REVISTA MEA DIN 1 SEPTEMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 1 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

* 870: Abū 'Abd Allah Muhammad ibn Ismail ibn Ibrāhīm ibn al-Mughirah ibn Bardizbah al Ju'fī al-Bukhari (în limba arabă: أبو عبد الله محمد بن اسماعيل بن ابراهيم بن المغيرة بن بردزبه الجعفي البخاري )(n. 19 iulie 810 - d. septembrie 870), Bukhārī ( în limba persană: بخاری), numit Imam al-Bukhari sau Imam Bukhari^[2], învățat al tradiției islamice orale - Hadith- adică (muhaddis), și comentator al Coranului (mufaris), de origine persană, care a activat în timpul Califatului Abbasid.El a realizat cea mai cunoscută culegere de hadisuri, cunoscută sub numele de Sahih al-Bukhari și considerată de către majoritatea musulmanilor drept una dintre cele mai autentice (Sahih) compilații de hadisuri. El a scris, de asemenea, cărțile Al-Adab al-Mufrad( الآدب المفرد )

Muhammad ibn Isma`il al-Bukhari al-Ju`fi s-a născut după rugăciunea Jumu'ah de vineri, 13 Shawwal 194 AH (19 iulie 810), în orașul Buhara pe atunci în Khorasan (în prezent în Uzbekistan)^[2][4] și a murit într-o vineri seara, în noaptea de sărbătoarea Fitr, la vârsta de 62 ani(A.H) fără 13 zile, 29 Ramadan 256/870.

Tatăl său, Ismail ibn Ibrahim, și el învățat în domeniul Hadith-ului, a fost un elev al lui Malik ibn Anas. Unii cărturari irakieni au povestit hadisuri relatate de el

Străbunicul lui Bukhari, al-Mughirah, care provenea dintr-o familie de persani zoroastriști, s-a stabilit în Buhara, după ce s-a convertit la islam sub înrâurirea guvernatorului Buharei, Yaman al-Ju`fi. Așa cum era obiceiul, ca musulman prozelit el a devenit un apropiat - Mawla - al lui Yaman, și familia sa a continuat să poarte numele mentorului său „al-Ju`fi ”.^[2][4][5]

Tatăl lui Al-Mughirah, Bardizbah, este ultimul strămoș cunoscut al lui Bukhari după majoritatea cercetătorilor și istoricilor. El a fost un zoroastrist și a murit ca adept al acestei religii. Subki este singurul învățat care se referă la tatăl lui Bardizbah, spunând că se numea Bazzabah (persană: بذذبه).^[2]

De asemenea, istoricii nu au găsit informații cu privire la bunicul lui Bukhari, Ibrahim ibn al-Mughirah

O reproducere a călătoriilor Imamului Al Bukhari prin Orientul Mijlociu pentru a culege tradiția orală islamică Hadith

Istoricul al-Dhahabi a descris anii de școala ai lui Muhammad al-Bukhari:

{{citat|A început să studieze Hadis în anul 205 (A.H.). A memorat de copil scrierile lui ['Abdullah] ibn al-Mubaarak. A fost crescut de mamă, pentru că tatăl său a murit când el era prunc în leagăn. A călătorit împreună cu mama și fratele său în anul 210, după ce a apucat să audă numeroase povestiri din tradiția regiunii lor. A început să redacteze cărți și să aștearnă în scris hadisuri încă de când era adolescent. El a spus

„„Când am împlinit optsprezece ani, am început să scriu despre tovarășii Profetului (Sahabah) și discipolii mai târzii (Tabi‘un) și despre spusele lor. Era în timpul lui 'Ubaid Allah ibn Musa ^[6]. În acea perioadă, la mormântul Profetului pe timp de noapte cu lună plină, am scris, de asemenea, o carte de istorie .”^[7]”

La vârsta de șaisprezece ani, Muhammad al-Bukhari, împreună cu fratele său și cu mama sa, a făcut pelerinajul la Mecca. De acolo, el a plecat într-un șir de călătorii pentru a-și spori cunoștințele despre Hadith. A trecut prin toate centrele importante de învățare islamice din timpul său, a vorbit cu alți învățați și a făcut schimburi de informații cu privire la Hadith. Se spune că a preluat informații de la peste o mie de oameni și că a asimilat peste 600.000 de mărturii din tradiție, pe care le-a reprodus în peste 100.000 de povestiri.

După șaisprezece ani de absență s-a întors în Buhara, unde a terminat culegerea al-Jami 'as-Sahih, cuprinzând 7.275 tradiții judiciare verificate, aranjate în capitole, pe baza cărora a stabilit un sistem complet de jurisprudență.

Cartea sa este foarte apreciată în rândul musulmanilor suniți, și considerată drept cea mai importantă colecție de hadithuri autentice, chiar înaintea cărților Muwatta Imam Malik și Sahih Muslim pe care le-a scris discipolul său, Muslim ibn al-Hajjaj. Cei mai mulți cercetători suniți consideră că este a doua carte ca însemnătate după Coran mai ales în termeni de autenticitate. De asemenea, el a scris și alte cărți, inclusiv al-Adab al-Mufrad, care este o culegere de hadithuri legate de etică și maniere, precum și încă două cărți care conțin biografii ale povestitorilor de hadithuri.

În anul 864/250, s-a stabilit la Nishapur, unde l-a întâlnit pe Muslim ibn al-Hajjaj. Acesta este considerat elevul său, ulterior autor al culegerii de hadithuri Sahih Muslim, care este considerată a doua ca însemnătate după cea a lui al-Bukhari. Din motive politice a fost nevoit să se mute la Khartank, un sat de lângă Samarkand, unde a murit în anul 870/256.

Bukhari a scris trei lucrări despre povestitorii de hadithuri: "Scurt compendiu al povestitorilor de hadith" (al-Tarikh Al-Saghir),, "Compendiu mijlociu" (al-Tarikh al-Awsat) și "Compendiu mare" (al-Tarikh al-Kabīr). Compendiul Marea fost publicat și are o formă certificată, canonică. Cel mijloiciu a fost considerat ca o formă abreviată și a publicat ca atare. Compendiul scurt încă nu a fost găsit^[8]. O altă carte al-Kuna, este dedicată patronimelor, având ca obiect identificarea persoanelor cunoscute în general ca "Tatăl lui cutare-și-cutare" . Apoi, există o carte scurtă despre povestitorii mai puțin dotați: al-Ḍu'afā al- Saghir.

Două din scrierile lui Bukhari dedicate Hadithului s-au fost păstrat până în zilele noastre: al-Adab al-mufrad(„cartea dedicată problemelor de respect și decență”) și al-Jāmi' al-Musnad Al-Sahih al-Mukhtaṣar min Umur Rasul Allāh wa sunnanihi wa ayyāmihi („Colecție prescurtată de relatări orale și lanțul transmiterii lor din vremea Profetului, referitoare la Profet, la faptele și la vremurile sale”)- cunoscută, de asemenea, sub numele de Sahih al-Bukhari.

Bukhari a fost continuatorul școlii Shafi'i de gândire în jurisprudență islamică^[9], deși și membrii școlilor Hanbali și Zahiri pretind același lucru

Muhammad ibn al-Bukhari Ismail محمد بن اسماعيل البخاري

·         1067: A decedat Balduin al V-lea (n.19 august 1012), conte de Flandra din anul 1035, pana la moarte. Între anii 1060-1067, Balduin a fost coregent, alături de Anna de Kiev, al nepotului său prin căsătorie, regele minor Filip I al Frantei.

·         1159: A murit papa Adrian al IV-lea, singurul papă al Romei de nationalitate engleză. Numele lui de nastere era: Nicholas Breakspear.
* 1552: Ștefan Rareș (Ștefan cel Tânăr^[1] sau Ștefăniță^[2]) (n. 1531 - d. 1 septembrie 1552, Țuțora^[3].) a fost domn al Moldovei între 24 mai 1551și 1 septembrie 1552, uns domn la data de 11 iunie 1551. A fost al doilea fiu al lui Petru Rareș din căsătoria cu despina Elena Ecaterina Brancovici

Aliat cu turcii, a trecut pasul Oituzului în Transilvania, devastând secuimea si Sibiul, însă pe drumul de întoarcere a fost bătut de generalul Giovanni Battista Castaldo și Ștefan Báthory, care i-au luat prada. Ca printr-o minune a izbutit sä-și salveze viața. Întors la scaun, s-a înconjurat de dregători turci și a dus o viață turcească, dușmănindu-se cu polonezii.^[4]

A fost ucis de un grup de boieri conspiratori la ordinele generalului Castaldo, în timpul unei vânători la podul de la Țuțora, pe prundul Prutului în noaptea de 1 septembrie 1552.^[5] și a fost înmormântat, în grabă, în partea stângă a gropniței din biserica Mănăstirii Probota, alături de tatăl, Petru Rareș, ctitor al lăcașului în anul 1530, și mama sa^[6].

Cronicarul Azarie, despre moartea lui Ștefan Rareș^[7]:

„...a fost tăiat în chip vrednic de milă, sub cort, vai ca pe un miel ... Altceva n-a spus nimic, decât aceste cuvinte: „o, săracă dreptate, pe tine te plâng și de tine suspin, căci tu ai pierit și ai murit înainte de mine”. Și zăcea pe pământ acoperit de sânge.^[8]”

Mormântul lui Ştefan Rareş în biserica Mănăstirii Probota.

Inscripția pietrei sale funerare arată că a fost amplasată de sora sa, Doamna Roxanda, fiica lui Io Petru voievod, iar doamnă lui Io Alexandruvoievod, „împodobind” astfel groapa aceasta fratelui ei Ștefan voievod, care s-a strămutat la veșnicele lăcașuri în anul 7060, sept. 1

Ștefan Rareș

Domn al Moldovei

Ștefan Rareș și mama sa Elena Date personale Născut 1531 Decedat 1 septembrie 1552 Țuțora Părinți Petru Rareș Elena Rareș  Frați și surori Doamna Chiajna Ruxandra Lăpușneanu Iliaș al II-lea Rareș Iancu Sasul  Cetățenie  Moldova  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Mușatini Domnie Domnie 24 mai 1551 - 1 septembrie 1552 Predecesor Iliaș Rareș Succesor Ioan Joldea

·         1557: A decedat exploratorul francez Jaques Cartier (n.31 decembrie 1491) A fost primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit fluviul Sf.Laurentiu din America de Nord. Jacques Cartier (n. 31 decembrie 1491 – d. 1 septembrie 1557) a fost primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit râul Sf. Laurențiu. El a întreprins trei voiaje în regiune, primele două în 1534 și 1535 – 1536, la ordinele exprese ale regelui Francisc I, iar a treia expediție în 1541 – 1542. În al treilea voiaj, Jacques Cartier a fost secundul lui Sir Roberval, care a fost încredințat de rege să aducă resurse naturale din Canada. Dar, deoarece Sir Roberval a întârziat cu pregătirile pentru expediție, Jacques Cartier a plecat în lunga expediție fără acesta. El a ajuns in Canada la Hochelaga (Montreal) din regiunea Stadacona (Quebec). Odata ajuns în Canada, Cartier a pornit în căutarea aurului și a diamantelor. A gasit o mulțime de bijuteri înaintea lui Sir Roberval. Cei doi s-au întâlnit în Terra Nova (Newfoundland). Dar Jacques Cartier nu a ascultat ordinele lui Sir Roberval și a plecat in Franța unde a vrut sa vândă bogățiile aduse. Însă, odata revenit în țară, a descoperit că, din păcate pentru el, nu a adus decat pyrite și quartz fără valoare. Pornind de la această întâmplare, a apărut expresia: fals ca diamantele Canadei.După aceea, Jacques Cartier s-a retras din această activitate pentru totdeauna și a murit în anul 1557 la Paris.
* 1648: Marin Mersenne, Marin Mersennus sau Abatele Mersenne (n. 8 septembrie 1588 – 1 septembrie 1648) a fost un călugăr francez, filosof, matematician și teoretician al muzicii, supranumit „părintele acusticii”.

Marin Mersenne s-a născut într-o familie de țărani, lângă Oizé, pe valea râului Sarthe. A fost educat la Le Mans și la Colegiul La Flèche al iezuiților. A studiat teologia și limba ebraică la Paris, terminând în 1613.

În 1620 a studiat matematica și muzica la Roma împreună cu Descartes, Étienne Pascal, Gilles de Roberval și Nicolas-Claude Fabri de Peiresc. A purtat corespondență cu Giovanni Doni, Constantijn Huygens și alți învățați din Italia, Anglia și Olanda.

O perioadă de patru ani s-a dedicat în întregime filosofiei și teologiei, scriind și publicând Quaestiones celeberrimae in Genesim (1623), L'Impieté des déistes (1624), La Vérité des sciences („Adevărul științelor împotriva scepticilor”, 1624). A fost uneori incorect caracterizat ca fiind iezuit. A fost educat de iezuiți, dar s-a alăturat ordinului minimit. A predat teologia și filosofia la Nevers și la Berlin. În 1635 Mersenne s-a întâlnit cu Tommaso Campanella, despre care a spus că „nu l-a învățat nimic în știință (...), însă totuși are o memorie bună și o imaginație fertilă." Mersenne l-a întrebat pe René Descartes dacă nu vrea ca acesta (Campanella) să vină în Olanda să-l întâlnească, dar Descartes a refuzat. A vizitat Germania de 15 ori, în 1640, 1641 și 1645.

A murit ca urmare a unor complicații provenite dintr-un abces.

A fost scrisă ca un comentariu la cartea Genezei, cu referire la primele trei capitole ale acestei cărți. La o primă vedere, cartea apare ca fiind o colecție de opinii ce tratează diferite teme. Robert Lenoble a arătat că principiul lucrării este lupta împotriva magiei, artelor divinatorii, cabalei, animismului, panteismului filosofic. El îl menționează pe Martin Del Rio(Cercetări în magie) și îl critică pe Marsilio Ficino pentru acceptarea puterii imaginilor și caracterelor. El condamnă magia astrală, astrologia și conceptul anima mundi, foarte popular în Renaștere printre neo-platonici. Condamnă încercările de aplicare ale Cabalei în magie, mai ales în angelologie. De asemenea îi critică pe Pico della Mirandola, Cornelius Agrippași Francesco Gorgio, avându-l pe Robert Fludd ca țintă principală. Fludd a răspuns cu Sophia cum moria certamen (1626), unde Fludd admite legătura sa cu rozacrucienii. Anonimul Summum bonum (1629), alt critic al lui Mersenne, este un evident text Rosicrucian. Cabalistul Jacques Gaffarel a fost de partea lui Fludd's, în timp ce Pierre Gassendi l-a apărat pe Mersenne.

Mersenne este amintit astăzi datorită asocierii numelui său cu numerele prime Mersenne. Oricum, el nu a fost în primul rând matematician; el a scris despre teoria muzicii și alte subiecte. A editat lucrări ale lui Euclid, Arhimede și a altor matematicieni greci. Dar poate că cea mai importantă contribuție la progresul cunoașterii a fost intensa sa corespondență (în limba latină, desigur) cu matematicieni și alți învățați din multe țări. Într-o perioadă în care jurnalele științifice nu apăruseră încă, Mersenne a fost centrul unei "rețele" de schimb de informații.

Opera sa filosofică este caracterizată de o erudiție clarvăzătoare. Marele serviciu adus filosofiei este entuziasmul cu care l-a apărat pe Descartes, al cărui agent a fost la Paris și pe care l-a vizitat în exil în Olanda. A prezentat unor eminenți gânditori din Paris copia manuscrisului lucrării Meditations on First Philosophy, și l-a apărat împotriva criticilor clerului.

În perioada târzie a vieții a renunțat la ideile speculative și s-a întors la cercetările științifice, în special în matematică, fizică și astronomie. În această conjunctură, cea mai bună lucrare a sa cunoscută este Traité de l'harmonie universelle(cunoscută și ca Armonia universală) din 1636, în care se ocupă de teoria muzicii și instrumentele muzicale. Este privită ca o sursă de informații despre muzica secolului 17, în special muzica franceză, rivalizând chiar cu lucrările lui Pietro Cerone.

Una din numeroasele sale contribuții la teoria muzicii a fost sugestia că numărul

este raportul unui semiton egal-temperat. El este mai precis decât cel al lui Vincenzo Galilei, 18/17 (1.05), și poate fi construit cu rigla și compasul. Descrierea lui Mersenne din "Armonia universală" din 1636 a primei determinări absolute a frecvenței unui ton audibil (de 84 Hz) implică faptul că el deja demonstrase că raportul frecvențelor absolute a două corzi vibrante care emit un ton muzical și octava sa, este 1:2. Armonia observată (consonanța) a două asemenea note ar putea fi explicată dacă raportul frecvențelor lor de oscilație în aer este de asemenea 1:2, ceea ce concordă cu ipoteza echivalenței frecvenței mișcării în aer.

Opera:

• 1626 – Euclidis elementorum libri, Paris
• 1634 – Les Mécaniques de Galilée, Paris
• 1634 – Questions inouies ou recreations des savants
• 1634 – Questions théologiques, physiques
• 1636 - 1637 – Harmonie universelle, Paris
• 1639 – Nouvelles découvertes de Galilée
• 1644 – Cogitata physico-mathematica
• 1644 – Universae geometriae synopsis

Marin Mersenne

·         1678: Jan Brueghel cel Tânăr, pictor flamand (n. 1601). Jan Brueghel cel Tânăr (n. 13 septembrie 1601, Antwerpen – d. 1 septembrie 1678, Antwerpen) a fost un pictor flamand care a pictat în general peisaje și natură moartă. Jan a fost primul născut în familia lui Jan Brueghel cel Bătrân. La doi ani după nașterea lui, în 1603, moare Isabella de Jode, mama pictorului. În 1605 tatăl lui se recăsătorește cu Katharina van Marienburg, cu care va avea 8 copii. Jan are dificultăți cu mama sa vitregă, lucru pe care tatăl lui îl va povesti cardinalului Borromeo. Destinul primului născut este de la bun început hotărât de a continua pictura, tradiția familiei. Tatăl lui era împreună cu Rubens unul din pictorii cei mai renumiți din secolul XVII. Jan a început să învețe pictura în atelierul tatălui său de la vârsta de 10 ani.

·         1687: Henry More, filosof englez (n. 1614)

·         1715: Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1 septembrie 1715, Versailles) a fost regele Franței și al Navarei. A condus Franța timp de 72 de ani – una dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană. Supranumit Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic cel Mare (Louis Le Grand), i-a urmat la tron tatălui său în 1643, când era un copil de aproape 5 ani, dar a condus personal guvernul din 1661, până la moartea sa în 1715.

Ludovic la 8-10 ani

Părinții săi erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul și nedelicatul Ludovic al XIII-lea de Bourbon, și frumoasa, cocheta, meticuloasa și bine crescuta Ana de Austria, din linia spaniolă a Casei de Habsburg. După douăzeci și trei de ani de căsătorie infertilă a părinților săi, micul Ludovic vine pe lume la 5 septembrie 1638 la Castelul Saint-Germain-en-Laye. Nașterea sa a fost considerată, de aceea, un adevărat miracol, motiv pentru care el a primit și numele de botez Dieudonné (în franceză „darul lui Dumnezeu”), iar Franța, în semn de recunoștință, a fost închinată de tatăl său, regele Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria, care făcuse posibil miracolul^[1].

Ludovic este fructul unei uniuni dinastice: bunicii paterni au fost Henric al IV-lea și Maria de Médicis, care erau franco-navari și florentini iar bunicii materni au fost Filip al III-lea și Margareta de Austria, care erau spanioli și austrieci, ambii din Casa de Habsburg. La naștere, Ludovic a primit titlul tradițional pentru moștenitorul tronului francez, cel de Delfin al Franței.

Nașterea lui Ludovic a fost urmată, doi ani mai târziu, de cea a lui Filip, mai întâi Duce de Anjou, apoi, Duce de Orléansdupă moartea unchiului său, Gaston d'Orléans.

După moartea lui Ludovic al XIII-lea, când moștenitorul său nu împlinise încă cinci ani, copilul e crescut într-o familie mai puțin obișnuită, căci Ana de Austria, acum regentă, se spune că trăia cu primul ei ministru, cardinalul Jules Mazarin , un carierist italian inteligent și lipsit de scrupule. Împreună au supravegheat educația regelui-copil și nu este lipsit de semnificație faptul că Mazarin i-a devenit naș. Între 1648 și 1653, Franța a fost sfâșiată de un șir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde înseamnă praștie, "arma" puștanilor parizieni).

Portret al lui Ludovic al XIV-lea de Juste d'Egmont.

Ludovic al XIV-lea a fost profund influențat de Fronde, neabandonându-și credința că ordinea și autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învățat de la cardinal să creadă că monarhia a fost rânduită de către Dumnezeu să se identifice cu Franța, să muncească din greu și să-și ia sarcina în serios. El a învățat, totodată, să se prefacă, însușindu-și cinismul și disprețul față de motivația umană, caracteristice lui Mazarin.

Educația formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era mărginită, așa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educației aristocratice: ceva istorie antică, dar puțină istorie modernă, puțină geografie și matematică, o cunoaștere temeinică a limbii spaniole și a celei italiene; a învățat să vorbească și să scrie excelent în limba franceză. A fost învățat să călărească, să tragă cu armele de foc și să danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. De la mama sa a moștenit indubitabila sa pietate catolică și ura față de erezie, cu toate că, ca și ea, nu poseda o cunoaștere profundă a problemelor teologice.

De-a lungul copilăriei, Ludovic a trecut pe lângă moarte de câteva ori:

• La vârsta de cinci ani aproape s-a înecat într-una din piscinele palatului regal. A fost salvat in extremis.
• La nouă ani, la 10 noiembrie 1647, s-a îmbolnăvit de variolă. Zece zile mai târziu, medicii erau fără speranță însă tânărul Ludovic și-a revenit miraculos.
• La 30 iunie 1658, regele a fost victima unei grave intoxicații alimentare când era în Bergues. Luni, 8 iulie, îi sunt acordate ultimele ritualuri și urma să înceapă pregătirea succesiunii însă Guénaut, medicul Anei de Austria, i-a dat un vomitiv bazat pe antimoniu și vin iar tânărul rege din nou s-a vindecat miraculos.

Statura lui Ludovic – avea doar 1,62 m - trebuia să fie sporită prin tocuri înalte și părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuși, statura scundă a lui Ludovic era, în orice caz, compensată de demnitatea și siguranța sa înnăscute. În plus, el poseda mult farmec și era foarte afabil. Era inteligent, pricepea repede și poseda o bună memorie a chipurilor și a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Își scotea întotdeauna pălăria în fața femeilor, chiar și a celei mai umile cameriste.

La 7 septembrie 1651 lit de justice (o sesiune specială a Parlamentului din Paris) îl declară pe rege major. Încoronarea are loc la 7 iunie 1654 la Reims însă afacerile politice sunt în mâna cardinalului Mazarin în timp ce Ludovic își continuă pregătirea militară cu mareșalul Franței, vicontele de Turenne.

Spre deosebire de regii contemporani, de exemplu cei din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-și alege politica și miniștrii fără a privi la parlament. Putea lua rapid hotărâri. Nu era obligat nici să-și justifice acțiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă.

La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe oamenii care conduseseră Franța sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, strălucitul și periculos de ambițiosul superintendent al finanțelor, Séguier - cancelarul, Brienne și Lionne, care se ocupaseră împreună de politica externă. Regele, în vârstă de 22 de ani, i-a privit cu răceală pe acești politicieni maturi, experimentați și capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul lor stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i urma cardinalului în funcția de prim-ministru. Atunci regele făcu să explodeze bomba, spunând că a venit vremea să guverneze el însuși; “vă dau poruncă să nu semnați nimic, nici măcar un pașaport, fără ordinul meu; să-mi dați raportul mie personal în fiecare zi și să nu favorizați pe nimeni”. Mai marele adunării clericilor l-a întrebat pe rege cui îi va da el raportul în viitor: “Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. În următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru.^[2][3]. Ludovic al XIV-lea se ocupă personal de introducerea unor reforme legale. Grande ordonnance de Procédure civile din 1667, cunoscut și cu numele de Code Louis, era un cod civil uniform, valabil pentru întreaga țară, fiind primul de acest fel. Tratează cele mai variate domenii : botezul, căsătoria, înmormântarea, compilarea registrelor statului(opuse registrelor bisericii). Codul Louisa jucat un rol important în istoria legală a Franței, fiind baza Codului Napoleon, pe care Napoleon Bonaparte îl va promulga la începutul secolului XIX, Codul Napoleon va fi la rândul său baza esențială pentru constituirea dreptului modern. Codul Louis are avantajul unificării legislației pe tot teritoriul Franței, până atunci împărțită între nord și sud.

Jean Baptiste Colbert

Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de importante reforme administrative și mai ales de o restribuire mai bună a taxelor. Monarhia judiciară (unde rolul principal al regelui este să facă justiție), este înlocuită de o monarhie administrativă (regele este conducătorul administrației). Finanța, condusă acum de un controlor-general - Colbert, înlocuiește justiția ca preocupare principală a consiliului. Cel care în mod normal era responsabil cu justiția François Michel le Tellier, marchiz de Louvois sfârșește prin a abandona justiția ca scop principal, dedicându-se afacerilor de război. Consiliul este organizat în mai multe consilii mai mici cu roluri și importanță diferită. De-a lungul timpului se formează două clanuri de gestiune rivale, nevoite să coexiste. Clanul Colbert se ocupă de tot ceea ce privește economia, politica externă, marina și cultura. Clanul Tellier Louvois se ocupă de apărare. Divide et impera este mottoul lui Ludovic. Având două clanuri rivale era sigur că nici unul dintre miniștri nu ar fi plănuit o lovitură de stat. Colbert a redus debitul național cu o serie de noi taxe. Taxele vamale au fost mărite în mod particular de Colbert, pentru a promova comerțul și industria franceză, forțând întreprinderile naționale să producă pentru stat. A descurajat importurile care măreau costul în general.

• A creat fabrici, care pot fi de stat și a promovat în mod special țesătoriile din Lyon prin manufacturile Gobelins, care de atunci au devenit renumite pentru frumoasele tapițerii și rafinatele țesături. A încurajat venirea în Franța a artizanilor și artiștilor din toată Europa: sticlari din Murano, tâmplari navali din Olanda, fierari din Suedia.Astfel dispune de marfă de calitate superioară, care se vinde ușor.
• Pentru a ușura comerțul îmbunătățește infrastructurile creând trasee noi. Cu ajutorul fiului său, Jean-Baptiste Colbert de Seignelay, a dezvoltat Marina Comercială pentru a vinde produsele și Marina Militară pentru a apăra transportul mărfurilor.
• Promovează expansiunea tranzacțiilor și crearea companiilor comerciale: Compania Indiilor Orientale(oceanul Indian), Compania Senegal(Africa), Compagnie du Levant(marea Mediterană și Imperiul Otoman), Compania Indiilor Occidentale(America).

Încet încet Franța are tot mai puțin nevoie să importe, exportul crește, iar visteria statului începe să se umple. Până în 1671, clanul lui Colbert este dominant, dar la începerea pregătirilor pentru războiul cu Olanda, reticența lui Colbert, care ezită să se lanseze în mari cheltuieli, duc la discreditarea lui în fața regelui. În plus, diferența de vârstă (Colbert 52 de ani), regele (33 de ani) fiind mai apropiat de marchizul de Louvois, care avea doar treizeci de ani și aceeași pasiune-războiul. Clanul lui Louvois rămâne cel mai influent până în 1685.

Ludovic al XIV-lea, 1665

Imediat Ludovic a diminuat influența profesiei de magistrat în favoarea administratorilor regali. Sprijinit de rege, Colbert, controlorul-general, a introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672) și codul comercial (1673). După moartea lui Colbert, codul negrilor (1672), Code Noira clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze. Codul reglementează sclavismul, elimină unele abuzuri, garantează interzicerea separării familiilor de sclavi, limitează sclavismul albilor. Parlamentul din Paris era, desigur, consultat, dar Ludovic era, totodată, sfătuit de către un consiliu de justiție format în 1665, dominat de către Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al regatului. În 1665 parlamentele au fost numite curți "superioare" în loc de "suverane".

Spre sfârșitul domniei sale, când singurul moștenitor legal în viață rămăsese strănepotul său, ducele de Anjou, care era un copil, Ludovic a emis un edit regal în 1714 declarând că "Ducele de Maine și Contele de Toulouse și descendenții lor de parte bărbătească să aibă posibilitatea de a urca pe tron, dacă nu vor exista prinți de sânge regal". Edictul regal însă sfida legea bisericii. În cazul în care ducele de Anjou ar fi murit, moștenitorul legitim urma să fie nepotul de frate al regelui, Ducele de Orléans.

Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea și-a dominat armatele prin profesionalism. El a câștigat respectul soldaților săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-și propria abilitate ca soldat. Deseori și-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câștigat recunoștința soldaților săi ca organizator și administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldații mutilați și pensionați. Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare, fiind, în mod invariabil, bine informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos și s-a adaptat rapid la viața de campanie. Era fericit printre soldații săi, iar aceștia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătățea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuși, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofițeri. Nu numai comandanții cu grade înalte erau aleși de către rege; Ludovic iși arogase dreptul de-a numi orice ofițer până la rangul de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat.

Mâna dreaptă a lui Ludovic în controlul asupra armatei a fost François-Michel Le Tellier, marchiz de Louvois. Acesta fusese instruit de tatăl său, Michel Le Tellier, care condusese treburile militare pe vremea lui Mazarin, și în primii zece ani ai domniei lui Ludovic.

Timp de veacuri, aristocrația administrase atât provinciile, cât și orașele. Pe parcursul domniei sale, Ludovic, sub influența lui Colbert, a intervenit în guvernarea locală. Acest lucru a avut o motivație: aceea de a strânge mai mulți bani din impozite. Nimic nu ilustrează mai bine eficiența în creștere a absolutismului lui Ludovic al XIV-lea decât uluitoarele sume de bani strânse din impozitări, mai ales către sfârșitul domniei. Succesorii lui Colbert, folosind și dezvoltând tehnicile sale, au fost capabili să finanțeze războaiele extrem de costisitoare care au durat din 1688 până în 1713. Nu numai că venitul a crescut considerabil, peste nivelurile înalte realizate deja pe vremea lui Richelieu și Mazarin, dar regularitatea și relativa ușurință cu care erau strânse aceste sume imense sunt extrem de semnificative și reflectă puterea absolutismului

Era un lucru acceptat faptul că regii își moșteneau tronurile prin drept divin – adică ei nu stăpâneau prin consensul supușilor săi, ci erau aleși de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franței "fiul cel mai vârstnic al Bisericii" și "regele preacreștin". El ținea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naștere –le dieu-donné(darul lui Dumnezeu). Născut din părinți aflați la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franța de la dezbinare spirituală și nu ezita să intervină personal și decisiv în treburile religioase.

Ludovic XIV în 1673

Era în interesul comun, atât al papalității, cât și al Coroanei franceze, ca relația lor să fie cordială. Ar putea părea surprinzător că, pe parcursul celei mai mari părți a domniei sale, Ludovic al XIV-lea și papii contemporani lui s-au aflat în relații proaste. În 1661, tânărul rege era extrem de încrezător în sine și nu avea de gând să se ploconească în fața nimănui, nici măcar a papei. Exista un obicei vechi prin care regele își însușea veniturile eparhiilor vacante; el funcționase doar în partea de nord a Franței. Doi episcopi din sud au făcut apel la Roma împotriva regelui lor. Papa Inocențiu al XI-lea a apreciat că nu era pur și simplu vorba de bani, ci de pretenția regelui de a schimba în mod unilateral obiceiurile Bisericii. Prin urmare, el i-a sprijinit pe episcopi, amenințând să-l condamne pe cel mai vârstnic fiu al Bisericii, dacă nu bătea în retragere. Reacția lui Ludovic al XIV-lea a fost aceea de a le da frâu liber galicanilor. Episcopii influențați de galicanism au publicat așa-numitele Articole galicane. Acestea erau antipapale, declarând că "regii și prinții nu erau supuși Romei în probleme nespirituale", că "în problemele spirituale papii erau inferiori consiliilor generale" și că "hotărârile papei puteau fi schimbate dacă nu aveau aprobarea întregii biserici". Aceste sentimente erau extrem de jignitoare pentru Roma. Inocențiu al XI-lea a refuzat să mai hirotonisească episcopi francezi, drept care în scurt timp nu mai puțin de 35 de dioceze erau neocupate. În ianuarie 1687, el a anulat imunitatea ambasadei franceze de la Roma față de inspecția funcționarilor care îi urmăreau pe delincvenți. Când Ludovic i-a cerut ambasadorului său să sfideze autoritatea papală, papa l-a excomunicat pe ambasador și se pregătea să-l excomunice și pe Ludovic al XIV-lea.

Calviniștii francezi erau cunoscuți sub numele de hughenoți. Ludovic socotea până și existența bisericilor hughenote drept o provocare și o insultă la adresa regelui preacreștin. Între 1661 și 1679, hughenoții nu au fost persecutați fizic, dar au fost făcuți să nu se simtă în largul lor. Le erau impuse restricții în privința căsătoriilor și a înmormântărilor. Li se închideau școlile și bisericile. În 1679 Ludovic a optat pentru o politică mai agresivă. Obiectivele sale au rămas aceleași – eradicarea ereziei și o biserică și un stat unificat. Hughenoții au fost alungați din serviciile publice și li s-a interzis practicarea profesiilor de medic, avocat și editor. Copiii le erau luați de la vârsta de șapte ani spre a fi educați ca niște catolici. Marillac își cantonase trupele în mijlocul protestanților recalcitranți. Autoritățile încurajau trupele să se poarte rău. Bărbații erau bătuți, femeile violate, copiii terorizați iar casele dărâmate. Cei care îi denunțau pe hughenoți erau recompensați cu jumătate din proprietatea acestora. Protestanților le era interzis să predice sau să scrie. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. Nu aveau voie să emigreze. A urmat Edictul de la Fontainebleau, la 22 octombrie 1685, prin care se interzicea credința protestantă.

Se poate considera că jansenismul s-a ivit în anul 1640, o dată cu publicarea cărții Augustinus de Cornelius Jansen, la doi ani după moartea sa. Confesorii iezuiți ai lui Ludovic al XIV-lea îi spuseseră că influența janseniștilor crea dezbinare. "Jansenist" devenise un termen general desemnând un abuz, foarte asemănător termenului de "fascist" din vremurile noastre. Este surprinzător faptul că pe Ludovic nu îl impresionau standardele morale înalte ale janseniștilor, deși era conștient de "lipsurile" Bisericii franceze în ansamblul ei. În 1661 el a impus la Port-Royal doctrinele iezuite și i-a alungat pe conducătorii janseniști bărbați. Cu toate acestea, jansenismul a continuat să fie o forță, chiar dacă Ludovic al XIV-lea îi persecuta pe janseniști ori de câte ori se ivea ocazia. În ultimii ani ai domniei sale, Ludovic al XIV-lea și-a dat seama că pentru a distruge jansenismul trebuia să-și refacă relația cu Roma. Prin urmare, în 1693, el a renunțat la Articolele galicane. Presiunea franceză de la Roma a condus la bula Vineam Domini, care nu le mai dădea dreptul janseniștilor la "tăcerea respectuoasă" cu ajutorul căreia, începând din 1668, ei fuseseră în stare să "susțină" probleme teologice delicate. Cu ajutor papal, Ludovic a trimis soldați spre a alunga maicile rămase la Port-Royal. În 1711 el a dat ordin să fie complet dărâmate clădirile, iar osemintele janseniștilor morți să fie reînhumate într-o groapă comună. Apogeul războiului lui Ludovic împotriva janseniștilor a fost atins o dată cu bula papală Unigenitus din septembrie 1713, care condamna 101 propoziții eretice din literatura jansenistă.

Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat întotdeauna o problemă discutabilă. Criticii săi l-au comparat cu Hitler: avea aceleași ambiții nemăsurate, aceeași disponibilitate de a risca declanșarea unui război, aceeași indiferență față de suferința umană. Apărătorii săi susțin că politica externă a lui Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franței.

Ludovic al XIV-lea de Antoine Coysevox statuie aflată în curtea hotelului Le Pelletier de Saint-Fargeau (acum folosită de Muzeul Carnavalet)

Statu-quo-ul din Europa a fost alterat în mod drastic de moartea lui Filip al IV-leaal Spaniei în 1665. I-a urmat la tron fiul său minor și bolnav, Carol, văduva lui Filip fiind regentă. Ludovic al XIV-lea credea că această slăbiciune temporară a guvernului spaniol putea fi exploatată în avantajul Franței. Ludovic a luat hotărârea de a avansa pretenții la moștenirea spaniolă în numele soției sale. Avocații francezi au folosit un argument ingenios pentru a lua o parte din Țările de Jos spaniole. Ei s-au folosit de o veche lege flamandă – dreptul la devoluție -, conform căreia atunci când un bărbat se căsătorea pentru a doua oară, proprietățile sale trebuiau să fie atribuite copiilor din prima căsătorie. Maria Tereza era fata primei soții a lui Filip al IV-lea, Carol era copilul celei de-a doua. Argumentul era cusut cu ață albă pentru că dreptul de devoluție se aplică doar proprietății particulare.

Mașina de război franceză alcătuită din 50 000 de oameni, demonstrase faptul că e pregătită de luptă. Castel-Rodrigo, guvernatorul Țărilor de Jos spaniole, cu doar 20 000 de soldați, nu-i putea împiedica pe francezi să se "servească" cu numeroase orașe importante și valoroase, îndeosebi Douai, Charleroi, Oudenaarde și Lille. Ludovic l-a trimis pe Condé să cucerească Franche-Comté. Prin tratatul încheiat la Aix-la-Chapelle în mai 1668, Franța a fost de acord să redea SpanieiFranche-Comté, cu condiția ca ea să păstreze multe din cuceririle făcute în Țările de Jos.

Între 1668 și 1672, Ludovic s-a pregătit pentru invadarea Olandei. Olandezii urmau să primească o lecție, pentru ca pe viitor să nu se mai amestece în acțiunile Regelui Soare de înglobare a Țărilor de Jos spaniole. La 6 aprilie 1672, Franța a declarat război Provinciilor Unite. Pe la jumătatea lunii iunie, soldații lui Ludovic cuceriseră 40 de orașe olandeze, iar olandezii își abandonaseră fortărețele Barierei (cetăți ce aveau rolul de a apăra Țările de Jos spaniole de atacurile Franței). La 22 iunie, Jan de Witt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în favoarea unor relații prietenești cu Franța, a trimis emisari spre a discuta termenii predării. Olandezii s-au oferit să plătească o despăgubire și să cedeze Franței întregul teritoriu olandez aflat la sud de râul Maas. Ludovic al XIV-lea a respins ofertele olandezilor. Ca urmare a acestei prelungiri a războiului s-au petrecut mai multe lucruri:

• Împăratul Leopold și principele elector de Brandenburg și-au trimis armatele în sprijinul republicii olandeze;
• Olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele și inundând provincia;
• O mulțime de oameni din Amsterdam i-au linșat pe Jan și Cornelius de Witt, aducându-l astfel pe Wilhelm al III-lea de Orania la putere.

După ce intrase în război de partea Franței, fără entuziasm, Anglia se retrase, în 1674, și se aliase acum cu Olanda, prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de Orania. Suedia, care și ea intrase în război de partea Franței, fusese învinsă de principele elector de Brandenburg la Fehrbellin (1675). Ca rezultat al negocierilor prelungite de la Nijmegen din vara anului 1678, Franța a păstrat Franche-Comté și orașele din Flandra. Pe de altă parte, Ludovic a înapoiat olandezilor cuceririle sale făcute în partea de nord.

Olandezii au declarat război Franței în noiembrie 1688. După șase luni, li se alăturaseră imperiului Brandenburgul, Spania, Anglia și Bavaria, formând o coaliție continentală, Prima Mare Alianță. Cele mai dramatice evenimente s-au întâmplat pe mare. Până în 1692, flota franceză a dominat Canalul Mânecii, dar, în final, a pierdut în fața flotei britanice. Prin tratatul de la Ryswick, în mai 1697, Ludovic al XIV-lea păstra partea franceză a regiunii Hainault, dar ceda celelalte cuceriri din Flandra făcute după 1678. A renunțat la Luxemburg și Philippsburg, cu toate că i s-a permis să păstreze Alsacia Inferioară. A înapoiat Lorena ducelui ei și Avignonul papei. A înapoiat, de asemenea, Barcelona Spaniei și cuceririle sale din Canada Angliei. Cu alte cuvinte, Franța a pierdut toate cuceririle făcute după pacea de la Nijmegen. Ludovic a suportat umilința de a trebui să-l recunoască pe Wilhelm de Orania drept "Maiestatea Sa William al III-lea, rege al Angliei".

Două familii regale europene emiteau pretenții la tronul Spaniei: Habsburgii austrieci și Bourbonii francezi. În noiembrie 1700, Carol al II-lea al Spaniei moare fără a lăsa moștenitori. Prin testamentul său i-a lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea băiat al Delfinului, cu clauza ca tronurile Franței și Spaniei să nu se unească niciodată. Atât Anglia, cât și Olanda l-au recunoscut cu promptitudine pe Filip al V-lea, însă Regele Soare a făcut trei gafe. În primul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat act de faptul că Filip al V-lea nu renunțase nicidecum la pretenția sa la tronul Franței. În al doilea rând, în numele nepotului său, Ludovic a alungat trupele olandeze din cetățile Barierei din Țările de Jos spaniole; olandezii au fost îngroziți. În al treilea rând, l-a recunoscut pe fiul lui Iacob al II-lea - care era pe moarte și în exil- drept Iacob al III-lea; exista o cale mai sigură de a provoca ostilitatea englezilor? Pe 15 mai1702, Marea Alianță a declarat război Franței. În urma tratatelor de pace din 1713 și 1714, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei, dar a renunțat la pretenția la tronul Franței.

Bătrânețea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie și gută. Trei Delfini au murit în 11 luni din cauza lui Fagon, doctorul regal, iar faptul că spre a-și acoperi propria incompetență, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviți de către Orléans, nepotul regelui, nu sporește respectul față de el. Ludovic a fost împietrit de durere atunci când soția nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut și ea victimă pojarului combinat cu leacurile lui Fagon. Marie-Adelaïde fusese favorita regelui și a bătrânei sale soții. Ea era afectuoasă, vioaie și ușor obraznică; aducea viață și râsete în existența așezată a bătrânilor, iar aceștia o adorau.

În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simți bine. Își pierduse pofta de mâncare și nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpira. În august, pe rege a început să-l doară piciorul și i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toată lumea știa că e vorba de cangrenă. În cele din urma, Fagon a prescris amputarea, dar de data asta, regele și-a sfidat doctorul. Agonia Regelui Soare a fost înfiorătoare și prelungită. Sfârșitul a venit la 1 septembrie 1715 la Versailles cu patru zile înainte să împlinească 77 de ani. El l-a binecuvântat pe băiețelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcții și războaie.

Hôtel des Invalides

În ciuda faptului că era foarte atent la economia națională, Ludovic al XIV-lea a cheltuit sume mari de bani sprijinind artiști care lucrau sub ordinele sale, pentru a face Franța tot mai puternică și ca imagine publică. Sfătuit de Colbert, unul din primele proiecte ale lui Ludovic, este restaurarea castelului și grădinilor Tuileries, încredințate lui André Le Nôtre și Louis Le Vau. Interioarele sunt încredințate lui Charles Le Brun și pictorilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură. Cardinalul Richelieu, sub Ludovic al XIII-lea a fondat Academia Franceză, iar Ludovic al XIV-lea a luat-o sub patronajul său. A creat alte academii, printre care Academia regală de Arhitectură, Academia regală de Științe. A fost patronul multor artiști ca pictorii Charles Le Brun, Pierre Mignard, Hyacinthe Rigaud; sculptorii Antoine Cosevox, François Girardot; arhitecții Louis Le Vau, Jules Hardouin-Mansard; desenatorul de grădini André Le Nôtre, a căror lucrări vor fi faimoase în toată Europa. Muzicienii Jean Baptiste Lully, Marc-Antoin Charpentier. În acea perioadă înfloresc scriitorii Molière, Jean Racine, Jean de la Fontaine a căror lucrări au mare influență și în zilele noastre. La Paris se construiesc monumente publice simboluri ale monarhiei absolute, Ludovic dorește ca Parisul să devină cel mai magnific oraș al Europei, în competiție cu Roma și Madrid. La Paris face să se construiască două piețe care vor influența urbanismul în toată Europa: place Vendôme și place des Victoire. Mărește Luvrul ca dealtfel și alte rezidențe regale din vecinătatea Parisului: Vincennes, Marly, Meudon. Inițial pentru lucrările la Luvru a fost contactat arhitectul Gian Lorenzo Bernini, dar cum proiectul s-a dovedit prea costisitor(Bernini voia să se demoleze aproape total edificiul), a fost contactat Claude Perrault. Ordonă construirea complexului militar Hôtel des Invalides, casă de odihnă pentru militarii și oficialii care serviseră cu fidelitate în armată sub comanda sa, deveniți infirmi din cauza rănilor de război, sau prea bătrâni. Acesta va fi unul dintre pionierii farmaciei internaționale. Biserica sa, cu marea cupolă aurită, este considerată o capodoperă a clasicismului. La dorința sa se construiește un spital enorm pentru săraci, la Salpêtrière. Se construiește Observatorul din Paris, pentru a susține activitățile științifice. Vechile ziduri medievale ale Parisului sunt dărâmate și se construiesc porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei sale: Saint Denis și Saint Martin. La Paris i se datorează și Pont Royal, construit cu banii săi și Champs-Élysées.

Palatul Versailles

La Versailles a angajat cei mai mari artiști francezi ai timpului, în principal Le Vau,(arhitectura), Le Brun(mobilier și picturi), Le Nôtre(grădini), pentru a crea cel mai prestigios palat regal din Europa; Versailles va deveni modelul în absolut al reședinței regale pe tot continentul, în timpul secolului al XVII-lea. A amplificat în mod considerabil colecția regală de opere artistice, în special picturi, prin cumpărarea colecției comerciantului Everhard Jabach, ce cuprindea opere importante, ce astăzi constituie inima muzeului Luvru și a altor mari muzee pe teritoriul Franței. Antichitățile, desenele marilor artiști, bronzurile, medaliile, au fost colecționate cu aviditate. În afară de aceasta, a încurajat dezvoltarea industriei franceze susținând manufacturile, printre care manufactura regală Gobelins, de stat, producătoare de țesături fine cunoscută în toată Europa; manufactura Saint-Gobain, privată, specializată în fabricarea sticlei, care a produs faimoasele oglinzi din Galeria Oglinzilorde la Versailles, reușind să producă oglinzi de dimensiuni mult mai mari decât cele ce se produceau în acea vreme, inventând o nouă metodă. A schimbat structura unor orașe: Lille, Besançon, Belfort, Briançon.

• În 1680 creează Comédie-Française.
• În 1681 se deschide Canal du Midi, care leagă Atlanticul cu Marea Mediterană.
• În noiembrie 1682 regele ia sub patronajul său Colegiul regal Louis le Grand, din Paris.
• În 1702 Parisul este împărțit în douăzeci de districte, se creează iluminatul public și poliția stradală.

Familia lui Ludovic al XIV-lea

Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soțului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soție de care nu era atras, Maria Tereza a Austriei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, în 1660. Reacția lui a fost aceea de a-și găsi compensații în altă parte.

Asemenea bunicului său, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual și s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroși bastarzi. Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina și neștiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta și intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan și autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon.

Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea sa și a intrat în grațiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei. După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon și sub influența ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic își răsplătea material amantele, relațiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic comportamentul său din 1667, când și-a obligat doamnele să meargă cu el în campania din Flandra. În caleașca regală călătoreau regele, regina, Louise de la Vallière, care era pe punctul de a fi părăsită de rege, și doamna de Montespan, care era pe cale să intre în viața intimă a regelui.

Dintre metresele și favoritele regelui Ludovic al XIV-lea se pot aminti: Louise de la Vallière, Madame de Montespan, Madame d'Heudicourt, Madame de Maintenon, Maria Mancini, Olympe Mancini, Lucie de La Motte-Argencourt, Isabelle de Ludres, Anne de Rohan-Chabot, Mademoiselle de Thianges, Lydie de Rochefort-Théobon, Marie Angélique de Scorailles, Claude de Vin des Œillets, Catherine Charlotte de Gramont.

Copii legitimi:

• Ludovic al Franței, Delfinul (1661 - 1711);
• Anne Élisabeth a Franței (1662 - 1662);
• Marie Anne a Franței (1664 - 1664);
• Marie Thérèse a Franței (1667 - 1672);
• Philippe-Charles al Franței, Duce d'Anjou (1668 - 1671);
• Louis-François al Franței, Duce d'Anjou (1672 - 1672).

Copii nelegitimi:

Cu metresa sa, Louise de la Vallière:

• Charles (19 decembrie 1663 - 15 iulie 1665), nu a fost recunoscut;
• Philippe (7 ianuarie 1665 - 1666), nu a fost recunoscut;
• Marie Anne de Bourbon (2 octombrie 1666 - 3 mai 1739), recunoscută la 14 mai 1667;
• Louis, Conte de Vermandois (3 octombrie 1667 - 18 noiembrie 1683), recunoscut la 20 februarie 1669.

Cu metresa sa, Madame de Montespan:

• Louise Françoise de Bourbon (1669 - 23 februarie 1672);
• Louis Auguste, Duce de Maine (31 martie 1670 - 14 mai 1736), recunoscut la 20 decembrie 1673;
• Louis César, Conte de Vexin (20 iunie 1672 - 10 ianuarie 1683), recunoscut la 20 decembrie 1673;
• Louise Françoise, Ducesă de Bourbon (1 iunie 1673 - 16 iunie 1743), recunoscută la 20 decembrie 1673;
• Louise Marie Anne, Mademoiselle de Tours (12 noiembrie 1674 - 15 septembrie 1681), recunoscută în ianuarie 1676;
• Françoise Marie, Ducesă de Orléans (9 februarie 1677 - 1 februarie 1749), recunoscută la 22 noiembrie 1681;
• Louis Alexandre, Conte de Toulouse (6 iunie 1678 - 1 decembrie 1737), recunoscut la 22 noiembrie 1681.

Cu metresa sa, Claude de Vin, Mademoiselle des Oeillets:

• Louise de Maisonblanche (1676 - 12 septembrie 1718).

Cu metresa sa, Marie Angélique de Scorailles:

• un fiu (1681-1681)

Părinți	Ludovic al XIII-lea al Franței Ana de Austria
Frați și surori	Filip I, Duce de Orléans
Căsătorit cu	Maria Tereza a Austriei Françoise de Maintenon

Ludovic al XIV-lea

Ludovic al XIV-lea, de Rigaud, 1701

* 1744: Frederic Anton de Schwarzburg-Rudolstadt (14 august 1692 – 1 septembrie 1744) a fost Prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1718 până la moartea sa.

A fost fiul cel mare al Prințului Ludwig Friedrich I de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg. Frederic Anton a avut trei frați și nouă surori; în 17114, în principatul Schwarzburg s-a introdus dreptul de primogenitură iar el a devenit singurul Prinț de Rudolstadt în 1718.

Educația sa a fost organizată în principal de bunici. Frederic Anton a fost încurajat să studieze religie și diferite științe. A fost interesat în special de poezie și a scris el însuși câteva poeme.

Frederic Anton a trebuit să facă față la o serie de eșecuri financiare, cărora le-a făcut față cu greu. Fratele lui, Wilhelm Ludwig, era înglodat în datorii, iar Frederic Anton a trebuit să-l salveze de mai multe ori. În 1726, un foc a izbucnit la Castelul Schwarzburg. În 1735, Castelul Heidecksburg a ars până la ruină. În 1737, Frederick Anton a început construcția unui nou castel pe locul Castelului Heidecksburg. În 1741, un bust al prințului a fost instalat la poarta principală a curții. Construcția a fost finalizată în noiembrie 1744.^[1]

Frederic Anton a murit la 1 septembrie 1744, cu două luni înainte ca întreaga construcție să fie finalizată.

La 8 februarie 1720 la Saalfeld, Frederic Anton s-a căsătorit cu Prințesa Sophia Wilhelmina de Saxa-Coburg-Saalfeld (1690-1727). Ei au avut trei copii:

• Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (1721-1767); succesorul său; s-a căsători în 1744 cu Prințesa Bernardina Christina Sophia de Saxa-Weimar-Eisenach (1724-1757)
• Prințesa Sophia Wilhelmina de Schwarzburg-Rudolstadt (1723-1723)
• Prințesa Sophia Albertina de Schwarzburg-Rudolstadt (1724-1799)

La 6 ianuarie 1729, Frederic Anton s-a recăsătorit cu Prințesa Sophia Christina (1688-1750), o fiică a Prințului Christian Eberhard de East Frisia. Din căsătorie nu au rezultat copii.

Frederic Anton

Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt

* 1821: Antoine Gouan (n. 15 noiembrie 1733, Montpellier – d. 1 septembrie1821, Montpellier) a fost un medic, botanist, ihtiolog, micolog precum profesor universitar francez și primul care a introdus taxonomia lui Linnéîn Franța. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Gouan.

Fiul avocatului și consilierului principal la Cour des Comptes („Curtea de Conturi”) Jean-Guillaume Gouan (n. 26 aprilie 1708), dintr-o familie originară din Saint-Gilles și al Annei Salavy, a fost primit student la „Colegiul Iezuiților” din Toulouse în 1844, pe care l-a absolvit-o cu diploma în „maestru de arte”. Apoi s-a înmatriculat pentru un studiu de medicină la Universitatea din Montpellier în 1749. La 19 februarie 1752 a primit titlul de absolvent al Baccalauréat universitaire, apoi, pe ziua de 8 iulie al anului, a fost licențiat, iar doctoratul l-a luat în ziua de 25 august 1752, profesorul lui fiind pe atunci renumitul Pierre Magnol (1638-1715). Vrând neapărat de a se perfecționa, a început să elaboreze practica medicală sub tutela medicului șef Jacques Serané în spitalul Saint-Éloi din Montpellier, dar suferința cotidiană a pacienților l-a copleșit. Astfel, după ce fusese interesat deja cu ani înainte în științele naturale, s-a dedicat pe deplin acestei materii pentru viitor. În consecință a fost admis la academia orașului ca asistent de botanică în 1757. În plus față unor activități din zoologie, el s-a preocupat principal cu botanica. Prin Sauvages de Lacroix a început să coopereze cu Carl von Linné la sfârșitul anilor 1750, cui i-a trimis mereu insecte solicitate. Linné l-a descris în scrisorile sale drept „corespondentul cel mai prețuit”. Pe lângă Linné a dus o conversație intensă între alții cu renumiții oameni de știință Ambroise Marie François Joseph Palisot de Beauvois, Jean-Guillaume Bruguière (1750-1798), Joseph Dombey (1742-1794), Albrecht von Haller (1708-1777), Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), (1752-1820) și Carl Peter Thunberg (1743-1828)

În 1762 a publicat un catalog de plante din grădina botanică în Montpellier, pe care l-a numit Hortus regius monspeliensis. Acest catalog a fost prima lucrare botanică din Franța bazată pe nomenclatorul biologic al lui Carl von Linné. Trei ani mai târziu, în 1765, a publicat Flora Monspeliaca. În 1770 a apărut Historia Piscicum, o lucrare ihtiologică care a mărit semnificativ numărul de pești din sistematica lui Linné. Dar savantul s-a interesat de asemenea pentru speciile ciupercilor, astfel a fost primul care a descris specia Grifola frondosa sub denumirea Agaricus cristatus deja în 1762. Mai departe a fost renumit pentru colecția sa de alge maritime recoltate în împrejurimea de Marseille.

În 1766 a devenit succesor al lui François Boissier de Sauvages de Lacroix (1706-1767) drept profesor de botanică la facultatea de medicină a universității din Montpellier.

Mai târziu, în 1794, Gouan a obținut în plus conducerea grădinii regale, azi „Grădina Națională” din Montpellier. Dar din păcate a căpătat din ce în ce mai mari problemele de vedere care l-au forțat să renunțe la diferitele sale funcții puțin câte puțin. Mai este raportat că Gouan a plantat primul Ginkgo biloba în Franța care se mai dezvoltă încă în prezent (2018) în grădina botanică din Montpellier. Această plantă a fost adusă de fostul lui elev și profesor de botanică Pierre Marie Auguste Broussonet după întoarcerea lui de la Londra în august 1782. Din cauza problemelor sale cu ochii, ultima s-a publicație a fost în 1804. Încă odată, în 1807, a ieși public, atunci când după moartea lui Broussonnet, titular al catedrei de botanică la Facultatea de Medicină și absolvent al lui Gouan, a încercat să se opună numirii lui Augustin Pyramus de Candolle (1778-1841). Apoi s-a retras în permanență și a decedat, aproape orb, la vârsta înaintată de 87 de ani în casa lui din oraș.

Antoine Gouan

Antoine Gouan

·         1838: William Clark (n. 1 august 1770, Comitatul Carolina, Virginia – d.1 septembrie 1838, Saint Louis, Missouri), a fost un ofițer al Armatei SUA, călător și explorator american, iar ulterior guvernator al Teritoriul Missouri, ce a condus, împreună cu Meriwether Lewis, între 1804 și 1806, expediția numită Expediția Lewis și Clark, inițiată de președintele Statelor Unite Thomas Jefferson și finanțată de Congresul SUA pentru a obține informații amănunțite despre imensul teritoriu Louisiana, care fusese cumpărat de la Imperiul Francez al lui Napoleon conform tratatului numit Louisiana Purchase în anul 1803.

Sub comanda celor 2 se aflau 51 de oameni, dintre care 23 soldați, 3 sergenți, 2 cercetași și interpreți civili și York, sclavul negru al lui Clark. Aceștia au călătorit, pe uscat, din Saint Louis către Oceanul Pacific, în lungul fluviilor Missouri și Columbia, trecând peste Munții Stâncoși, și s-au întors pe același traseu.

Expediția avea ca sarcină explorarea noilor regiuni din nord - vestul Statelor Unite (bazinul râului Missouri), stabilirea legăturii geografice a acestora cu Oceanul Pacific și strângerea de date etnografice asupra triburilor indiene. Această primă expediție națională americană (1803-1806), a descoperit izvoarele râului Missouri (râurile Marias, Jefferson și Madison) și a traversat Munții Stâncoși, reușind să ajungă la gurile fluviului Columbia (Oceanul Pacific). Se realizează astfel cea de a treia traversare a continentului nord-american din decursul istoriei. Pe drumul de întoarcere, cei doi călători reușesc să traverseze din nou continentul.

Bazându-se pe realizările acestei expediții, guvernul SUA declară ca posesiune întreaga zonă situată la sud de Canada britanică și la nord de Mexicul spaniol (pe atunci), de la un ocean la celălalt

William Clark

* 1847: Eugénie Hortense Auguste Napoléone, cunoscută ca Eugénie de Beauharnais, prințesă de Leuchtenberg (22 decembrie 1808 – 1 septembrie 1847) a fost prințesă franco-germană. A fost a doua fiică a lui Eugène de Beauharnais și a Prințesei Augusta de Bavaria, și membră a Casei de Beauharnais. În 1826 s-a căsătorit cu Constantin, Prinț de Hohenzollern-Hechingen.

Eugénie a fost crescută în religie catolică la Palatul Leuchtenberg din München și își petrecea frecvent verile cu părinții ei la Schloss Eugensberg, un castel construit de tatăl ei pe malul Lacului Constance. Comportamentul familiei era princiar în toate aspectele - reprezentantul francez Coulomb scria în 1822: "Prințul Eugène de Beauharnais trăiește într-un lux mai mare decît la Curte [a lui Napoleon]". Palatul lor din Munchen a fost construit de celebrul arhitect bavarez Leo von Klenze pentru peste 2 milioane de guldeni. Pe lângă München si Schloss Eugensberg, familia deținea conace la Eichstätt și Ismaning. Odată cu moartea tatălui ei în 1824, Eugénie a moștenit Schloss Eugensberg.

Eugénie de Beauharnais

La 22 mai 1826, la Eichstätt, Eugénie s-a căsătorit cu catolicul Prinț Constantin de Hohenzollern-Hechingen. Eugénie l-a adus cu ea pe Hofkavalier Gustav von Billing (născut în Leuchtenberg) în calitate de consilierul ei financiar. Rapid, el a câștigat încrederea lui Constantin în calitate de consilier. Începând cu 1833 Eugénie și soțul ei au trăit la Schloss Lindich lângă Hechingen, orașul reședință al Casei de Hohenzollern-Hechingen, deși au petrecut o mare parte din lunile de vară la Schloss Eugensberg, păstrând astfel contactul cu mătușa ei Hortense și vărul ei Louis Napoleon, care mai târziu a devenit Napoleon al III-lea.

Eugénie avea o mare poftă de viață și chiar vâna cerbi cu soțul ei în 1831. Cuplul a făcut multe excursii la Munchen, la Schloss Eugensburg, la reședința de vară a regilor Bavariei la Tegernsee, iar în 1833 au făcut un Mare Tur în Italia, care a durat aproape 18 luni, și a mers până în Sicilia.

Eugénie apoi a vândute Schloss Eugensberg pentru 32.000 guldeni lui Heinrich von Kiesow de Augsburg..^[1] Veniturile din această vânzare au finanțat reconstruirea Vilei Eugenia din Hechingen, unde cuplul și-a stabilit reședința în 1834.

La marginea de sud parcul vilei, ea a achiziționat Gasthaus Zur Silberburg și în 1844 a reconstruit-o ca o alta vila, pentru a găzdui vizitarea relații nobile. Grădinile din jur au fost cumpărate și reproiectat ca un peisaj englez, acum cunoscut sub numele de Fürstengarten.

A rămas fără copii și și-a căutat alinare în pietate, înființarea unui azil de bătrâni în Hechingen și (în 1839), un Kinderbewahranstalt pentru oraș. Clădirea a fost creată pentru acei copii ai căror părinți "au fost adesea împiedicați de afaceri sau dificultăți domestice de la creșterea copiilor mici".

Timp de zece ani, ea l-a îngrijit pe socrul ei Frederic, bolnav din cauza rănilor de război, și care a murit în 1838, la Schloss Lindich. În fiecare Joia Mare, Eugénie și soțul ei spălau picioarele a doisprezece oameni locali, bătrâni și nevoiași și apoi îi invita la o Apostelmahl sau Ultima Cină în Billardhäuschen.

Eugénie s-a îmbolnăvit de tuberculoză și în iarna anului 1846 s-a mutat în așa-numitul Hofküche direct în spatele Vilei Eugenia, deoarece putea fi mai bine încălzită. Medicii i-au dat tratamente ciudate, inclusiv inhalarea de fum din balegă de vacă și arderea bastoane de moxa pe piept. Din cauza riscului de răspândire a bolii, ea își putea vedea soțul rar, și chiar și atunci numai de la distanță. În vara anului 1847 ea a pornit să caute un leac la spa Badenweiler, dar pe drumul de întoarcere a murit la Hotel Post în Freudenstadt la 1 septembrie 1847, la vârsta de 38 de ani.

Părinți	Eugène de Beauharnais Prințesa Augusta de Bavaria
Frați și surori	Josephine de Leuchtenberg Amélie de Leuchtenberg Théodolinde de Beauharnais Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg
Căsătorită cu	Constantin, Prinț de Hohenzollern-Hechingen

Jump to navigationJump to search

Eugénie

Prințesă de Hohenzollern-Hechingen

* 1896: Claude Casimir Gillet (n. 19 mai 1806 Dormans, Franța – d. 1 septembrie 1896, Alençon, Franța) a fost un medic și medic veterinar, botanist și entomolog francez, specialist în micologie. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Gillet.

În anul 1823, după absolvirea liceului, tânărul Gillet s-a înrolat drept cadet la Școala Națională de Medicină Veterinară din Alfort. Acolo s-a făcut remarcat ca naturalist înflăcărat și desenator foarte priceput. În anul 1830 a luat parte ca medic veterinar în armata franceză la cucerirea orașului Alger, rămânând apoi până în 1834 în Africa Nordică. În acest timp a petrecut o mare parte din timpul său liber explorând florași fauna acestei regiuni mediterane.^[4][5]

Reîntors în Franța, fiind staționat la Lyon, a studiat entomologieîmpreună cu Étienne Mulsant, apoi a lucrat, pentru a-și asigura traiul de viață, ca medic veterinar și serviciul l-a dus în multe orașe ale Franței. Mai întâi, cum deja scris, a lucrat la Lyon, după acea în Saint-Germain-en-Laye, Verdun, Sedan, Valenciennes, Thionville și în cele din urmă, din 1847, la Alençon. Acolo a început să dezvolte un interes deosebit în micologie. Omul de știință a știut întotdeauna să coordineze timpul folosit pentru lucrările lui științifice și exercitarea profesiei sale, după cum reiese din patru rapoarte lungi pe teme de medicină veterinară, dintre care trei i-au adus medalia de aur. În anul 1853 a fost numit ca recompensă pentru serviciile prestate Veterinair Principale, un titlu care a fost acordat foarte rar în Franța acestei epoci (îl purtau numai cinci persoane). După ce s-a retras în același an din funcție, el s-a dedicat singur studiul ciupercilor, scriind lucrări atât științifice cât și populare, fiind și membru corespondent al Société linnéenne de Normandie. Gillet s-a interesat în acest context cu interes deosebit pentru ciuperci cu lamele, interesându-se în special pentru diviziunea Discomycetes (astăzi subdiviziune a diviziunii Ascomycota) și familia Clavariaceae. În anul 1876 savantul a promovat Tubaria, inițial catalogat de către micologul britanic Worthington George Smith (1835-1917) subgen al genului Agaricus, la statutul de gen independent, mai departe și genul Microglossum (1879).^[4][5]

Gillet a continuat să scrie cu mare succes opere micologice științifice și populare până la vârsta de optzeci de ani. Deși el însuși a fost un desenator, ilustrator și copist excepțional, și soția lui a fost implicată în publicații, pictând ilustrații pentru cărți, sprijinită de fiica lor Clemence. Micologul a fost decorat cu Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare. Strada Claude Casimir Gillet din Alençon amintește de cunoscutul savant

Claude Casimir Gillet

* 1898: Robert von Zimmermann (n. 2 noiembrie 1824, Praga – d. 1 septembrie 1898, Praga) a fost un filosof ceh de origine austriacă.

A predat la Universitatea din Viena începând cu anul 1861^[4], fiindu-i profesor de psihologie lui Ioan Slavici

Opera:

• Philosophische Propädeutik, 1852
• Geschichte der Ästhetik als philosophische Wissenschaft, 1858
• Allgemeine Ästhetik als Formwissenschaft, 1865
• Studien und Kritiken zur Philosophie und Ästhetik, 2 volume, 1870
• Anthroposophie, 1882

Robert von Zimmermann

* 1910: Aleksandr Mihailovici Zaițev (în rusă Алекса́ндр Миха́йлович За́йцев; n. 2 iulie 1841 - d. 1 septembrie 1910, Kazan, Rusia) a fost un chimist rus din Kazan. A lucrat cu compuși organici și a propus regula lui Zaițev, care prezice compoziția produsului unei reacții de eliminare.

Alexander Mihailovici Zaițev

* 1922: Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (Helena Frederica Augusta; 17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) a fost fiica lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției lui Prințesa Helena de Nassau, care prin căsătorie a devenit membră a familiei regale britanice.

S-a născut la Arolsen, capitala principatului Waldeck din Germania. A fost sora: Friedrich, ultimul Prinț de Waldeck și Pyrmont; Marie, prima soție a lui Wilhelm al II-lea de Württemberg; și Emma, soția regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos (și mama reginei Wilhelmina).

Bunicii materni au fost Wilhelm, Duce de Nassau și a doua soție, Prințesa Pauline de Württemberg. Pauline a fost fiica Prințului Paul de Württemberg și a soției sale, Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen.

Paul a fost fiul lui Frederic I de Württemberg și a soției sale, Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. Augusta a fost fiica cea mare a lui Karl Wilhelm Ferdinand, Duce de Brunswick-Luneburg și a Prințesei Augusta a Marii Britanii, sora mai mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit.

Părinți	George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prințesa Elena de Nassau
Frați și surori	Princess Elisabeth of Waldeck and Pyrmont[*] Emma de Waldeck și Pyrmont Prințesa Marie de Waldeck și Pyrmont Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prince Wolrad of Waldeck and Pyrmont[*] Sophie van Waldeck-Pyrmont[*]
Căsătorită cu	Leopold, Duce de Albany
Copii	Prințesa Alice, Contesă de Athlone Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha

·         1930: Aristide Demetriade, actor și regizor român (n. 1872)

·         1944:  A încetat din viaţă Liviu Rebreanu, prozator şi dramaturg, creator al romanului românesc modern. (Opere: Ion, Pădurea spânzuraţilor, Adam şi Eva, Răscoala); (n. 27 noiembrie 1885). La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, județul Argeș, România, se stinge din viață Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Tîrlișua, județul Bistrița-Năsăud), romancier, dramaturg și academician român. În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele episoade din romanul “Ion” au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor). La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911). A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecîndu-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținînd, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încearcat să traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi. În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemulMoartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov. La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal:”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.” La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vîrsta de 59 de ani. Peste cîteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, actualul Nepos. Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munții și se stabilește la București unde participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, unde va prezenta nuvela "Proștii".

În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului ardelean. În februarie, Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat nuvela Culcușul.

Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcușul, criticul Mihail Dragomirescu a ținut să o prefațeze astfel:

Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuși, publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepție puțin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia decepției și mai cu seamă prin originalitatea limbii.

După detenția din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul Austro-Ungar. Aici scrie Golaniiși începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale), apărut la Budapesta, 1908 sub semnătura scriitorului maghiar Gyula Szini. Autorul îi era prieten și – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier képek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la București, în paginile Universului literar (1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit și un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula.

La 16 august 1910, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea, în zona lui de baștină. Din București a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă.

La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat care asigura un baraj:

„ Pe la miezul nopții, unchiul ei (Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică la un dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la petrecere când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”

— Ivor Porter, Operațiunea „Autonomus” , Editura Humanitas, București, 1991, p. 263

Opera literară:

Nuvele Proștii (1910) Catastrofa (1921) Norocul (1921) Cuibul visurilor (1927) Cântecul lebedei (1927) Ițic Ștrul, dezertor (1932) Romane sociale Ion (1920) Crăișorul (1929) Răscoala (1932) Gorila (1938) Romane psihologice Pădurea spânzuraților (1922) Adam și Eva (1925) Ciuleandra (1927) Jar (1934).

Romane polițiste Amândoi (1940) Teatru Cadrilul (1919) Plicul (1923) Apostolii (1926) Note de călătorie Métropoles, 1931, éditée par Paralela 45 et Éditions Autres Temps, traduction et préface de Jean-Louis Courriol, 2001. Versiunea în limba română a rămas inedită. Jurnal intim Liviu Rebreanu, Jurnal I, text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu, note și comentarii de Nicolae Gheran, București, Minerva, 1984 Liviu Rebreanu, Jurnal II, text ales și stabilit de Puia Florica Rebreanu, note și comentarii de Nicolae Gheran, București, Minerva, 1984

Mai multe opere de Liviu Rebreanu au fost transformate în decursul timpului în scenarii de film:

• Pădurea spânzuraților (1964), în regia lui Liviu Ciulei, a câștigat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes;
• Răscoala (1965), în regia lui Mircea Mureșan;
• Ion, Blestemul pământului, blestemul iubirii (1979), în regia lui Mircea Mureșan;
• Ciuleandra (1984), în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Liviu Rebreanu

Date personale Născut 27 noiembrie 1885[2][3][4][5]  Târlișua, Târlișua, Bistrița-Năsăud, Austro-Ungaria  Decedat 1 septembrie 1944 (58 de ani)[6][5]  Valea Mare, Priboieni, Muscel, România  Înmormântat Cimitirul Bellu  Cauza decesului sinucidere (boală pulmonară[*])  Frați și surori Emil Rebreanu Livia Rebreanu-Hulea[*]   Căsătorit cu Fanny Rebreanu  Cetățenie  România  Religie catolicism teatru Ocupație scriitor jurnalist dramaturg  Limbi limba franceză[1]   Activitatea literară Specie literară nuvelă, roman, Operă de debut 1 noiembrie 1908, în revista Luceafărul (Sibiu) apare povestirea Codrea (Glasul inimii). Influențe[ascunde] Ion Creangă, Anton Cehov  Membru titular al Academiei Române

* 1949: Elena Rosetti-Solescu (n. 26 decembrie 1889, d. 1 septembrie 1949) a fost o descendentă a familiei Rosetti. Prietenii o numeau „Coco”

Elena Rosetti-Solescu era stră-nepoata de mătușă a altei doamne Elena Rosetti-Solescu (Elena Cuza), născută în 1825(ca fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti și a Catincăi Rosetti, născută Sturdza), care, la 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza.

La 4 iulie 1912 Elena Rosetti-Solescu s-a căsătorit cu ofițerul german Friedrich Paulus.^[4] Cei doi s-au cunoscut deoarece cei doi frați ai Elenei erau militari în regimentul lui Paulus^[5] și s-au întâlnit în timpul unei vacanțe în munții Pădurea Neagră. Din această căsătorie au rezultat fiica Olga (n. 1914) și gemenii Friedrich și Ernst Alexander (n. 11 aprilie 1918).

Friedrich Paulus a fost comandantul Armatei a 6-a germane și ale aliatelor acestora în bătălia de la Stalingrad iar ulterior predării sale sovieticilor, la 31 ianuarie 1943, s-a opus politicii lui Adolf Hitler. Într-un ultim act în libertate a transmis soției sale "Coca" (cum o numea el), o ultimă scrisoare și inelul de cununie. Atunci el încă nu știa că nu o mai va vedea niciodată în viață, ea murind în timp ce el era în captivitate sovietică.

Încă din 1940, în timpul planificării secrete a operațiunii "Barbarossa", de ducere a războiului contra Uniunii Sovietice, când Paulus elabora în cadrul marelui stat major planificarea tactică, ea a încercat să-l influențeze pe soțul ei, să îl convingă pe Hitler, să renunțe la această nebunie, cum o vedea ea. Bineînțeles că aceasta era cu neputință. Asta a povestit fiul lor în amintirile sale.

Adolf Hitler s-a răzbunat pe soția lui Paulus, pentru că acesta a trecut de partea ofițerilor trădători ai Comitetului Național Germania Liberă. După capitularea lui Paulus și defecțiunea sa la ruși, Gestapoul a acționat împotriva soției sale, căreia a încercat să-i impună renunțarea la numele soțului, arestând-o împreună cu fiul lor, căpitanul Ernst Alexander Paulus, care fusese rănit în luptele de le Harkov. Celălalt fiu, căpitanul Friedrich Paulus, fusese ucis în Italia, în cursul debarcării de la Anzio, în februarie 1944. Deși Elena Rosetti-Solescu a fost arestată și persecutată de Gestapo, ea a refuzat să divorțeze și să se dezică de soțul său. Elena Rosetti-Solescu a murit în 1949, la Baden-Baden, în mizerie, fără să mai apuce să-și vadă soțul întors din captivitatea sovietică, în 1953^[6]. Ernst Alexander Paulus a supraviețuit războiului, dar a murit de cancer in data de 1 februarie 1957. Olga, măritată von Kutzenbach, a murit in 2003 la Baden-Baden.  

Elena Rosetti-Solescu
Date personale
Născută	26 decembrie 1889
Decedată	1 septembrie 1949 (59 de ani)
Căsătorită cu	Friedrich Paulus
Cetățenie	Regatul României

·         1953: A murit  Jacques Thibaud, unul dintre cei mai apreciati violonisti francezi al secolului XX; trioul pe care l-a format împreună cu Alfred Cortot şi Pablo Casals, şi care i-a purtat şi numele, i-a adus celebritatea; alături de pianista Marguerite Long, a iniţiat, în 1943, un concurs internaţional pentru tineri violonişti şi pianişti ce le-a purtat numele; (n.27.09.1880).

·         1964: George Georgescu (n. 12 septembrie 1887, Sulina, România – d. 1 septembrie 1964, București, Republica Populară Română), dirijor român, academician, director al Orchestrei Filarmonice din București, unul din cei mai mari reprezentați ai stilului dirijoral clasic caracteristic școlii germane.

George Georgescu și-a început cariera artistică studiind vioara și violoncelul la București, apoi la Școala superioară de Muzică din Berlin, elev al lui Hugo Becker, eminent profesor de violoncel. Din 1910, face parte ca violoncelist din cvartetul de coarde de sub conducerea violonistului Henri Marteau. În 1916 suferă un accident și este nevoit să abandoneze cariera de violoncelist. La sugestia cunoscutului dirijor Arthur Nikisch, care îi recunoaște calitățile muzicale neobișnuite, George Georgescu începe să studieze arta dirijorală și, în 1918, înregistrează un succes remarcabil la pupitrul prestigioasei orchestre filarmonice din Berlin.

Întors în țară preia direcția tinerei orchestre filarmonice din București. Cu fiecare nou concert, orchestra câștigă în maturitate și calitate interpretativă. Georgescu include în repertoriul orchestrei, alături de marii clasici ai compoziției, și operele compozitorilor români, în primul rând ale lui George Enescu.

George Georgescu dirija adesea în străinătate, fie împreună cu orchestra filarmonică din București, fie invitat la pupitrul unor renumite orchestre simfonice. Își alege programul în funcție de orchestre și de public. Asfel la Viena dirijează compoziții de Johannes Brahms și Richard Strauss, compozitorii săi preferați, la Paris compoziții de Maurice Ravel și Paul Dukas, la Praga uvertura la opera Mireasa vândută de Bedrich Smetana, la Sofia concertul pentru pian și orchestră de Pancio Vladigherof, la Varșovia simfonia Cântece nocturne de Karol Szymanowski, iar în Italia compoziții ale lui Ottorino Respighi. Începând din anul 1926 întreprinde turnee și în Statele Unite, în fruntea orchestrei filarmonice din New York sau împreună cu orchestra Concertelor Colonne.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, România fiind aliată puterilor Axei, George Georgescu - în afara activității dirijorale din București - este prezent și în viața muzicală a țărilor ce făceau parte din această alianță. Odată războiul sfârșit, George Georgescu, fost colaboraționist, este îndepărtat de la conducerea Filarmonicei din București până în 1947 când, la intervenția lui George Enescu, își reia activitatea muzicală, la pupitrul orchestrei radiodifuziunii române.

Abia după ce, în 1956, Constantin Silvestri - până atunci director al Filarmonicii din București - se expatriază în occident, la Paris (în 1957 emigrează în Anglia, la Bournemouth), George Georgescu revine la conducerea acestei orchestre, prestigioasele sale calități artistice neputând fi ignorate. În 1960 este decorat cu Ordinul Muncii clasa I și primește și titlul de Artist al Poporului. Înregistrează pentru casa de discuri Electrecord ediția integrală a simfoniilor lui Beethoven. Până la dispariția sa din viață în 1964, mai întreprinde turnee de concerte în străinătate, lucrând neobosit la perfecționarea interpretativă a orchestrei de sub conducerea sa.

George Georgescu
George Georgescu
Date personale
Născut	12 septembrie 1887[1][2][3]  Sulina, România
Decedat	1 septembrie 1964 (76 de ani)[1][2][3]  București, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	dirijor
Activitate
Studii	Universitatea Națională de Muzică București, Berlin University of the Arts[*]
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	violoncel
Premii	Ordinul Muncii
Membru corespondent al Academiei Române

* 1967: Ilse Koch (n. Margarete Ilse Köhler; 22 septembrie 1906 – 1 septembrie 1967) a fost soția lui Karl-Otto Koch, comandant al lagărele naziste de concentrare Buchenwald (1937–1941) și Majdanek (1941–1943). A fost unul dintre primii naziști proeminenți care au fost judecați de către armata americană.

După un proces care a atras atenția mass-media de pe întreg mapamondul, mărturiile supraviețuitorilor faptelor sale au avut ca rezultat prezentarea de către alți autori a descrierii abuzurilor ei sadice asupra prizonierilor, ajungându-se la conturarea imaginii ei de „ucigașă a lagărelor de concentrare” ca un curent în societatea germană postbelică.^[2] Koch a fost acuzată că a colecționat suveniruri din pielea deținuților uciși cu tatuaje distinctive. Ea era cunoscută de deținuți sub numele de „Vrăjitoarea de la Buchenwald” (Die Hexe von Buchenwald) din cauza presupusei sale cruzimi și desfrânării față de deținuți. Ea a mai fost numită, de asemenea, „Bestia de la Buchenwald”,^[3] "Regina de la Buchenwald",^[4][5] "Vrăjitoarea Roșie de la Buchenwald",^[6][7]"Văduva Măcelarului"^[8] și „Curva de la Buchenwald”.^[9]

Ilse Koch a fost închisă înainte de 1944, atunci când a fost achitată din lipsă de probe, dar soțul ei a fost găsit vinovat și condamnat la moarte de către un tribunal SS din Munchen, fiind executat prin împușcare la Buchenwald în aprilie 1945. Ea a locuit cu familia sa supraviețuitoare în orașul Ludwigsburg, unde a fost arestată de către autoritățile americane la 30 iunie 1945.

Koch și alți 30 de acuzați au fost duși în fața instanței militare americane de la Dachau (Tribunalul Guvernamental General Militar pentru judecarea criminalilor de război) în 1947. Procurorul acuzării a fost Robert L. Kunzig. Ea a fost acuzată de „complicitate și participare la crimele de la Buchenwald”.

Koch a anunțat în sala de judecată că era însărcinată în opt luni. Conform Raportului Buchenwald, se zvonea că Koch avea simultan relații amoroase cu Waldemar Hoven, un căpitan Waffen-SS care era medicul șef la Buchenwald și cu Hermann Florstedt, comandant adjunct.

La 19 august 1947, a fost condamnată la închisoare pe viață pentru „încălcarea legilor și obiceiurilor războiului”.

La 8 iunie 1948, după doi ani de închisoare, generalul Lucius D. Clay, guvernatorul militar interimar al Zonei americane din Germania, i-a redus sentința la patru ani de închisoare, pe motiv că „nu există dovezi convingătoare că ea a ales deținuți pentru exterminare, cu scopul de a procura piele cu tatuaje sau că ea ar fi avut orice obiect din piele umană”.

Jean Edward Smith în biografia sa, Lucius D. Clay, an American Life, a precizat că abajururile din piele ale lui Ilse Koch erau într-adevăr realizate din piele de capră.

Sub presiunea opiniei publice, Koch a fost arestată din nou în 1949 și a apărut în fața unui tribunal al Germaniei de Vest. Audierea a început la 27 noiembrie 1950 la Augsburg și a durat șapte săptămâni, timp în care au dat declarații 250 de martori, inclusiv 50 în sprijinul apărării sale.

La 15 ianuarie 1951 a fost condamnată din nou la închisoare pe viață și pierderea permanentă a drepturilor sale civile. Recursul a fost respins la 22 aprilie 1952 de către Curtea Federală de Justiție.

Koch s-a sinucis prin spânzurare în închisoarea pentru femei de la Aichach la 1 septembrie 1967, la vârsta de 60 de ani.

Ilse Koch

·         1970: François Mauriac (n.11 octombrie 1885 – d.1 septembrie 1970) a fost un romancier, poet, dramaturg, eseist, polemist și gazetar francez, Președintele Asociației oamenilor de litere francezi, din 1933, membru al Academiei Franceze , din același an; laureat al Marelui Premiu al Romanului acordat de Academia Franceză în 1925 pentru romanul "Viața și moartea unui poet"; laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1952.
François Mauriac s-a născut la Bordeaux, la 11 octombrie 1885. Mediul familial, burghez și foarte catolic, ca și ambianța specifică de provincie meridională franceză îi vor marca puternic opera. Își face studiile la liceul din Bordeaux, vădind preferințe pronunțate pentru opera lui Pascal și Racine dar și pentru cea a unor poeți "moderni": Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Francis Jammes. Devine licențiat al facultății de litere din Bordeaux. În 1906 este admis la concursul de admitere la École de Chartes din Paris, dar curând renunță la continuarea studiile sale în această direcție. În 1908, colaborează la Revue du Temps présent și la Revue de la Jeunesse. Editorial, debutează cu volumul de poeme Les Mains jointes (Mâinile împreunate, 1909) foarte elogios prezentat de Maurice Barrès în L'Écho de Paris (1910). În 1913 se căsătorește cu Jeanne Lafon, împreună cu care va avea două fiice și doi fii. Îndată după izbucnirea primului război mondial, Mauriac este mobilizat ca infirmier (1914). Cu începere din 1916, începe să locuiască atât la Paris cât și în provincia natală, la domeniul Malagar. În urma publicării romanului Le Désert de l'amour (Pustiul dragostei, 1925), obține "Le Grand Prix du roman". Apare romanul Thérèse Desqueyroux (1927). În 1930 începe să colaboreze la revistele Sept și Temps présent, de tendință mai puțin conservatoare decât L'Écho de Paris, la care colaborase în perioada imediat anterioară. Publică romanul Le Nœud de vipères (Cuibul de vipere) în 1932, an în care devine și președinte al Societății Oamenilor de Litere din Franța. Este ales membru al Academiei franceze (1933). Se reprezintă la Comedia franceză, prima sa piesă de teatru, Asmodée (Asmodeu, 1937). Aderă la Frontul Național al Scriitorilor. Publică în clandestinitate Le Chier noir (Caietul negru), sub numele de Forez, participând la Rezistență printr-o activitate de ziarist. Devine laureat al Premiului Nobel (1952). Renunță la colaborarea sa la Le Figaro și începe să colaboreze la L'Express (1954). Se manifestă în favoarea venirii la putere a generalului de Gaulle (1958).

Din vasta-i operă narativă și poetică (cca 75 volume) am selectat următoarele volume:

Poeme

• Les Mains jointes (Mâinile împreunate), 1909
• L'Adieu a l'adolescence (Rămas bun adolescenței), 1911
• Orages (Furtuni), 1925
• Le Sang d'Atys (Sângele lui Atys), 1940

Romane și nuvele

• L'Enfant chargé de chaînes(Copilul încărcat de lanțuri), 1913
• La Robe prétexte (Toga pretext), 1914
• La Chair et le Sang (Carnea și sângele), 1920
• Le Baiser aux lépreux (Sărutul dat leprosului), 1922
• Le Fleuve de feu (Fluviul de foc), 1923
• Génitrix, 1923
• Le Mal (Răul) , 1924
• Le Désert de l'amour (Pustiul dragostei), 1924
• Thérèse Desqueyroux, 1927^[6]
• Destins (Destine), 1928
• Trois récits (Trei povestiri), 1928
• Ce qui était perdu (Ceea ce era pierdut), 1930
• Le Nœud de vipères (Cuibul de vipere), 1932
• Le Mystère Frontenac (Misterul Frontenac) , 1933
• La fin de la nuit (Sfârșitul nopții), 1935
• Les Anges noirs (Îngerii negrii), 1936
• Plongées (Scufundări) , 1938
• Les Chemins de la mer (Drumurile mării), 1939
• La Pharisienne (Femeia fariseu), 1941
• Le Sagouin (Saguinul), 1951
• Galigaï , 1952
• L'Agneau (Mielul), 1954
• Un adolescent d'autrefois, 1969

Teatru

• Asmodée (Asmodeu), 1938
• Les Mal Aimés (Cei rău iubiți), 1945
• Passage du malin (Trecerea Necuratului), 1948
• Le Feu sur terre (Foc pe pământ), 1951

Memorialistică

• patru volume de jurnal:
  • Journal I (Jurnal I), 1934
  • Journal II (Jurnal II), 1937
  • Journal III (Jurnal III), 1940
  • Journal IV (Jurnal IV), 1951
• Bloc Notes 1958
• Mémoires intérieurs (Memorii lăuntrice), 1959
• Nouveaux Mémoires intérieurs (Noi memorii lăuntrice), 1965
• Les Autres et Moi (Ceilalți și eu), 1966

François Mauriac

François Mauriac în 1932

* 1972: Anișoara Odeanu (n. Doina Stella Grațiana Peteanu, 28 mai 1912, Pădureni, județul Timiș – d. 1 septembrie 1972, Lugoj, județul Timiș) a fost o poetă, prozatoare și jurnalistă română.

S-a născut în familia profesorului Aurel Peteanu, profesor de română și latină, publicist, animator cultural în perioada interbelică, al Lugojului și a Vioricăi (născută Bujigan). Urmează școala elementară la Lugoj și studiile liceale, între anii 1922 și 1929, la Liceul de fete din Timișoara. Urmează cursuri la facultatea de Litere din București între 1929 și 1933. În 1930 și 1931 urmează cursuri de limbă franceză la Dijon și Grenoble. Studiază dreptul la Universitatea din București începând în 1933 și își ia licența în anul 1936.^[1]

La vârsta de 9 ani, în 1922, îi apare poezia După mure în revista Lumea copiilor.^[1]

Debutează literar în anul 1934 cu romanul Într-un cămin de domnișoare, care este primit favorabil de critică.^[2][3] George Călinescu numind-o „întâia ingenuă a literaturii române feminine”^[4]

A făcut parte din redacțiile Adevărul literar și artistic (1929 - 1934), Universul literar (1937 - 1940), Viața (1940 - 1943). A colaborat și la Revista Fundațiilor Regale, România literară, Viața românească și pentru câteva publicații bănățene, Semenicul, Banatul,^[1] semnând recenzii, reportaje, interviuri, articole de opinie.

Deoarece în timpul războiului a scris articole antisovietice și chiar o broșură pro-legionară comandată de Ministerul Propagandei, după război este nevoită să se retragă din activitatea literară și se refugiază împreună cu soțul său, doctorul Dan Crivetz, la Vărădia, apoi la Anina, iar, în final, la Lugoj.^[4]

Este reabilitată de autoritățile comuniste după anul 1965 și începe să publice, din nou.^[4]

Se sinucide în anul 1972. După decesul soțului, scriitoarea s-a îngrijit de toate formalitățile necesare înmormântării, după care s-a închis în propriul dormitor, iar a doua zi, trupul i-a fost găsit fără suflare.

Opera:

• Într-un cămin de domnișoare, București, 1934 -roman;
• Călător din noaptea de Ajun, București, 1936; ediția (Anotimpul pierdut), București, 1971 - roman;
• Fata lui Codru-împărat, București, 1939 - poezie;
• Ciudata viață a poetului, București, 1942;
• Moartea în cetate, București, 1943 - poezie;
• Noaptea creației, București, 1943 - poezie;
• Sub lumina verii, București, 1967 - nuvele;
• Nedumeririle lui Duduță, București, 1969 - nuvele;
• Legile jocului, București, 1972 - roman;
• Acele lucruri mari, București, 1973 - roman;
• Domnișoara Lou și trandafirul galben, ediție îngrijită și prefață de Cornel Ungureanu, Timișoara, 1985 - nuvele;
• Katinka sau fantomele de la Valea Lungă, Timișoara, 2010 - roman.

Anișoara Odeanu

Date personale Nume la naștere Doina Stella Grațiana Peteanu Născută 28 mai 1912 Pădureni, județul Timiș Decedată 1 septembrie 1972 (60 de ani) Lugoj, județul Timiș Naționalitate română  Cetățenie  România  Ocupație poet, prozator, jurnalist Pseudonim Anișoara Odeanu Limbi limba română   Activitatea literară Specie literară poezie, proză

* 1982: Władysław Gomułka (n. 6 februarie 1905, Krosno, Imperiul Austro-Ungar, azi Polonia -- d. 1 septembrie 1982, Konstancin-Jeziorna) a fost un lider comunist polonez. A fost de facto conducătorul Poloniei între 1945-1948 și încă o dată, între 1956-1970.

Władysław Gomułka

·         1984: Carlo Zecchi, pianist și dirijor italian (n. 1903)
* 1985: Stefan Bellof (n. 20 noiembrie 1957 – d. 1 septembrie 1985) a fost un pilot german de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1984 și 1985.

·         1988: Luis Walter Alvarez (n. 13 iunie 1911, San Francisco, SUA – d. 1 septembrie 1988,^[2] Berkeley, SUA) a fost un fizician experimentalist, inventator și profesor universitar americanlaureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1968. American Journal of Physics^⁠(d) a comentat: „Luis Alvarez a fost unul dintre cei mai străluciți și mai prolifici fizicieni experimentaliști ai secolului al XX-lea.”^[12] După ce și-a luat doctoratul la Universitatea din Chicago în 1936, Alvarez a mers să lucreze pentru Ernest Lawrence la Laboratorul de Radiații al Universității Californiei din Berkeley. Alvarez a gândit un set de experimente de observare a capturii de electroni^⁠(d) în nuclee radioactive, prezisă de teoria dezintegrării beta dar niciodată observată. El a produs tritiu folosind ciclotronul și i-a măsurat durata de viață. În colaborare cu Felix Bloch, a măsurat momentul magnetic al neutronului^⁠(d).

În 1940, Alvarez s-a angajat la Laboratorul de Radiații de la MIT^⁠(d), unde a contribuit la mai multe proiecte de radar din al Doilea Război Mondial, de la primele îmbunătățiri aduse reperelor radar de Identificare prieten sau dușman^⁠(d), astăzi denumite transpondere^⁠(d), până la un sistem denumit VIXEN, pentru împiedicarea submarinelor inamice de a-și da seama că au fost reperate de noile radare aeriene cu microunde. Submarinele inamice trebuia să aștepte până când semnalul radar devenea puternic și apoi să se scufunde, evadând atacul. Dar VIXEN transmitea un semnal radar a cărui putere era cubul distanței față de submarin, așa încât pe măsură ce sursa se apropia de acesta, semnalul—măsurat de submarin—slăbea progresiv, iar submarinul presupunea că avionul se îndepărtează și deci nu se scufunda.^[13][14] Sistemul radar pentru care este cel mai bine cunoscut Alvarez și care a jucat un rol important în aviație, mai ales după război în timpul podului aerian al Berlinului, a fost Ground-controlled approach^⁠(d) (GCA). Alvarez a lucrat timp de câteva luni la Universitatea din Chicago la reactorii nucleari (în grupul lui Enrico Fermi) înainte de a veni la Los Alamos pentru a lucra cu Robert Oppenheimer la proiectul Manhattan. Alvarez a lucrat la designul lentilelor explozive^⁠(d), și la dezvoltarea detonatoarelor cu fir exploziv^⁠(d). Ca membru al Proiectului Alberta^⁠(d), a observat testul nuclear Trinity dintr-un B-29 Superfortress, și apoi și bombardamentul de la Hiroshima de pe bombardierul B-29 The Great Artiste^⁠(d).

După război, Alvarez a fost implicat în proiectarea unei camere cu bulecu hidrogen lichid care i-a permis echipei sale să realizeze milioane de fotografii ale interacțiunilor între particule, să dezvolte sisteme computerizate complexe de măsurare și analiză a acestor interacțiuni, și să descopere întregi familii de noi particule și stări de rezonanță^⁠(d). Ca urmare, i s-a decernat Premiul Nobel în 1968. A fost implicat într-un proiect de radiografiere a piramidelor egiptene în căutarea de încăperi necunoscute. Împreună cu fiul său, geologul Walter Alvarez^⁠(d), a dezvoltat ipoteza Alvarez^⁠(d) conform căreia evenimentul de extincțiecare a dus la dispariția dinozaurilor este rezultatul impactului unui asteroid.

Alvarez a fost membru al JASON Defense Advisory Group^⁠(d), al Bohemian Club, și al Partidului Republican

Luis Walter Alvarez

* 1989: Kazimierz Deyna (23 ocotombrie 1947 – 1 septembrie 1989) a fost un fotbalist polonez.

* 1992: Piotr Jaroszewicz (n. 8 octombrie 1909, Nesvizh, Imperiul Rus - d. 1 septembrie 1992, Varșovia) a fost un politician comunist polonez, membru al Biroului politic al Comitetului Central al PMUP. În 1943 s-a înrolat în Armata Poloneză care se forma pe teritoriul Uniunii Sovietice. În anii 1947-1985 a fost deputat al Seimului Republicii Populare Polone(RPP) comuniste.

Piotr Jaroszewicz

* 1992: Ion Luican (n. 29 decembrie 1907, com. Frumușani, jud. Călărași — d. 1 septembrie 1992, com. Frumușani, jud. Călărași) a fost un cântăreț român de muzică populară, romanțe și muzică ușoară. Numele artistului este indisolubil legat de „șlagărul” M-a făcut mama oltean.

În perioada adolescenței urmează cursurile unui seminar teologic, unde învață să cânte pe note.^[1] Absolvă în 1934 Academia Regală de Muzică din București (unde i-a avut profesori pe Constantin Brăiloiu, Ion Chirescu),^[2] în 1943 Școala de cântări bisericești (aflată sub patronatul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei și Arhiepiscopiei Bucureștilor), iar în 1945 termină studiile liceale la Liceul „Matei Basarab” din București. Absolvă în 1956 Institutul Teologic de Grad Universitar din București

În 1932 este angajat ca „diseur” la restaurantul „Izvorul rece”.^[3]

Debutează la Radio în 1933; cântă în direct reclame muzicale. În același an câștigă la un concurs organizat de casa de discuri Odeon; devine angajat al firmei. Imprimă pe plăci de gramofon în Berlin și debutează cu piesele: „Mi-e dor de-acasă” de Elly Roman și „Să-ți cânt, samovare” de Max Halm în 1937.^[4] În această perioadă, a anilor ’30-’40, cântă cu orchestrele: Petrică Moțoi (cu care a și debutat la Radio), Vasile Julea, Frații Stănescu, Elly Roman, Ernst Hönigsberg, George Corologos, Ionel Vlădescu. Din 1948 începe să abandoneze genul de muzică ușoară, în favoarea muzicii populare și a romanței.

În numeroasele turnee întreprinse cântă cu orchestrele „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, „Doina Argeșului” din Pitești; cu orchestrele de muzică populară ale filarmonicilor: „Banatul” (din Timișoara), Cluj și Ploiești; cu orchestrele: Ansamblului „Perinița”, Sfatului Popular al Capitalei, Teatrului de estradă „Ion Vasilescu”.

I-au fost colegi de scenă: Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ioana Radu, Rodica Bujor, Mia Braia, Iustina Baluteanu, Gică Petrescu, Petre Gusti, Emil Gavriș, Angela Moldovan, Ileana Constantinescu, Lucreția Ciobanu etc.

Se stinge din viață pe 1 septembrie 1992, în Frumușani. Este înmormântat în cimitirul Bisericii „Iancu Nou” din București

Ion Luican

Date personale Născut 29 decembrie 1907 Frumușani, Călărași, România Decedat 1 septembrie 1992 (84 de ani) Frumușani, Călărași, România Copii Florina Luican (1945-2019) Cetățenie  România  Ocupație solist vocal Activitate Gen muzical populară, romanțe, ușoară Case de discuri Odeon, Electrecord Premii Ordinul Meritul Cultural

·         1995: Adrian Dohotaru, poet și dramaturg român (n. 1939)

·         1996: Ion Oblemenco (n. 13 mai 1945, Corabia — d. 1 septembrie 1996, Agadir) a fost un fotbalist român, care, în ciuda numărului mare de goluri marcate, n-a fost selecționat niciodată în Echipa națională de fotbal a României. A fost poreclit Tunarul din Bănie, pentru eficacitatea sa la marcarea golurilor. Privind în urmă, este greu de înțeles de ce Oblemenco, un atacant cu clasă și eficacitate maximă - de patru ori golgheter al campionatului nostru (1967, 1970, 1972, 1973) - nu a jucat nici un minut în meciurile oficiale ale naționalei mari a României, rezervându-i-se doar „onoarea" de a juca în câteva partide amicale. Tricolorii au efectuat, în 1968, un turneu în America de Sud, Oblemenco a fost golgheterul tricolorilor în acel turneu, dar la revenirea în țară, selecționerul Angelo Niculescu l-a mai convocat la națională pe Oblemenco doar o dată, apoi l-a uitat definitiv pe tunarul Științei la Craiova! În prima ligă din România a debutat sub culorile Rapidului, într-un meci disputat la Cluj în 5 iulie 1964, Știința Cluj - Rapid 3-1, Oblemenco marcând unicul gol al giuleștenilor. Rapidul însă l-a umilit, antrenorii de atunci ținându-l pe Oblemenco mai mult rezervă. A revenit (în 1966) la Craiova, a făcut istorie și a adus glorie pentru Știința, a fost la un pas de moarte în toamna lui 1972 (două operații de ulcer duodenal), dar a fost obligat să-și încheie cariera de fotbalist la Galați, în liga a II-a (1977-1978).  Ca antrenor, a câștigat cu Universitatea campionatul în 1980 (secund al lui Valentin Stănescu), eventul campionat-cupă în 1981 (ca principal), iar în 1982 duce Știința, în premieră pentru echipele de club din România, în sferturile Cupei Campionilor Europeni, dar după aceste performanțe a fost iarăși obligat să plece din Craiova. Antrenează apoi alte echipe, Chimia Râmnicu Vâlcea, FC Olt, Sportul Muncitoresc Slatina, Pandurii Târgu Jiu, din nou FC Olt, Progresul Corabia, iarăși Chimia Râmnicu Vâlcea. După ’90, a fost rechemat la Universitatea în mai multe rânduri, ca antrenor principal al echipei mari, director tehnic, director sportiv și antrenor la satelitul de atunci al oltenilor, Constructorul - Universitatea. Nu a mai reușit însă să repete performanțele Științei din anii 1980-1981-1982. În vara anului 1995, alături de Dobrin, Oblemenco a fost în staff-ul tehnic al formației Aro Câmpulung Muscel și cei doi au reușit promovarea echipei în Divizia A, cum se numea în 1995 liga a II-a din România. La începutul anului 1996 a fost cooptat în staff-ul lui Electroputere, acolo colaborând bine cu prietenul și finul său, Petre Deselnicu, și cu președintele Marcel Popescu, iar în vară acceptă o ofertă din Maroc, de la echipa de primă ligă Hassania din Agadir. Aici, într-un meci amical al Hassaniei cu echipa Sidi Kacem, antrenată de alt român (Alexandru Moldovan „Roșu"), afectat de greșelile unui arbitru marocan (Arjoun), în penultimul minut al meciului, scor 1-1, se prăbușește pe banca tehnică, iar la spital nu mai poate fi salvat. Era 1 septembrie 1996, iar Oblemenco nu avea decât 51 de ani.
* 1997: Zoltán Czibor Suhai (n. 23 august 1929, Kaposvár, Ungaria – d. 1 septembrie 1997, Komárom, Ungaria)^[1] a fotbalist maghiar care juca pe postul de mijlocaș de bandă sau atacant. Pe durata carierei sale, el a evoluat la cluburi ca Ferencváros TC, Honvéd Budapesta și FC Barcelona, dar și echipa națională de fotbal a Ungariei, la care în anii 1950 a făcut parte din celebra echipă Maghiarii Magici, numită și ”Echipa de aur”. După Revoluția ungară din 1956, el s-a mutat cu traiul în Spania, unde a devenit un jucător de bază la FC Barcelona.

·         2008: Sorin Gheorghiu, actor român de teatru și film (n. 1939)

·         2008: Ruxandra Sireteanu-Constantinescu, biofiziciană româncă stabilită în Germania (n. 1945)

·         2011: Alexandru Pesamosca (n. 14 martie 1930, Constanța – d. 1 septembrie 2011, București) a fost un chirurg pediatru din România. Timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45 000 de operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și inoperabili de către ceilalți medici.

Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul 1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu, (actualmente Dudești, Brăila) un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de 3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” (1957-1984) și „Budimex” (actualmente „Spitalul Marie Curie”) (1984), unde face un număr mare de operații (circa 45 000 după propriile declarații). Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Republica Moldova, etc), dobândind prestigiu internațional în domeniul chirurgiei pediatrice încă dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi care au murit (unul din ei, doctor, în 1993, a murit din pricina unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi nepoți. A locuit din 1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul „Marie Sklodovska-Curie” (fostul „Budimex”) din București.^[2] În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care veneau să-i ceară ajutorul.

În vara anului 2011, el a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani

Alexandru Pesamosca este ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brâncoveanu,^[4] aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie (fostul Budimex) și președinte al Asociației „Așezământul social sfinții Martiri Brâncoveni”.^[2]Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat acolo, fiind ctitor de biserică.

Alexandru Pesamosca

Date personale Născut 14 martie 1930  Constanța, România  Decedat 1 septembrie 2011 (81 de ani)[1]  Cauza decesului cauze naturale[*] (insuficiență renală)  Cetățenie  România  Ocupație chirurg[

* 2016: Victoria Darvai (n. 7 ianuarie 1926, Biserica Albă, actualmente în regiunea Transcarpatia, Ucraina — d. 1 septembrie 2016, București) a fost o interpretă de muzică populară românească din Maramureș.
Își petrece copilăria la bunicii din partea tatălui, Ștefan, în Dragomirești, pe Valea Izei, și la bunicii din partea mamei, Ana, în Văleni(Maramures).

Primele clase le face în Dragomirești (1933-1936). Urmează Școala Primară nr. 10 din Cluj până în 1937, apoi Liceul „Principesa Ileana” din Cluj până în 1941, unde se mută împreună cu familia.

Încheie studiile în 1942 la Turda, unde este nevoită să se transfere pe durata refugiului la Liceul de fete din Turda.

În perioada 1944-1946 este învățătoare la o școală din Valea Stejarului.

În 1948 participă la un concurs de admitere la Institutul de Artă Maghiară din Cluj și este admisă cu nota 10+. Începe cursurile în cadrul secției canto, însă necunoașterea limbii maghiare o determină ca, în paralel, să asiste la orele de canto clasic în perioada 1949-1950 la Școala Medie de Muzică din Cluj.

În 1952 se înscrie la Școala Medie de Muzică Nr. 1 (actualul Colegiu Național de Arte „Dinu Lipatti”) din București, secția canto clasic și în același an se transferă la canto popular, unde o are ca maestru de interpretare pe Maria Tănase, apoi profesoară pe Elisabeta Moldoveanu. Încheie studiile în 1956.

Debutează în 1948 în Ansamblul artistic al Confederației Generale a Muncii (C.G.M.) din Sighetul Marmației, unde a fost încadrată în urma unui concurs.

Moare, la 90 de ani, în București, la 1 septembrie 2016.Cu diferite formații și orchestre (Ansamblul „Maramureșul” din Baia Mare, Orchestra „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii „George Enescu”, formațiile folclorice „Ciprian Porumbescu” din Suceava, „Doina Moldovei” din Iași etc.) a participat la numeroase turnee artistice întreprinse în toată țara, cântând alături de Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ion Luican, Emil Gavriș, Alexandru Grozuță și alții. Peste hotare a cântat în U.R.S.S., Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania. De-a lungul carierei a colaborat cu dirijorii Ionel Banu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Nicu Stănescu, George Vancu, Radu Voinescu și cu compozitorii Constantin Arvinte și Filaret Barbu.

Victoria Darvai

Date personale Născută 7 ianuarie 1926  loc. Biserica Albă, Ucraina Biserica Albă, Raionul Rahău, Ucraina  Decedată 1 septembrie 2016 (90 de ani)  București, România București, România  Ocupație interpretă de muzică populară, culegătoare de folclor Activitate Alte nume Victoria Darvai-Azoiței Gen muzical Muzică populară românească Ani de activitate 1948 - 1988 Case de discuri Electrecord

·         2017: Zoe Petre, consilier prezidențial al președintelui Emil Constantinescu, a decedat la Spitalul Elias, după ce cu câteva zile în urmă suferise un accident vascular cerebral. „În această dimineață a plecat dintre noi doamna Zoe Petre, Profesorul nostru admirat și iubit. Despre ceea ce a însemnat pentru noi, despre darurile spirituale pe care le-am primit de la ea ca studenți și colegi vom depune mărturie, cu recunoștință și emoție, întotdeauna. Sit Tibi Terra Levis”, a transmis Departamentul de Istorie antică, Arheologie, Istoria Artei.

Sărbători

• În calendarul ortodox: + Începutul anului bisericesc; + Sf Cuv Dionisie Exiguul (cel Smerit); Sf Cuv Simeon Stâlpnicul (Tedeum)
• Ziua informaticienilor militari
• Ziua diplomației române
• Uzbekistan: Ziua națională - Ziua Independenței - 1991
• Slovacia: Ziua națională - Ziua Constituției - 1992