MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 16 AUGUST
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ
Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol; +) Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și Sfetnicul Ianache; Sf Cuv Iosif de la Văratec; Sf Mc Diomid; Duminica a 10 - a după Rusalii - Vindecarea lunaticului
În acele zile în care Domnul nostru Iisus Hristos arătându-se pe pământ şi petrecând cu oamenii, a cercetat cetăţile şi satele iudeilor cele dimprejur, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind toată neputinţa şi toată boala din popor; era în cetatea Edesa cea din Siria, care se află de partea cealaltă a râului Eufrat, un boier cu numele Avgar. El pătimea de o boală grea, pentru că pe dinafară suferea de lepră vânătă, iar pe dinăuntru de sfărâmarea oaselor, şi era chinuit cu slăbănogirea tuturor mădularelor.
Acesta auzind de Domnul nostru Iisus Hristos şi de acele minuni pe care le făcea, căci cu cuvântul tămăduia stricăciunile şi slăbănogirile şi toate bolile între oameni, a dorit să vadă cu ochii săi pe lucrătorul unor minuni ca acelea, nădăjduind că va câştiga tămăduire de la El. Dar de vreme ce lui îi era cu neputinţă să meargă el însuşi în Iudeea, a trimis rugăminte către Domnul Hristos, ca El să vină la dânsul, în Edesa. Dar îndoindu-se şi de aceasta, că nu va voi să vină la dânsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania, ca cel puţin să-i închipuiască faţa Lui pe icoană; ca măcar închipuirea feţei Lui să o vadă şi să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste câştigase către El, încredinţân-du-se din auzire.
Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: „Avgar, domnul Edesei, lui Iisus Mântuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure! Eu am auzit despre Tine şi despre preaslavitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii şi fără de buruieni tămăduieşti bolile; orbilor le dai vedere; şchiopilor, umblare; pe cei leproşi îi curăţeşti şi izgoneşti din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulţi ani zac pe pat, îi tămăduieşti cu cuvântul, şi pe cei morţi îi înviezi. Deci unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gândesc despre Tine: că eşti ori Dumnezeu coborât din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi nişte minuni ca acestea de mirare.
De aceea scriu către Tine această smerită „a mea rugăminte, ca să Te osteneşti a veni la mine şi să-mi vindeci bolile mele cele netămăduite, de care pătimesc de mulţi ani. Aud încă şi aceasta, că evreii Te urăsc şi voiesc să-Ţi facă şi oarecare rău. Iar eu am o cetate care, deşi nu este foarte mare, însă este preafrumoasă şi îndestulată cu toate bunătăţile; deci vino la mine şi locuieşte în cetatea mea, care ne va fi nouă amândurora îndestulată cu toate cele de trebuinţă".
Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, ajungând zugravul Anania la Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulţimii poporului, stând la arătare şi spunând cuvânt de învăţătură, de aceea nu a putut să se apropie îndată de El din pricina înghesuirii şi strâmtorării poporului. De aceea, aşteptând o vreme până ce se va risipi poporul, s-a suit pe o piatră care era puţin mai sus de la pământ şi, privind cu dinadinsul spre faţa Mântuitorului, se căznea să o închipu-iască pe dânsa, dar nu putea; astfel voind Atotvăzătorul şi Preasfânta Sa faţă schimbând-o cu darul şi cu slava dumnezeiască neînchipuită şi neajunsă. Deci Anania ostenindu-se mult, n-a sporit nimic.
Atunci Domnul a poruncit Apostolului Toma să meargă şi să cheme pe acel bărbat care stătea pe piatră şi închipuia faţa Lui. Iar acela fiind adus şi neîncepând a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume şi după meşteşug, numindu-l Anania zugravul. Deci, spunându-i pricina venirii lui, i-a zis: „Unde este scrisoarea stăpânului tău, Avgar, pe care ai adus-o din Edesa?" Iar Anania, uimindu-se de mirare şi de spaimă pentru mai înainte-vederea Domnului, a scos degrabă din sân scrisoarea domnului său şi cu cutremur a dat-o în mâinile Mântuitorului. Iar Domnul, citind-o, a scris răspuns lui Avgar, astfel: „Fericit eşti Avgare, cela ce nu m-ai văzut şi ai crezut în Mine, căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu mă văd, vor crede în Mine şi vor moşteni viaţa cea veşnică. Imi scrii Mie ca să vin la tine, dar Mie Mi se cade să săvârşesc aceea pentru care sunt trimis şi după săvârşire să Mă întorc la Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine. După ce Mă voi înălţa, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei. Acela te va tămădui desăvârşit de bolile cele ce te-au cuprins pe tine şi prin botez îţi va da viaţa cea veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine".
Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreieşti aceasta: „A lui Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!" Iar după scrierea şi pecetluirea ei, împlinind Domnul o altă dorinţă a lui Avgar şi a zugravului, a poruncit ca să-i aducă apa şi Şi-a spălat Preasfânta Sa faţă şi a şters-o cu mahrama cea în patru colţuri ce i s-a dat Lui. Şi, o, minune! Apa cea proastă s-a schimbat prin iconomie în zugrăvire de vopsele şi preasfânta asemănare a feţei celei dumnezeieşti s-a închipuit pe mahrama aceea, pe care Domnul dând-o cu scrisoarea lui Anania, i-a zis: „Du-o şi dă-o celui ce te-a trimis pe tine!" Acestea au fost în zilele cele mai de pe urmă ale petrecerii pe pământ a lui Hristos, aproape de pătimirea Lui.
Şi s-a întors Anania în Edesa la domnul său şi i-a dat lui acea închipuire a feţei lui Hristos nefăcută de mână pe mahramă şi epistola cea scrisă. Iar Avgar, luând-o, s-a umplut de mare bucurie şi, sărutându-le pe amândouă cu dragoste şi închinându-se chipului lui Hristos, îndată a câştigat schimbare de durerile sale, fără numai puţină parte de stricăciune rămăsese pe faţa lui, până la acea vreme în care avea să vină la dânsul ucenicul cel trimis de Domnul.
Iar după pătimirea cea de bunăvoie a Domnului, după înviere şi după Inălţarea Lui la cer, a mers la Edesa Tadeu, cel trimis de dumnezeiescul Duh. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli. Acesta, învăţându-l destul pe Avgar sfânta credinţă cea întru Hristos, l-a adus la botez. Şi când a intrat Avgar în sfânta scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a tămăduit şi de acea parte de lepră ce mai rămăsese, şi a ieşit curat şi sănătos cu trupul şi cu sufletul. Cu dânsul s-a botezat şi toată casa lui, apoi şi toată cetatea şi se slăvea în Edesa numele Domnului nostru Iisus Hristos/ al Unuia adevăratului Dumnezeu.
La porţile cetăţii Edesa era un idol al unui oarecare zeu elinesc, care stătea de mulţi ani acolo, şi căruia îi era dator să i se închine oricine intra în cetate. Pe acel idol, Avgar, aruncându-l de acolo şi sfărâmându-l, a făcut în zidul de piatră, deasupra porţilor, un loc rotund şi adânc încât să nu-l vatăme ploaia. Apoi, lipind pe o scândură de lemn neputregăios mahrama chipului lui Hristos cel nefâcut de mână, punându-i împrejur aur cu mărgăritare de mare preţ şi împodobind-o, a pus-o în locul acela în zid deasupra porţilor, făcând încă şi o scrisoare de aur în acest fel: „Hristoase Dumnezeule, tot cel ce nădăjduieşte spre Tine nu se va ruşina!"
Şi a poruncit popoarelor ca oricine va intra în cetate şi va ieşi, să se închine acelui dumnezeiesc chip al Domnului nostru Iisus Hristos şi a întărit şi prin lege aceea, ca şi în neamurile cele mai de pe urmă, cu neschimbare, să se dea o cinste ca aceea închipuirii Domnului. Acea evlavioasă poruncă şi aşezare de lege s-a păzit în toate zilele vieţii lui şi în zilele fiului lui, care a domnit după dânsul în Edesa, asemenea şi în zilele nepotului său, vreme de mulţi ani. După aceea, unul din strănepoţii lui Avgar luând domnia acelei cetăţi, iar s-a înnoit păgânătatea cea de demult, pentru că boierul acela, îndărătnicindu-se şi depărtându-se de Hristos, s-a abătut la elineasca închinare de idoli. Deci, văzând pe porţile cetăţii chipul lui Hristos, care se cinstea de toţi cei ce intrau şi ieşeau, i-a venit greu, fiind vrăjmaş al lui Hristos, şi a voit să surpe de acolo acea dumnezeiască închipuire, iar în locul ei să pună un idol diavolesc.
Iar episcopul cetăţii, înştiinţându-se de acest lucru şi fâcându-i-se lui vestire de la Dumnezeu, s-a dus noaptea cu clerul său la porţile acelea şi, suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn şi, aprinzând-o, a pus-o înaintea sfântului chip al lui Hristos. Apoi, astupând-o cu cărămizi şi cu var, a zidit locul şi l-a netezit, pentru că aşa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. Şi după ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mână, a încetat păgânul stăpânitor de la scopul său. Deci, după multă vreme, s-a dus din pomenirea omenească chipul acela şi s-a uitat locul unde se zidise, încât nimeni nu ştia de el, până la arătarea lui cea minunată, care s-a făcut astfel, după mulţi ani.
În zilele binecredinciosului împărat Iustinian, Hosroe, împăratul Persiei, ducându-se cu multă putere de oaste împotriva cetăţii Edesei, a înconjurat-o şi cu vitejie s-a bătut multă vreme, iar în urmă, cei din cetate slăbind, s-au aflat în mare frică şi nepricepere şi s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar într-o noapte i s-a arătat episcopului Edesei, care se numea Evlavie, o femeie oarecare prea luminoasă, arătându-i cu degetul porţile cetăţii şi locul din zid, zicându-i: „Deasupra acestor porţi este ascuns dumnezeiescul chip cel nefăcut de mână al Mântuitorului Hristos. Scoate-l din zid şi vei face bine!" Iar episcopul s-a dus cu sârguinţă la porţile acelea şi, suindu-se la locul arătat în zid, l-a aflat precum i se spusese în descoperire, pentru că a cunoscut zidirea aceea. Deci, destupând-o şi luând cărămizile, a aflat chipul cel preacinstit şi preasfânt al lui Hristos întreg şi nevătămat, şi candela nestinsă de atâţia ani şi plină de untdelemn. Incă şi pe cărămida cu care era astupat chipul, se închipuise altă asemănare a feţei lui Hristos, nefăcută de mână.
Deci luând episcopul din locul acela acea sfântă mahramă pe care era închipuirea Mântuitorului, a arătat-o oamenilor din cetate. Şi toţi au avut bucurie mare şi îndrăzneală, nădăjduind spre Domnul. Iar episcopul a dus cu litie chipul Domnului pe zidurile cetăţii şi a arătat faţa Mântuitorului oştirilor persieneşti care tăbărâseră asupra cetăţii. Deci îndată toată puterea perşilor s-a tulburat de frică mare şi a început să fugă, gonită fiind de puterea dumnezeiască. Astfel cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmaşii săi prin milostivirea lui Hristos Domnul nostru şi prin arătarea preasfântului Său chip, cel nefăcut de mână.
După aceea, trecând iarăşi mulţi ani, a fost la greci împăratul Roman Lecapenul, care se mai numea şi Porfirogenet, cel ce a împărăţit cu ginerele său, Constantin, fiul împăratului Leon cel înţelept. Atunci acea sfântă mahramă, care avea pe dânsa închipuirea cea nefacută de mână a dumnezeieştii feţe a lui Hristos, a fost adusă din Edesa, care era stăpânită de saracini, în Constantinopol, căci în vremea aceea, toată Siria, în care era şi cetatea Edesa, era sub stăpânirea saracinilor. Acea aducere s-a făcut astfel:
Împăratul grec Roman, dorind să aibă în cetatea sa împărătească acea vistierie fără de preţ, a trimis rugăminte de multe ori emirului saracinilor, ca să-i dea chipul lui Hristos cel nefăcut de mână. Dar emirul, fiind rugat de creştinii Edesei, n-a voit să dea chipul acela împăratului grec, ci a făcut război, căci împăratul Roman a trimis putere grecească asupra Edesei şi a strâmtorat-o, oştindu-se împrejurul laturii Edesei. Atunci edesenii au trimis rugăminte către împăratul grecesc, să nu-i bată şi să nu le pustiască pământul. Iar împăratul cerea de la dânşii chipul lui Hristos, însă emirul saracinilor, în a cărui stăpânire era Edesa, nu voia să-l dea în dar. De aceea, împăratul creştinesc, fiind cuprins de mare dorinţă să aibă la el chipul lui Hristos, cel nefăcut de mână, a dat emirului douăsprezece mii de arginţi şi două sute de saracini vestiţi, care fuseseră în robie la greci. El i-a dat încă şi o scrisoare a sa cu pecete împărătească de aur, ca niciodată să nu ridice război împotriva Edesei şi asupra cetăţilor celor dimprejurul ei.
Astfel şi-a câştigat dorinţa, luând chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos şi împreună cu dânsul şi scrisoarea aceea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o scrisese către Avgar, domnul Edesei, precum s-a zis mai înainte. Deci l-a adus cu slavă pe mâinile arhiereilor şi ale celorlalţi cinstiţi bărbaţi ai rânduielii duhovniceşti, în cetatea împărătească. Şi se făceau în cale şi în Constantinopol multe minuni de la acel preacinstit chip, pentru că toate bolile se tămăduiau, orbii se luminau, surzii auzeau, şchiopii umblau şi diavolii se izgoneau. Iar un oarecare om îndrăcit striga, zicând: „Primeşte, Constantinopole, slava şi veselia ta, şi tu, Porfirogenete, cinstea împărăţiei tale!" Astfel strigând omul acela, s-a tămăduit de îndrăcire.
Deci s-a aşezat prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mână al lui Hristos, în ziua a 16-a a lunii august, în care l-a luat pe el înăuntrul său împărăteasca cetate, cu mare cinste şi prăznuire, şi l-a pus în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Fare, spre apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă. Chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos s-a adus din Edesa în Constantinopol în anul 6452 de la facerea lumii - după mărturia scriitorului de ani al Constantinopolului, Gheorghe Chedrinos -, adică în anul 944 de la întruparea lui Dumnezeu.
 |
Viaţa Sfântului Cuvios Iosif de la Varatic Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de oameni evlavioşi, trăitori ai credinţei ortodoxe. În acea vreme are loc revolta românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor conflicte şi persecuţii, multe familii de români statornici în credinţa ortodoxă au venit în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif. Râvnind vieţii îmbunătăţite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile Moldovei şi, văzând viaţa duhovnicească a multor nevoitori, a urmat pilda lor. Acesta a cunoscut viaţa monahală din tinereţe, alegând să devină ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna. Ucenic al Sf. Paisie la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, el s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minţii, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii. Când Sfântul Cuv. Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, îl aflăm pe Cuviosul Iosif îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamţ, şi povăţuitor al maicilor de la schiturile Gura Carpenului şi Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munţii Neamţului cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie. După anul 1785, cu povăţuirea Stareţului Paisie şi cu binecuvântarea chiriarhului, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Varatic, împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău. Sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot şi duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări şi mireni şi bun organizator, Sfântul Iosif este cel dintâi duhovnic, de pilduitoare autoritate, al aşezării călugăreşti de la Varatic şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa şi rolul activ pe care l-a îndeplinit la Varatic, Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii sale şi faptele bune ce le săvârşea. Ca ucenic şi următor al Sf. Paisie, Cuviosul Iosif a devenit un vrednic misionar al Bisericii noastre şi înnoitor al vieţii monahale în obştea de la Varatic şi împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Varatic a devenit ctitor al celor două biserici de la începutul mănăstirii, al celei din lemn (1785) şi apoi din zid (1808-1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Sfântul Iosif Pustnicul a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munţii Neamţului şi timp de treizeci de ani a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugăriţe, precum şi a numeroşi anahoreţi din munţii de lângă Sihla. Slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Iosif a dobândit încă din tinereţe o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ceea ce i-a dat posibilitatea să se ocupe şi de copierea manuscriselor cu conţinut scripturistic, teologic şi cultic. Vestea despre sfinţenia şi înţelepciunea lui duhovnicească atât de mult sporise, încât ajunsese unul din cei mai renumiţi sihaştri din ţinutul Neamţului, la care alergau monahii şi credincioşii să se spovedească şi să primească povăţuiri. Tuturor ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat un duh de râvnă duhovnicească şi de jertfă pentru dobândirea desăvârşirii. Printre ucenicii săi se numără şi Ieromonahul Irinarh Rosetti (†1859), care, după ce a întemeiat, cu binecuvântarea şi sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Horaiţa, a plecat în Ţara Sfântă, unde a ctitorit biserica de pe Muntele Tabor. Din mărturiile monahiilor de la Varatic se ştie că duhovnicescul părinte a dus o viaţă aspră, cu nevoinţe călugăreşti, iubind pe Dumnezeu şi oameni, rugăciunea şi cărţile. Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate. Prin rugăciunile sale înălţate înaintea Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, erau vindecaţi mulţi creştini de bolile sufleteşti şi trupeşti. Blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea şi dragostea l-au făcut pe Iosif ieroschimonahul să fie iubit, ascultat şi preţuit de soborul Mănăstirii Varatic şi de pelerinii acestui loc de rugăciune. Prin viaţa sa sfântă, prin tot ceea ce a învăţat şi lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o pildă de trăire intensă a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cuviosul părinte a trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Varatic. Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”. De la marele isihast român se păstrează un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri. Pentru faptele şi viaţa sa plină de sfinţenie, Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Cuvios Iosif de la Varatic în rândul sfinţilor cuvioşi români ce a strălucit în ţinutul Neamţului, binecuvântat de Dumnezeu cu multe vetre monahale. Sf Mc Diomid  Viața Sfântului Mucenic Diomid doctorul Sfântul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meşteşugul doctor, iar de credinţă creştin. El tămăduia nu numai trupurile, dar şi sufletele omeneşti, pentru că învăţa pe păgâni să creadă în Hristos şi îi aducea la Sfântul Botez. Iar în vremea împăratului Diocleţian a lăsat Tarsul şi a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcând multe tămăduiri, după obiceiul său, nu cu doctorii pământeşti, ci cu chemarea numelui Atotputernicului şi dătătorului de tămăduiri, Hristos şi cu însemnarea cinstitei Cruci tămăduia toate bolile şi încredinţa pe cei necredincioşi. Deci mulţi se întorceau de la înşelăciunea idolească prin doctoria şi învăţătura lui. Dar împăratul Diocleţian, fiind atunci în părţile Răsăritului şi înştiinţându-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Însă ostaşii trimişi, mergând la dânsul, l-au aflat săvârşit în Domnul. Deci au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului. Iar după tăierea capului, toţi ostaşii aceia şi-au pierdut lumina ochilor, rămânând orbi. Astfel au fost duşi de alţii la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Și văzând împăratul capul şi ostaşii orbi, le-a poruncit să ia capul şi să-l lipească la trup, la locul său. Și făcând ostaşii aceasta, îndată au văzut şi au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin. Duminica a 10 - a după Rusalii - Vindecarea lunaticului  ✝) Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)Ev Matei 17, 14 - 23 În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine! Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Ap I Corinteni 4, 9 - 16 Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci, de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci, vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos. Predică la Duminica a X-a după Rusalii - Vindecarea lunaticului - Pr. Ilie CleopaToate patimile de care omul suferă pe faţa pământului vin mai cu seamă din două părţi ale firii noastre: din partea mânioasă a sufletului şi din partea poftitoare a lui. Dar pe lângă ele mai este şi partea raţională, care n-are a face cu aceste patimi dobitoceşti, legate de simţiri. Iubiţi credincioşi, Sunt un fel de oameni care se cheamă scafandri şi care se bagă în adâncul oceanelor şi pe fundul mărilor şi caută acolo mărgăritare care adesea se găsesc în scoicile de pe fundul mării. Dar ca să găsească un mărgăritar ca acela, câtă osteneală trebuie să-şi ia asupra-şi aceştia, primejduindu-şi uneori chiar şi viaţa! Aşa ni se cade şi nouă, creştinilor, care avem credinţa dreptmăritoare şi dumnezeiescul botez, să ne afundăm pururea în dumnezeieştile Scripturi, să adâncim pururea mintea noastră în dumnezeieştile şi preaadâncile înţelesuri ale ei, căci numai aşa vom afla mărgăritarele cele preasfinte şi preafolositoare pentru mântuirea sufletelor noastre. Aţi auzit Evanghelia de astăzi. Dacă o iei după slovă, Evanghelia e scurtă, dar dacă vrei să tâlcuieşti fiecare verset în parte, poţi să faci o predică foarte lungă. Dar nu e vreme acum, în cadrul dumnezeieştii Liturghii, să facem cu de-amănuntul tâlcuirea acesteia, ci vom da doar nişte spicuiri din înţelesul ei. Se spune în ea: „În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om oarecare”. Evanghelia nu ne spune cine era omul acela, din care parte a Palestinei, ce stare avea: era bogat, era sărac, era înţelept, era mai simplu, era bolnav sau era sănătos? Spune doar simplu că a venit un om oarecare, cu o rugăminte. Şi care era rugămintea lui? A adus la Iisus Hristos un copil al său, care era cuprins de diavol, mai cu seamă în timp de lună plină. Dumnezeiescul Evanghelist Marcu spune încă şi cum se îndrăcea. Când îl apuca diavolul, zice că îl trântea pe jos şi făcea spume. Iar dumnezeiescul Luca spune mai mult, anume că striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre, spumega şi avea faţa cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată. Dar de ce a spus dumnezeiescul Evanghelist Matei că tocmai la lună plină era cuprins de diavol? Nu sunt şi astăzi o mulţime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici, care vin la noi la mănăstire şi le citim tocmai când e lună plină, căci zic ei că tocmai atunci se îmbolnăvesc? Oare ce legătură are luna cu boala aceasta ce se numeşte epilepsie? Are vreo legătură? Nu, Doamne fereşte! Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur spune că diavolii, vrând să hulească zidirea lui Dumnezeu, pândeau această venire a lunii pline, ca să muncească tocmai atunci pe cei daţi în stăpânirea lor de Dumnezeu. Aceasta pentru ca oamenii să hulească pe Dumnezeu, dând vina pe lună. Adică să zică: „Iată, luna e pricină că eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vină că eu sunt îndrăcit!”. Şi aşa, să hulească pe Ziditorul şi zidirea cea preabună şi preacurată a lui Dumnezeu. Că a zis Dumnezeu, la zidirea cea dintâi, că erau toate cele făcute de El bune foarte (Facerea 1, 31). Mai sunt şi azi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: „Eu n-aş fi făcut aşa de mult rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună”. Sau: „E zodia mea, m-am născut în zodia Racului, deci trebuie să merg înapoi ca racul”. Iar altul: „M-am născut în zodia Taurului şi trebuie să fiu bătăuş”. În sfârşit, altul: „Eu m-am născut în zodia Scorpiei şi trebuie să fiu viclean ca ea şi să înţep pe alţii cu cuvântul”. Sau alţii: „Eu m-am născut în martie, sau în zodia Peştelui sau a Vărsătorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotărât”. Ce nebunie! Dumnezeiescul Vasile cel Mare zice în cuvântul din Hexaimeron de la facerea lumii, când vorbeşte despre facerea stelelor în ziua a patra: „Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer cu naşterea ta pe pământ?!”. Niciodată nu are legătură steaua de pe cer cu naşterea ta. Ne-am făcut răi din cauza răutăţii noastre, din cauza voinţei noastre. Am dat voinţa noastră în mâna satanei, ne-am făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta munca veşnică ne-o aduce. Iată dar care era pricina că diavolul lua în stăpânirea lui pe cei îndrăciţi în timpul lunii pline: ca oamenii să hulească zidirea cea preabună a lui Dumnezeu, adică luna, sau, cum zic alţii, stelele, sau zodiile. Şi ce ne spune în continuare Evanghelia de azi? A zis tatăl copilului: „Doamne, rău pătimeşte, se îndrăceşte la lună plină”. Apoi: „Că de multe ori îl aruncă în apă ori în foc”. Oare ce să fie focul şi apa? Chiar numai de natură vorbeşte Evanghelia? Nu, Doamne fereşte! Dacă te-ai lua numai după litera Evangheliei, te-ai face sectar. Dar focul şi apa au aici şi alt înţeles, mai înalt. Toate patimile de care omul suferă pe faţa pământului vin mai cu seamă din două părţi ale firii noastre: din partea mânioasă a sufletului şi din partea poftitoare a lui. Dar pe lângă ele mai este şi partea raţională, care n-are a face cu aceste patimi dobitoceşti, legate de simţiri. Sufletul omului are astfel trei părţi şi din fiecare se nasc: eresul, credinţa strâmbă, nebunia, hula, nediscernământul, nedreapta socoteală, nechibzuinţa, nemulţumirea de binefacerile lui Dumnezeu şi ale oamenilor şi cele asemenea. Iar celelalte două părţi, care sunt închipuite în Evanghelia de astăzi prin apă şi foc, sunt mânia şi pofta. Din partea mânioasă se nasc în om aceste păcate: mai întâi ura de oameni, care e egală cu uciderea, căci zice dumnezeiescul Ioan Evanghelistul: „Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este” (Ioan 1, 13-15); apoi e zavistia, sau bucuria de răul altuia, pizma, râvna cea rea, răutatea, mânia, iuţimea, ţinerea de minte a răului şi cele asemenea. Toate sunt păcate ale părţii celei mânioase, adică ale mâniei. Iar celelalte păcate, ca lăcomia pântecelui, desfrânarea, beţia, lenea, dezmierdarea, moleşeala, trândăvia şi celelalte asemenea, sunt păcate ale părţii poftitoare a sufletului. Când omul cade în acestea, este îndrăcit. Căci zice tatăl copilului: „Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă”. Focul este mânia şi toate păcatele care se nasc din mânie; iar apa este pofta. Deci, de câte ori suntem în păcatele urii, ale zavistiei, ale pizmei, ale iuţimii, ale bârfirii, ale nemulţumirii, ale răpirii, ale dorinţei de răzbunare, când ţinem minte răul asupra altuia, de tot atâtea ori suntem aruncaţi de satana în focul mâniei. Şi de câte ori ne îmbuibăm pântecele şi ne îmbătăm şi curvim şi preacurvim şi ne destrăbălăm împotriva firii şi ne lăsăm prinşi de dezmierdare, de lene şi de trândăvie, adică de moleşeala voinţei de a lucra fapta cea bună, de atâtea ori suntem trântiţi de satana în apa poftelor noastre. Aşa se înţelege ceea ce spune tatăl copilului: „Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă”. Aşa ne îndrăcim şi noi în fiecare zi, când satana ne dă în patimile cele mânioase, apoi din cele mânioase ne aruncă în ale părţii celei poftitoare, adică în apa poftelor şi a răutăţilor noastre. Dar ce spune mai departe omul lui Iisus Hristos? „Doamne, l-am adus pe el la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”. Oare n-aveau credinţă ucenicii lui Hristos, de n-au putut să vindece un îndrăcit? Dar câte minuni şi semne n-au făcut ei mai înainte?! Căci zice Scriptura că le-a dat putere să învie morţii, să izgonească diavolii şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa în popor (Matei 9, 8; Ioan 3, 2). Dar de ce n-au putut acum ucenicii lui Iisus Hristos să-l vindece pe acest bolnav? Iată de ce: darurile Duhului Sfânt, cum sunt darul proorociei sau darul tămăduirii, când se dau sfinţilor, nu se dau pentru totdeauna, nici pentru toate lucrurile; proorocii prooroceau numai când îi însufla Duhul Sfânt şi nu în toate lucrurile, nici despre toate, ci numai despre acelea pe care li le spune Duhul Sfânt, de care ştie Duhul Sfânt că este de folos să le ştie şi ei. Iată, bunăoară, Ieremia proorocul! Era mare prooroc, sfinţit din pântecele maicii sale, dar nu putea să proorocească întotdeauna. De multe ori el vorbea cu poporul şi cu ucenicii şi-i mustra şi ei făceau altfel, iar când venea Duhul Sfânt şi începea să proorocească, îi spunea lui Baruh: „Vino aproape de mine şi scrie ce proorocesc eu acuma, că acestea sunt venite de la Duhul Sfânt”. Simţea că a venit Duhul Sfânt şi cele ce va grăi el în acel ceas sunt vrednice de a fi scrise să rămână în dumnezeiasca Scriptură, în care le vedem şi astăzi (Ieremia 45, 1-5). De aceea n-au putut ucenicii să vindece pe acel bolnav. După cum darul proorociei nu se dă totdeauna şi nici pentru toate lucrurile celor ce proorocesc, aşa nici darul tămăduirilor, pe care l-a dat Mântuitorul sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, nu era totdeauna cu dânşii, ci numai când voia Dumnezeu să tămăduiască printr-înşii şi numai pentru ceea ce voia Dumnezeu. Deci în acel moment luase Iisus Hristos darul tămăduirii de la Apostolii Săi, ca să nu poată tămădui pe copilul acela. Dar de ce l-a luat? Pentru că a văzut şi la dânşii o oarecare necredinţă. Nu lipsă totală de credinţă, ci împuţinare de credinţă. Acea împuţinare de credinţă a numit-o Mântuitorul necredinţă. A văzut la ei o îndoială. Căci când au văzut cum copilul acela cade jos, spumegă, scrâşneşte din dinţi, se bate cu capul de pământ, urlă, bagă spaima în lume, s-au îndoit că ar putea să-l tămăduiască. Şi această îndoială a lor a văzut-o Văzătorul de inimi, Iisus Hristos. Din pricina aceasta i-a mustrat mai târziu pentru necredinţa lor. Şi de aceea zise bietul om: „L-am dus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l tămăduiască”. Şi atunci ce-a făcut Mântuitorul? Preablândul nostru Mântuitor, Cel plin de toată sfinţenia, Cel ce a fost Însuşi Izvorul sfinţeniei şi al blândeţii, S-a mâniat. Şi mâniindu-Se, a zis: „O, neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?”. Auzi? Oare de ce S-a mâniat Mântuitorul şi de ce a făcut mustrare la plural şi nu la singular? Mântuitorul S-a mâniat pentru că a văzut la om necredinţă şi viclenie. Căci la Evanghelistul Marcu se spune că omul a zis: „De poţi ceva, ajută-ne nouă!” (Marcu 9, 22). Aceasta arată că n-a venit la Iisus Hristos cu toată credinţa, ci cu un fel de viclenie. Mă duc să vedem, nu cumva are să poată să tămăduiască pe copilul meu? Această viclenie şi această necredinţă a mustrat-o Iisus Hristos, dar nu ca fiind numai a acelui om, ci ca a întregului popor. N-a zis: „O, omule necredincios şi viclean, pentru ce vii la Mine dacă n-ai credinţă şi zici: «Dacă poţi ceva, ajută-ne nouă!»?”. Nu a făcut mustrarea aşa. Ci ne-a dat pildă pentru toate veacurile şi vremile. Că viaţa lui Iisus Hristos este şi va fi prototipul vieţii creştine până în veac. Ne-a arătat prin aceasta şi nouă că atunci când cineva a greşit, să nu-l mustrăm pe acela de faţă cu altul. Căci în acest caz omul slab în credinţă se deznădăjduieşte. Ci, vorba românească: „Bate şeaua să priceapă calul”, adică ne învaţă să mustrăm pe toţi, ca şi cum toţi ar fi vinovaţi şi aşa acela care-i vinovat, care-i cu musca pe căciulă, să ştie că pe el l-am mustrat. Aşa a făcut şi Iisus Hristos la mustrarea omului aceluia viclean şi puţin credincios, care era tatăl acelui copil lunatic. Căci a zis: „O, neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?”. A folosit mustrarea pentru multe persoane, la plural, ca să nu-l deznădăjduiască. Că dacă i-ar fi zis numai lui în faţa lumii: „O, omule rău şi necredincios şi viclean…” – îl deznădăjduia, că era om slab în credinţă. Iar prin el i-a mustrat pe toţi, ca mai tare să-l doară pe cel ce era vinovat. Aşa s-a întâmplat şi aici. Dar după această mustrare făcută la plural, sau în chip obştesc, ce-a mai zis Iisus Hristos? A zis: „Aduceţi-l pe el la Mine!”. Pe cine? Pe copilul acela care era îndrăcit, care făcea spume în timpul lunii pline şi pătimea aşa de greu. Şi când l-au adus, ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos? A certat pe diavolul, iar acesta a ieşit din el şi îndată s-a tămăduit copilul şi l-a dat pe el tatălui său, să-l ducă acasă. Vedeţi? L-a tămăduit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar mai întâi a mustrat viclenia şi necredinţa tatălui său, vorbind ca pentru mai multe persoane. Văzând dumnezeieştii ucenici şi apostoli că minunea aceasta s-a făcut aşa de uşor de către Iisus Hristos şi de ei nu s-a putut face, L-au luat pe El deoparte şi L-au întrebat: „Doamne, de ce n-am putut şi noi să scoatem diavolul acesta?”. L-au luat deoparte pentru că le era ruşine de popor, apoi pentru că simţeau că aici e o taină. Poate vor afla de la Iisus Hristos pentru care pricină, pentru care păcat sau neputinţă a lor nu l-au putut vindeca. Luându-L la o parte, Iisus Hristos le-a spus: „Iată pentru care pricină: pentru necredinţa voastră n-aţi putut să-l vindecaţi”. I-a mustrat pe ucenici pentru că a văzut la ei puţină îndoială, puţină necredinţă şi această puţină necredinţă a lor a numit-o Mântuitorul necredinţă. Şi apoi, le-a împărtăşit un lucru mare: „Amin zic vouă, că de aţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ridică-te de aici şi du-te dincolo şi de veţi fi credincioşi, va fi vouă aşa, după credinţa voastră”. Le-a arătat că ei nu au credinţă nici cât un grăunte de muştar. Dar noi, păcătoşii, câtă credinţă avem? Dacă pe Apostoli i-a mustrat Hristos, vă daţi seama cât de puţină credinţă avem noi. De aceea nu se împlinesc cererile noastre prea repede, pentru că suntem prea puţin credincioşi. Dar oare, fraţilor, spune Evanghelia lui Iisus Hristos adevărul? Doamne fereşte, dacă am zice nu! Cine va huli că în Evanghelie sau în toată dumnezeiasca Scriptură este un cuvânt nedrept sau rătăcit, anatema este, potrivit dumnezeieştilor canoane ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Tot cuvântul lui Dumnezeu este adevăr veşnic. Dar noi citim în istoria Sfinţilor Apostoli şi în Evanghelie şi nu găsim nicăieri că Iisus Hristos ar fi mutat munţii. Avem însă câţiva sfinţi mari care au mutat munţii cu rugăciunea: Sfântul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului; Sfântul Platon, Episcopul Alexandriei; Sfântul Marcu de la Muntele Fracesc din Abisinia, care n-a văzut 85 de ani faţă de om; Sfântul Averchie, Episcopul Eratoliei, cel întocmai cu Apostolii, precum şi Sfântul Grigore Taumaturgul – marele făcător de minuni – a mutat un munte şi un râu, poruncindu-le să se ducă în altă parte. Toţi aceşti sfinţi au mutat munţii cu rugăciunea, însă nu este vreme să vă spun istoria lor, căci ar fi predica prea lungă. Dar de ce sfinţii au făcut minuni mai mari decât Iisus Hristos? Pentru care pricină? Şi de ce Hristos n-a mutat munţii în Evanghelie? Căci poate vă veţi întreba: „Cum, sfinţii, care sunt robi ai lui Iisus Hristos, au făcut minuni mai mari decât Dânsul?!”. Ei bine, să vă lămuresc acest lucru. Când a venit Mântuitorul nostru Hristos în lume, El a făcut minuni atâta cât putea să cuprindă lumea şi cât era de ajuns ca să creadă omul pentru mântuirea sa. El a înviat un mort de patru zile, pe Lazăr şi pe alţii de câte o zi. Dar Sfântul Gheorghe a înviat un mort de patru sute de ani, iar Sfântul Macarie unul de şase sute de ani. Iată minuni mai mari decât ale lui Hristos. Dar pentru ce? Pentru că Hristos a spus: „Cel ce crede întru Mine, minunile pe care le fac Eu, şi mai mari decât Mine va face” (Ioan 14, 12; Matei 17, 20). Deci dacă sfinţii n-ar fi făcut minuni mai mari decât Iisus Hristos, nu s-ar fi împlinit cuvântul sau proorocia Lui. Însă cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece (cf. Ioan 10, 35; Matei 24, 35). De aceea sfinţii au făcut în vremea lor minuni mai mari decât Mântuitorul, dar nu cu puterea lor, ci cu puterea Aceluiaşi Dumnezeu Iisus Hristos, Care lucra printr-înşii. Căci El a zis la Înălţare: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru şi orice veţi cere întru numele Meu, vă voi da vouă”. S-a suit acolo unde era mai înainte cu slava dumnezeirii Sale. Niciodată nu a lipsit ca Dumnezeu de acolo, dar acum a îndumnezeit trupul şi a ridicat firea omenească de-a dreapta puterii şi de acolo a dat putere mare Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, ca să facă minuni, să învie morţii, să gonească duhurile, să facă chiar minuni mai presus şi mai mari decât le-a făcut El Însuşi pe pământ. Prin urmare, nu sfinţii le-au făcut, ci tot Iisus le-a făcut prin sfinţii Săi, ca să se împlinească cuvintele lui David care zic: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmi 67, 36). Iată pentru ce au mutat sfinţii munţii cu rugăciunea şi n-am vreme să vă spun alte pilde de alţi sfinţi, care au făcut minuni încă şi mai mari. Şi după ce a spus Mântuitorul acestea, ce le-a mai spus Apostolilor? Le-a mai spus că acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post. Iată cele două arme preaputernice date de Dumnezeu creştinului ca să facă minuni şi semne şi să învie morţii şi să gonească diavolii: postul şi rugăciunea! Întâi credinţa şi apoi acestea două. Credinţa tare, postul şi rugăciunea fac minuni şi astăzi şi vor face în veacul veacului. Cine n-are credinţă, nu cunoaşte minunile lui Dumnezeu care se fac în tot minutul. De aceea a şi spus Mântuitorul: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”. Care ochi? Ochiul sufletului, care este mintea. El trebuie să creadă, ca să fie curat de necredinţă. Deci acestea sunt armele preaputernice puse în mâna credinţei fiecăruia: postul şi rugăciunea. Cu ele poate omul să se tămăduiască pe sine şi poate să tămăduiască şi pe alţii. Sfântul Antonie cel Mare avea un ucenic numit Pavel cel Prost. Era prost cu firea, dar nu cu mintea şi cu sufletul. Era simplu, dar era foarte tare în credinţă, smerit foarte şi mare postitor. Iar acestea îi luminau mintea. Înainte de a veni la călugărie, el a fost căsătorit, dar era foarte credincios şi foarte blând şi cu totul lipsit de răutate. A venit odată cu carul cu lemne din pădure şi a găsit pe soţia sa cu un om în pat... . Dar el nici n-a înjurat-o, nici n-a ocărât-o, nici n-a blestemat-o, ci atâta i-a zis: „Dacă-ţi place de acela, rămâi cu el; eu mă duc să mă fac călugăr”. A lăsat deci şi casă şi boi şi femeie şi s-a dus la Sfântul Antonie cel Mare, în muntele unde petrecea el în Egipt, având 20.000 de ucenici pustnici în toată pustia schetică de lângă Alexandria. Şi când a ajuns Pavel la Sfântul Antonie, acesta văzându-l om bătrân, din lume, l-a întrebat: „Ce vrei, omule?”. Acela zice: „Am venit să mă fac călugăr”. „Păi, n-ai să poţi. Viaţa călugărească cere renunţare multă, cere post, priveghere, sărăcie, pocăinţă, osteneală, sudoare, plecarea genunchilor, lacrimi, suspine, şi trebuie să fii foarte hotărât ca să poţi răbda toate ale călugăriei până la sfârşit”. „Părinte, am să fac cum zici Sfinţia Ta, că de aceea am venit: să mă fac călugăr”. Sfântul Antonie îi zise: „N-ai să poţi, frate, du-te acasă, eşti om obişnuit cu femeia, cu copiii, n-ai să poţi. Aici avem diavoli, avem lupte mari”. „Ba nu mă duc; eu am venit să mă fac călugăr”. L-a mai întrebat Sfântul Antonie: „Ai de mâncare?”. Zise acela: „N-am, am venit să mă fac călugăr; ce-or mânca ei, călugării, voi mânca şi eu”. Şi-i zice: „Stai la poartă aici, ca să vezi cum e călugăria până la urmă”. Sfântul Antonie avea chilia îngrădită cu gard de piatră şi încuind uşa, i-a spus: „Stai la poartă aici, stai şi încearcă!”. L-a lăsat opt zile şi opt nopţi, crezând că Pavel se va duce îndată ce i se va face foame. Dar n-a fost aşa, căci acest Pavel n-a venit să ispitească viaţa călugărească, ci a venit să se jertfească până la moarte pentru crucea lui Iisus Hristos şi pentru călugărie. Când s-a dus iarăşi la el, l-a găsit la poartă, în genunchi, rugându-se. Îi zise: „Omule, n-ai plecat?”. „Nu”. „Ai ceva de mâncare?”. „Nu”. „Ţi-a dat cineva de băut?”. „Nu”. „Şi cum, că doar sunt opt zile de când te-am lăsat?”. „Bine, dar de acum nu mă mai duc de aici”. „Dar de ce?”. „Păi, am să mă fac călugăr”. S-a minunat atunci Sfântul Antonie şi a cunoscut că Dumnezeu l-a trimis acolo şi s-a temut să-l mai alunge. „Vino încoace, frate!”. L-a luat la masă şi ştiind că Pavel n-a mâncat de opt zile, i-a dat mai mulţi pesmeţi, zicându-i: „Mănâncă, fiindcă ai venit acum din lume!”. Dar el se uita la Sfântul Antonie. Şi a mâncat Sfântul Antonie un pesmet, a mâncat şi el unul. Şi Sfântul Antonie zise: „Mai mănâncă, frate, mănâncă-i pe toţi!”. „Dar Sfinţia Ta de ce nu mănânci?”. „Eu sunt călugăr”. „Şi eu am să mă fac călugăr”. Şi n-a mai vrut să mănânce şi a început nevoinţa Sfântului Antonie. Sfântul Antonie era de 40 de ani în pustie, mâncând 16 grame de pesmet pe zi şi bând puţină apă de izvor şi el a început aceeaşi nevoinţă cu Sfântul Antonie şi la post şi la priveghere. Şi după ce a stat o lună cu el, spre a-i vedea puterea, l-a dus apoi la o stâncă de aproape, i-a dat un târnăcop, o daltă şi un ciocan să sape în stâncă şi să-şi facă o chilie. Iar Pavel şi-a săpat peştera aproape de a Sfântului Antonie şi au petrecut împreună mai bine de 20 de ani în pustia aceea. Şi pentru smerenia şi postul lui aspru şi lepădarea lui de lume, i-a dat Dumnezeu darul de a face minuni, că era mare rugător şi mare postitor. Şi de multe ori veneau la Sfântul Antonie, marele făcător de minuni, oameni îndrăciţi, epileptici şi neputând marele Antonie să-i tămăduiască pe unii dintre ei, îi ducea la Pavel cel prost, zicându-le: „Hai, că un dar ca acesta are ucenicul meu Pavel”. Şi a venit odată la Sfântul Antonie o femeie care era foarte îndrăcită şi fusese la mulţi sfinţi în pustie şi la multe mănăstiri, dar nu se tămăduise. Şi s-a rugat Sfântul Antonie 40 de zile şi nu s-a tămăduit. Pe aceasta o chinuia diavolul foarte rău, fiindcă era stăpânită de o căpetenie a iadului din cele mari, un domn al puterilor văzduhului, cum îi numeşte apostolul Pavel. Şi atunci a dus-o pe această femeie la ucenicul său Pavel. Şi-i zice: „Pavele, vezi femeia asta? Să scoţi diavolul dintr-însa, că eu nu-l pot scoate!”. „Da, Părinte, dacă porunceşti Sfinţia Ta, dar cum să-l scot?”. „N-ai voie nici să mănânci, nici să bei, ci să te rogi tot timpul, până va ieşi diavolul din ea”. „Da, Părinte”. Şi s-a suit Pavel pe o stâncă şi a ridicat mâinile la cer şi a stat aşa 30 de zile şi 30 de nopţi, ca un stâlp; nici n-a dormit, nici n-a mâncat, nici n-a băut nimic. Din când în când se uita la femeie, c-o ţineau legată neamurile ei cu lanţuri şi zicea: „Ieşi, diavole, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Antonie!”. Şi la 30 de zile, când a coborât mâinile jos, s-a dus şi a însemnat-o cu semnul crucii, zicând: „Aşa zice Părintele Antonie: cu rugăciunile lui să ieşi, diavole, din zidirea lui Dumnezeu!”. Şi a început să iasă din gura femeii un balaur, care s-a întins pe 70 de stânjeni lungime. Şi când a ieşit, s-a făcut în văzduh mare ca para focului şi apoi s-a stins. Şi femeia a rămas moartă trei zile şi trei nopţi; de credeau toţi că i-a ieşit sufletul. Şi s-a înspăimântat Sfântul Antonie şi toţi oamenii care erau de faţă de acea minune şi foarte s-au cutremurat văzând acel diavol aşa de uriaş. Şi a întrebat Sfântul Antonie pe Dumnezeu: „Doamne, ce fel de diavol a fost acesta, că aşa de greu s-a izgonit?”. Şi i-a spus îngerul Domnului: „Antonie, acesta n-a fost un diavol prost de aceia pe care-i goneşti tu. Tu, fiindcă eşti deştept, goneşti pe diavolii cei proşti şi simpli. Acesta a fost din cei deştepţi, care stăpânesc vămile văzduhului, o căpetenie a iadului şi nu-l putea scoate decât un călugăr smerit. Pavel are mai multă smerenie decât tine şi ţine mai mare post şi mai mare nevoinţă, pentru aceasta i-a dat Dumnezeu darul de a scoate acest diavol înfricoşat. Deci să ştii că Pavel e mai mare înaintea lui Dumnezeu decât tine, pentru smerenia, rugăciunea şi înfrânarea lui, mai presus decât ale tale, că a venit la bătrâneţe şi te-a întrecut pe tine”. Şi a smerit pe Sfântul Antonie. Iar femeia după trei zile a început să se mişte şi au împărtăşit-o cu Preasfintele Taine şi aşa s-a făcut sănătoasă şi s-au dus rudele cu dânsa. Vedeţi, fraţilor, cu postul, cu rugăciunea, cu smerenia şi cu credinţa, cum s-au făcut minuni preaslăvite? Cu această putere au fost înarmaţi şi Sfinţii Apostoli de către Iisus Hristos. Şi de aceea i-a mustrat puţin pentru necredinţă, că s-au îndoit puţin şi pentru acea îndoială n-au putut scoate acel duh. De aceea a spus Hristos: „Acest neam – adică neamul acesta de diavoli, că sunt mai multe feluri de neamuri – nu iese decât cu post şi cu rugăciune”. Deci să ştiţi că şi cei mai răi şi mai cumpliţi diavoli se duc de la om, dacă omul e tare în credinţă, în post şi în rugăciune, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. AMIN! |
„Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință“ (Matei 17, 20)
Iubiți credincioși,
Când omul va avea credință dreaptă și tare, unită cu fapte bune și mai ales rugăciune și post, unul ca acela poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari și să primească de la El tot ce va cere, spre folosul sufletului lui și al altora.
Acest adevăr ni-l arată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi, prin următoarele cuvinte: “De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință“ (Matei 17, 20). Apoi arătând puterea cea mare a postului și a rugăciunii, zice: “Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post“ (Matei 17, 21).
Pentru a ne putea da seama de puterea credinței, vom aduce mărturia Sfântului Apostol Pavel care, arătând multe din faptele credinței, zice: “Prin credință pricepem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd... Prin credință, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea. Prin credință, Noe, luând înștiințarea de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale... Prin credință, Avraam, când a fost chemat, a ascultat și a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire și a ieșit neștiind încotro merge... Prin credință, însăși Sarra a prins putere să zămislească fiu (deși trecuse de vârsta cuvenită), pentru că L-a socotit credincios pe Cel ce îi făgăduise.
Prin credință, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinții lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos și nu s-au temut de porunca regelui... Prin credință a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat. Prin credință, au trecut israeliții Marea Roșie, ca pe uscat, pe când egiptenii, încercând a trece și ei, s-au înecat“ (Evrei 11, 3-29).
La aceste mărturii, despre puterea credinței, amintite de Sfântul Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga și altele mult mai mari luate din istoria creștinismului, de la Hristos până astăzi. Prin credință, Fecioara Maria a primit vestea cea bună de la arhanghelul Gavriil și s-a învrednicit să nască în trup pe Hristos, Mântuitorul lumii. Prin credință, Sfântul Ioan Botezătorul a primit să boteze în apele Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu și a văzut pe Duhul Sfânt ca un porumbel șezând deasupra Lui. Prin credință, pescarii galileeni au lăsat toate și, urmând lui Hristos, au devenit pescari de oameni. Prin credință, Apostolii au primit harul Duhului Sfânt și, cu puterea Lui, au vestit Evanghelia mântuirii în toată lumea. Prin credință, Pavel, vasul alegerii, s-a convertit la Hristos pe calea Damascului și a ajuns cel mai mare apostol al neamurilor. Prin credință Apostolul Petru a primit să fie răstignit la Roma, pe cruce, cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos, iar Sfântului Pavel i s-a tăiat capul.
Prin credință, zeci de milioane de creștini au primit cu bucurie să fie arși de vii, tăiați, sfâșiați de lei, sau înecați în mare, pentru Evanghelie, strigând: "Suntem ucenici ai lui Hristos și fii ai lui Dumnezeu după dar și suntem gata să ne dăm viața și să trăim cu El în veci, decât să ne lepădăm și să ne osândim în iad!" Prin credință, ucenicii Sfinților Apostoli și toți dumnezeieștii Părinți au mărturisit și au apărat dreapta credință ortodoxă, prin cuvânt și prin minuni și au fixat-o definitiv în dogme și canoane la cele șapte Sinoade Ecumenice.
Prin credință, mulți creștini iubitori de Hristos au părăsit grijile și plăcerile lumii și s-au făcut călugări, sihaștri și sfinți prin mânăstiri, prin munți și prin crăpăturile pământului, ducând viață îngerească. Prin credință, nenumărați păgâni s-au convertit la creștinism și mulți păcătoși s-au pocăit și au devenit creștini desăvârșiți. Prin credință și dragoste pentru Hristos, casele creștinilor s-au transformat în biserici, fecioarele au devenit mirese ale lui Hristos, iar bărbații cu viață sfântă au ajuns mărturisitori ai ortodoxiei și slujitori vrednici ai sfintelor altare. Prin credință, după două mii de ani de luptă cu puterile întunericului, creștinismul s-a răspândit în toată lumea, biruind marile arme ale Satanei necredința, sectele, desfrâul și ura dintre oameni.
Iubiți credincioși,
Am arătat aici câteva mărturii despre marile fapte ale credinței. În continuare voi vorbi pe scurt despre puterea rugăciunii și a postului. Mai întâi, trebuie să facem rugăciunea cu credință (Matei 21, 22; Marcu 11, 24; Evrei 11, 6). Apoi trebuie s-o facem din toată inima (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 145; Ieremia 29, 13) și neîncetat (Luca 21, 36; I Tesaloniceni 5, 17).
Faptele mari și minunate ale rugăciunii și postului sunt nemăsurate. Spre încredințare vom vorbi aici despre câteva din ele.
Prin rugăciune și post, Moise proorocul a luat din mâinile lui Dumnezeu Tablele Legii (Ieșire 34, 28). Prin rugăciune și post, marele prooroc Ilie a încuiat cerul să nu plouă trei ani și șase luni; și iarăși cu rugăciune și cu post, a pogorât foc din cer și a descuiat cerul, de a dat Dumnezeu ploaie pe pământ (III Regi 18, 38). Cu rugăciune și cu post, Daniel proorocul a ieșit nevătămat din groapa leilor (Daniel 6, 17-23). Prin rugăciune și post ninivitenii au scăpat de pieire (Iona 3, 5-10). Rugăciune și post poruncește Dumnezeu, prin proorocul Ioil, să facă iudeii spre a scăpa de urgia Domnului (Ioil 2, 12-15).
Prin post de patruzeci de zile, Mântuitorul biruiește cele trei ispite ale satanei în pustie (Matei 4, 1-11). Cu rugăciune și cu post, Ana proorocița a născut pe Samuel, fiind stearpă mai înainte (I Regi 1, 11; 16, 28). Cu rugăciune și cu post aspru a petrecut toată viața sa Sfântul Ioan Botezătorul și Înainte Mergătorul pentru care a fost mărturisit de Însuși Mântuitorul drept cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 10-19). Cu rugăciune și cu post s-au întărit Sfinții Apostoli în osteneala propovăduirii Evangheliei lui Hristos (II Corinteni 6, 4-5; 11, 27). Cu rugăciune și cu post se izgonesc diavolii din oameni (Matei 17, 19-21). Prin rugăciune și post sfinții lui Dumnezeu au făcut minuni mari și multe, atât în Legea Veche cât și în Legea Harului, cum citim în Sfânta Scriptură, în cărțile de cult și în viețile sfinților.
Dar să luați aminte că nu toată credința este bună, ci numai credința cea dreaptă, ortodoxă, unită cu faptele cele bune. Numai rugăciunile și posturile rânduite de Biserica dreptmăritoare sunt bune, iar rugăciunile și posturile care le fac păgânii, sectanții și ereticii sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu pentru că nu se fac după îndreptarul credinței apostolice. Sfântul Apostol Pavel ne arată că, “cel ce nu se luptă după lege, nu se încununează“ (II Timotei 2, 4-5). Numai cel ce slujește lui Dumnezeu în adevăr și lucrează toate faptele cele bune după dreapta credință și spre slava lui Dumnezeu, poate să dobândească mântuirea sufletului său (I Corinteni 10, 31; Filipeni 1, 9-11). Altfel toate posturile și rugăciunile noastre devin urâciune înaintea lui Dumnezeu (Isaia 1, 11-15).
Așadar, frații mei, fiți cu mare luare aminte și să nu vă luați după cei rătăciți de la dreapta credință, cărora li se pare că vor dobândi mântuirea sufletelor lor, fără a asculta de Biserica lui Hristos. Auziți ce spune Sfântul Efrem Sirul: "Când mintea omului va părăsi dreapta credință, toate faptele sale cele bune nu mai sunt de folos". Iar Sfântul Ioan Damaschin, arătând același lucru cu alte cuvinte zice: "Binele nu este bine când nu se face bine" (Filocalia IV, 1948, pag 194).
Despre puterea rugăciunii și a credinței se vorbește și în Evanghelia ce s-a citit astăzi, în care se spune cum a vindecat Mântuitorul un copil demonizat. Copilul a fost adus de tatăl său la ucenici, dar aceștia n-au putut să alunge duhul rău din el. Iar dacă a coborât Domnul de pe Muntele Tabor, tatăl copilului a îngenunchiat la picioarele Lui și a zis: “Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și greu pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece...“ (Matei 17, 14-16).
Vedeți ce greu se vindecă un om epileptic, stăpânit de duh necurat? Că dacă nici Apostolii n-au putut să vindece acest copil demonizat, cu atât mai greu vor reuși preoții să vindece pe cei stăpâniți de diavoli, și mai ales pe cei robiți de patimi grele. Diavolul obișnuiește să-l arunce pe cel epileptic uneori în foc, alteori în apă, ca să-l omoare și să ne amăgească a crede că nu el, ci apa și focul l-au ucis. Dar asupra sufletului celui bolnav, vrăjmașul nu are nici o putere. Însă pe cei robiți de patimi cumplite, precum: necredința, mândria, mânia, beția, desfrâul și uciderea, oare nu-i chinuiesc diavolii mai rău ca pe cei epileptici?
Nu vedeți pe unii ca aceștia cum îi chinuiesc patimile, cum se aprind ca de foc de patima mâniei, a desfrâului, a mândriei și a răzbunării, patimi ce stăpânesc astăzi toată lumea? Sau pe cei bețivi și nepăsători de a lor mântuire, nu vedeți cum îi aruncă diavolul în apa necredinței și a nesimțirii sufletești? Unii ca aceștia, chiar dacă le vorbești de rai, ei nu-l doresc. Iar dacă le spui de boli grele, de moarte și osânda iadului care îi așteaptă din cauza păcatelor făcute, ei nu se cutremură, nici nu vor să le părăsească prin pocăință, căci păcatele vechi, adică patimile întunecă și orbesc mintea și omoară sufletul și conștiința oamenilor. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea orbire și moarte sufletească.
Milostivindu-Se Domnul de suferința copilului, i-a zis tatălui său: "Aduceți-l aici la Mine". Apoi certând demonul, duhul rău a fugit, "iar copilul s-a făcut sănătos din ceasul acela". Apropiindu-se ucenicii de Hristos, L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?... Pentru necredința voastră! a răspuns Mântuitorul. Că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 19-21).
Din aceste cuvinte vedem că Domnul mai întâi cheamă pe cel bolnav la Sine. Dacă toți se feresc și chiar fug de cei bolnavi, Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la El, îi mângâie, pune mâinile peste ei și îi vindecă atât pentru credința bolnavilor, cât și pentru credința rudelor și a celor ce îi aduc la El. Fără credință tare în Dumnezeu, nimeni nu se vindecă și nu se poate face nici o minune. Dumnezeu cere și colaborarea noastră. El revarsă peste noi harul, mila și iertarea, iar noi trebuie să-i aducem credința noastră, smerenia și pocăința. De aceea a și răspuns ucenicilor că din cauza necredinței lor n-au putut să vindece copilul. Apoi spune Domnul că diavolii se scot din oameni și patimile se scot din inimile noastre "numai cu rugăciune și cu post".
Vedeți ce mare este puterea credinței ajutată de rugăciune și de post? Toate trei la un loc fac nenumărate minuni și vindecări, iar una fără alta nu aduc niciodată roade, nici nu ni se împlinesc cererile. La orice cerere a credincioșilor, trebuie atât din partea lor, cât și a preoților slujitori aceste trei virtuți obligatorii: credință, rugăciune și post. Ba celor bolnavi li se mai cere și spovedanie generală, cu pocăință și hotărâre de a nu mai păcătui.
Cea mai grea boală nu este cea trupească, ci cea sufletească, pentru că pierde și trupul și sufletul. Cea mai grea demonizare a omului nu este epilepsia, care chinuiește numai trupul, ci este înrobirea omului de patimi ucigătoare de suflet. Un om stăpânit de beție și desfrâu este un om posedat de diavoli. Pentru aceea este mai greu de vindecat un bețiv, un desfrânat, un ucigaș, sau un om stăpânit de ură, de lăcomie, invidie, decât un om chinuit de un duh necurat, cum este copilul din Evanghelia de astăzi.
Întristarea noastră este că, astăzi, numărul credincioșilor tineri și bătrâni stăpâniți de asemenea patimi este cu mult mai mare ca odinioară. Înclinarea oamenilor tot mai mult spre beție și desfrâu, spre necredință și grupări sectare, spre egoism, divorț și ucidere ne îngrijorează din ce în ce mai mult. Ba acest fenomen se extinde mai ales în rândurile celor tineri, în ultimii ani, prin filmele de groază care duc la crimă și filmele imorale care împing, în masă, la păcate pe atâția tineri care cad pradă acestor droguri diabolice, străine de sufletul, de credința și cumințenia neamului nostru.
Dumneavoastră, frați creștini, în calitate de fii ai Bisericii lui Hristos, de părinți, de frați și educatori de copii, aveți mare grijă cum vă creșteți copii pe care vi i-a dat Dumnezeu! Nu-i ucideți înainte de naștere prin avort, nici după naștere prin sminteală și lipsă de educație religioasă! Nu-i lăsați pradă beției, necredinței și desfrâului la vârsta tinereții! Sânt copiii dumneavoastră, dar sunt și copiii lui Hristos, care ne zice: “Lăsați copiii să vină la Mine!“ (Luca 18, 16). Aveți grijă de copiii ce vi i-a dat Dumnezeu! Vom da împreună greu răspuns pentru ei, pentru fiecare suflet pierdut, furat, ucis de diavolul.
Duceți-i regulat la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la Sfânta Împărtășanie. Puneți-le la îndemână cărți creștinești de zidire sufletească și scăpați-i de desfrâu și necredință.
Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească pe toți de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigași de oameni. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu