11]
O delegație poloneză a mers la La Rochelle să se întâlnească cu Henric care conducea asediul de La Rochelle. Henric a părăsit asediul în urma vizitei lor.[12] La Paris, la 10 septembrie, delegația poloneză a cerut ca Henric să depună jurământul, la Catedrala Notre Dame, să "respecte libertățile tradiționale poloneze și legea cu privire la libertatea religioasă care fusese adoptată în timpul interregnum".[13] Ca condițiile pentru alegerea sa, el a fost obligat să semneze Pacta conventa și articolele Henrician, promițând toleranță religioasă în comunitatea polono-lituaniană.[14]
Henric a fost iritat de restricțiile puterii monarhice în sistemul politic polono-lituanian a Libertății de Aur.[14] Anna Jagiellon, sora regelui decedat Sigismund al II-lea Augustus, a cerut parlamentului polono-lituanian să-l aleagă pe Henric pe baza înțelegerii că Henric s-ar căsători cu Anna după aceea.[15]
În ianuarie 1574 Henric a ajuns la granița Poloniei. La 21 februarie a avut loc încoronarea lui Henric la Kraków.[16] La mijlocul lunii iunie 1574, după ce a aflat de moartea fratelui său, regele Carol al IX-lea al Franței, Henric a părăsit Polonia și s-a întors în Franța.[16] Absența lui Henric a provocat o criză constituțională pe care Parlamentul a încercat să o rezolve notificând-l pe Henric că tronul lui va fi pierdut dacă nu se va întorce din Franța până la 12 mai 1575.[16] Neîntoarcerea sa a determinat Parlamentul să declare tronul vacant.[16]
Scurta domnie a lui Henric la Castelul Wawel din Polonia a fost marcată de un conflict de culturi între polonezi și francezi. Tânărul rege și suita sa au fost uimiți de mai multe practici poloneze și dezamăgiți de sărăcia din mediul rural și climatul aspru al țării.[14] Polonezii, pe de altă parte, se întrebau dacă toți francezii erau preocupați de aspectul lor așa cum părea noul rege să fie.[14]
În multe aspecte, cultura poloneză a avut influențe pozitive în Franța. La Wawel, francezii au văzut noile tehnologii de facilități septice, în care litiera (excremente) erau aruncate în afara zidurilor castelului.[17] La întoarcerea în Franța, Henric a ordonat construirea de astfel de instalații și la Luvru și în alte palate.[17] Alte invenții introduse francezilor de către Polonia a inclus baia reglementată cu apă caldă și rece. Henriic al III-lea (1551-1589) [...] este larg creditat ca fiind cel care a introdus furculița în Franța. Henric a fost încoronat rege al Franței la 13 februarie 1575 la Catedrala Reims. Deși se aștepta să producă un moștenitor după ce s-a căsătorit cu Louise de Lorena la 14 februarie 1575, nici un copil nu a rezultat din uniunea lor.
În 1576, Henric a semnat Edictul de la Beaulieu prin care a garantat multe concesii hughenoților, autorizând cultul "în toate orașele și localitățile regatului, provincii sub dependența și ocrotirea regelui, fără restricții de timp și persoane". În urma acțiunilor sale, activistul catolic Henric I, Duce de Guise a format Liga Catolică. După multe negocieri Henric a fost obligat să anuleze cele mai multe dintre concesiile făcute.
Ambiția lui Henric de Guise țintește tronul Franței. EL pretinde că se trage din Carol cel Mare, iar partizanii săi evidențiază contrastul dintre decăderea familiei capețiene și vigoarea ramurii carolingiene.
În 1584, fratele mai mic al regelui și moștenitorul prezumptiv la tron, Francisc, Duce de Anjou, a murit. Conform Legii Salice următorul moștenitor la tron era protestantul Henric de Navara, un descendent al regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt. La sfaturile mamei sale, Henric al III-lea se apropie de Liga Catolică și emite un edict de suprimare a protestantismului și alte concesii. La 9 septembrie, Papa Sixt al V-lea declară pe Henric de Navara privat de toate drepturile sale la tron.
Henric de Navara obține la 20 octombrie 1587 o strălucită victorie asupra trupelor regale conduse de ducele de Joyeuse. Regele înclină către o înțelegere cu vărul său de Navara și îi interzice ducelui de Guise să vină la Paris. În ciuda interdicției acesta își face o intrare triumfală la 9 mai 1588. Este semnalul Zilei Baricadelor (12 mai 1588) în urma căreia lui Henric al III-lea nu-i rămâne decât fuga. Regina mamă moare la 5 ianuarie 1589 iar regele se apropie de vărul său de Navara pentru a înfrunta violențele Ligii catolice. În acest timp, la Paris, cei șaisprezece [19] reprezentanți ai cartierelor au format un guvern revoluționar sub conducerea ducelui de Mayenne, fratele ducelui de Guise.
Armata regală unită cu armata protestantă au venit să asedieze Parisul la sfârșitul lunii iulie. În aceste împrejurări, iacobinul Jacques Clément l-a înjunghiat la Saint-Cloude pe regele Franței în ziua de 31. Înainte să moară la 2 august Henric al III-lea îl recunoaște pe Henric de Navara ca urmaș.
* 1691: Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (15 iulie 1646 – 2 august 1691), a fost duce de Saxa-Gotha-Altenburg. A fost al patrulea fiu al Ducelui Ernest I de Saxa-Coburg-Altenburg și a Elisabetei Sofia de Saxa-Altenburg, însă fiul cel mare în viață. Când Ernst a moștenit ducatul de Saxa-Altenburg (1672), el l-a numit pe Frederic regent al ducatului. În 1674 Ernst, care era bolnav, l-a numit pe Frederic regent al tuturor landurilor. După decesul tatălui său (1675), Frederic și-a asumat tronul ambelor ducate. Totuși, pe baza dreptului casei familiei sale, el a trebuit să permită celor șase frați mai mici să ia parte la guvernare. La început, au fost de acord pentru o guvernare în comun a celor șapte frați la Schloss Friedenstein; acest aranjament a durat însă numai până în 1676.
Ulterior, au început negocierile pentru împărțirea moștenirii paternă. Acest lucru a fost realizat la 24 februarie 1680; Frederic a păstrat Gotha, Tenneberg, Wachsenburg, Ichtershausen, Georgenthal, Schwarzwald, Reinhardsbrunn, Volkenrode, Oberkranichfeld, Orlamünde, Altenburg și Tonna. Aceste orașe au format practic ducatul vechi de Saxa-Gotha-Altenburg.
Frederic a continuat munca tatălui său. În scopul de a preveni litigii viitoare între urmașii lui, el a stabilit în 1685 dreptul primului născut pe linei masculină (cu acord imperial acordat în 1688). În jurul anului 1680 el s-a stabilit la Friedrichswerth Lustschloss, în apropiere de Erffa, la aproximativ 20 km de Gotha, care a fost redenumit în onoarea lui, Friedrichswerth.
În 1683 Frederic a creat (există și astăzi) Teatrul din Gotha (Gothaer Schloßtheater). Jurnalele ținute de Frederic au devenit una dintre cele mai importante surse ale timpului său. El a luat parte la Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman și la Războiul Marii Alianțe împotriva Franței. A ruinat finanțele ducatelor mici folosindu-le pentru a menține o armată permanentă, care în momentul morții sale număra peste 10.000 de oameni. Frederic s-a căsătorit prima dată la 14 noiembrie 1669, la Halle cu Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels. Ei au avut opt copii:
- Anna Sophie (n. 22 decembrie 1670, Gotha – d. 28 decembrie 1728, Rudolstadt); s-a căsătorit la 15 octombrie 1691 cu Louis Frederick I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
- Magdalene Sibylle (n. 30 septembrie 1671, Gotha – d. 2 martie 1673, Altenburg).
- Dorothea Marie (n. 22 ianuarie 1674, Gotha – d. 18 aprilie 1713, Meiningen); s-a căsătorit la 19 septembrie 1704 cu Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen.
- Fredericka (n. 24 martie 1675, Gotha – d. 28 mai 1709, Karlsbad); s-a căsătorit la 25 mai 1702 cu Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst.
- Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. 28 iulie 1676, Gotha – d. 23 martie 1732, Altenburg).
- Johann Wilhelm (n. 4 octombrie 1677, Gotha – ucis în bătălie, Toulon, 15 august 1707), general imperial.
- Elisabeta (n. 7 februarie 1679, Gotha – d. de variolă, 22 iunie 1680, Gotha).
- Johanna (n. 1 octombrie 1680, Gotha – d. 9 iulie 1704, Strelitz); s-a căsătorit la 20 iunie 1702 cu Adolf Frederic al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz.
La 14 august 1681, la Ansbach, Frederic s-a recăsătorit cu Christine de Baden-Durlach. Cuplul nu a avut copii.
| Frederic I | |
| Duce de Saxa-Gotha-Altenburg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 iulie 1646 Gotha |
| Decedat | (45 de ani) Friedrichswerth |
| Înmormântat | Friedenstein Castle[*]  |
| Părinți | Ernest I, Duce de Saxa-Gotha Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg |
| Frați și surori | Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[*] Albrecht, Duce de Saxa-Coburg Ernest Bernhard I Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Heinrich |
| Căsătorit cu | Magdalena Sibylle de Saxa-Weissenfels Christine de Baden-Durlach |
| Copii | Anna Sophie, Prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt Prințesa Magdalene Sibylle Dorothea Marie, Ducesă de Saxa-Meiningen Fredericka, Prințesă de Anhalt-Zerbst Frederic II Prințul Johann Wilhelm Prințesa Elisabeta Johanna, Ducesă de Mecklenburg-Strelitz |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Gotha-Altenburg |
| Duce de Saxa-Gotha-Altenburg | |
| Domnie | 1675–1691 |
| Predecesor | Titlu nou |
| Succesor | Frederic II |
· 1776: Louis François de Bourbon, Prinț Conti (13 august 1717 – 2 august 1776) a fost Prinț Conti din 1727 până la moartea sa. Tatăl său a fost Louis Armand al II-lea, Prinț Conti iar mama Louise Élisabeth de Bourbon, nepoată a regelui Ludovic al XIV-lea. Ca membru al Casei de Bourbon, a fost Prinț de sânge.
| Louis François de Bourbon | |
| Prinț de Conti | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Louis François de Bourbon |
| Născut | 13 august 1717 Paris, Franța |
| Decedat | (58 de ani) Paris, Franța |
| Părinți | Louis Armand al II-lea Louise Élisabeth de Bourbon |
| Frați și surori | Louise Henriette de Bourbon |
| Căsătorit cu | Louise Diane d'Orléans |
| Copii | Louis François Joseph de Bourbon |
| Cetățenie |  Franța |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | diplomat politician personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Conte |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
| Grand prior of France[*] | |
| Domnie | – |
| Predecesor | Jean Philippe d'Orléans[*] |
| Succesor | Charles Ferdinand, Duce de Berry |
· 1788: A murit pictorul Thomas Gainsborough, renumit portretist si peisagist englez; (n. 14.05.1727). A fost membru fondator al Academiei Regale britanice (înființată pe 10 decembrie 1768).
Foarte apropiat de sufletul lui Thomas este fratele său mai mare, John, un inventator nenorocos, care concepe tot timpul diferite mașinării, din ce în ce mai ciudate. La vârsta de 13 ani, Gainsborough va pleca la Londra pentru a se iniția în arta picturii. În anul 1740, devine ucenic la gravorul și ilustratorul Hubert Francois Gravelot care locuia de câțiva ani la Londra.
.jpg)
Învață foarte repede, este receptiv și, în scurtă vreme, maestrul îi va încredința calfei executarea celor mai importante detalii din operele sale. Descoperă subtilitatea picturii franceze și stilul rococo. Frecventează, de asemenea, cursurile academiei St. Martin’s Lane. În jurul anului 1745, Thomas Gainsborough, care are acum 18 ani, frecventează atelierul de la Hatton Garden. În timpul anilor petrecuți la Londra face dese călătorii acasă pentru a-și vedea părinții și frații. În timpul unei astfel de călătorii o va cunoaște pe Margaret Burr, viitoarea lui soție. Căsătoria va avea loc pe 15 iulie 1746 la Londra. Pictorul avea pe atunci numai 19 ani, iar soția lui, cu un an mai puțin. În anul 1748, după moartea tatălui său, pictorul se va întoarce cu soția la Sudbury. În scurtă vreme i se vor naște două fiice – Mary, în anul 1748, și Margaret, în 1752. Și la Sudbury artistul pictează tot peisaje care oglindesc în mod cert influențele maeștrilor olandezi, pe care îi admira atât de mult. În anul 1752, se vor muta la Ipswich, o mică localitate situată la 25 km de Sudbury, unde va închiria o căsuță pe Lower Brook Street. Pictează portretele aristocraților și burghezilor din partea locului. În anul 1759 se stabilesc la Bath, unde devine un portretist foarte căutat. În 1761 Gainsborough își expune tablourile la Asociația Artiștilor Londonezi. Devine membru fondator al Academiei Regale, care este înființată pe 10 decembrie 1768.
În anul 1774, va părăsi Bath-ul și se va muta împreună cu familia la Londra. După câțiva ani de lucru în capitală, Gainsborough va deveni pictorul favorit al familiei regale. Acest lucru îi va garanta nu numai o poziție de seamă în societatea londoneză, dar îi va aduce și nenumărate comenzi. Pictorul suporta cu greu jocul aparențelor care caracterizează viața din înalta societate. Îl iritau conversațiile sterile și petrecerile zgomotoase. Prefera să se odihnească desenând sau cântând la violoncel, deoarece ere un bun interpret. Cei mai apropiați prieteni ai pictorului erau compozitorul Carl Friederich Abel și muzicianul Johann Christian Bach. Ambele fiice ale lui Gainsborough cântau la instrumente – Margaret la clavecin, iar Mary la chitară. Ginerele lui Gainsborough va fi, de asemenea, muzician. În 1784, pictorul se ceartă din nou cu Academia Regală; din acel moment, Gainsboroug nu va mai expune la Academie. În fiecare an, în lunile de vară, amatorii de artă vor putea admira tablourile la reședința sa de la Schomberg House. Într-una din zilele anului 1787, pictorul, care se apropie de 60 de ani, observă pe gât o umflătură care va deveni cu timpul mai dureroasă. În primăvara anului 1788, medicii îi confirmă artistului faptul că are cancer. După o odihnă de câteva săptămâni la Richmond, Gainsborough se simte puțin mai bine și se întoarce la Londra. Moare în plină glorie pe 2 august, la vârsta de 61 de ani. Este înmormântat la cimitirul din Kew. Le lasă soției și fiicelor un mare număr de peisaje nevândute, care sunt expuse în încăperile locuinței de la Schomberg House.
Principalele pânze
- Discuție în parc (1745-1746)
- Peisaj cu copaci, colibă și măgari (cca. 1748)
- Lady Alston (cca. 1760)
- Domnișoarele Sloper (cca. 1784)
- Plimbarea de dimineață (cca. 1785)
- Mrs. Sarah Siddons (1785)
Thomas Gainsborough 
Thomas GainsboroughDate personale Născut [1][2][3]
Sudbury, Regatul Marii BritaniiDecedat (61 de ani)[1][4][2][5]
Londra, Regatul Marii BritaniiÎnmormântat St Anne's Church[*] Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer) Cetățenie 
Regatul Unit Ocupație pictor Activitate Studii Sudbury Grammar School[*], Hubert-François Gravelot[*] Opere importante Sir George Chad, Baronet of Thursford[*], Sarah Rowlls Chad[*], Mr and Mrs Andrews[*
* 1810: Prințesa Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld, Ducesă de Saxonia (24 septembrie 1731 – 2 august 1810) a fost ducesă germană. A fost fiica lui Francisc Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a Prințesei Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt (1700–1780).
| Charlotte Sophie | |
| Prințesă de Mecklenburg-Schwerin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 24 septembrie 1731 Coburg |
| Decedată | (78 de ani) Schwerin |
| Înmormântată | Schelfkirche[*] |
| Părinți | Francisc Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt |
| Frați și surori | Frederica Caroline de Saxa-Coburg-Saalfeld Josias de Saxa-Coburg Johann Wilhelm von Sachsen-Coburg-Saalfeld[*] Christian Franz von Sachsen-Coburg-Saalfeld[*] Ernst Frederick, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld |
| Căsătorită cu | Ducele Louis de Mecklenburg-Schwerin |
| Copii | Friedric Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Mecklenburg-Schwerin Casa de Wettin |
A fost promotorul geometriei moderne și a efectuat studii profunde în matematică și inginerie devenind academician. A participat la Revoluția franceză și a deținut diferite funcții politice.
Nicolas Léonard Sadi Carnot, pionier al termodinamicii a fost fiul său. De asemenea, nepotul său, Marie-François-Sadi Carnot, a fost președinte al Franței. S-a născut la Noray (Côte d'Or) într-o familie modestă. Studiile le-a făcut într-un colegiu iezuit pregătindu-se pentru cariera sacerdotală, apoi și-a continuat studiile pentru a deveni inginer.
În 1789 a intrat în corpul inginerilor militari în grad de căpitan. Carnot s-a remarcat prin cercetările efectuate în domeniul analizei diferențiale. A pus bazele geometriei de poziție, precursoarea topologiei de astăzi.
A contribuit la dezvoltarea geometriei sintetice alături de Dupin.
A simplificat soluția lui Lagrange și a generalizat-o pentru un poligon arbitrar cu n laturi. A efectuat cercetări asupra tetraedrului. De numele său se leagă o generalizare a teoremei lui Pitagora. Carnot a definit mecanica ca "teorie a forțelor și a mișcării", relevând caracterul experimental al acestei științe.
A formulat prima definiție analitică a principiului vitezelor virtuale și a stabilit teoria asupra pierderii de energie prin ciocnire elastică, teorie care îi poartă numele și care a fost demonstrată riguros de către Lagrange și Coriolis.
Carnot a aplicat calculul mecanic în unele lucrări de fortificații. În 1791 este ales în Adunarea Națională a Franței, în Comitetul Legislativ și în Consiliul Militar. În anul următor, este desemnat președinte al Convenției Naționale și a susținut condamnarea la moarte a regelui Ludovic al XVI-lea, ceea ce, ulterior, a avut consecințe asupra vieții personale.
La vârsta de 40 de ani, Carnot ajunge la apogeul vieții sale politice, devenind generalissimul armatelor republicane și organizând rezistența forțelor armate. În 1793 este ales în Comitetul Salvării Publice, iar doi ani mai târziu ca membru al Directoratului. Ca urmare a loviturii de stat din 1798, Carnot a fost înlăturat din funcțiile pe care le deținea în acel timp și este nevoit să plece în exil, unde își petrece ultimii ani din viață.
În 1813, în timpul Campaniei din Rusia, Carnot și-a oferit serviciile pentru apărarea patriei, iar în 1814 s-a acoperit de glorie la apărarea orașului Anvers.
| Lazare Carnot | |
 Lazare Carnot | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Lazare Nicolas Marguérite Carnot |
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7][8][9] Nolay, Côte-d'Or, Franța |
| Decedat | (70 de ani)[1][2][3][10][4][5][6][7][8][9] Magdeburg, Regatul Prusiei[11] |
| Înmormântat | Panthéon |
| Copii | Nicolas Léonard Sadi Carnot Hippolyte Carnot[*] |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | matematician politician inginer militar[*] ofițer fizician inginer poet |
| Activitate | |
| Partid politic | The Plain[*] |
| Premii | Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Knight of the Royal and Military Order of Saint Louis[*] nume înscrise sub Arcul de Triumf din Paris[ |
· 1827 - A încetat din viaţă William Blake, poet, vizionar, pictor şi tipograf englez. Într-un sondaj de opinie organizat de BBC în anul 2002, Blake a fost votat al 38-lea pe o listă conţinând 100 dintre cei mai importanţi britanici ai tuturor timpurilor: "Cântecele experinţei ", "Revoluţia franceză", "Europa: carte profetică" (n. 28 noiembrie 1757).
* 1877: Karl Friedrich von Steinmetz (n. 27 decembrie 1796 - d. 2 august 1877) a fost un feldmareșal prusac, mai târziu german (după 1871). S-a născut la 25 decembrie 1796 în Eisenach iar educația a primit-o la corpurile de cadeți din Kulmerskom și Berlin.
În campaniile de 1813 și 1814, Steinmetz ca locotenent în 1 corp de infanterie al lui Wartenburg, a luat parte la mai multe bătălii împotriva francezilor, pentru curajul în luptă fiind distins cu Crucea de Fier.
În 1819, a fost transferat la Regimentul al 2-lea de Gardă, la care a servit pentru o perioadă scurtă de timp; în anul următor a fost repartizat la școala militară Belinsky, iar în 1824 a fost admis la Departamentul topografic al Statului Major General prusac. În 1828, Steinmetz a fost ridicat la rang de căpitan. După ce în 1839 a fost promovat maior, Steinmetz a fost numit comandant al batalionului Düsseldorf Landwehr iar în 1841 comandant al batalionului-gardă de rezervă Spandau.
În campania din 1848 împotriva danezilor Steinmetz a comandat al 2-lea batalion și apoi regimentul al 32-lea, fiind decorat cu ordinul "Pour le Mérite". Cu puțin înainte de sfârșitul ostilităților Steinmetz a fost promovat colonel iar în 1851 a fost numit director al Corpului de Cadeți din Berlin. În 1854, a fost promovat la gradul de colonel și desemnat comandant militar la Magdeburg, după care a devenit general-maior, iar șase luni mai târziu a fost ridicat până la general-locotenent pe când comanda divizia 1 la Königsberg. În 1862 a fost numit comandant al corpulului al 2-lea de armată, iar din 1864, al celui de-al 5-lea.
În fruntea Corpului al 5-lea Steinmetz a luat parte la războiul contra Austriei, și a învins la Nachod, Skalitz și Schweinschädel. El de asemenea a avut o contribuție însemnată la victoria decisivă în bătălia de la Königgrätz. De atunci, Steimetz împreună cu Moltke au fost considerați unii dintre generalii prusaci cei mai străluciți.
De la începutul războiului franco-prusac Steinmetz a preluat comanda Armatei 1 și a luptat în bătăliile de la Spicheren și Borny-Colombey. În timpul bătăliei de la Gravelotte o acțiune neglijentă a lui Steimetz a dus la pierderi masive în rândul efectivelor trupelor prusace, motiv pentru care armata sa a fost plasată sub supravegherea directă a prințului Friedrich Karl În timpul asediului Metz-ului, neînțelegerile dintre Steimentz și prinț au dus în final la eliminarea de pe teatrul de operațiuni a celui dintâi prin numirea sa în funcția de guvernator general în Poznan.
Imediat după război, după ce a fost ridicat la rangul de feldmareșal și s-a retras din rândurile armatei, a trăit în Görlitz. Steinmetz a murit la 4 august 1877 în Bad Landeck, unde se afla la tratament.
| Karl Friedrich von Steinmetz | |
 Karl Friedrich von Steinmetz | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Eisenach, Saxa-Eisenach[1] |
| Decedat | (80 de ani)[2] Lądek-Zdrój, Polonia |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Ocupație | ofițer politician |
| Activitate | |
| Ramura | Armata Prusacă |
| Gradul | general |
| Bătălii / Războaie | Războaiele napoleoniene Primul Război Germano-Danez Războiul Austro-Prusac Războiul franco-prusac |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Pour le Mérite Ordinul Vulturului Negru[*] Order of St. George, 3rd class[*] Order of the Red Eagle 1st Class[ |
· 1921: A murit marele tenor italian Enrico Caruso; (n. 1873). Si-a castigat faima internationala odata cu debutul sau, in 1902, pe scena Operei din Monte Carlo, in rolul Rodolpho din “Boema” de Puccini. A cantat pe scenele celor mai importante opere din lumea intreaga. A fost angajat, mai multe stagiuni, la Metropolitan Opera House din New York; (n. 25.02.1873).
· 1922: Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului (n. 1847). Inca în 1861 profesorul german Johann Philipp Reis, descoperise un „aparat de vorbit la distanță” care funcționa, mulțumindu-se cu acesta și fără a căuta perfecționarea lui. Alexander Graham Bell a experimentat cu aparatul inventat de profesorului german Johann Philipp Reis care isi si denumise aparatul „Telephon” si este inventatorul initial a aparatului de telefon construit in Germania deja in octombrie 1861. Bell a depus pe data de 14 Februarie 1876 cererea de patent in America, dar patentul acordat gresit lui Bell aparatul lui nu putea sa functioneze niciodata, fapt care a dus la mari controverse. Acordarea falsa a patentului lui Graham Bell are loc cu câteva ore înaintea lui Elisha Gray, care perfecționase aparatului construit de profesorul de fizică Reis si a prezentat spre deosebire de Bell un aparat in stare de funcționare. Bell a prezentat si el un aparat in stare de functionare mult mai târziu, iar acest aparat nu era construit dupa patentul care ii fusese acordat inițial.
· 1923: A murit Warren G. Harding, al 29-lea preşedinte al SUA, între anii 1921-1923; (n 1865).
* 1924: Nicolae cavaler de Wassilko, uneori Nikolai Wassilko[1][2] (oficial în germană Nikolaus Ritter von Wassilko, în ucraineană Микола Василько, transliterat Mîkola Vasîlko) (n. 25 martie 1868, Lucavăț, Bucovina, Imperiul Austriac - d. 2 august 1924, Bad Reichenhall, Germania, înmormântat la Berlin-Tegel din familia Wassilko, a fost un proprietar de terenuri din Bucovina, jurist, reprezentant al rutenilor bucovineni în Dieta Bucovinei (1898-1918) precum în Reichsratul austriac (1907-1918) și din 1919 diplomat. El a fost unul dintre susținătorii instituirii unui stat ucrainean în teritoriile locuite de ruteni din Imperiul Austro-Ungar. A deținut funcții diplomatice ale statelor ucrainene efemere instituite după primul război mondial.
* 1931: Ștefan Gh. Longinescu (n. 5/12 octombrie 1865, Focșani - d. 2 august 1931, București) a fost un jurist român, membru corespondent al Academiei Române (din 1910). A fost profesor de drept roman la universitățile din Iași și București. A scris și lucrări de istoria dreptului. Ștefan Gh. Longinescu s-a născut în anul 1865, într-o familie de negustori. A fost fiul Rusandrei (1843-1925) și al lui Gheorghe Loginescu, care a avut prima fabrică de ceară din Focșani.[1] și frate cu Gheorghe Gh. Longinescu (1869-1939). A făcut studii gimnaziale la Focșani, liceale și universitare la Iași, unde absolvă Facultatea de Drept și își ia licența în știinte juridice cu o teză despre "Garanția de evicțiune în dreptul roman și român".
* 1924: Nicolae cavaler de Wassilko, uneori Nikolai Wassilko[1][2] (oficial în germană Nikolaus Ritter von Wassilko, în ucraineană Микола Василько, transliterat Mîkola Vasîlko) (n. 25 martie 1868, Lucavăț, Bucovina, Imperiul Austriac - d. 2 august 1924, Bad Reichenhall, Germania, înmormântat la Berlin-Tegel din familia Wassilko, a fost un proprietar de terenuri din Bucovina, jurist, reprezentant al rutenilor bucovineni în Dieta Bucovinei (1898-1918) precum în Reichsratul austriac (1907-1918) și din 1919 diplomat. El a fost unul dintre susținătorii instituirii unui stat ucrainean în teritoriile locuite de ruteni din Imperiul Austro-Ungar. A deținut funcții diplomatice ale statelor ucrainene efemere instituite după primul război mondial.
Nicolae s-a născut în satul Lucavăț din Bucovina, Austro-Ungaria). Provenea din familia bucovineană Wassilko care a fost înnobilată în rangul de cavaleri de statul austriac (1788), ocazie cu care s-a schimbat numele din cel de Vasilco în cel de von Wassilko. În lucrarea "Istoria Bucovinei", istoricul Ion I. Nistor afirmă că Wassilko era de origine română.[3]
Tatăl său a fost cavalerul Nicolae de Wassilko (n. 4 octombrie 1839 – d. 1892), iar mama sa baroneasa Aglaia de Petrino-Armis, de origine basarabeană. El a fost nepotul lui Dimitrie (n. 16 octombrie 1796 - d. 1856) și a Smarandei de Zotta (n. 16 iulie 1807 – d. 25 aprilie 1878), frate cu baronul Iordachi Wassilko de Serecki. (Smaranda a fost sora medicului Mihai cavaler de Zotta). Mama sa a murit timpuriu, când Wassilko era încă minor. Deși locul său de naștere se afla în partea ruteană a Bucovinei, el nu cunoștea nici un cuvânt în limba rusă sau în limba ucraineană.[4]
Nicolae a fost căsătorit de două ori, prima dată, în 1892, cu Olga de Gherghely (Gherghel). Perechea a avut patru copii: Amilcar (1894-1965), Vera (n. 1896, Cernăuți - d. 25 mai 1984, Folkestone, Kent), Tatiana (1897-1977) și Nadejda (1899-1977). După moartea timpurie a nevestei sale a luat de soție pe Jetty Winkler (alias Gerda Walden), o cântăreață vieneză de cabaret dintr-o familie evreiască, de care s-a povestit, că ea ar fi fost mai înainte o amantă al Șahului iranez.[5][6]
Deși i-a plăcut să fie denumit „baron”, el a deținut doar titlul de cavaler. Și fiica sa Vera, o prietenă, poate chiar amantă în același timp model al cunoscutului pictor Christian Schad (1894-1982), s-a numit fără drept baroneasă.
| Nicolae cavaler de Wasssilko | |
 Nicolae cavaler de Wassilko | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 25 martie 1868 Lucavăț, Raionul Vijnița, Austro-Ungaria |
| Decedat | 2 august 1924 (56 de ani) Bad Reichenhall, Germania |
| Înmormântat | Berlin |
| Părinți | Nicolae de Wassilko, Aglaia de Petrino-Armis |
| Naționalitate | .svg){kind=small} Austro-Ungaria;  română |
| Cetățenie | Austro-Ungaria;  Ucraina |
| Ocupație | jurist politician diplomat |
| Membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac | |
A practicat avocatura, e apoi judecător de ocol, supleant la tribunal, judecător de instrucție la Galați și chimist în Laboratorul lui Petru Poni. Studiază matematicile superioare cu profesorul Climescu, apoi cu Melik și Țoni, studiu care îi deschid mai târziu interesul pentru logica judiciară și arhitectura dreptului. În 1895 pleacă, prin concurs, la specializare în Germania, un an mai târziu obținând la Berlin doctoratul. După ce funcționează ca profesor de drept la Iași, ocupă Catedra de Drept roman a Facultății de Drept din București, asigurând, din 1908, și cursul de Istoria dreptului românesc.
| Ștefan Gh. Longinescu | |
 Ștefan Gh. Longinescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (65 de ani) |
| Ocupație | universitar[*] |
Modifică date / text  | |
 Membru corespondent al Academiei Române |
|---|
· 1934: A murit Paul von Hindenburg (n.2.10.1847); feldmareşal şi om politic german, militar de cariera, presedinte al Reichului (1925-1934). Dupa moartea lui Hindenburg, Hitler a avut calea deschisa catre acapararea suprematiei politice in Germania. Adolf Hitler, devenit Führer (conducator suprem) al Germaniei, a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de- al Doilea Război Mondial, şi de punere în aplicare a unui plan de exterminare în masă a evreilor şi altor “indezirabili” din Germania si din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor sai politici. S-a sinucis la 30 aprilie 1945, cu cateva zile inainte de victoria totala a coalitiei antinaziste.
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
CONTINUĂ ÎN B. 2.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu