REVISTA MEA DIN 12 AUGUST/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 12 AUGUST 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         490 î.Hr.: Victoria grecilor asupra perșilor în Bătălia de la Marathon; atenienii conduși de Miltiade au înfrânt armata persană trimisă de Darius I (după alte surse, bătălia a avut loc la 12 septembrie). Bătălia de la Maraton ce a avut loc în anul 490 î.Hr., între armata persană care invadase Grecia continentală și o alianță a orașelor-stat (polisuri) grecești, fiind un episod hotărâtor în cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perșii au fost înfrânți decisiv într-o bătălie deschisă. Totodată, Bătălia de la Maraton a marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. Deși războaiele dintre greci și perși au continuat, cu unele întreruperi, încă mulți ani, bătălia de la Maraton a demontat mitul invincibilității persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salamina și Plateea.

·         678: Prin tratatul arabo-bizantin s-a pus capăt, temporar, atacurilor anuale ale flotei arabe asupra Constantinopolului.

·         1099: Se incheie Prima Cruciadă, odată cu bătălia de la Askalon și cu retragerea forțelor fatimide în Egipt. În dimineața zilei de 12, iscoadele cruciaților au raportat poziția taberei fatimide și armata s-a îndreptat spre ea. În timpul marșului, cruciații fuseseră organizați în nouă divizii: Godefroy conducea flancul stâng, Raimond pe cel drept, iar Tancred, Eustațiu, Robert de Normandia și Gaston al IV-lea al Béarnului formau centrul; ei erau împărțiți în încă două divizii mai mici, iar câte o divizie de pedestrași mergea în fața fiecăreia. Acest aranjament a fost utilizat și ca linie de luptă lângă Ascalon, centrul armatei fiind între porțile Ierusalim și Iaffa, dreapta aliniată cu coasta Mediteranei, și cu stânga în dreptul porții Iaffa. Conform majorității relatărilor (atât creștine cât și musulmane), fatimizii au fost luați pe nepregătite, iar bătălia a fost scurtă, dar Albert de Aix a spus că bătălia a durat ceva timp și s-a dat în fața unei armate egiptene destul de bine pregătite. Cele două linii de bătălie au tras cu săgeți una asupra celeilalte până când s-au apropiat destul de mult încât să lupte cu sulițe și cu alte arme de mână. Etiopienii au atacat centrul liniei cruciate, iar avangarda fatimidă a reușit să-i flancheze pe cruciați și să le înconjoare ariergarda, până când Godefroy a sosit să-i salveze. În pofida superiorității numerice, armata lui al-Afdal nu era atât de puternică și periculoasă ca armatele selgiucide cu care luptaseră cruciații mai devreme. Bătălia pare să se fi terminat înainte să fie pregătită cavaleria grea a fatimizilor. Al-Afdal și soldații săi speriați au fugit înapoi în siguranța orașului fortificat; Raymond i-a urmărit pe unii din ei în mare, alții s-au urcat în copaci și au fost uciși cu săgeți, în vreme ce alții au fost călcați în picioare în retragerea spre porțile Ascalonului. Al-Afdal și-a lăsat în urmă tabăra și comorile care au fost capturate de Robert și Tancred. Nu se știe câți cruciați au murit, dar egiptenii au pierdut aproximativ 10–12.000 de oameni.

·         1121: Batalia de la Didgori: Regele georgian David al IV-lea il invinge decisiv pe celebrul comandant selgiucid Ilghazi. Victoria de la Didgori  a inaugurat  Epoca de Aur medievala georgiana și este sărbătorită în cronicile din Georgia ca o “victorie miraculoasa”.

·         1323: Se semneaza Tratatul de la Nöteborg dintre Suedia şi Novgorod, care reglementează  pentru prima data frontiera dintre cele două ţări.

·         1480: Bătălia de la Otranto in Apulia (Italia) : Trupele otomane  decapiteaza 800 de prizonieri creştini care  refuza să se convertească la Islam. Trupurile martirilor crestini sunt ingropate în Catedrala din Otranto şi în biserica Santa Caterina o Formiello din Neapole.

·         1499:  Se desfasoara batalia de la  Zonchio , sau prima batalie de la Lepanto, un episod  al razboiului turco-venetian din 1499-1503, considerat a fi prima batalie navala din istorie,  in care  la bordul navelor au fost utilizate tunuri.

·         1687: Are loc  doua  Bătălie de la Mohács,  dintre forțele sultanului otoman Mehmed al IV-lea, comandate de Marele Vizir Sari Süleyman Pașa, și armatele   imparatului Sfantului Imperiu Romano-German Leopold I, conduse de Charles de Lorraine. Rezultatul a fost o înfrângere zdrobitoare pentru otomani. După bătălie, Imperiul Otoman a căzut într-o criză profundă si pentru  un an  a fost paralizat. Comandantul Sari Suleyman Pașa, speriat că va fi ucis de trupele sale,a fugit de la comanda armatei. Când vestea înfrângerii a ajuns la Istanbul  la începutul lunii septembrie, a fost numit  comandant Abaza Sivayus Pasa. Cu toate acestea, înainte de a putea prelua comanda, întreaga armata otomană s-a dezintegrat. Fostul comandant, Sari Suleyman Pașa a fost executat la ordinul sultanului. Dezintegrarea a armatei otomane a permis armatei  imperialilor  habsburgici sa  cucereasca  zone întinse detinute pana atunci de otomani. Cea mai mai mare parte a  Slavoniei si Transilvania  au intrat sub ocupația  austriecilor. La data de 9 decembrie 1687 a fost organizată o Dieta la Bratislava in care  Arhiducele Joseph a fost încoronat  rege ereditar al Ungariei iar descendentii  împăraților habsburgici au fost declarati regii unsi ai  Ungariei.

·         1833  - Este fondat oraşul american Chicago.

·         1851: Inventatorului Isaac Singer ii  este acordat un brevet pentru maşina sa de cusut.

·         1857: Sub presiunea celorlalte puteri europene, Poarta Otomană a ordonat anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Noile alegeri au dat câștig de cauză unioniștilor. Nicolae Vogoride (Vogoridis, Bogoridi), (n. 1820, Iaşi – d. 23 aprilie 1863, Bucureşti), sprijinit de Austria şi Turcia, care-i promiteau lui Vogoride domnia, prin falsificarea listelor electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc al Moldovei obţine funcţia de Caimacam (locţiitor, regent) al Moldovei între 1857 – 1858. Anterior căimăcămiei proprii, Vogoride, a fost Ministru de Finanţe al Moldovei: 18 decembrie 1856 – 7 martie 1857 sub căimăcămia lui Teodor Balş. După ce a fost numit Caimacam al Moldovei, Vogoride s-a manifestat ca un antiunionist convins şi dornic de a-şi face partizani. Compromisul de la Osborne între Napoleon al III-lea al Franţei, susţinut de regina Victoria a Angliei, precum şi de regii Prusiei, Rusiei şi Sardiniei, a contribuit la anularea primelor alegeri în Moldova. Poarta Otomană ordonă anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei la 12 august 1857 şi organizarea la 18 august de noi alegeri, care de această dată se soldează cu o majoritate unionistă. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate. Colonelul Alexandru Ioan Cuza se numără printre deputaţii noi aleşi în Divan, meniţi să dezbată şi viitorul Principatelor.  Unirea ulterioara  a Principatelor româneşti îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853-1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizînd momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856-18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, avînd la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei. Blocarea Imperiului Rus era eminentă, dar în ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri Occidentale au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc. Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, ulterior a fost deschis şi divanul din Muntenia.  Avînd în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării. A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, avînd practic aceleaşi concluzii. Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între regele Napoleon al III-lea al Franţei şi regina Victoria a Angliei. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat avînd propriile sale instituţii legislative şi executive. În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, cîte unul pentru fiecare principat.

·         1871: Înființarea Cabinetului numismatic al Academiei Române, prin donațiile lui Al. Papiu Ilarian și V.A. Urechia.

·         1877: Astronomul american Asaph Hall a descoperit satelitul Deimos al planetei Marte. Deimos este probabil un asteroid a cărui orbită a fost perturbată de gravitația lui Jupiter. În acest fel a fost capturat de Marte (teoria aceasta se află încă în dezbatere). Are o mărime de circa 15x12x10 km. La fel ca majoritatea corpurilor de această mărime, are o formă neregulată. Deimos este format din rocă bogată în carbon, foarte asemănător asteroizilor de tip C (condrită carbonică), și gheață. Are cratere, dar suprafața sa este mult mai netedă decât cea a lui Phobos, datorită umplerii parțiale cu regolit. Văzut de pe Deimos, Marte ar fi de 1.000 ori mai mare și de 400 ori mai strălucitor decât Luna văzută de pe Pământ, ocupând 1/11 din lățimea emisferei cerești. Văzut de pe Marte, Deimos ar avea un diametru unghiular de 2,5 minute, asemănător cu o simplă stea. În momentul de cea mai mare strălucire („lună plină”) se vede aproximativ la fel de strălucitor ca și Venus de pe Pământ. În momentul în care trece prin dreptul soarelui, diametrul său este de 2,5 ori mai mare decât diametrul unghiular al lui Venus văzut de pe Pământ. Contrar satelitului Phobos, care orbitează răsărind prin vest și apunând prin est, Deimos răsare prin est și apune prin vest. Perioada orbitală a lui Deimos (de aproximativ 30,5 ore) depășește ziua solară marțiană (24,5 ore). Pentru un observator ecuatorial, de la răsărit până la apus trec 2,7 zile. Datorită orbitei sale, care este foarte aproape de Marte și are doar o mică înclinare față de ecuatorul marțian, Deimos nu poate fi observat de la latitudini marțiene mai mari de 83,7°.

·         1877 - Exploratorul Sir Henry Stanley (1841 - 1904) a descoperit izvoarele râului Congo, cunoscut şi sun numele Zair.

·         1883: Ultimul Quagga a murit într-o grădină zoologică din Amsterdam. Cvaga sau zebra quagga este o subspecie de zebră din Africa de Sud, dispărută la sfârșitul secolului XIX. Era răspândită numai în sudul Africii, de-a lungul râului Vaal. Ultimul exemplar văzut în stare liberă a murit în anul 1872, iar altul din captivitate (din grădina zoologică din Amsterdam) a murit în anul 1883. Se distingea de alte zebre prin marcajele vii aflate doar în partea frontală a corpului. De la mijlocul corpului, dungile dispăreau, iar spațiile dintre acestea erau tot mai late, iar astfel partea posterioară era într-o singură culoare și anume maro. Numele acestei subspecii provine de la un cuvânt onomatopeic din dialectul khoikhoi care era folosit pentru a denumi zebră, totodată se spune că acest cuvânt se asemăna cu sunetul scos de un cvaga.

·         1898: Pavilionul  Hawaiian este coborât  la Palatul Iolani  si  este înlocuit cu drapelul Statelor  Unite, incetand suveranitatea Republicii Hawaii, care este anexata de  Statele Unite ale Americii.

·         1908: Primul model al mașinii Ford "T" a ieșit pe porțile uzinei din Detroit.

·         1914: Primul Război Mondial: Marea Britanie declară război Austro-Ungariaei, fiind urmata de ţările  Imperiului Britanic.

·         1920: Războiul polono-sovietic: Începe bătălia finală a conflictului, Bătălia de la Varșovia, terminată cu victoria decisivă a polonezilor. Bătălia de la Varșovia sau Miracolul de pe Vistula, cum mai este numită, a fost bătălia finală a războiului polono-sovietic, conflict care a început la scurtă vreme după încheierea Primului Război Mondial (1918) și s-a încheiat prin Tratatul de pace de la Riga din anul 1921. Luptele au debutat pe 12 august și s-au încheiat două săptămâni mai târziu, pe 25 august 1920. Forțele Armatei Roșii comandate de Mihail Tuhacevski s-au îndreptat către capitala Poloniei, Varșovia, și către fortăreața Modlin aflată în vecinătate. Pe 16 august, forțele poloneze conduse de Józef Piłsudski au contraatacat dinspre sud, forțând trupele rusești să se retragă în dezordine către est, traversând râul Niemen. S-a estimat că bolșevicii au pierdut 10.000 de soldați uciși, 500 dispăruți și 10.000 de răniți, 66.000 fiind luați prizonieri. Prin comparație, polonezii au înregistrat 4.500 de morți, 10.000 dispăruți și 22.000 răniți. Merită menționat faptul că înainte ca Miracolul de pe Vistula să se petreacă, atât bolșevicii cât și majoritatea experților străini considerau Polonia practic înfrântă. Victoria neașteptată și uluitoare în Bătalia de la Varșovia a distrus forțele bolșevice, iar în lunile care au urmat, o serie de noi victorii poloneze au asigurat independența țării și i-au securizat frontierele.

·         1944: Fortele franceze libere comandate de  generalul Leclerc  elibereaza orasul Alençon. Este primul oraş din Franţa, eliberat de nazişti de către forţele franceze.

·         1949: 18 state au semnat Convențiile de la Geneva. Convențiile de la Geneva reprezintă ansamblul a patru tratate formulate la Geneva, Elveția, tratate care stabilesc standardele dreptului internațional în ceea ce privește problemele umanitare. Aceste tratate se referă în principal la tratamentul necombatanților și prizonierilor de război. Ele nu au nicio legătură cu problema folosirii armamentului în timp de război, care este acoperită de Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 și de Protocolul de la Geneva din 1925, (care privește folosirea armelor chimice și biologice). Formalizarea sus-numitelor convenții au fost rezultatul eforturilor lui Henri Dunant, care a fost motivat de ororile cărora le-a fost martor în timpul bătăliei de la Solferino din 1859. În 1977 și 2005 au fost adăugate trei noi amendamente ale Convențiilor de la Geneva. După adoptarea primei convenții a fost înființat în 1863 Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

·         1952: Noaptea Poeţilor Ucisi: 13 intelectuali proeminenţi evrei sunt asasinati din ordinul conducerii sovietice în Moscova . Printre ei a fost si David Bergelson, unul dintre militantii pentru constituirea regiunii evreiesti Birobidjan din URSS si al Comitetului antifascist din timpul celui de-al doilea razoi mondial.

·         1981: Primul calculator personal IBM, IBM 5150, intră pe piață.

* 1990: 

 Paleontologul american Sue Hendrickson descoperă un specimen de schelet fosilizat de Tyrannosaurus rex în Dakota de Sud. Este cel mai complet și cel mai bine păstrat schelet de acest fel până în prezent; scheletul se află acum la Muzeul de Istorie Naturală din Chicago și poartă numele "Sue" în cinstea descoperitorului său.

·         2000: Submarinul nuclear rusesc Kursk a explodat  în timpul unui exercițiu militar. Submarinul nuclear “Kursk” s- a scufundat in Marea  Barenţ, având la bord 118 ofiţeri şi mateloti, unii cu vârsta de 17 ani. Cauza scufundării rămâne incertă, fiind avansate mai multe ipoteze: coliziunea cu un alt submarin (american sau britanic) aflat în zonă, experimentarea ratată a unei rachete ultrasecrete, atentat organizat de liderii ceceni. Submarinul rus K-141 Kursk Clasa Oscar II (denumirea sovietică: 949A Antey pentru seria Oscar II) este un tip de submarin cu propulsie nucleară, purtător de rachete de croazieră care a fost inclus în marina sovietică în anul 1995 și s-a aflat în componența Flotei de Nord a Rusiei. În urma unui accident tragic la 12 august 2000, submarinul s-a scufundat în marea Barents, la o distanță de 175 km de orașul Severomorsk și la o adâncime de 108 metri (lungimea la vaterlinie fiind de 154 metri). Avea la bord 118 ofiţeri şi mateloti, unii cu vârsta de 17 ani. Cauza scufundării rămâne incertă, fiind avansate mai multe ipoteze: coliziunea cu un alt submarin (american sau britanic) aflat în zonă, experimentarea ratată a unei rachete ultrasecrete, atentat organizat de liderii ceceni.

·         2012: Are loc ceremonia de inchidere a Jocurilor Olimpice de la Londra. Lotul Romaniei la Jocurile Olimpice din 2012 a fost compus din 104 atleți care au concurat în 15 probe sportive. Portdrapelul Romaniei de la ceremonia de deschidere a fost tenismenul profesionist Horia Tecau, iar la ceremonia de închidere, portdrapel a fost gimnasta Sandra Izbasa.

Nașteri

·         1503: Christian al III-lea (n. 12 august 1503, Schleswig – d. 1 ianuarie 1559, Kolding) a fost rege al Danemarcei și rege al Norvegiei, fiul cel mare al regelui Frederick I al Danemarcei și a reginei Anna de Brandenburg
Cristian s-a născut în 1503 la Castelul Gottorf pe care Frederick l-a făcut reședință principală. În 1514, când el avea doar zece ani, mama lui Cristian a murit. Patru ani mai târziu, tatăl său s-a recăsătorit cu Sofia de Pomerania (1498- 568). Frederick a fost ales rege al Danemarcei în locul nepotului său, Cristian al II-lea, în 1523. Primul serviciu public al tânărului Cristian după ce tatăl său a devenit rege a fost micșorarea orașului Copenhaga, care stătea ferm pentru fugarul Cristian al II-lea.

După moartea tatălui său în 1533, Cristian a fost proclamat rege la o adunare din Rye, în 1534. Consiliul de Stat danez, dominat de episcopii catolici și de nobili, au refuzat să-l accepte pe ducele Cristian ca rege și au apelat la contele Christopher din Oldenburg, în scopul de a-l restabili pe Cristian al II-lea la tronul danez. În opoziție cu regele Cristian al III-lea, contele Christopher a fost proclamat regent la Adunarea Ringsted și la Adunarea Skåne la St. Liber Hill de la Catedrala din Lund.

Rezultatul a dus la un război civil timp de doi ani, cunoscut sub numele de Feuda Contelui, între forțele protestante și catolici, război pe care Cristian al III-lea l-a câștigat și a ocupat tronul Danemarcei, iar forțele catolice din Danemarca au fost supuse.

Pericolele care îl amenințau pe Cristian din partea împăratului Carol al V-lea și ale altor rude ale întemnițatului Cristian al II-lea, l-a convins de necesitatea de a reduce nemulțumirea în țară, bazându-se pe magnații danezi și pe nobili.

La Herredag de la Copenhaga, 1542, noua nobilime care a îmbogățit din nou Danemarca au votat pentru Cristian, oferindu-i o parte din bunurile lor pentru a achita datoriile grele pe care le avea în Holsatians și către alți germani.

Pivotul politicii externe a lui Cristian a fost alianța sa cu prinții protestanți germani, fiind o contragreutate la ostilitatea persistentă a lui Carol al V-lea, care era determinat să susțină pretențiile ereditare ale nepoatei sale, fiica lui Cristian al II-lea, la regatele scandinave. Războiul a fost declarat împotriva lui Carol al V-lea în 1542 și cu toate că prinții protestanți germani s-au dovedit a fi aliați necredincioși, închiderea transportului olandez s-a dovedit a fi o armă eficace în mâna regelui Cristian, astfel încât Olanda l-a determinat pe Carol să facă pace cu Danemarca în Speyer, pe 23 mai 1544.

Politica externă de mai târziu a fost reglementată prin pacea de la Speyer. El a evitat orice complicații străine, a refuzat să participe la războiul Schmalkaldic din 1546, a mediat între împărat și Saxonia după căderea lui Maurice de Saxonia în bătălia de la Sievershausen din 1553.

În februarie 1555, el a intervenit cu succes în numele traducătorului bibliei engleze Miles Coverdale, care fusese închis timp de doi ani și jumătate de către Maria a Angliei. Acesta a fost eliberat și i s-a permis să părăsească Anglia.

Regele Cristian al III-lea a murit în ziua Anului Nou 1559, la Koldinghus și a fost înmormântat în Catedrala Roskilde.

Cristian s-a căsătorit cu Dorotea de Saxe-Lauenburg pe 29 octombrie 1525, la Castelul Lauenburg. Cei doi au avut împreună cinci copii:

• Ana de Danemarca (1532–1585), consoarta lui Augustus, Elector de Saxonia
• Frederick al II-lea (1534–1588)
• Magnus, Rege de Livonia (1540–1583)
• Ioan al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plon (1545–1622)
• Dorotea de Danemarca (1546–1617), consoarta lui Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg și mama lui Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg.

Christian al III-lea

·         1629: Isabella Clara de Austria (12 august 1629 – 24 februarie 1685) a fost fiica lui Leopold al V-lea, Arhiduce de Austria și a soției acestuia, Claudia de Medici. A fost membră a Casei de Habsburg și Arhiducesă de Austria.

Isabella a fost al treilea copil din cei cinci ai părinților ei. Printre frații ei: Ferdinand Karl, Arhiduce de Austria, Arhiducele Sigismund Francis de Austria și Maria Leopoldine de Austria, soția lui Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Bunicii paterni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și Maria Anna de Bavaria. Bunicii materni au fost Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și Christina de Lorena.

La 7 noiembrie 1649 Isabella s-a căsătorit cu Carol al III-lea, Duce de Mantua (1629 - 1665) care a devenit Duce de Mantua și Monferrato în 1637. Căsătoria lor a creat o alianță între Casa de Gonzaga și familiile Habsburg.^[2]

Carol a avut o iubită, Margaret Oak și uneori o neglija pe Isabella. Carol și soția sa au avut un fiu, Carol al IV-lea, Duce de Mantua (31 august 1652 – 5 iulie 1708).

Isabella Clara de Austria

Ducesă de Mantua și Montferrat

·         1704: Contesa Caroline de Nassau-Saarbrücken (12 august 1704 – 25 martie 1774) a fost contesă palatină de Zweibrücken prin căsătorie.

Ea a fost fiica contelui Ludwig Kraft de Nassau-Saarbrücken (d. 1713) și a contesei Philippine Henriette de Hohenlohe (1679–1751).

La 21 septembrie 1719, la vârsta de 15 ani, la Schloss Lorentzen, ea s-a căsătorit cu Christian al III-lea, Conte Palatin de Zweibrücken care avea 44 de ani. Cuplul a avut patru copii:

• Caroline de Zweibrücken (9 martie 1721 - 30 martie 1774); s-a căsătorit în 1741 cu Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt, au avut copii
• Christian al IV-lea (6 septembrie 1722 - 5 noiembrie 1775); s-a căsătorit morganatic în 1751 cu Maria Johanna Camasse, au avut copii
• Friedrich Michael de Zweibrücken (27 februarie 1724 - 15 august 1767); s-a căsătorit în 1746 cu contesa palatină Maria Franziska de Sulzbach, au avut copii
• Christiane Henriette de Zweibrücken (16 noiembrie 1725 - 11 februarie 1816); s-a căsătorit în 1741 cu Karl August, Prinț de Waldeck și Pyrmont, au avut copii

Când Christian al III-lea a murit în 1735, Caroline a preluat regența timp de cinci ani, cu acordul împăratului Carol al VI-lea, până când fiul ei cel mare a devenit major.

Din 1744 până în 1774 ea a locuit la castelul Bergzabern. A murit la 25 martie 1774 la Darmstadt la vârsta de 69 de ani. La cinci zile după decesul ei a murit și fiica ei cea mare, Caroline.

Caroline de Nassau-Saarbrücken

* 1717: Francesco Griselini (n. 12 august 1717, Veneția - d. 1787, Milano) a fost un savant italian născut în 1717 la Veneția, fiu al lui Marco, vopsitor și țesător de stofe de mătase și Elisabetta Sperafigo, dintr-o familie milaneză de comercianți de mătase. Activitatea sa s-a desfășurat în mai multe domenii precum cel al științelor naturale, cartografie, istorie, literatură, etc. În 1774 Griselini pornește într-o lungă călătorie în Banatul Timișoarei pentru a studia acest ținut și oamenii săi. În urma celor 2 ani și jumătate petrecuți aici, Griselini publică o lucrare complexă "Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei" în care descrie amănunțit atât istoria și configurația politică și economico-socială a Banatului dar și a bănățenilor și a obiceiurilor lor.

Ultimii ani din viață i-au fost afectați de o boală psihică. A murit într-un spital din Milano.

Opera:

• Franz Griselini: Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte, Erster Theil, Wien 1780;
• Franz Griselini: Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte, Zweyter Theil, Wien 1780;
• Francisc Griselini: Istoria Banatului timișan, Traducere în română de Nicolae Bolocan, București, 1926;
• Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Editura „Facla”, Timișoara, 1984.

·         1762: George al IV-lea (George Augustus Frederick; 12 august 1762 – 26 iunie 1830) a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei și al Hanovrei din 29 ianuarie 1820, până la moartea sa.

George ca Prinţ de Wales, pictură de Richard Cosway, ca. 1780-1782.

George s-a născut la Palatul St. James din Londra la 12 august 1762. Fiind fiul cel mare al unui suveran britanic, automat a devenit la naștere Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. A fost numit Prinț de Wales și Conte de Chester câteva zile mai târziu.^[1] În același an, la 18 septembrie a fost botezat de Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker.^[2]

George a fost un elev talentat, a învățat repede limbile franceză, germană și italiană.^[3]

La vârsta de 21 de ani se îndrăgostește de romano-catolica Maria Anne Fitzherbert, care era văduvă de două ori ^[4]. Actul de Reglementare din 1701 declara pe cei care se căsătoresc cu romano-catolici ineligibili pentru a succeda la tronul britanic. De asemenea, Actul pentru căsătoria regală din 1772 prevedea ca Prințul de Wales nu se poate căsători fără consimțământul regelui, pe care George nu l-ar fi obținut niciodată. Cu toate acestea, cuplul s-a căsătorit la 15 decembrie 1785, la casa ei din Park Street, Mayfair. Din punct de vedere legal, căsătoria era nulă din moment ce avizul regelui n-a fost niciodată solicitat^[5] Din rațiuni politice, căsătoria a rămas secretă iar doamna Fitzherbert a promis să nu dea publicității nimic care să aibă legătură cu acest lucru.^[6]

Prințul de Wales era înglodat în datorii din cauza vieții sale exorbitante. Tatăl său a refuzat să-l ajute, forțându-l să părăsească Casa Carlton și să trăiască la reședința doamnei Fitzherbert. În 1787, aliații din Camera Comunelor ai Prințului au inițiat o propunere de a-l scuti de datorii cu o subvenție parlamentară. Parlamentul i-a acordat Prințului de Wales 161.000 £ pentru plata datoriilor sale și 60.000 £ pentru îmbunătățiri la Casa Carlton

Portret al lui George, de Sir Thomas Lawrence, ca. 1814.

Acum se crede că regele George al III-lea suferea de o boală ereditară porphyria.^[8] În vara anului 1788 sănătatea lui mentală s-a deteriorat însă a fost în stare să se scutească de unele din îndatoririle sale și să declare Parlamentul prorogat din 25 septembrie până în 20 noiembrie. În timpul prorogării, George al III-lea s-a îmbolnăvit, viața sa fiind amenințată iar la convocarea Parlamentului din noiembrie, regele n-a putut să rostească discursul obișnuit la deschiderea Parlamentului. Parlamentul s-a găsit el însuși într-o poziție impracticabilă; potrivit unei legi mai vechi nu se putea trece la dezbaterea nici unui lucru până nu se rostea discursul regelui.^[9][10]

Parlamentul a început dezbaterea pentru stabilirea unei regențe. În cele din urmă, primul ministru Pitt a fost de acord că Prințul de Wales ar fi cea mai potrivită alegere pentru a fi numit regent,^[9][10] însă cere limitarea acestor puteri. Printre alte lucruri, Prințul de Wales nu putea să vândă proprietatea regelui sau să acorde ranguri nobiliare altor persoane în afară de copiii regelui. Prințul de Wales a denunțat schema lui Pitt, declarând că este "un proiect pentru producerea de slăbiciune, tulburări și nesiguranță în fiecare ramură de administrare a afacerilor".^[11] În interesul națiunii, ambele facțiuni au fost de acord să facă un compromis.^[10]

Un impediment tehnic semnificativ era lipsa unui discurs al Tronului, care era necesar înainte ca Parlamentul să poată proceda la orice dezbateri sau voturi. Discursul era rostit în mod normal de către rege, dar el putea fi, de asemenea, rostit de către reprezentanți regali cunoscuți sub numele de Lorzi Comisari; nici un document nu permitea Lorzilor Comisari să acționeze cu excepția cazului în care se aplica marele sigiliu.
Sigiliul nu putea fi aplicat în mod legal, fără autorizarea prealabilă a suveranului. Pitt și miniștrii săi au ignorat ultima cerință și au dat instrucțiuni Lordului Cancelar să aplice sigiliul fără consimțământul regelui. Această ficțiune juridică a fost denunțată de către Edmund Burke ca o "minciună evidentă",^[12] ca o "absurditate palpabilă",^[12] și chiar ca un "fals, înșelăciune".^[13]

Fratele Prințului de Wales, Ducele de York, a descris planul ca "neconstituțional și ilegal".^[11] Cu toate acestea, alții din Parlament au considerat că o astfel de schemă a fost necesară pentru a menține un guvern eficient. În consecință, la 3 februarie 1789, la mai mult de două luni după ce a fost convocat, Parlamentul a fost deschisă oficial de către un "ilegal" grup de Lorzi Comisari. Regele a declarat retroactiv, că instrumentul de autorizare a Lorzilor Comisari de a acționa a fost valabil

George în 1822, pictură de Sir Thomas Lawrence.

Portret al ultimei metrese, Elizabeth Conyngham.

Datoriile Prințului de Wales au continuat să crească iar tatăl său a refuzat să-l ajute dacă nu acceptă căsătoria cu verișoara sa, Caroline de Braunschweig.^[14] În 1795, Prințul acceptă și la 8 aprilie 1795 la Capela Regală a Palatului St James are loc căsătoria. Tinerii nu se potriveau deloc, căsătoria este dezastruoasă. Cei doi au un singur copil, Prințesa Charlotte, în 1796, și pentru tot restul vieții au rămas separați. Prințul de Wales a rămas atașat de Mrs. Fitzherbert toată viața sa, în ciuda mai multor perioade de înstrăinare.^[15]

Printre metresele sale înainte s-o întâlnească pe Mrs. Fitzherbert au fost: Mary Robinson, o actriță care a fost cumpărată cu o pensie generoasă când l-a amenințat că va vinde ziarelor scrisorile de la el;^[16] Grace Elliott, soția divorțată a unui medic;^[17] și Frances Villiers, Contesă de Jersey, care a dominat viața lui câțiva ani.^[15] În ultimii zece ani ai vieții sale metresa sa a fost Elizabeth Conyngham.^[18]

Problema datoriilor Prințului de Wales, care ajunseseră în 1795 la exorbitanta sumă de 630.000 £ (egală astăzi cu 49.820.000 £ astăzi),^[19] a fost rezolvată (cel puțin temporar) de Parlament. I s-a furnizat o sumă de 65.000 £ (egală astăzi cu 5.140.000 £) pe an.^[20] În 1803, alte 60.000 £ (sumă egală astăzi cu 4.486.000 £) s-au adăugat, și datoriile Prințului din 1795 au fost plătite în 1806.

În 1804 a apărut o dispută asupra custodiei Prințesei Charlotte, care în cele din urmă a fost încredințată regelui George al III-lea. De asemenea, a fost o Comisei parlamentară de anchetă a comportamentului prințesei Caroline, pe care Prințul de Wales a acuzat-o că ar avea un fiu nelegitim. Comisia a decis că acuzațiile "nu au fundament" dar a clasificat comportamentul ei ca fiind extraordinar de indiscret.

George al IV-lea

Rege al Regatului Unit al Marii Britanii și al Hanovrei

Portret de Sir Thomas Lawrence, 1822.

·         1779: Georg, Mare Duce de Mecklenburg (germană Georg Großherzog von Mecklenburg; 12 august 1779 – 6 septembrie 1860) a fost conducătorul Marelui Ducat de Mecklenburg-Strelitz din 1816 până la moartea sa.

Ducele Georg Friedrich Karl Joseph de Mecklenburg s-a născut la Hanovra, ca al optulea copil al lui Karl al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei lui soții, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt. După decesul mamei sale în 1782, tatăl său s-a căsătorit doi ani mai târziu cu sora primei soții, Charlotte, și familia s-a mutat de la Hanovra la Darmstadt.

Georg a rămas în Darmstadt până în 1794, când tatăl său a devenit Duce de Mecklenburg-Strelitz și Georg și-a însoțit tatăl la Neustrelitz

Curând după sosirea la Neustrelitz, Georg s-a înscris la Universitatea Rostock,^[2] unde a studiat până în 1799. Apoi, Georg a plecat la Berlin, unde a trăit la curtea prusacă. Sora mai mare a lui Georg, Louise, era căsătorită cu regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea.^[1] În 1802 a plecat în Italia, unde a trăit până în 1804, apoi s-a întors în Germania și s-a stabilit la Darmstadt.^[3]

După Bătălia de la Jena-Auerstedt din 1806, George a călătorit la Paris, unde a negociat intrarea ducatului de Mecklenburg-Strelitz în Confederația Rinului. De asemenea, a participat la Congresul de la Viena în 1814, unde ducatul de Mecklenburg-Strelitz a fost ridicat la starea de mare ducat

Când Georg i-a succedat tatălui său la 6 noiembrie 1816, el a găsit marele ducat într-o stare proastă. Pentru ridicarea nivelului de educație a supușilor săi el a construit școli. Până la sfârșitul domniei sale, majoritatea supușilor săi știau să citească și să scrie.^[3]De asemenea, el a îmbunătățit agricultura în marele ducat și a abolit iobăgia.^[1]

Georg a murit la 6 septembrie 1860 la Neustrelitz și a fost succedat de fiul său cel mare, Friedrich Wilhelm.

La 12 august 1817 la Kassel, Georg s-a căsătorit cu Prințesa Marie de Hesse-Cassel, fiica Prințului Frederic de Hesse.^[4]Cuplul a avut patru copii:

• Ducesa Luise de Mecklenburg (1818–1842)
• Frederic Wilhelm, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1819–1904), căsătorit cu Prințesa Augusta de Cambridge
• Ducesa Caroline de Mecklenburg (1821–1876), căsătorită cu Frederic al VII-lea al Danemarcei
• Ducele Georg de Mecklenburg (1824–1876), căsătorit cu Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei; a fost tatăl Ducelui Carl Michael de Mecklenburg

Georg

·         1816: Ion Ghica (n. 12 august 1816,^[1] București, Țara Românească[*] – d. 7 mai 1897, Ghergani, România) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.^[2]

A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către Vasile Alecsandrieste capodopera sa de scriitor.

Ion Ghica face parte din familia de mari boieri Ghica, fiind întâiul născut al logofătului Dimitrie (Tache) Ghica și al Mariei Câmpineanu.^[3] Tatăl lui Ion Ghica, Dimitrie, ajunge isprăvnicel de curte, în timpul domniei lui Ioan Caragea, ispravnic de Focșani în 1824, mare hatman în 1828, mare ban în 1832 și mare logofăt, rang cu care încetează din viață în 1845.^[4] Maria Câmpineanu era fiica vornicului Scarlat Câmpineanu. Dimitrie (Tache) Ghica are mai mulți copii: Ion, născut la 12 august 1816, Scarlat (1817-1819), Sofia (1818-1824), Maria (1821-1885), Smaranda (1828-1833), Temistocle (1830-1832), Pantazi (1831-1882), căsătorit cu Camille-Pauline-Marie Guyet de Fernex.

A învățat acasă neogreaca și greaca veche cu dascălul grec Mihailidi, care preda gramatica după manualul dascălului său Neofit Duca, fostul director de la Colegiul Sfântul Sava, iar apoi texte grele ca Dialogurile morților de Lucian din Samosata,Anabasis sau Expediția celor zece mii de Xenophon, Viețile paralele ale lui Plutarh.

Ion Ghica este înscris la clasa de limba franceză a profesorului J. A. Vaillant de la Sfântul Sava, în 1830. Aici se împrietenește cu Grigore Alexandrescu, venit mai târziu, îl invită acasă, unde a făcut cunoștință cu poetul Iancu Văcărescuși cu Ion Heliade Rădulescu.^[4]

Este trimis la studii în capitala Franței, unde dobândește bacalaureatul în litere, în ianuarie 1836, la Sorbona (Paris), obținând note mediocre la toate obiectele și chiar un „faible”^[5]; apoi a urmat Școala de arte și manufacturi (1836-1837).^[3]În august 1838 a devenit absolvent al Facultății de Științe din Paris, cu o diplomă în științe matematice, absolvind în 1840 și Școala de Mine (École royale des mines) din același oraș, obținând diploma de inginer de mine și dreptul de a practica profesia de inginer în țara sa. În paralel a audiat cursuri la College de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii.^[3]

Din primul an al șederii la Paris se întâlnește, el și colegi de-ai săi, munteni, cu un grup de moldoveni, făcând cunoștință cu Vasile Alecsandri și cu viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, fiecare vorbind în graiul provinciei natale, dar înțelegându-se perfect. „Ce revelațiune! - scrie Ion Ghica. Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români!” În timpul anilor de studii la Paris, străinii nici nu cunoșteau numele de român și România, românii fiind confundați cu turcii, muscalii sau grecii.

Din primul an al sosirii la Paris a făcut cunoștință cu Armand Carrel, redactorul șef al ziarului parizian Le National și cu polonezul Michal Czajkovski [citește Ceaikovski] (Czaika), secretar al principelui Adam Czartoryski [citește Ceartorîski], acesta din urmă fiind conducătorul emigrației monarhiste poloneze. Lor le-a relatat despre evenimentele din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, despre marile suferințe ale românilor. Peste trei zile, în ziarul lui Armand Carrel, Le National, sunt publicate în mod fidel relatările respective; apoi un alt articol, evocând amintirile serii petrecute cu Ion Ghica este publicat de Czajkovski în ziarul Le Constitutionel. Tinerii studenți români se întâlneau la Café Corneille, „unde domnea glasul învățatului student Bermudez, sau Café Procope, unde cuvântul era al unui student devenit ilustru, a lui Jules Simon”, viitorul profesor universitar, deputat, prim-ministru și academician.

Ion Ghica profită de amiciția lui Armand Carrel, ca să întrețină la ziarul Le National o rubrică regulată , Correspondance de Bucarest, care însă neliniștește cercurile guvernamentale din București, din cauza corespondențelor „subversive” bine informate despre ce se petrecea în țară. Fiind la Paris, a inițiat în 1845 Societatea studenților români, sub președinția de onoare a poetului Alphonse de Lamartine, cu un comitet condus de Ion Ghica, Scarlat Vârnav casier și C. A. Rosetti secretar, iar în anul următor Nicolae Bălcescu a devenit bibliotecarul Societății.

S-a reîntors în 1841 în București, apoi în Moldova, cu misiunea din partea lui Ion Câmpineanu și a boierilor Alecu Villara și Alecu Filipescu-Vulpea^⁠(en)de a oferi domnitorului Mihail Sturdza o propunere de uniune vamală între cele două principate - întâiul pas pe calea Unirii. În scrisoarea boierilor munteni către domnitorul Mihail Sturdza, adusă de Ion Ghica, se preciza că „schimbarea domnului Țării Românești devenise inevitabilă și că sosise momentul de a uni amândouă coroanele pe capul unui singur domn.” Domnitorul declină oferta, însă îi oferă lui Ghica catedra de profesor de geologie și mineralogie, în primele luni ale anului 1842, la Academia Mihăileană. Pe baza rezultatelor obținute ca profesor de geologie și mineralogie, Ion Ghica a fost numit profesor de economie politică la clasele superioare.

Deschis la 23 noiembrie 1843 cu prelegerea „Despre importanța economiei politice”, cursul încredințat lui Ion Ghica spre a fi predat era cel dintâi de nivel universitar, fiind urmărit de multă lume, boieri și intelectuali, chiar de domnitorul Mihail Sturdza. De asemenea, a fost numit inspector la Institutul academic, având însărcinarea organizării și dezvoltării învățământului. I se decernează rangul de mare spătar.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu, Negruzzi și Vasile Alecsandri, editează revista săptămânală Propășirea, care este autorizată de cenzură numai cu subtitlul Foaie științifică și literară, deoarece titlul Propășirea „era un cuvânt revoluționar”. În primul număr al revistei Propășirea a fost inclus studiul lui Ghica Uniunea Vămilor între Moldova și Valachia, care însă a fost oprit de cenzură. Ion Ghica publică apoi Ochire asupra științelor și Măsuri și greutăți. El este considerat a fi fost primul mare economist român.

Ion Ghica se căsătorește la începutul anului 1847 cu Alexandrina Mavros, fiica generalului Nicolae Mavros, a cărui poziție politică pro-țaristă va fi, în viitor, exploatată împotriva lui Ghica de publicistul Valentineanu și alții. Reîntors din străinătate la sfârșitul anului 1847, a luat inițiativa, împreună cu C.A Rosetti, de a înființa un Comitet revoluționar, din care mai făceau parte Christian Tell, Nicolae Bălcescu , cei patru frați Golescu, precum și frații Brătianu, de curând sosiți din Franța - o reactivare a comitetului de conducere a societății Frăția.

A făcut parte din conspirația din 1848, care dorea o uniune a Țării Românești și Moldovei, sub un prinț autohton, Mihail Sturdza.

Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tellreactivează societatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843^[6] (ulterior, aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul revoluției de la 1848.^[7]. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru”. ^[8] A fost poreclit de Heliade Rodin, după eroul din Le Juif errant (Jidovul rătăcitor) al lui Eugène Sue. Societatea Frăția era organizată după model carbonaro-masonic^[9], avea ca deviză „Dreptate, Frăție” și stabilise grade de inițiere și trepte de factură clericală: diacon, preot, arhiereu, care îi inițiau pe „frați”. Unii dintre membrii acestei societăți secrete intraseră chiar în loja masonică din Paris La loge du parfait silence, în 1844, în perioada studiilor lor din Franța (cf. Mircea Anghelescu, op. cit.).

În timpul revoluției de la 1848, Ion Ghica a fost trimis de către guvernul provizoriu al Valahiei și Comitetul revoluționar ca reprezentant al acestora la Constantinopol, pentru a negocia cu guvernul turc, fiind împuternicit să apeleze la guvernul otoman, pentru a întreprinde măsurile necesare care să preîntâmpine intervenția armată rusească în Principate. A avut și misiunea de a neutraliza acțiunea fraților Nicolae și Miltiade Aristarchi care au fost, succesiv, agenții noului Domnitor al Valahiei, Barbu Știrbei. Ion Ghica nu a fost însă acceptat oficial ca reprezentant al guvernului român. A plecat spre Constantinopol, cu această misiune, în 17/29 mai 1848, cu un vapor austriac, de la Brăila, cu o scrisoare din partea doctorului Mandl, un amic al lui Alphonse de Lamartine (ministru al „trebilor din afară” al Franței, în acel timp).

Ion Ghica și Vasile Alecsandri
la Constantinopol, în 1855

După înfrângerea revoluției, înăbușită brutal cu forța armată de trupele otomane și de cele țariste, a rămas în exil la Constantinopol. În timpul refugiului de la Constantinopol a legat o prietenie strânsă cu Ion Ionescu de la Brad, un agronom eminent. Ulterior a fost numit de autoritățile turce, la recomandarea ambasadorului Angliei la Constantinopol, Stratford Canning de Redcliffe, în funcția de guvernator sau Bei al insulei Samos (1853 - 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios mișcările flotelor franceză și britanică, pregătite pentru aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii.^[10]Peste 600 de pirați s-au predat sau au fugit, astfel încât, prin 1855, liniștea în arhipelag fusese restabilită (cf. Anastasie Iordache, op. cit.). Sub supravegherea sa, în insula Samos s-au construit drumuri, s-au înființat școli, inclusiv un pensionat de fete, îngrijit de soția sa. Din timpul șederii la Constantinopol datează două scrisori inedite ale lui Ion Ghica, existente la Biblioteca Poloneză din Paris^[11].

În prima scrisoare, din 5 martie 1849, adresată lui C. A. Rosetti, Ghica îl pune la curent asupra întreținerilor ruso-turce de la Constantinopol, dintre generalul rus Grabbe și Poartă și care au condus la semnarea Convenției de la Balta-Liman din mai 1849.

A doua scrisoare a fost adresată la 27 februarie 1854 contelui polonez Andrei Zamoiski, însărcinat cu o misiune pe lângă Poartă de șeful emigrației poloneze, prințul Adam Czartoryski. În scrisoare, Ghica îi cere lui Andrei Zamoisky să facă corecturile necesare la un „proiect de firman” pe care urma să-l remită fostului mare vizir Reșid-Pașa.

La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Bei (prinț) de Samos.

În 1859 după unirea Moldovei și Țării Românești a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă și a devenit prim-ministru în timpul lui Cuza, în perioada 6 martie până la 26 aprilie 1859. La 11 octombrie 1859 a obținut același portofoliu de prim-ministru în Muntenia, însă a demisionat la 27 mai 1860. A fost apoi prim-ministru în timpul lui Carol I al României^[7], numit la 15 iulie 1866. In anul 1866 s-a alăturat comitetului secret sau monstruoasei coaliții care, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1866, a determinat detronarea lui Alexandru Ioan Cuza și înlocuirea acestuia cu prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, ulterior regele Carol I. Natura sa neliniștită îl va face să participe și la mișcările antidinastice din 1870 - 1871. A fost ales senator și deputat și a făcut parte din comitetul de conducere al partidului liberal, condus de Ion C. Brătianu. A fost director general al teatrelor.

Ion Ghica, portret din anii 1880

În mai 1881, a fost numit ministru român la Londra și peste trei luni a prezentat scrisorile de acreditare reginei Victoria; a deținut această funcție până la 1 martie1891, când a fost pensionat pentru limită de vârstă. În timpul șederii la Londra ca ambasador și-a petrecut week-end-urile la Brighton sau în insula Wight, a călătorit în Franța, Spania, Portugalia, Germania.

Ion Ghica a murit pe 7 mai 1897, la moșia lui de la Ghergani.

În afară de distincția în politică, Ion Ghica a obținut și o reputație literară prin ale sale Scrisori către Vasile Alecsandri, prietenul său de o viață, scrise la Londra și descriind vechea stare a societății românești care dispărea rapid^[13]. A fost și autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 și Convorbiri Economice. Această din urmă lucrare s-a constituit într-un interval de peste zece ani (1865-1876), din broșuri succesive. A fost primul care a susținut apariția unei industrii și a unui comerț național.

Opere publicate:

• Coup d'oeil sur l'état actuel de la Valachie , et la conduite de la Russie relativement à cette province, par M. de L. [Ion Ghica], Paris, 1835
• Vademecum al inginerului și al comerciantului. Greutăți și măsuri, formule întrebuințate la ingineria civilă și militară și în comerciu, 1848, 1865
• Ajutorul comerciantului, al agricultorului și al inginerului, 1873 (coautor: Dimitrie A. Sturdza)
• Poids de la Moldovalachie dans la question d’Orient; coup d'oeil sur la dernière occupation militaire russe de sesprovinces, par M. de O. [Ion Ghica], agent diplomatique, Paris, Lejay, 1838
• Dernière occupation des Principautés danubiennes, par G. Chainoi [=Ion Ghica, pseudonim format prin anagramă], Paris, Librairie Militaire, Impr. de Cosse et J. Dumaine. Ancienne Maison Anselin, 1853
• Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucuresci (Tip. Academiei Române, Laboratorii Români), 1884. O nouă ediție, mult completată, a apărut la editura Socec în 1887.
• Amintiri din pribegia după 1848, București, Socec, 1889
• Convorbiri economice, 1865 – 1876
• Précis des droits des moldaves et des valaques fondés sur le droit des gens et sur les traités, Paris, 1839
• Măsurile chi greutățile românești și moldovenești în comparație cu ale celorlalte neamuri, cu un articol asupra mijloacelor de comunicație, București, în tipografia lui C. A. Rosetti și Vinterhalder, 1848
• Cuvântarea Principelui de Samos către Senatul samioților, la 25 aprilie 1856 (în neogreacă)
• Pledoriul trimis la judecătoria districtului Dâmbovitza pentru constatarea drepturilor sale politice, București, 1859
• Reorganizarea României, partea întâia, Comuna, București, 1861
• Omul fizic și intelectual, București, 1866
• Ion Câmpineanu, discurs de recepțiune la Academia Română și răspunsul d-lui B. P. Hasdeu, citite în ședința publică de la 28 martie 1880, București, 1880
• Amandament la proectul de lege asupra organizării Ministerului lucrărilor publice și a lucrărilor publice, București, 1868
• Pământul și omul, partea I, București, 1884
• Amintiri despre Grigore Alexandrescu, scrisoare către V. Alecsandri, București, 1887
• I. Ghica și N. Bălcescu, Scrisori inedite, publicate și adnotate de N. Cartojan, București, 1913
• Ion Ghica către N. Bălcescu, scrisori inedite din vremea pribegiei, publicate cu o introducere de G. Zane, București, 1943, în Analele Academiei Române
• Corespondența lui Ion Ghica cu Dimitrie A. Sturdza (1860-1880), publicată cu o introducere de Victor Slăvescu, București 1943, în Analele Academiei Române
• Catalogul Corespondenței lui Ion Ghica, publicat de Nicolae Liu, Ed. Academiei, 1962
• Opere, ediție îngrijită, glosar, bibliografie și introducere de Ion Roman, colecția Clasicii noștri, ESPLA, în 2 vol.,1956

A publicat numeroase articole, note, corespondențe în periodicele vremii.

Ion Ghica
Ion Ghica
Date personale
Născut	12 august 1816 București, Țara Românească
Decedat	7 mai 1897 (80 de ani) Ghergani, România
Naționalitate	România
Cetățenie	Regatul României
Etnie	Albanezi
Ocupație	matematician diplomat politician economist sociolog[*] scriitor
Prim-ministru al României
În funcție 11 februarie 1866 – 10 mai 1866
Precedat de	Nicolae Kretzulescu
Succedat de	Lascăr Catargiu
În funcție 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867
Precedat de	Lascăr Catargiu
Succedat de	Constantin Al. Crețulescu
În funcție 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871
Precedat de	Manolache C. Epureanu
Succedat de	Lascăr Catargiu
Ministrul Afacerilor Externe
În funcție 11 februarie 1866 – 10 mai 1866
Precedat de	Alexandru Papadopol Calimah
Succedat de	Petre Mavrogheni
Partid politic	liberal
Profesie	matematician, economist, politican
Președinte al Academiei Române
Membru titular al Academiei Române

* 1831: Elena Petrovna Blavatschi (în rusă: Елена Петровна Блаватская, în ucraineană: Олена Петрівна Блаватська), născută Helena von Hahn (în rusă: Елена Петровна Ган, în ucraineană: Олена Петрівна Ган; n. 12 august (31 iulie stil vechi) 1831, la Ekaterinoslav, Imperiul Rus (azi Dnipropetrovsk, Ucraina — d. 8 mai 1891, Londra), cunoscută acum ca Madame Blavatski sau chiar desemnată simplu, cu inițialele HPB, a fost unul dintre fondatorii Societății Teosofice și o promotoare activă a răspândirii curentului teozofic
Tatăl său, de origine germană, era colonel în armata țaristă, iar mama sa, scriitoare de nuvele sub pseudonim, era înrudită cu familia imperială a Rusiei.
Fiind dintr-o familie nobiliară, Helena are mai multe guvernante, din diferite țări europene, astfel încât ajunge încă din copilărie să vorbească fluent franceza, engleza și germana, care îi vor fi extrem de folositoare în timpul călătoriilor de mai târziu. Îndrăgește lectura încă de mică și citește multe cărți despre ocultism, dar și despre francmasonerie și alte societăți secrete.
La vârsta de șaptesprezece ani se mărită cu generalul Blavatski, viceguvernator al provinciei rusești Armenia, în vârstă de 40 de ani. Căsătoria durează numai trei săptămâni, nefiind consumată. După acest interval scurt, Helena fură un cal, cu care traversează munții și fuge la bunicul său, aflat la Tiflis, în Georgia.

Deși familia decide că cel mai potrivit ar fi să se întoarcă la părinți, ea este de altă părere și își petrece următorii zece ani (1848-1858) călătorind în cele mai diferite locuri sfinte și întâlnind derviși turci, înțelepți egipteni, pe învățatul Paulos Metamon (alături de care petrece ceva mai mult timp), vraci amerindieni, pastori mormoni, vrăjitori specialiști în voodoo, asceți indieni și, în cele din urmă, pe așa-numiții Mahatmas din Tibet, membri ai unei Mari Fraternități Albe, despre care numai ea povestește. Dintre aceștia, îi cunoaște pe Morya, mai întâi în vis, apoi și în realitate, iar mai apoi pe Maestrul Kuthumi.

În 1858 revine în Rusia, la Pskov, unde locuia sora sa, Vera. Aceasta scrie despre puterile oculte pe care le căpătase între timp Helena. Este vorba, în primul rând, de capacitatea de a citi în „lumina astrală“ și de a vedea fluxurile de gândire ale persoanelor vii, dar și ale celor decedate. În anii 1863-1865 călătorește în Caucaz, unde trece prin diferite crize și experiențe mistice, printre care și dedublarea, iar între 1865 și 1873 este plasată a doua mare serie de călătorii din viața sa. Vizitează Europa de Est și Balcanii, Egiptul și Siria (unde are contacte cu comunitatea druzilor), Italia (unde Giuseppe Mazzini o inițiază în carbonarism), apoi vizitează, pentru a doua oară, Tibetul, unde stă doi ani alături de maestrul Koot Hoomi. Revenită în Egipt, întemeiază, împreună cu Emma Cutting (viitoarea Emma Coulomb), o societate spiritistă, urmând principiile lui Allan Kardec, un pedagog francez care dezvoltase mai multe teorii referitoare la spiritism. Helena vizitează apoi, succesiv, Ierusalim, Odessa și Paris.

În 1885 părăsește definitiv India pentru Europa. Aici, vizitează Italia, Elveția, Germania, Franța și Belgia. Deja suferă de obezitate (are 113 kilograme), nefrităcronică și hidropizie.

Din mai 1887, se stabilește la Londra, unde întemeiază loja masonică Blavatsky Lodge și revista Lucifer. Aici îl întâlnește pe cunoscutul poet William Butler Yeats, președinte al societății secrete Hermetic Order of the Golden Dawn (Ordinul Ermetic al Zorilor Aurii). În octombrie 1888, apare și o „Secțiune esoterică“ a Societății Teosofice, destinată căutătorilor mai avansați. În următorii ani apar încă două lucrări: Cheia Teosofiei și cea mai importantă lucrare, Doctrina secretă. Conform lui Madame Blavatski, aceasta se bazează pe misterioasa Carte a lui Dzyan, despre care s-a afirmat că e doar un alt numele al Zoharului, cunoscuta operă kabbalistică. După apariția acestui din urmă volum, câștigă prietenia și sprijinul lui Annie Besant, pe care o desemnează drept succesoarea sa la conducerea Societății. În 1890 este vizitată de tânărul Gandhi, care se afla în plină dezvoltare a conștiinței naționale indiene și redescoperea hinduismul tradițional. Helena îl ajută în acest sens.
Helena Petrovna Blavatski a murit pe 8 mai 1891 și a fost incinerată.

Elena Blavatschi

* 1860: Klara Hitler, născută Klara Pölzl (n. 12 august 1860, Weitra — d. 21 decembrie 1907) a fost mama lui Adolf Hitler.

Klara Hitler s-a nascut la data de 12 august 1860, in Weitra, Austria. Mama sa, Johanna, era fiica fermierului Johann Nepomuk Hiedler, un austriac de origine cehă, care era frate cu tatal vitreg al lui Alois Hitler. Tatal Klarei, Johann Baptist Pölzl, era un fermier sarac. Impreună cu Johanna Hiedler au avut 7 copii, dintre care au supraviețuit doar Theressa Pölzl, Johanna Pölzl și Klara, care era cea mai mare dintre fete. În 1876, Klara îl cunoaște pe unchiul său, Alois, în vârstă pe atunci de 39 de ani. Alois a fost impresionat de frumusețea fetei: avea ochii albaștri, era înaltă și suplă, și avea un păr negru foarte frumos. În același an, Klara se angajează să lucreze la unchiul său Alois, al cărei soții era grav bolnavă. După moartea primei soții, Anna Glassl, Alois se recăsătorește cu Franziska Matzelsberger, cu care are doi copii, Alois JR și Angela. În timpul căsătoriei cu Franziska, Alois a încercat să aibă o relație cu Klara. Această relație a eșuat, deoarece Klara a fost concediata. În 1884, Franziska moare la numai 23 de ani, de tuberculoză. După numai 5 luni, Alois se căsătorește cu Klara, care aștepta primul ei copil. Ceremonia de nuntă a avut loc la data de 7 ianuarie 1885, la ora 6. Iar la ora 7, Alois era la lucru. Chiar și după căsnicie, Klara i se adresa soțului său cu apelativul "Unchiule". În 1885 se naște primul lor copil, Gustav. Urmat apoi de Ida, născută un an mai târziu. Din păcate, nu au trăit prea mult, murind de difterie. Gustav a murit la 2 ani iar Ida a trăit doar 14 luni. În 1887 se naște Otto, care moare la doar doua zile dupa naștere din cauza unei colici care i-a fost fatală. Pe 20 aprilie 1889 s-a născut Adolf. Adolf a fost un copil dorit, născut mai mult din rugăciunile mamei. Klara a fost foarte atașată de Adolf, mai ales că după cei 3 copii pierduți, Adolf a venit ca o binecuvantare. Alois obișnuia să își bată fiul, iar Klara îl apăra cu propriul corp, pentru a nu primi Adolf loviturile de bici. În 1894, a venit pe lume Edmund, care a murit la 6 ani de pojar. Iar în 1896 s-a născut sora lui Adolf, Paula Hitler. Klara a fost o mamă devotată, și-a iubit foarte mult copiii și i-a crescut cu multă dragoste, în ciuda comportamentului și violenței lui Alois. În 1903 Alois a murit, datorită unei hemoragii pulmonare, și a fost îngropat în Leonding. Klara a primit o pensie de văduvă, pe care i-a lăsat-o lui Adolf pentru studii. În același an, Klara si copiii se mută in Linz, la etajul al treilea al unui bloc. Din nefericire, în ianuarie 1907 Klara este diagnosticată cu cancer la sân și în urma unei operații făcută de doctorul evreu Eduard Bloch, i se extirpează o glandă mamară. Starea Klarei s-a înrăutățit si a fost nevoită să se mute la parterul blocului la care stătea, deoarece nu mai putea să urce scările. După operația suferită, Klara era intr-o stare de sănătate deplorabilă și trebuia să suporte tratamentul dureros prescris de doctorul Bloch. Pe 21 decembrie 1907, Klara Hitler a decedat iar Adolf și Paula i-au fost alături în clipa morții. La două zile după deces, Klara a fost îngropată în Leonding, lângă Alois. Moartea mamei sale l-a afectat foarte mult pe Adolf, care pretindea că mama lui a fost singura ființă pe care a putut să o iubească.

Klara Hitler

·         1865 - S-a născut Ferdinand Victor Adalbert Meinrad De Hohenzolern - Sigmaringen, rege al României (1914-1927), membru de onoare, protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române (12/24 august) (m.20.07.1927).

·         1866  - S–a născut Jacinto Bonavente Martinez, autor dramatic, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1922: “Noaptea sabatului”, “Logodnica de zăpadă”, “Scrisori de femeie” (d. 14 iulie 1954).

·         1872: Aubrey Vincent Beardsley, artist plastic englez (d. 1898)

·         1872: Prințesa Marie Louise (Franziska Josepha Louise Augusta Marie Christina Helena; n. 12 august 1872 d. 8 decembrie 1956) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a reginei Victoria.
Prințesa Marie Louise s-a născut la Cumberland Lodge, Windsor Great Park. Tatăl ei a fost Prințul Christian de Schleswig-Holstein, al treilea fiu al Ducelui Christian de Schleswig-Holstein și a contesei Louise de Danneskjold-Samsøe. Mama ei a fost Prințesa Elena, al cincilea copil și a treia fiică a reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha. Părinții ei locuiau în Regatul Unit și prințesa era considerată membră a familiei regale britanice. A fost botezată la 18 septembrie 1872. Nașii ei au fost împăratul Franz Joseph I al Austriei și regina Hanovrei Marie de Saxa-Altenburg.

Prințesa Marie Louise în anii 1890

La 6 iulie 1891, Prințesa Marie Louise s-a căsătorit cu Prințul Aribert de Anhalt (18 iunie 1866 – 24 decembrie 1933) la capela St George a Castelului Windsor. Prințul Aribert era al treilea fiu al lui Frederic I, Duce de Anhalt și a soției acestuia, Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg. Vărul primar al miresei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, a organizat acest aranjament.

Mariajul a fost unul nefericit și fără copii. (După ani de fapt, s-a dezbătut dacă Aribert a fost homosexual și a fost prins în pat cu un servitor, fie de Marie Louise fie de tatăl său.) În decembrie 1900, socrul ei s-a folosit de prerogativele sale ca Duce de Anhalt să anuleze căsătoria. Prințesa Marie Louise, aflată într-o vizită oficială în Canada în acel timp, s-a întors imediat în Marea Britanie. Potrivit memoriilor sale, ea a considerat căsătoria ei ca o promisiune obligatorie, așa că nu s-a recăsătorit. Totuși, memoriile sale indică o furie asupra experienței maritale și o antipatie evidentă față de fostul său soț.

În iulie 1917, când regele George al V-lea a schimbat numele casei regale britanice din Casa de Saxa-Coburg-Gotha în Casa de Windsor, de asemenea, el a ordonat numeroșilor săi veri și rude care erau supuși britanici să nu mai folosească titlurile lor germane. Prințesa Marie Louise și sora ei necăsătorită, Prințesa Elena Victoria, au devenit cunoscut doar ca "HH Prințesa Marie Louise" și "HH Prințesa Elena Victoria" acordându-le vechea distincție de a fi prințese, dar nu neapărat membri ai vreunei familii regale.

Prințesa Marie Louise a participat la patru încoronări la Westminster Abbey: cea a regelui Eduard al VII-lea și a reginei Alexandra în 1901; George al V-lea și regina Mary în 1911; George al VI-lea și regina Elizabeth în 1937 și regina Elisabeta a II-a în 1953. În 1956, ea și-a publicat memoriile, My Memories of Six Reigns. A murit la casa ei din Londra câteva luni mai târziu, la vârsta de 84 de ani.

Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein

Prințesă Aribert de Anhalt

·         1878: Prințesa Maria di Grazia Pia Chiara Anna of Bourbon-Two Sicilies^[1]12 august 1878^[1] – 20 iunie 1973^[1]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii prin naștere și Prințesă Imperială a Braziliei prin căsătoria cu Prințul Luís de Orléans-Bragança.

Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii

Prințesă Imperială a Braziliei

·         1881: Cecil Blount DeMille (n. 12 august 1881, Ashfield, statul Massachusetts – d. 21 ianuarie 1959, Hollywood, California) a fost un regizor american și producător de filme care a câștigat Academy Awardatât cu filme mute cât și cu sunet.^[12] Cele mai cunoscute filme ale sale sunt Cleopatra (1934), Samson and Delilah (1949), The Greatest Show on Earth (1952) și The Ten Commandments (1923 și 1956).

Cecil B. DeMille

·         1884: Ioan Enescu, medic român (d. 1972)

·         1887: Erwin Rudolf Josef Alexander Schrödinger (n. 12 august 1887, Viena — d. 4 ianuarie 1961, Viena) a fost un fizician austriac, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1933, unul din părinții fizicii cuantice. Schrödinger a fost profesor de fizică teoretică la Berlin, Graz și Dublin și este fondatorul mecanicii ondulatorii, a cărei ecuație fundamentală îi poartă numele. A studiat de asemenea elementul radiu și a adus contribuții însemnate la definitivarea teoriei culorii.

Prima lucrare de mecanică ondulatorie elaborată de Schrödinger în ianuarie 1926 înlocuiește electronul din modelul atomic al lui Niels Bohrcu o serie de unde, aplicând teoria lui Louis de Broglie, conform căreia electronii se comportă ca niște unde; această teorie este încorporată în ecuația lui Schrödinger.

Erwin Schrödinger

·         1888: Axel Christian Georg, Prinț al Danemarcei și Islandei (daneză Prins Axel Christian Georg til Danmark og Island; 12 august 1888 - 14 iulie1964) a fost prinț danez și islandez, nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și văr primar cu regele Christian al X-lea al Danemarcei, regele Haakon al VII-lea al Norvegiei, regele Constantin I al Greciei, regele George al V-lea al Regatului Unit, împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei și Ernest Augustus al III-lea, Duce de Brunswick. Prințul Axel a fost un popular patron al sporturilor. A fost un membru proeminent al Comitetului Internațional Olimpic și ofițer al marinei regale daneze.

Prințul Axel

Prințul Axel al Danemarcei și Islandei

* 1888: Radu Portocală (n. 12 august 1888, Brăila - d. 13 aprilie 1952, închisoarea Sighet) a fost un avocat, deputat, specialist în finanțe maritime, ministru, om politic liberal, primar al Brăilei și senator român, una din multele victime a regimului comunist din România.

Familia a venit în România înainte de 1800 din Insulele Ioniene, pe atunci posesiune venețiană.

Tatăl său, Miltiade Portocală, după ce a făcut studii economice la Institutul Superior de Comerț din Anvers (Belgia), a devenit director al Băncii Naționale a României din Brăila.

Mama sa, Amalia Djuvara, membră a familiei Djuvara era fiica luptătorului pașoptist Constantin Djuvara, prieten cu C.A. Rosetti, membru fondator al Partidului Național Liberal, deputat și primar al Brăilei (1877).

După absolvirea Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila (1907), Radu Portocală a studiat dreptul și filozofia la Universitatea din București. A fost președinte al Uniunii Studenților Români, societate generală care cuprindea toate societățile facultăților din București. În 1909 a organizat, împreună cu omologul său de la Iași, C.N. Ifrim, primul Congres al studenților români de pretutindeni, la care au participat și numeroși studenți români de la Universitățile din Chișinău, Cernăuți, Viena.

S-a căsătorit în 1914 cu Maria Margareta Olănescu, descendentă prin mamă, la rândul său, dintr-o familie cu vechi tradiții liberale.

A făcut campania din 1913. Mobilizat în 1916, a rămas pe front până la sfârșitul războiului (Regimentul 3 Artilerie).

S-a înscris în Baroul din Brăila în 1911. Între 1925 și 1928 a fost decan al Baroului. În 1939 a fost numit Decan onorific pe viață al Baroului Brăila. Tot în 1939 s-a transferat la Baroul Ilfov.

Specializat în drept maritim și fluvial (Brăila fiind, în acea perioadă, cel mai important port al României) și, mai tîrziu, în drept financiar.

În dosarul său de Securitate se află următoarea mențiune: „Deși urmărit și pus sub control ca fost ministru, R.P. și-a păstrat totuși linia vechilor sale convingeri democratice. Sub urgia legionară a apărat în justiție, înaintea instanțelor de românizare, precum și a Curților de Apel și Casație, pe toți evreii care l-au solicitat. A fost dintre puținii avocați creștini cari au avut curajul unei continue activități publice de acest fel […] refuzând orice onorariu. […] Sub regim legionar, în fața instanțelor de românizare, el a combătut și învederat în diferite ședințe publice, absurditatea teoriei rasiale, demonstrând lipsa ei de fundament biologic, social și moral. […] Pentru asemenea atitudini și activitate, a fost amenințat cu radierea din Baroul Ilfov, iar în Baroul Brăila legionarii au călcat în picioare și distrus portretul său de Decan pe Viață, în iarna anului 1940-1941.”^{[necesită citare]}

După 1940, îndepărtându-se de politică, intră în lumea finanțelor, fiind numit președinte sau vice-președinte al mai multor consilii de administrație: Banca Întreprinderilor Miniere, Creditul Industrial, Reșița, etc.

Membru în Partidul Național Liberal, a făcut campanie împotriva Puterilor Centrale în presa brăileană (1914-1916), preconizând intrarea în război contra lor.

Între 1922 și 1925 a fost primar al orașului său natal, Brăila, pe care o va conduce întreprinzând mari realizări, printre care se pot menționa mari reforme de modernizare urbanistică și administrativă a orașului. Acțiunea sa socială în favoarea claselor sărace și a muncitorilor din port i-a atras recunoștința acestora, care a fost exprimată prin intermediul lui Panait Istrati, cu care a devenit prieten în ciuda faptului că acesta din urmă era încă, la vremea aceea, comunist convins. Contribuția sa la viața culturală a orașului este, de asemenea, notabilă. Pentru toate acestea a fost numit, în 1939, Cetățean de onoare al orașului Brăila. În 1925, cu un an înainte de expirarea mandatului, demisionează din funcția de primar în urma unui conflict cu guvernul.

Deputat și senator în mai multe legislaturi.

Între 1927 și 1937 se află într-o poziție de dizidență în interiorul PNL. În calitate de președinte al partidului, I.G. Ducaîncearcă în repetate rânduri, dar fără succes, să-l readucă pe scena politicii naționale.

În 1932 Mihail Sebastian scria despre el: „O personalitate politică într'adevăr distinsă: d. Radu Portocală, un om tânăr, un organizator excelent, o minte personală și deschisă.” („Cuvântul”, 16 iulie 1932)

A fost membru în trei guverne liberale conduse de Gheorghe Tătărăscu: Secretar de stat la Ministerul de Interne (1937 și 1939 - demisionar), apoi Ministru de stat fără portofoliu la Președinția Consiliului de Miniștri (1939-1940). În această calitate, a fost însărcinat cu reorganizarea structurilor tuturor administrațiilor publice și a redactat "Legea funcționarilor publici" – o mare reformă administrativă, dar și socială.

S-a retras din politica activă în vara lui 1940, în momentul cedării Basarabiei și când se prefigura venirea la putere a lui Ion Antonescu.

În 1943-1944 a asigurat o parte din legăturile dintre Regele Mihai I și partidele politice, în vederea pregătirii acțiunii de la 23 august 1944.

În iunie 1945 a fost ales președinte de onoare al organizației Brăila a Partidului Național Liberal. Între 1945 și 1948 a refuzat de două ori postul de ministru de finanțe.

Arestat prima oară în 1948, este deținut timp de 9 luni la închisoarea Văcărești, timp în care i se înscenează un proces de sabotaj. Condamnat, intentează recurs pe care și-l pledează singur și este scos din cauză.

Eliberat de numai câteva luni, bolnav, este din nou arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, Noaptea demnitarilor, și transportat împreună cu "lotul foștilor demnitari" în închisoarea de la Sighet. În 1952 sau 1953 este torturat până la moarte. (Actul de deces, eliberat abia în 1957 și remis familiei în 1958, stabilește data morții la 13 aprilie 1952. Dar este cunoscut faptul că aceste date nu erau decât rareori exacte.)

Radu Portocală (politician)

·         1897: Otto Struve, astronom ruso-american (d. 1963)

* 1898: Robert Ficheux (n. 12 august 1898,^[1] Saint-Omer, Franța – d. 1 august 2005,^[1] Aubagne, Franța) a fost un geograf francez, membru corespondent străin (1 iunie 1948)^[2] și membru de onoare din străinătate al Academiei Române (9 martie 1991)

A absolvit studiile superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920).

În urma recomandării ilustrului geograf Emmanuel de Martonne, în perioada 1924-1927 a fost încadrat la „Institutul Francez de înalte Studii din București”.

A obținut doctoratul cu o teză privind studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni (Les Monts Apuseni (Bihor). Vallées et aplanissements).

Revenit în România în anul 1932, a fost numit secretar general al Institutului Francez din București, până în 1935, apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța.

În 1921, profesorul Emmanuel de Martonne vine în România, la invitația „Universității Daciei Superioare”, aducând cu el și un grup de doctoranzi, printre care și Robert Ficheux, îndemnându-i să pregătească teze de doctorat cu subiecte din România. Robert Ficheux își finalizează cu această ocazie lucrarea de diplomă de studii superioare în geografie, având ca subiect „Geomorfologia părții estice a Munților Bihor”, calificată de profesorul său cu mențiunea „foarte bine”. Primește ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Munților Apuseni”, o întinsă și complexă zonă a României, de care Robert Ficheux s-a atașat în cursul lungilor sale călătorii în acea zonă.^[2]

În 1924 a fost încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București, proaspăt înființat. Ulterior a devenit secretar general al Institutului Francez din București și al Misiunii Universitare Franceze în România (1932–1935).^[2]

În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, pe atunci rector al Universității din Cluj, îi succede lui George Vâlsan, în predarea geografiei fizice, până în 1938, când amenințarea izbucnirii războiului îl obligă să se înapoieze în Franța.^[2]

La jubileul de 125 de ani al Academiei Române, organizat în 1991, Robert Ficheux s-a numărat printre oaspeții Academiei. A rămas memorabilă cuvântarea sa rostită în aula forumului academic al României, „țară ce a devenit întrucâtva și a mea”, după cum se exprima profesorul Ficheux. Și-a încheiat discursu (rostit în limba română) prin emoționanta urare: „Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios!

S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, și a fost înhumat, potrivit dorinței sale, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse.

Robert Ficheux

·         1899:  S-a născut Scarlat Longhin, general şi medic dermatovenerolog român, membru corespondent al Academiei Române (d. 13 martie 1979).

·         1904: Țareviciul Alexei al Rusiei (d. 1918)
* 1905: Emerich Vogl (n. 12 august 1905 — d. 29 octombrie 1971) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1930 (Uruguay) și 1934 (Italia). În România, Emerich Vogl a jucat la cluburile Chinezul Timișoarași Juventus București. A fost sextuplu campion al României la fotbal și a evoluat pe posturile de fundaș și mijlocaș.
* 1907: Ștefan Hajdu, Étienne Hajdú cunoscut și ca István Hajdú (n. 12 august1907, Turda - d. 24 martie 1996, Bourg-la-Reine ^[6] Paris), a fost un sculptor francez de origine ungaro-evreiască din Transilvania.

Într-un parc din Piața 1 decembrie 1918 din Turda este expusă o placă comemorativă dedicată turdeanului Ștefan-Étienne Hajdu, executată de sculptorul turdean Suba Laszlo.

Între 1923 și 1925 a studiat arta decorativă la Școala Tehnică de Artă Decorativă Ujpest din Budapesta, în 1926 la Școala de Artă Decorativă din Viena, iar în anul 1927 s-a stabilit la Paris, devenind, timp de 6 luni, elevul lui Antoine Bourdelle, la Académie de la Grande Chaumière apoi al lui Niclausse, la Școala de Artă Decorativă, până în 1929, când descoperă de arta lui Fernand Léger. În 1930 intă în grupul lui Vieira da Silva și Árpád Szenes, iar după anul 1934 se dedică curentului abstracționist.

Naturalizat francez, își satisface serviciul militar în 1931 și 1932, pentru ca în 1935 să călătorească în Olanda, în 1937 în Grecia și Creta. Urmează cursurile de biologie ținute de Marcel Prenant la Universitatea Muncitorească (Université ouvrière)

Étienne Hajdu expune în 1939 împreună cu Vieira da Silva și Árpád Szenes la galeria Jeanne Bucher, care continuă să îi expună lucrările și în anii următori (1946, 1948, 1952, 1957). Mobilizat din cauza războiului, apoi demobilizat, lucrează la o uzină de aluminiu de lângă Tarascon, apoi la o fabrică de marmură din Bagnères-de-Bigorre. În 1947 predă sculptura la atelierul lui Fernand Léger. În 1950 își construiește o casă-atelier la Bagneux.

Elemente abstracte apar în arta sa din anii 1932-1934, dar abia după 1950 își creează un stil propriu. Hajdu a realizat sculpturi, basoreliefuri, altoreliefuri din lemn, marmură, onix, bronz și plumb, aluminiu și cupru, dar și "ștampile" ("estampilles", cum le numea el) pe hârtie.

La el vom găsi din plin filiațiunea brâncușiană, aspirația către puritatea formei, arta de a reda viața organică a materiei și a o transfigura, inteligența tactilă, elanul inimii și preferința pentru liniile curbe, pentru planurile ondulate, pentru ritmurile lente și lumina care dezvăluie forma și se preface, prin subtile tranziții, în umbră.

* 1910: Vasile Deheleanu (n. 12 august 1910, Timișoara - d. 30 aprilie 2003) a fost un fotbalist român, cel mai longeviv jucător din echipa Ripensiei^[1], care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). În România, Vasile Deheleanu este cunoscut pentru activitatea la echipa Ripensia Timișoara. A fost de profesie economist^[1] și a antrenat echipa de juniori a Ripensiei, cu care a luat un titlu în 1948.^[1] A mai antrenat-o în trei mandate și pe Politehnica Timișoara

·         1913: S-a nascut Clody Bertola, actriță româncă de teatru și film; (“Felix si Otilia”, “Profetul, aurul si ardelenii”) ;(d. 2007).

S-a născut la București într-o familie de religie catolică. A absolvit cursurile Conservatorului de Artă Dramatică. A fost actriță a Teatrului Bulandra dar a jucat și la Teatrul de Comedie, Teatrul Național din București și Teatrul Mic. A fost căsătorită cu regizorii Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. Cariera actriței a fost evocată în volumul „La vie en rose” de Ludmila Patlanjoglu. A fost prietenă cu Jeni Acterian.

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[1]

Clody Bertola a decedat în București la 28 decembrie 2007, la vârsta de 94 ani. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela din cimitirul Bellu catolic, după care a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, potrivit dorinței testamentare a răposatei

A fost căsătorită de trei ori, iar doi dintre soții săi au fost Liviu Ciulei, mai mic cu 10 ani, și Lucian Pintilie, mai tânăr cu 20 de ani

Filmografie:

• 1957 -- Ciulinii Bărăganului,
• 1971 -- Facerea lumii,
• 1972 -- Felix și Otilia - Aglae Tulea
• 1973 -- Ciprian Porumbescu - soția pastorului
• 1978 -- Profetul, aurul și ardelenii (1978)

Clody Bertola
Date personale
Născută	12 august 1913
Decedată	28 decembrie 2007 (94 de ani)
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Căsătorită cu	Ștefan Constantinescu Liviu Ciulei Lucian Pintilie
Cetățenie	România
Ocupație	actriță

·         1916: Ioan Dicezare, pilot român (d. 2012)

·         1917 - S-a născut chitaristul american John Lee Hooker (m.21.06.2001).

·         1919 - S-a născut, la Geneva, bancherul Marcel A. Naville, preşedinte al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (1969 - 1973).
* 1924: Nicuță Tănase (n. 12 august 1924, Roșu, Ilfov – d. 5 septembrie 1986, București) a fost un scriitor umoristic român.

Fiul lui Anghel Nicuță, negustor ambulant, și al Elenei (n. Moldovan).

După școala de ucenici urmată la București, lucrează ca lăcătuș la Avrig(județul Sibiu) și apoi la Hunedoara.

Debutează în ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara (Uzina noastră) cu foiletoane și versuri (1948). În 1950 intră la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Lucrează ca redactor la Urzica, apoi la Scînteia. Colaborează la ziarele centrale și si la reviste literare (Scînteia, Contemporanul, Flacăra, Gazeta literară, Luceafărul, Presa noastră, Revue Roumaine, Scînteia tineretului, Tribuna, Tînărul scriitor, Viața Românească ș.a.), cu povestiri, foiletoane satirice sau fragmente de roman, pe care le publică apoi și in volum.

Volume publicate:

• M-am făcut băiat mare
• A billentyus szajmuzsika
• Muzicuța cu schimbător
• Derbedeii
• Acțiunea P. 1500
• Astăzi e ziua mea
• Am fugit de acasă
• Ce oameni, Domnule!
• Plec la facultate
• Fără minuni, Doamne
• Cruce de ocazie
• Eu și îngerul meu păzitor Mitică
• Baiat bun, dar... cu lipsuri: Piesă în trei acte
• Sus mîinile, domnule scriitor
• Ghidul superstițiosului
• Destăinuirea marilor secrete
• Carte de explicare a viselor
• Răpirea ucenicului nevrăjitor
• Fără înger păzitor
• Telefonul de la ora 19
• Portrete în Aqua Forte
• Lume, lume, soro lume!: Patru nuvele aproape autobiografice
• M-am făcut... tată mare: Un fel de jurnal

Nicuță Tănase

·         1925: Norris McWhrirter, editor scoțian, co-fondator al Cărții Recordurilor

·         1925: Ross McWhirter, editor scoțian, co-fondator al Cărții Recordurilor, fratele geaman a lui Norris McWhrirter
* 1934: Gabriel Moiceanu născut în 12 august 1934 în Valea Mare Pravâț - Câmpulung, jud. Argeș, este un fost ciclist român care a participat la cursele de la Jocurile Olimpice de vară din 1960 (nu a ajuns la finiș) și 1964 (locul 57). În 1964, a concurat la proba de time trial de 100 km, unde a ajuns al șaselea.^[1]

A participat la Cursa Păcii în anii 1956, 1958, 1959, 1961, 1962 și 1964 și a câștigat o etapă în 1959 și 1964. În 1958, a cucerit Turul Ciclist al României, iar în 1968 a ieșit pe locul doi la Tour du Maroc.

* 1935: John Holland Cazale (pronunție în italiană: /kaˈdzaːle/; 12 august 1935 – 12 martie 1978) a fost un actor american. În cariera sa de șase ani a apărut în cinci filme, toate nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film: Nașul, The Conversation, Nașul: Partea a II-a, Dog Day Afternoon și The Deer Hunter. A apărut și în Nașul: Partea a III-a, în filmări din arhivă, în de asemenea nominalzat la aceeași categorie, fiind singurul actor cu această distincție. Este cunoscut pentru rolul lui Fredo Corleone din Nașul.

A ales să continue să joace în filme deși a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, murind în New York City la 12 martie 1978, la scurt timp după ce a jucat rolul lui Stanley ("Stosh") din The Deer Hunter. Avea 42 de ani.

Un film documentar despre viața și cariera lui Cazale, intitulat I Knew It Was You, a participat la Festivalul de film Sundance din 2009, în care au fost intervievați Al Pacino, Meryl Streep, Robert De Niro, Gene Hackman, Richard Dreyfuss, Francis Ford Coppola și Sidney Lumet
* 1936: Marius Iosifescu (n. 12 august 1936, Pitești) este un academicianromân, matematician, membru titular (2000) al Academiei Române.
Opere:

• Lanțuri Markov finite și aplicații;
• Procese stohastice și aplicații în biologie;
• Teoria probabilităților și statistica matematică;

·         1939: S-a nascut George Hamilton, actor american. George Hamilton (născut George Stevens Hamilton IV la 12 august 1939) este un actor american de film și TV.
* 1942: Koji Funamoto (n. 12 august 1942) este un fost fotbalist japonez.
* 1943: Angela Felicia Botez (n. 12 august 1943) este un filozof român.
A urmat Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București (1961-1963). Este doctor în filosofie din 1978 cu teza Modalități de cunoaștere a dinamicii științei, susținută la Institutul de Filosofie al Academiei Române^[1]. Cercetător științific principal la Institutul de Filozofie, Academia Româna. Membră în societățile internaționale: GAP, 4S, EASST, IUHPS și în colegiile revistelor „Man and World” (SUA) și „Apraisal” (Anglia). Redactor-șef al „Revistei de filosofie” și a „Revue roumaine de philosophie”.
A publicat:

• Dialectica creșterii științei - O abordare epistemologică, 1980
• Euristică și structură în știință, 1978
• Revoluție și Creație, 1983
• Lucian Blaga. Cunoaștere și Creație, 1987
• Metamorfoze actuale în filosofia științei, 1988
• Simetrie și asimetrie în Univers, 1992
• Realism și Relativism, 1993
• Filosofia mentalului. Intenționalitate și experiment, 1996
• Dimensiunea metafizică a operei lui Lucian Blaga, 1996
• Concepte integrative antice, moderne, postmoderne, 1997
• Filosofi britanici la sfârșitul secolului al XX-lea, 2000
• Șapte călătorii filosofice în Marea Britanie, 2002
• Filosofia conștiinței și științele cognitive, 2002
• Filosofie în paradigma culturii britanice, 2004
• Arhitectura sistemului și conceptele integrative blagiene, 2004
• Revista de filosofie la 80 de ani, 2004
• Un secol de filosofie românească, 2005
• Lucian Blaga - confluențe filosofice în perspectivă culturală, 2007

* 1948: Victor Sorocean (n. 12 august 1948, Danu, Glodeni) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM). A mai fost deputat în perioada 1998 – 2001, iar între 1995 - 1998 a fost viceprimar al municipiului Bălți.

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldovaa candidat la funcția de deputat de pe locul 19 în lista candidaților PSRM.

·         1949: S-a nascut Mark Knopfler, chitarist britanic (Dire Straits). Mark Knopfler (n. 12 august 1949, Glasgow, Scoția) este un solist, chitarist, compozitor și producator muzical britanic. Knopfler este cunoscut ca vocalistul, chitaristul și compozitorul formației rock britanice Dire Straits, pe care a fondat-o în 1977 alături de fratele său David. După ce Dire Straits s-a destrămat în 1995, Knopfler și-a continuat cariera ca artist solo. Ocazional, Knopfler a cântat în alte grupuri cum ar fi The Notting Hillbillies, fiind de asemenea invitat pe albumele unor artiști ca The Dandy Warhols, Bob Dylan, Bryan Ferry, Eric Clapton, Jeff Healy, John Fogerty, Jools Holland, Steely Dan, Emmylou Harris, Sonny Landreth, Phil Lynott și Chet Atkins. A produs albumele unor artiști precum Tina Turner, Randy Newman și Bob Dylan. De asemenea a compus muzica și pentru câteva filme ca: Metroland, Local Hero, Cal, Last Exit to Brooklyn, Wag The Dog și pentru The Princess Bride, în regia lui Rob Reiner. Knopfler se află pe locul 27 în lista „Celor mai buni 100 de chitariști ai tuturor timpurilor” publicată de revista „Rolling Stone„. Mark Knopfler și Dire Straits au vândut în total peste 120 de milioane de albume.
* 1950: James Norman "Jim" Beaver, Jr. (n. 12 august 1950, Laramie, Wyoming) este un actor american de teatru, film și televiziune, dramaturg, scenarist, regizor și istoric de film. Este cel mai cunoscut telespectatorilor din întreaga lume ca prospectorul Whitney Ellsworth din serialui HBO Deadwood, ca „vânătorul” Bobby Singer din serialul The CW Supernatural sau ca Șeriful Shelby Parlow din serualul FX Justified. Memoriile sale, Life's That Way, au fost publicate în aprilie 2009.^[1] În 1970 a participat la Războiul din Vietnam, fiind lăsat la vatră în 1971 cu gradul de caporal.

Jim Beaver

Jim Beaver în iulie 2011

* 1950: Iris Berben (n. 12 august 1950, Detmold) este o actriță germană.

Iris Berben provine dintr-o familie de gastronomi, ea a copilărit în Hamburg, după declarațiile proprii n-a terminat liceul, fiind exmatriculată din trei internate. În anii '60 trăiește împreună cu cântărețul Abi Ofarim din Israel, în 1971 are un fiu. Apare prima oară prin anii 1967, pe micul ecran, neoficial ca florăreasă, pe postul NDR al Germaniei de Nord. Debutul ca actriță o are în filmul "Detektive". Ea va juca roluri în diferite filme alături de actori ca Franco Nero și Jack Palance. Popularitatea ei va crește după rolurile din filmele "Zwei himmlische Töchter", "Buddenbrooks" sau cel de comisar în serialul TV "Rosa Roth" transmis de postul ZDF.

Iris Berben

·         1954: François Gérard Georges Nicolas Hollande (n. 12 august 1954,^[3][4]Rouen, Franța^[5]) este un om politic francez, președintele Franței între 15 mai 2012 și 14 mai 2017, ales atunci din partea Partidului Socialist Francez. Între 1997-2008 a fost prim-secretar al Partidului Socialist Francez.

François Hollande

* 1955: Iurie Colesnic (n. 12 august 1955, satul Dereneu, raionul Călărași) este un corector de literatură tehnică, fost director de editură, istoric literar, politician și scriitor din Republica Moldova.

Iurie Colesnic s-a născut la 12 august 1955 în satul Dereneu, raionul Călărași, într-o famile de învățători. A fost membru ULCT (1969-1983). A absolvit facultatea de energetică a Universității Tehnice din Moldova în anul 1978.

Învățător de cultură fizică (1972-1973) în satul Buda, Călărași, referent la Societatea „Știința” din Chișinău din 1978, profesor de tehnologie specială la ȘTP10 din Chișinău (1980-1983), corector și redactor tehnic (1985- 1986), redactor-șef și director artistic la Studioul Animafilm (1986 - 1991), director al centrului Muzeografic M. Cogâlniceanu (1991- 1995), director al editurii „Universitas” (1991 - 1993), Director al editurii enciclopedice G. Asachi (1993 - 1995), director al editurii „Museum” (din 1995), director al casei Cărții „Mitropolit Petru Movilă”.^[1]

Ca director al editurii "Museum" a desfășurat o activitate amplă de editare și reeditare a celor mai valoroase lucrări istorice și literare din patrimoniul cultural-artistic al Basarabiei. Printre mostre se află autori ca Zamfir Rally-Arbore, Pantelimon Halippa, Leonid Donici (Dobronravov), memorii ale deținuților GULAG-ului ca Ștefan Pirogan, dicționare și volume memorialistice. Printre acestea pot fi menționate "Dicționarul femeilor ilustre a Basarabiei", enciclopedia membrilor "Sfatului Tării". Tot în calitate de director al editurii a publicat în condiții grafice excelente lucrări despre Universitatea Tehnică a Moldovei.

Artcole publicistice, abordând cele mai variate tematici, cu semnătura lui Iurie Colesnic pot fi găsite în cele mai diverse periodice din Republica Moldova, cum ar fi "Literatura și Arta", "Natura", "Alunelul", "Florile Dalbe", "Săptâmîna", "Timpul" ș.a. Iurie Colesnic este cunoscut și ca un partizan al păstrării fondului arhitectural al Basarabiei în genere și al Chișinăului în particular Iurie Colesnic este cunoscut ca tele și radio publicist,participant al unor mese rotunde radio și televizate, abordând probleme de actualitate politică prin prisma istoriei Basarabiei.

În Biblioteca Congresului USA (Library of Congress.Online Catalog)^[2] sunt menționate câteva dintre scrierile lui Iurie Colesnic, între care:

• Iurie Colesnic (autor și coordonator), Literatura română: dicționar-antologie de istorie și teorie literară, Editura Museum, Chișinău 2000, 520 p.
• Iurie Colesnic, Arheologii interioare: versuri, Chișinău, Editura Hyperion, 1991
• Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, 10 vol. (1993- )

În Basarabia necunoscută, vol. 1, în Anexe^[3] este prezentat articolul lui Ștefan Ciobanu (fost membru al Academiei Române), intitulat Din istoria mișcării naționale din Basarabia, articol publicat în ziarul Basarabia. În Basarabia necunoscută, vol.2^[4] autorul afirmă: "Basarabia nu este un mit. Este o realitate. Apărută pe hartă printr-un joc al istoriei, ea a dispărut printr-un concurs de împrejurări la fel de neașteptate."

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1998

Scenarii de film

• 1989 -- Binecuvântare,
• 1991 -- Buburuza,
• 1991 -- Harap Alb (în colaborare),
• 1997 -- Filozofii din Cubolta.

Iurie Colesnic
Date personale
Născut	12 august 1955 (64 de ani)
Cetățenie	România  Moldova
Religie	ortodox
Ocupație	politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
Deținător actual
Funcție asumată 2009
Premii	Ordinul de Onoare
Partid politic	Mișcarea Acțiunea Europeană Alianța „Moldova Noastră”
Alte afilieri	Alianța pentru Integrare Europeană (2009–prezent)

·         1957: Ștefan Hrușcă, cântăreț român

* 1962: Shigetatsu Matsunaga (n. 12 august 1962) este un fost fotbalist japonez.
* 1965: Silvia Grigore (n. 12 august 1965, Jora de Jos, Orhei, RSS Moldovenească) cantautoare, vocalistă și chitaristă din Republica Moldova.

Activează în domeniul muzicii folk și a muzicii ușoare. A fost actriță la teatre poetice si muzicale, prezentatoare radio și TV, a organizat spectacole muzicale.

* 1967: Daniel Sava (n.12 august 1967,București) este un fost jucător extraordinar român de fotbal care a activat la Dinamo,Flacara Moreni el jucand si impotriva lui Fc Porto,Rapid si in Israel la echipe precum Beitar Ierusalim si Hapoel Ber'Sheva pe postul de mijlocaș. A primit în 1991 o suspendare incorecta de doi ani din activitatea sportivă, după ce în timpul unui meci cu Electroputere Craiova a avut un conflict cu un adversar.

* 1968: Mihai Samoilă (născut la 12 august 1968, Bacău) este un eseist, istoriograf, scriitor și traducător român.

A debutat ca scriitor cu povestirea „Cerșetor de nemurire“ în Jurnalul SF nr.83/1994. Povestirile sale au apărut antologia Nemira, revistele Helion, Alternativ SF, Fiction.ro etc.. Membru fondator al clubului Alternativ SF din Iași (1995), a realizat emisiunea Alternativ SF pentru postul de televiziune ieșean Tele M, transmisă săptămânal, duminica, în direct, cu durata medie de 3 ore. Este cunoscut în fandomul SF mai ales ca traducător.

Din Antologia science-fiction Nemira 96 : "Coleg de redacție cu Michael Haulică la revista "Alternativ". Cunoscut mai ales ca traducător și ca posesor al unei biblioteci impresionante de profil și al unei fonoteci uluitoare (nu cred să existe cineva care să fi avut ceva de spus legat de SF și care să nu fi fost tras în benzile lui M.Samoilă). A obținut în 1995 mențiunea specială la concursul Nemira, pentru povestirea "Kalo Calah".

În 2007 înființează Societatea de Studii Antice și Medievale și Biblioteca Istorică "Orpheus", dedicându-se în sfârșit pasiunii de o viață pentru istorie.

"Istoria viitorului a ocupat un loc important în viața mea și pentru asta i-am dedicat 20 de ani. Următorii 20 de ani vreau să-i dedic însă istoriei trecutului, să pot spune astfel că am cercetat întregul orizont." (M. Samoilă, 2010)

A urmat cursurile Facultății de Stomatologie din Iași. Căsătorit din 1992, are doi copii (Radu, născut în 2001 și Anca, născută în 2003).

Proză scurtă:

• Kalo calah (în revista SF Helion din Timișoara, Fiction.ro (ed. Tritonic) și Antologia SF 1995 a editurii Nemira)
  • Premiul Special Nemira 1995
• Cea mai bună dintre lumi (în antologia bilingvă SF Nemira 1996)
• Poveste de dimineață (în revista culturală Timpul din Iași (nr.5 din 29.04.1995), Curierul Național din 1 iulie 1995 etc.)

Eseuri:

• Hipertextul arhivat, un fel de "paznic de gînd" (despre tehnica literară a generației '90 de scriitori science-fiction români)
• O poartă pe acoperiș - niveluri de adresare ale culturii
• Lumea lui Svolsen sau umanismul rebel
• Scribul poliglot și asinul (despre problemele traducerii și traducătorilor în societatea de consum)>
• Bestiariu de amatori (despre amatorismul promovat ca artă în cenaclurile literare din anii '90)

* 1969: Simona Mihăescu (n. 12 august 1969) este o actriță română de teatru. A absolvit Academia de Teatru și Film "I.L.Caragiale", promoția 1998, la clasa prof. Alexandru Repan, Victor Ștrengaru și Mitică Popescu. A debutat în teatru pe scena Tearului Mic în spectacolul "Cum vă place"după W.Shakespeare, regia Nona Ciobanu. Din 1997 este actriță a Teatrului Mic.

Filmografie:

• Zâmbet de soare, regia Elisabeta Bostan
• Aurul alb, regia Ovidiu Drăgănescu
• Nelu, regia D.M.Doroftei
• Cenușa păsării din vis, regia D.M. Doroftei
• Căpitanul Conan (1996), regia Bertrand Tavernier
• Don Juan sau dragostea pentru geometrie, regia Eugen Todoran
• Corul pompierilor, regia Cristian Mungiu

Televiziune:

• "Ia-mă acasă"
• "Rețeta de acasă"
• "Acasă în bucătărie"

* 1970: Ellory Elkayem (n. 12 august 1970, Christchurch) este un regizor neozeelandez.^[1]

A regizat câteva filme de groază cu buget redus cum ar fi Return of the Living Dead: Necropolis, Return of the Living Dead: Rave from the Grave sau filmul de comedie Without a Paddle: Nature's Calling

Ellory Elkayem

* 1971: Eugen Orlando Teodorovici (n. 12 august 1971, București, RS România) este un politician român, senator de Buzău (2012–2016) și Tulcea (din 2016) din partea Partidului Social Democrat (PSD). A fost ministru al fondurilor europene și apoi al finanțelor publice în Guvernul Victor Ponta. În prezent este ministru al finanțelor publice în Guvernul Viorica Dăncilă.

Eugen Teodorovici

·         1971: Peter „Pete” Sampras (n. 12 august 1971, Washington, DC, Statele Unite ale Americii) este un jucător de tenis american de origine greacă. A activat între anii 1988 și 2002, câștigând de paisprezece ori Marele Șlem la categoria simplu bărbați. S-a menținut timp de șase ani în poziția întâi a clasamentelor mondiale ale ATP. Este recunoscut ca unul dintre cei mai talentați tenismeni din ultimele patru decenii.

·         1972: Marius Florea (n. 12 august 1972, Oradea), cunoscut ca Marius Florea Vizante este un actor român de teatru și film.

Marius Florea s-a născut la data de 12 august 1972 în orașul Oradea. A absolvit cursuri de teatru la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1997.

După absolvirea facultății, a jucat la Teatrul Național din București în „Moartea unui comis voiajor“ de Arthur Miller (în regia lui Horia Popescu), în „O scrisoare pierdută“ (montată de Alexandru Tocilescu în 2000) și în „D’ale carnavalului“ (în regia lui Gelu Colceag în 2002).

S-a transferat apoi la Teatrul de Comedie, unde a jucat în „Audiția“ de Aleksandr Galin (regia Mircea Cornișteanu - 2004), în „Avarul indrăgostit“ de Cristian Juncu (în regia lui Vlad Massaci - 2005) și în „Ce formidabilă harababură!“ de Eugène Ionesco (în regia lui Gelu Colceag - 2005).

A jucat de asemenea în filme, colaborând în special cu regizorul Nae Caranfil, având roluri episodice în „É pericoloso sporgersi“ și „Filantropica“, precum și rolul principal în filmul Restul e tăcere (2008). A participat, de asemenea, la mai multe producții de televiziune.

Filmografie:

• Escu (1990) - teatru TV
• E pericoloso sporgersi (1994)
• Gâsca de aur (1996) - Bufonul
• Privighetoarea (1997) - Doctorul
• Fii cu ochii pe fericire (1999)
• O scrisoare pierdută (2000) - Brânzovenescu
• Turnul din Pisa (2002) - Dodo
• Filantropica (2002) - Simpaticul Bulache
• Margo (2005) - Fotograful
• Ticăloșii (2007) - Jurnalistul
• Restul e tăcere (2008) - Grig
• Moromeții 2 (2018) - Diaconescu

* 1972: Mark Davis (n. 12 august 1972, Hastings, Regatul Unit) este un jucător englez de snooker.

A fost finalist în 2018 la Openul Englez. Davis a realizat breakul maxim de două ori în carieră.

* 1973: Vasile Calofir (n. 12 august 1973, județul Buzău) este un actor român.^[1] Între anii 1998 și 2002 a urmat cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, la început sub îndrumarea profesorului Dem Rădulescu

A interpretat diverse roluri în filme, printre care

• „Giani” în Mihai și Cristina - 2001
• „Polițistul dur” în Italiencele - 2004
• Second Hand - 2005; regizor Dan Pița
• Nevroze nocturne, scurt-metraj - 2006; regizor George Dogaru
• „Necunoscutul” în Amatorul - 2006
• „Vig” în Mia - 2008
• Dragoste pierdută - 2008; regizor Petre Năstase
• One second of life (O secundă de viață) - 2009; regizor Ioan Cărmăzan
• Viața mea sexuală - 2010
• „Andrei Hașiu („Baciu”)” în Portretul luptătorului la tinerețe - 2010; regizor Constantin Popescu
• „Bebe” în Umilință - 2011; regizor Cătălin Apostol
• „Alex Iannis” în Sinucide-mă! - 2011
• Rămâi cu mine, serial - 2013
• „Alex Iannis” în Vineri Seara - 2014^[3]

* 1975: Caleb Casey McGuire Affleck-Boldt^[5] (n. 12 august 1975,^[1][2][3]Falmouth[*], SUA) este un actor și regizor american. El și-a început cariera ca actor-copil, apărând în filmul de televiziune produs de PBS Lemon Sky^⁠(d) (1988) și în miniseria ABC The Kennedys of Massachusetts^⁠(d) (1990). Mai târziu, el a apărut în trei filme de Gus Van Sant  – To Die For^⁠(d) (1995), Good Will Hunting (1997) și Gerry^⁠(d) (2002) – precum și în trilogia lui Steven Soderbergh formată din filmele Ocean's Eleven^⁠(d) (2001), Ocean's Twelve^⁠(d) (2004) și Ocean's Thirteen^⁠(d) (2007). Primul său rol principal a fost în comedia-dramă de Steve Buscemi Lonesome Jim^⁠(d) (2006).

În 2010, el a regizat mockumentarul I'm Still Here^⁠(d), în care a jucat cumnatul său, Joaquin Phoenix, și a jucat rolul unui criminal în serie în The Killer Inside Me^⁠(d). Apoi, a apărut în rolul unui proscris în Ain't Them Bodies Saints^⁠(d) și cel al unui veteran al Războiului din Irak, în Out of the Furnace (2013).

În 2016, Affleck a apărut în thrillerul Triple 9^⁠(d), în drama The Finest Hours^⁠(d), și în drama Manchester by the Sea^⁠(d). Pentru rolul jucat în acest din urmă film, al unui om îndurerat de dispariția familiei sale, a câștigat mai multe premii, prin care se pot enumera: Globul de Aur, BAFTA și Oscarul pentru cel mai bun actor

Casey Affleck

* 1976: Adrian Lebedinschi (n. 12 august 1976, Colicăuți, Briceni) este un jurist și un om politic din Republica Moldova, care din octombrie 2015 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM).

Adrian Lebedinschi

Adrian Lebedinschi în 2015

* 1976: Wednesday 13, pe numele real Joseph Poole (n. 12 august 1976) este un muzician american, cunoscut cel mai bine ca lider la formației Murderdolls. De asemenea, el a mai fost membru la o serie de alte formații, printre care Frankenstein Drag Queens from Planet 13, Wednesday 13, Bourbon Crow, și Gunfire 76.
* 1978: Oxana Iuteș este o prezentatoare a postului de televiziune ProTV Chișinău.

Oxana Iuteș a lucrat la ProTV Chișinău mai bine de 8 ani. Aceasta și-a început cariera prin munca de reporter pe știri externe, apoi a fost prezentator al știrilor din sport. Ulterior, cca 4 ani a prezentat jurnalul de noapte de la ora 22.30.

În ultima perioada, aceasta a fost reporter și prezentator al știrilor de week-end. 12 martie, a fost ultima mea zi de muncă la ProTV", a declarat Iuteș pentru UNIMEDIA, precizând că se retrage din mass-media ^[1].
La sfârșitul lunii martie 2011, a devenit consultant pe comunicare PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) pentru Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene 

* 1979: Rumiko Tani (谷留美子 Tani Rumiko^?, nascută 12 august 1979 în Tokyo, Japonia) este un fost idol japonez și un fost membru Hello!Project. Ea a fost un membru în emisiunea de televiziune Oh! My Baby.

·         1981: Djibril Cissé (n. 12 august 1981, Arles) este un fotbalist francez de origine ivoriană, care în prezent evoluează la clubul AEL Limassol.

Cissé și-a început cariera la AC Arles în 1989 la vârsta de 8 ani. După șapte ani la club, a mers șase luni la Nîmes Olympique înainte de a se transfera la Auxerre alăturându-se sistemului de tineret al clubului. Cissé a petrecut doi ani la echipa de tineret înainte de a promova la prima echipă în 1998.
* 1983: Klaas-Jan Huntelaar (n. 12 august 1983,^[1] Voor-Drempt[*], Hummelo en Keppel[*], Țările de Jos) este un jucător olandez de fotbal care joacă pe postul de atacant pentru clubul Ajax Amsterdam și este convocat în mod regulat la echipa națională a Olandei.
* 1983: Paulo Batista Nsimba (n. 12 august 1983 la Luanda) este un fotbalist angolez cunoscut sub porecla Zé Kalanga, ce a evoluat în campionatul României la clubul de fotbal Dinamo București, cu care a luat campionatul în 2007
* 1983: Meryem Uzerli (n. 12 august 1983^[1], Kassel) este o actriță turco-germană cunoscut pentru rolul său din serialul Suleyman Magnificul.

Meryem Uzerli s-a născut într-o familie de musulmani pe data de 12 august 1983 în Germania, la Kassel. Tatăl ei, Hüseyin, este turc în timp ce mama ei, Ursula, este germancă.^[3] Meryem a studiat actoria la Frese Schauspielstudio în Hamburg. Este cunoscută în special datorită rolului Sultanei Hürrem, din serialul istoric Suleyman Magnificul. În 2013, ea a părăsit serialul din motive de sănătate ^[4] și, de la episodul 103, Vahide Percin a preluat rolul Sultanei Hürrem.

După ce a părăsit Turcia, ea a anunțat că s–a despărțit de iubitul ei, Can Ateş, după ce a aflat că a înșelat-o.^[5] A anunțat de asemenea că este gravidă, și că vrea să dea naștere copilului al cărui tată este Ateş.^[6] Pe data de 10 februarie 2014 a născut o fată, pe nume Lara.

* 1984: Txiki Begiristain (n. 12 august 1964) este un fost fotbalist spaniol.
* 1985: Valentin Niculae Ursache (n. 12 august 1985, Valea Seaca, Bălțătești, județul Neamț) este un jucător de rugby în XV profesionist român. Evoluează ca linia a II (lock) sau ca aripa de grămadă în linia III-a (flanker). Este fratele cel mai mic lui Andrei Ursache, și el un jucător de rugby.
* 1986: Yojiro Takahagi (n. 12 august 1986) este un fotbalist japonez.
* 1988: Tyson Luke Fury (n. 12 august 1988,^[2] Manchester, Regatul Unit) este un boxer profesionist britanic. El a deținut titlul revistei The Ring la categoria grea din 2015, după ce a învins campionul mondial de lungă durată, Wladimir Klitschko. În aceeași luptă, Fury a câștigat, de asemenea, titlurile unificate WBA (Super), IBF, WBO, IBO și liniare,

acordându-i-se premiile Fighter of the Year și Upset of the Year de către The Ring. Fury a fost ulterior deposedat de titlul IBF mai târziu în acel an pentru că nu a fost în măsură să acorde o luptă împotriva challenger-ului obligatoriu, Vyacheslav Glazkov, datorită acordului cu un rematch cu Klitschko. În 2016, Fury a eliberat titlurile WBA, WBO, IBO și liniare după probleme medicale și personale în desfășurare și două anulări ale revanșei cu Klitschko. În august 2016, Fury a fost clasat de BoxRec ca fiind al șaselea cel mai bun boxer activ, pound for pound.

* 1989: Thomas William "Tom" Cleverley (n. 12 august 1989) este un fotbalist englez care joacă pentru Watford.

·         1990: Mario Barwuah Balotelli^[4] (n. 12 august 1990) este un fotbalist italian care evoluează la clubul francez Marseille și la echipa națională de fotbal a Italieipe postul de atacant
* 1990: Wissam Ben Yedder (n. 12 august 1990) este un fotbalist francez care evoluează ca atacat la Sevilla FC în La Liga.
* 1992: Cara Jocelyn Delevingne (/ˈkɑːrə dɛləˈviːn/ kah-rə del-ə-veen; n. 12 august 1992) este un fotomodel, actriță și cântăreațăengleză. Ea a semnat un contract cu Storm Model Managementîn 2009.^[11] În 2012 și 2014, Delevingne a câștigat premiul "Modelul anului" din partea British Fashion Awards și a apărut în show-uri pentru case ca Burberry, Mulberry, Dolce & Gabbana și Jason Wu.^[12] Și-a început cariera în actorie cu un rol minor în ecranizarea din 2012 Anna Karenina. Ea a jucat rolul lui Margo Roth Spiegelman în filmul Paper Towns^[13] și a apărut în filmul cu supereroi Suicide Squad din 2016.^[14]

În 2014, Delevingne s-a clasat pe locul 6 în topul modelelor după venituri în acel an, cu câștiguri de $3,5 milioane (£2,25 milioane).^[15] Tot în 2014, Delevingne s-a clasat pe locul 13 în topul „cele mai dorite femei” realizat de AskMen.

Delevingne se autoidentifică ca fiind bisexuală. În iunie 2015, ea a confirmat că este într-o relație cu muziciana americană Annie Clark, cunoscută după numele de scenă St. Vincent, după ce anterior a fost într-o relație cu actrița Michelle Rodriguez.^[32]. Cele doua s-au despartit in Septembrie 2016. Din anul 2018, Cara Delevingne are o relatie cu actrita Ashley Benson.

Delevingne în iulie 2015

Cara Delevingne

Cara Delevingne în 2014

Cara Delevingne

Cara Delevingne la recepția oferită de Vogue cu prilejul Săptămânii Modei de la Londra, septembrie 2014

* 1992: Daria Sergheevna Samohina (în rusă Дарья Сергеевна Самохина, n. 12 august 1992, în Toliatti)^[3] este o handbalistă rusă care joacă pentru clubul GK Astrahanocika^[4] și echipa națională a Rusiei, pe postul de extremă stânga.

* 1994: Simone Tempestini (născut pe 12 august 1994^[1]) este un automobilist de raliu român de origine italiană.

Născut în Italia, Simone este fiul unui șofer profesionist de curse, Mario Tempestini, cu care este coleg de echipă la Napoca Rally Academy, tatăl la „echipa mare”, iar fiul la echipa de juniori.

Competiția sa de debut a fost în 2009. Ulterior, atât tatăl cât și fiul s-au stabilit la Cluj în România, devenind „alergători” pentru echipa Napoca Rally Academy. Simone a câștigat Campionatul de raliuri al României, edițiile din 2015 și 2016, conducând la fiecare ediție un Ford Fiesta R5.

Simone Tempestini a câștigat în 2016 atât în categoria JWRC cât și în categoria WRC 3, ambele din Campionatul mondial de raliuri, conducând pentru aceeași echipă din Cluj-Napoca. Ca o parte a premiului său, Simone Tempestini a avut voie să participe la 2017 World Rally Championship-2, conducând de data asta un Citroen DS3 R5.^[2]

Locuind în România, fiind rezident român, dar nu (încă) cetățean român, Tempestini Jr, a declarat ca se simte 100 % român".^[3] Din acest motiv, al cetățeniei, participarea sa la competițiile WRC 3 pentru titlul pentru anul 2017 din WRC au fost făcute sub o licență italiană.

* 1996: Răzvan-Cătălin Began (n. 12 august 1996) este un fotbalist român care evoluează la clubul CFR 1907 Cluj și la Echipa națională de tineret a României, pe postul de portar.