REVISTA MEA DIN 17 AUGUST/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 17 AUGUST 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

* 1553: Carol al III-lea de Savoia (10 octombrie 1486 – 17 august 1553), numit adesea Carol cel Bun, a fost Duce de Savoia din 1504 până în 1553, deși mare parte din teritoriile sale au fost conduse de Franța între 1536 și pînă la moartea sa.

A fost fiul cel mic al Prințului Filip de Savoia și a celei de-a doua soții, Claudine de Brosse. Nașii săi au fost Ducele Louis de Savoia și Anne a Ciprului. Fiind fiul cel mic al liniei minore a Casei de Savoia, nu era de așteptat să acceadă la tron. A fost botezat după Ducele care domnea în acel moment, Carol I, vărul său primar.

Totuși, când avea zece ani, tatăl său și-a succedat pe neșteptate nepotul Carol al II-lea, care a murit la vârsta de 6 ani; a devenit Duce de Savoia sub numele de Filip al II-lea. Ca șef al Casei de Savoia el a primit de asemenea titlurile pretinse al familiei: rege al Ciprului, Ierusalimului și Armeniei. Totuși, tatăl lui Carol nu era moștenitor general al ducelui decedat, era doar moștenitorul pe linie masculină. Ierusalim, Cipru și celelalte titluri pretinse s-au dus în principiu la sora lui Carol al II-lea, Iolanda Louise. Tatăl lui Carol nu a fost gata să renunțe la acestea, și și-a căsătorit în 1496 fiul, Filibert, cu Yolanda, pentru a-și asigura succesiunea.

În 1497, fratele vitreg al lui Carol, Filibert, a succedat tatălui lor ca Duce de Savoia. Filibert a murit în 1504 fără copii și Carol i-a succedat la vârsta de 18 ani.

La 8 aprilie 1521, la Villefranche-sur-Mer, Carol al III-lea s-a căsătorit cu Beatrice a Portugaliei, a doua fiică a lui Manuel I al Portugaliei (1469–1521) și a celei de-a doua soții, Maria de Aragon (1482–1517). Cuplul a avut nouă copii:

• Adrian John Amadeus, Prinț de Piemont (19 noiembrie 1522 - 10 ianuarie 1523).
• Louis, Prinț de Piemont (4 decembrie 1523 - 25 noiembrie 1536, Madrid).
• Emmanuel Filibert (8 iulie 1528 - 30 august 1580); singurul copil care a supraviețuit și mai târziu Duce de Savoia.
• Caterina (25 noiembrie 1529 - mai 1536).
• Maria (12 ianuarie 1530 - 1531).
• Isabella (mai 1532 – 24 septembrie 1533).
• Emmanuel (n./d. mai 1533).
• Emmanuel (n./d. mai 1534).
• Giovanni Maria (3 decembrie 1537 – 8 ianuarie 1538).

Jump to navigationJump to search

Carol al III-lea

Duce de Savoia

·         1673:Reinier de Graaf (Reynier de Graaf sau Regnier de Graaf) (n. 30 iulie 1641 - d. 17 august 1673) a fost medic și anatomist olandez, celebru pentru descoperirile sale în domeniul biologiei reproducerii.

S-a născut la Schoonhoven lângă Utrecht. A studiat medicina la Utrecht și Leiden. Printre colegi, i-a avut pe Jan Swammerdam, Niels Stensen și Frederik Ruysch, iar ca profesor Franciscus Sylvius. Toți aceștia erau interesați în studiul organelor de reproducere.

Teza sa de doctorat a avut drept subiect pancreasul. Apoi a mers în Franța unde, la Universitatea din Angers, obține doctoratul în medicină. La Paris a studiat și organele reproducătoare masculine, studii ce l-au condus ulterior la editarea unei lucrări în 1668.

Întors în Olanda, în 1667, se stabilește la Delft. Deoarece era catolic, aflat într-o țară majoritar protestantă, a avut dificultăți în evoluția sa profesională.

De Graaf a fost inventatorul seringii, în forma sa modernă, dar cea mai mare realizare a sa o constituie studiul organelor de reproducere feminine. Astfel de Graaf pune în evidență și studiază:

• funcția reproducătoare a foliculului ovarian
• importanța trompelor lui Falloppius
• ejacularea feminină
• punctul G, redescoperit ulterior de către Ernst Gräfenberg
• anatomia testicullului

Împreună cu anatomistul danez Niels Stensen, de Graaf studiază reproducerea la iepure. Observă ovocitul, celula germinală feminină, ovulul aflat în stadiul inițial de evoluție.

Reinier de Graaf

·         1676: Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, scriitor german (n. 1621)

·         1786: A murit Friederic al II-lea, rege al Prusiei (1740 – 1786) din dinastia Hohenzollern, supranumit Frederic cel Mare; (n.24 ianuarie 1712). A participat la Războiul de Succesiune la tronul Austriei (1740-1748), la Războiul de 7 ani (1756-1763) şi la cel de Succesiune la tronul Bavariei (1778-1779). A anexat Silezia şi a consolidat poziţia internaţională a Prusiei. A participat la prima împărţire a Poloniei (1772).

Portret al tânărului Frederic al Prusiei, de Antoine Pesne, anii 1730.

Frederic s-a născut la Berlin ca fiu al regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și al Sofiei Dorothea de Hanovra. Așa numitul "rege soldat", Frederic Wilhelm a dezvoltat o armată formidabilă, a încurajat centralizarea și a fost cunoscut pentru temperamentul său și autoritarism. Pe de altă parte, Sofia era manierată și bine educată. Tatăl ei, George, elector de Hanovra, a fost moștenitorul reginei Anne a Marii Britanii. George i-a succedat ca regele George I al Marii Britanii în 1714.

Nașterea lui Frederic a fost salutată de bunicul său după ce doi dintre nepoții săi muriseră deja la vârste fragede. Frederic a fost educat de o franțuzoaică, Madame de Montbail, care mai târziu a devenit Madame de Rocoulle; el și-a dorit ca ea să-i educe și copiii. Frederic a învățat franceza și germana simultan. În ciuda dorinței tatălui său ca educația sa să fie în întregime religioasă și pragmatică, tânărul Frederic, cu ajutorul tutorelui său Jacques Duhan, și-a procurat 3000 de volume de poezie, clasici greci și romani, filosofie franceză pentru a-și suplini lecțiile.^[2]

În timp ce regele se relaxa bând cu prietenii săi, fiul său căuta alinare în muzică, istorie și filosofie. Pentru militărosul său tată, el era "un băiat efeminat, care nu posedă nici o singură înclinație bărbătească, nu călărește și nu vânează, ba mai mult, se poartă murdar, nu se tunde niciodată și își buclează părul ca un idiot"

Frederic a făcut o alianță cu sora sa, Wilhelmina, cu care a rămas apropiat întreaga viață. La vârsta de 16 ani, Frederic s-a atașat de pajul de 13 ani al regelui, Peter Karl Christoph Keith. Wilhelmina a scris că cei doi „curând au devenit inseparabili. Keith era inteligent dar fără educație. El l-a servit pe fratele meu cu un real devotament și l-a informat de acțiunile regelui”.^[4]

Din anul 1730, prințul începe să ducă împreună cu prietenul său Hans Hermann von Katte o viață boemă, încercând să scape de sub controlul tatălui său printr-o încercare de a fugi în Anglia, care eșuează. Cei doi prieteni sunt arestați și închiși în fortăreața Küstrin, unde, Frederic este obligat să privească decapitarea prietenul său care îl ajutase să plănuiască fuga. Corpul și capul prietenului său fost lăsate pe terenul de sub fereastra celulei prințului.^[5] Frederic a stat închis la Küstrin doi ani.

După eliberarea din închisoare, Frederic, în calitate de colonel al Regimentului Goltz, a căutat să-și dezvolte abilitățile militare. În 1732, regina Sofia Dorothea a încercat să orchestreze o dublă căsătorie: a lui Frederic și a Wilhelminei (sora lui Frederic) cu Amelia și Frederic, copiii fratelui ei, regele George al II-lea al Marii Britanii. Temându-se de o alianță între Prusia și Marea Britanie, mareșalul von Seckendorff, ambasadorul austriac la Berlin, i-a mituit pe mareșalul von Grumbkow (ministrul prusac de război) și pe Benjamin Reichenbach (ambasadorul prusac la Londra). Discret, cei doi au calomniat curțile britanice și prusace în ochii celor doi regi și în final planul căsătoriei a eșuat.^[6]

Frederic Wilhelm considera că Frederic ar trebui să se căsătorească cu Elisabeta de Mecklenburg-Schwerin, nepoata împărătesei Anna a Rusiei, dar la acest plan s-a opus cu ardoare Prințul Eugene de Savoia. Frederic însuși a propus o căsătorie cu Maria Tereza a Austriei în schimbul renunțării la succesiune. Prințul Eugene l-a convins pe Frederic Wilhelm ca prințul moștenitor să se căsătorească cu Elisabeth Christine de Brunswick-Bevern, o rudă protestantă a habsburgilor austrieci

Sub influența prietenilor săi austrieci, Friedrich Wilhelm von Grumbkow și Jacob Paul von Gundling, Frederic se căsătorește la 12 iunie 1733 cu Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel, fiica lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel.
Frederic i-a scris surorii sale despre soția sa că "nu poate fi nici dragoste, nici prietenie între noi"^[4] Avea foarte puțin în comun cu mireasa lui și căsătoria politică l-a ofensat ca un exemplu de intervenție austriacă, care a afectat Prusia începând cu anul 1701. După ce Frederic și-a asigurat tronul în 1740, el i-a interzis Elisabetei să viziteze curtea sa de la Potsdam, acordându-i Palatul Schönhausen și apartamentele de la Stadtschloss Berliner.

Căsnicia a rămas fără copii.

Adolph Menzel: La Masa rotundă regele Friedrich II. (în centru) la Sanssouci cu Voltaire(stânga) și personalități din Academia de știință din Brandenburg și Academia din Berlin; pictură din 1850, Galeria Națională din Berlin.

Prințul Frederic avea numai 28 de ani când tatăl său Frederic Wilhelm I a murit iar el a urcat pe tronul Prusiei, la 31 mai 1740.^[8] În acel moment Prusia era alcătuită din teritorii împrăștiate, inclusiv ducatul de Cleves, comitatele Mark și Ravensberg în partea de vest a Sfântului Imperiu Roman; Brandenburg, Pomerania în partea de est a Imperiului, și fostul ducat al Prusiei.

Dorind să alipească Prusiei, care era o țară săracă în materii prime, bogata provincie a Sileziei, Frederic a refuzat să recunoască Pragmatica Sancțiunedin 1713, un mecanism juridic care să asigure moștenirea Mariei Terezaasupra Austriei. După decesul împăratului Carol al VI-lea, Frederic contestă succesiunea fiicei în vârstă de 23 de ani a lui Carol al VI-lea, Maria Tereza, în special asupra provinciei Silezia. În consecință, războiul de succesiune din Austria a început la 16 decembrie 1740, atunci când Frederic a invadat și ocupat rapid Silezia.^[9]

Frederic a ocupat Silezia, cu excepția a trei cetăți la Glogau, Brieg și Breslau,^[10] în doar șapte săptămâni, în ciuda drumurilor proaste și a intemperiilor. Cetatea de la Ohlau a căzut aproape imediat în mâinile lui Frederic și a devenit sediul campaniei de iarnă pentru armata lui Frederic. La sfârșitul lunii martie 1741, Frederic a pornit campania din nou, dar a fost forțat să se retragă la un atac surpriză al austriecilor. Prima bătălie reală cu care Frederic s-a confruntat în Silezia a fost bătălia de la Mollwitz la 10 aprilie 1741.^[11] Deși Frederic a servit de fapt sub prințul Eugen de Savoia, aceasta a fost prima dată când Frederic a comandat o armată. Crezând că armata sa a fost învinsă de austrieci, Frederic a încercat să evite capturarea și a galopat departe^[12] lăsându-l pe feldmareșal Kurt Schwerin la comanda armatei. De fapt, prusacii au câștigat bătălia din momentul în care Frederic a fugit. Frederic ar fi declarat ulterior "Mollwitz a fost școala mea".^[13]

În Războiul de șapte ani, trupele prusace pătrund în Sachsen (Saxonia) regatul sașilor și îi determină pe vecini să se unească împotriva Prusiei într-o alianță alcătuită din Austria, Franța, Rusia, raportul forțelor fiind de 1:3 în favoarea aliaților. Iscusința strategică a tânărului rege i-a determinat pe contemporani să-l numească Frederic cel Mare. Numai Războiul de Șapte Ani a costat viețile unui milion de oameni, regiuni întregi fiind depopulate, context în care regele este numit monstru de scriitorul german Thomas Mann. După Războiul de succesiune la tronul Austriei, profitând de slăbiciunea acestei țări la încheierea războiului cu Turcia, (1739) Prusia devine una dintre cele 5 mari puteri din Europa.

Este perioada când protestanții pretind să fie tratați ca parteneri egali ai catolicilor. Împărțirea Poloniei (1772) este inițiativa Austriei, care împreună cu Rusia devine aliata Prusiei (1764), iar Prusia anexează Prusia de apus. De la această dată se intitulează el Frederic, regele Prusiei. Ca tânăr monarh a atras atenția regilor și principilor europeni asupra Prusiei prin reformele sale. Printre altele a interzis interogarea prin schingiuire (iunie 1740) și a acordat libertatea religiei. Lozinca lui era eu sunt primul supus statului meu. A contribuit și la dezvoltarea principiilor de drept.
În agricultură, pe timpul său s-a introdus cultura cartofului și s-au asanat mlaștinile Drömling și Oderbruch, s-au introdus reforme în educația militară și s-a trecut la alcătuirea unei structuri stabile de funcționari de stat, fiecare cetățean indiferent de obârșie fiind tratat la fel.
Prusacii, având în vedere avantajele economice ale repopulării regatului, prezintă toleranță față de emigranții care erau de religie sau naționalitate diferită, toți cetățenii putându-se adresa direct cu scrisori regelui. Prusia a fost primul regat european unde s-a introdus libertatea (cu anumite limitări) a presei, ceea ce, într-un sistem feudal, era până atunci de neconceput. Încercarea lui Friedrich de a desființa iobăgia a eșuat în fața rezistenței masive a nobilimii latifundiare.

În timpul domniei lui au fost clădite sute de școli dar, fiind lipsă de cadre didactice, de multe ori erau aduși suplinitori din rândul subofițerilor trecuți în rezervă. Friedrich cel Mare a murit la data de 17 august 1786 în palatul Sanssouci, fiind înmormântat în Potsdam.

Frederic al II-lea

Frederic al II-lea la vârsta de 68 de ani, de Anton Graff

* 1823: Prințesa Caroline de Nassau-Usingen (germană Prinzessin Karoline Polyxena von Nassau-Usingen; 4 aprilie 1762 – 17 august 1823) a fost fiica cea mare a lui Karl Wilhelm, Prinț de Nassau-Usingen și a soției acestuia, Caroline Felizitas de Leiningen-Dagsburg.

Caroline s-a născut la Biebrich, Nassau-Usingen ca al doilea copil și prima fiică a lui Karl Wilhelm, Prinț de Nassau-Usingen (1735–1803) și a soției acestuia, Contesa Caroline Felizitas de Leiningen-Dagsburg(1734–1810), fiica lui Christian Karl Reinhard, Conte de Leiningen-Dagsburg-Heidesheim.

La 2 decembrie 1786 Caroline s-a căsătorit cu Landgraful Frederick de Hesse-Kassel (1747–1837), copilul cel mic al lui Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel și a Prințesei Mary a Marii Britanii, fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.^[1] Caroline și Frederic au avut opt copii:

• Wilhelm (24 decembrie 1787 - 5 septembrie 1867), căsătorit cu Louise Charlotte a Danemarcei (1789–1864); a fost tatăl Louisei de Hesse-Kassel, soția regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Karl Friedrich (9 martie 1789 - 10 septembrie 1802)
• Friedrich Wilhelm (24 aprilie 1790 - 25 octombrie 1876)
• Ludwig Karl (12 noiembrie 1791 - 12 mai 1800)
• Georg Karl (14 ianuarie 1793 - 4 martie 1881)
• Luise Karoline Marie Friederike (9 aprilie 1794 - 16 martie 1881)
• Marie Wilhelmine Friederike (21 ianuarie 1796 - 30 decembrie 1880), căsătorită cu Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz(1779–1860)
• Augusta Wilhelmine Luise (25 iulie 1797 - 6 aprilie 1889), căsătorită cu Prințul Adolphus, Duce de Cambridge (1774–1850)

Prințesa Caroline de Nassau-Usingen

·         1836: Carol de Hesse (daneză Carl af Hessen-Kassel; germană Karl von Hessen-Kassel) (19 decembrie 1744 – 17 august 1836) a fost membru al Casei de Hesse-Kassel și general danez. Crescut cu rudele sale la curtea daneză și-a petrecut mare parte a vieții sale în Danemarca servind ca guvernator regal al celor două ducate Schleswig-Holstein din 1769 până în 1836.

Carol

·         1850: José Francisco de San Martín Matorras, cunoscut sub numele de José de San Martín (n. 25 februarie 1778 Yapeyú, Corrientes[*], Argentina – d. 17 august 1850 Boulogne-sur-Mer, Franța), a fost un general argentinian, lider al luptei pentru independență din jumătatea sudică a Americii de Sud.

Născut la 25 februarie 1778 la Yapeyú, astăzi în Provincia Corrientesdin Argentina, a plecat din țară la șapte ani și a studiat la o școală aristocratică din Madrid, Spania, unde s-a împrietenit cu chilianulBernardo O'Higgins.

În 1808, după ce a luptat în armata spaniolă în Războiul Peninsularîmpotriva Franței, și după ce a participat la mai multe bătăliei, cum ar fi cea de la Bailén, San Martín a început să aibă contacte cu sudamericani susținători ai independenței față de Spania.

În 1812, a plecat din Anglia spre Buenos Aires, unde și-a oferit serviciile Provinciilor Unite ale Americii de Sud (Argentina de astăzi). După bătălia de la San Lorenzo din 1813, și după o perioadă în care a condus Armata Nordului în 1814, a început să-și aplice planul de înfrângere a armatei spaniole ce amenința Provinciile Unite din Perú Superior, luând un drum puțin umblat către Viceregatul Perú. Acest obiectiv a impus înființarea unei noi armate, Armata Anzilor, în Provincia Cuyo, Argentina. De acolo, el a condus Traversarea Anzilor în Chile și a învins armatele spaniole în bătălia de la Chacabuco și în cea de la Maipú(1818), eliberând astfel Chile de sub dominația regalistă. Apoi a plecat pe mare cu scopul de a ataca fortăreața spaniolă de la Lima, Perú.

La 12 iulie 1821, după ce a ocupat parțial Lima, San Martín a fost numit Protector al Perúlui, iar la 28 iulie s-a declarat oficial independența Perului. După un an, în urma unei întâlniri cu ușile închise cu libertadorul Simón Bolívar ținută la Guayaquil, Ecuador, la 22 iulie 1822, Bolívar și-a asumat misiunea de eliberare a Perului. San Martín a plecat pe neașteptate din țară și a renunțat la comanda armatei sale, ieșind din activitatea politică și militară. El s-a mutat în 1824 în Franța. Detaliile întâlnirii din 22 iulie nu au fost clarificate de istorici nici astăzi.

Împreună cu Simón Bolívar, San Martín este considerat unul dintre Eliberatorii Americii de Sud spaniole. El este eroul național al Argentinei, țară în care cea mai înaltă decorație se numește Ordinul Eliberatorului San Martin (în spaniolă Orden del Libertador San Martín).

General Don José Francisco de San Martín

·         1886: Aleksandr Butlerov, chimist rus (n. 1828

·         1896: În Londra, Bridget Driscoll este prima victimă care a decedat ca urmare a unui accident de circulație, în care a fost implicat un automobil.

·         1898: A încetat din viaţă compozitorul Karl Zeller, autorul operetei “Vânzătorul de păsări”; (n. 19 iunie 1842).

·         1916: A încetat din viaţă Umberto Boccioni, sculptor şi pictor încadrat curentului futurist; (n. 19 octombrie 1882).

·         1925: A încetat din viaţă scriitorul Ioan Slavici, membru corespondent al Academiei Române. (“Moara cu noroc”, “Popa Tanda”,  “Fata de birău”). Romanul său “Mara” a marcat un moment important în evoluţia romanului românesc (n.18 ianuarie 1848). Redactor al ziarului “Timpul”, director al “Tribunei” din Sibiu (1884-1890). Fondator, alături de Coşbuc şi Caragiale, al revistei “Vatra” (n.Şiria, jud. Arad 18.01.1848; (d.Panciu, jud.Vrancea).

* 1943: Eliyahu Giladi (în ebraică: אליהו גלעדי,se citește Ghiladí; numele la naștere: Eliyahu Albert Grün, 1915 - 17 august 1943) a fost un militant evreu palestinian, originar din Transilvania, din fruntașii organizației subterane paramilitare evreiești Lehi (Lohamey Herut Israel - Luptătorii pentru Libertatea Israelului), cunoscută și ca Grupul Stern. Lehi a reprezentat o aripă minoritară extremistă în cadrul mișcărilor de autoapărare ale evreilor din Palestina care a acționat în anii 1940 împotriva regimului mandatar britanic și a participat la conflictul cu arabii palestineni. Giladi a fost executat în anul 1943 de tovarășii săi de luptă, după ce a intrat în conflicte ascuțite de idei și autoritate cu Itzhak Shamir și alți membri ai mișcării Lehi.
* 1947: Prințul Eugén (n. 1 august 1865, Palatul Drottningholm - d. 17 august1947, Stockholm; adevăratul nume fiind Eugen Napoleon Nikolaus) a fost cel mai tânăr fiu al regelui suedez Oscar al II-lea al Suediei și a soției sale Sofia de Nassau. El a fost duce de Närke și s-a dedicat în mod deosebit picturii.
Prințul Eugén a studiat pictura la Wilhelm von Gegerfeld din 1885 până în 1886 și Puvis de Chavannes în Paris din 1887 până în 1889. S-a dedicat în special picturii peisagiste, fiind unul dintre cei mai renumiți peisagiști din generația sa, multe din picturi aflându-se în Waldemarsudde. Motivele lucrărilor sale au fost la început peisaje rurale din Södermanland și Stockholms. Cunoscute sunt picturile altarului bisericii Kiruna și frescele primăriei din Stockholm. În 1905 el cumpără vila Waldemarsudde din peninsula Djurgården, pe care o amenajează cu ajutorul arhitectului Ferdinand Boberg în stil Art Nouveau. În anul 1947, anul morții lui, lasă vila și colecția de lucrări statului suedez. Astăzi vila este muzeu, cu o vastă colecție de lucrări a picturii suedeze din secolul 19. și 20.

Prințul Eugen

Duce de Närke

·         1952 - A încetat din viaţă George Magheru, poet modernist şi dramaturg, care a cultivat o lirică nonconformistă şi un teatru de factură filosofică (piese de teatru: "Piele de cerb - pretext dramatic pentru meditaţiune", "Oglinda fermecată sau Divina re-creaţiune"; poezii: "Cântece la marginea nopţii") (n. 17/30 decembrie 1892).

·         1954 - A încetat din viaţă medicul neurolog Nicolae Ionescu-Siseşti, membru corespondent al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Americane de Neurologie (n. 11 februarie 1888). A fost  profesor de Neurologie la Facultatea de Medicină din București, director al Clinicii de Neurologie a Spitalului Colentina-București, membru corespondent (din 1939) al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Americane de Neurologie. A fost fratele academicianului Gheorghe Ionescu-Șișești, doctor în științe agricole al Universității din Jena, Turingia, Germania.

·         1955: Fernand Léger (născut, Jules Fernand Henri Léger) (n. 4 februarie1881, Argentan, Normandia – d. 17 august 1955, Gif-sur-Yvette) a fost un pictor, grafician și artist decorator francez. A fost printre primii pictori francezi care au expus public lucrări de orientare cubistă și constructivistă, deși el însuși nu este considerat ca aparținând mișcărilor respective.

Primele sale opere - cu evidentă inspirație impresionistă, în maniera lui Paul Cézanne - datează din anul 1903, pentru a-și dezvolta cu timpul propriul stil, dinamic și plin de optimism. Fascinat de civilizația industrială, dar și de problematica socială, Leger face dovada timpului în care trăiește într-un stil inovator, plin de expresivitate. Îi place formatul mare și execută tablouri de mari dimensiuni și decorații murale. Aspiră cu consecvență la integrarea artelor plastice în viața de zi cu zi, pe stradă, în oraș, în biserică. Nu a fost un pictor tipic de atelier, ceea ce l-a atras a fost aventura artistică, pentru ca în cele din urmă să atingă independența absolută și reciprocă între forme, culori și spațiu.

Fernand Léger s-a născut la 4 februarie 1881 în mica localitate Argentan din Normandia, singurul fiu al lui Marie-Adèle Daunou și Henri-Armand Léger, crescător de vite. La vârsta de trei ani rămâne orfan de tată. Își termină studiile la școala parohială din Tinchbray și, începând de la vârsta de 16 ani, lucrează ca desenator în ateliere de arhitectură la Caen (1897-1899) și la Paris (1900-1902). În anul 1902 se înscrie la Școala de Arte Decorative (École des Arts Décoratifs) din Paris; frecventează și cursurile lui Léon Gérôme și Gabriel Ferrier la École des Beaux-Arts, precum și cele de la Academia Julian din Montparnasse sau de la Académie de la Grande Chaumière. Din 1903lucrează într-un atelier, pe care îl împarte cu André Mare. Se exersează în special în desen, distruge însă toate lucrările produse în acest timp. Au rămas puține opere din această perioadă, ca Jardin de ma mère (1905) sau Gamins au soleil(1907), cu evidente trăsături de sentimentalism, calificate de Apollinaire drept "băi de seară postimpresioniste" (baignades du soir postimpressionistes). Anul 1907 este marcat de expoziția retrospectivă consacrată lui Cézanne, care exercită o puternică impresie asupra lui Léger. În același an descoperă cubismul lui Picasso și Braque.

Bimural

Léger propune însă un stil personal, chiar dacă se lasă încă inspirat de arta lui Cézanne și de tablourile lui Picasso.

Fernand Léger

Fernand Léger fotografiat de Carl Van Vechten în 1936

·         1962: Militia de frontieră est-germana ucide un băiat de 18 ani, Peter Fechter, în timp ce încerca să treacă Zidul Berlinului spre Berlinul de Vest, acesta devenind prima victimă a zidului.

·         1964: Mihai Ralea sau Mihail Ralea (n. 1 mai 1896, Huși - d. 17 august1964, Berlin) a fost un eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, corporatist-marxist,^[2] profesor la Universitatea din Iași, membru titular al Academiei Române, director al revistei Viața românească(din 1933).

Mihai Ralea s-a născut în 1896 la moșia familiei sale dela Huși, fiul magistratului local Dumitru Ralea și a Ecaterinei Botezatu-Ralea.^[3]Din punct de vedere etnic, tatăl său a fost bulgar iar mama sa evreică.^[4]

După absolvirea Facultății de Drept și Litere din Iași, își continuă studiile în Franța, unde, în 1923, obține titlul de Doctor în Litere cu teza Ideea de revoluție în doctrinele socialiste. A fost membru PNȚiar după alegerile din 1937, traseistul politic Mihai Ralea^[5] devine Ministrul Muncii. Este calificat de istorici ca fiind un politician servil,^[6]aservit intereselor lui Carol al II-lea.^[7] Apare în dosarele Siguranței Statului ca fiind un „socialist-comunist” ce a sponsorizat agenți ai Uniunii Sovietice.^[8]

Ca om de litere, a anticipat ideea de operă deschisă (opera aperta) a lui Umberto Eco în lucrarea Despre critica literară. A întemeiat o îndrăzneață „ontologie a obstacolului” pe care a și aplicat-o în cea mai importantă carte a sa - Explicarea omului. Opera sa vastă cuprinde și: Interpretări (1927), Pagini de memorialistică. Memorialul(1930), Atitudini (1931), Valori (1935), Nord-sud (1945), Explicarea omului(1944-1945), În extremul Occident (1955), Cele două Franțe (1956), Istoria psihologiei (1958, în colab.), Sociologia succesului (1962, în colab.), Introducere în psihologia socialǎ (1966, în colab).

La sfârșitul războiului a sprijinit, implicându-se activ în politică, instaurarea comunismului în România. Obține funcția de Ministru al Artelor în Guvernul Petru Groza. După abdicarea Regelui Mihai I și proclamarea, în decembrie1947, a Republicii Populare Române, Mihai Ralea a fost numit ministru plenipotențiar la Legația Română din Washington, Statele Unite ale Americii. Mihai Ralea a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea (1948 - 1952). Mihai Ralea devine propagandist susținând tezele anti-Americane ale comuniștilor, anume imoralitatea „imperialiștilor Americani”, uitând de imoralitatea imperiilor comuniste (ex. URSS).^[9] Sub supervizarea directă a Rușilor și conducerea lui Ralea, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” publică în 1954 Caracterul antiștiințific și antiuman al psihologiei americane.^[10] Ulterior, a fost reprezentant al României la UNESCO.

Ioan Stanomir spune despre discursul lui Ralea ca fiind o „celebrarea a sclaviei”^[11] iar Monica Lovinescu îl definește pe Mihai Ralea ca un „moralist fără morală”.^[12] Ca mulți dintre susținătorii socialismului,^[13] bazat pe principii egalitariste unde nu individul ci comuna primează, Ralea „una spune alta face”, acesta locuind intr-o vilă din cartierul Dorobanți^[14] și ducând o viață „luxoasă” inclusiv în comunism.^[15] „Fără scrupule”, un „valet al potentaților comuniști”^[16] va rezista luptelor și epurărilor din Partidul Comunist Român. Spre finalul vieții susține Nationalism Comunsimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prezentat ca o alternativă la controlul Rusesc.^[17]

Un luptător împotriva Fascismului, a susținut regimuri la fel de rudimentare, criminale și opresive

Spirit umanist, cu preocupări multiple, în domenii foarte diferite, așa cum ar fi: filosofia (îndeosebi antropologia, teoria valorilor și a culturii), psihologia, estetica și istoria literaturii universale, îndeosebi a celei franceze, Mihai Ralea este dificil de încadrat în doar unul din aceste sectoare în care a excelat. A fost unul dintre marii eseiști ai literaturii române.^{[judecată de valoare]}

În timpul studiilor în Franța a fost inițiat într-o lojă masonică. S-a vehiculat informația că din acest motiv guvernul dr. Petru Groza l-ar fi numit ambasador în S.U.A. și chiar că, la solicitarea Anei Pauker (ministru de Externe în același guvern), ar fi fost ridicat în grad de la Maestru (gradul 3) la Cavaler Rosicrucian (gradul 18).^[19] Ulterior, într-un raport al său, ar fi afirmat: „Reușita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotențiar, ci, pentru calitatea mea de mason.

Întors în țară după terminarea studiilor, ocupă funcția de conferențiar de pedagogie socială din 1923 și apoi aceea de profesor de psihologie și estetică la Universitatea din Iași. Prin activitatea lui Mihai Ralea, studiul psihologiei la Universitatea din Iași cunoaște o nouă dezvoltare.^{[judecată de valoare]}

Iașul avea să-i ofere, așa cum însuși mărturisea mai târziu, întâlnirea cu Garabet Ibrăileanu, întâlnire ce reprezentase cel mai însemnat eveniment intelectual din viața sa.

Astfel, Mihai Ralea este chemat să preia funcția de redactor-prim al revistei Viața Românească, devenind colaboratorul principal al lui Garabet Ibrăileanu. Aici este "școala" unde se formează criticul literar Mihai Ralea, cel care a scris pagini remarcabile despre Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu în volumul sau intitulat Valori, publicat în 1935.

În 1938 a fost numit profesor de estetică la Facultatea de Litere și Filosofie din București și titular al catedrei de psihologie la aceeași facultate.

În timpul regimului comunist a fost ales membru al Academiei Române și primit titlul de laureat al Premiului de Stat.

Selecție din operele sale:

• Introducere în sociologie, 1927,
• Sociologia și teoria cunoașterii;
• Formarea ideii de personalitate;
• Valori, 1935;
• Ipoteze și precizări în știința sufletului;
• Specific și frumos în comentarii și sugestii;
• Atitudini, 1931;
• Psihologie și viață;
• Explicarea omului;
• Înțelesuri(1942)
• Între două lumi (1943)
• Sociologia succesului (în colaborare);
• Cele două Franțe, 1956;
• Istoria psihologiei, 1958 (în colaborare);
• Introducere în psihologia socială, 1966 (postum)

Mihai Ralea
Mihai Ralea
Date personale
Născut	1 mai 1896  Huși, România
Decedat	17 august 1964 (68 de ani)  Berlin, Republica Federală Germania
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Religie	ateism
Ocupație	filosof, psiholog, sociolog, diplomat, om politic de stânga
Activitate
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași École Normale Supérieure
Membru titular al Academiei Române

·         1969: Otto Stern, fizician germano-american, laureat al Premiului Nobel în 1943 (n. 1888)

·         1969: Ludwig Mies van der Rohe (pronunție conform IPA, ˈlʊdvɪç miːs faːn dɛʀ ˈʀoːɐ), numele la naștere: Maria Ludwig Michael Mies, n. 27 martie 1886 – d. 17 august 1969, a fost un arhitect german, unul dintre cei mai influenți arhitecți ai secolului XX.

Mies van der Rohe, alături de Walter Gropius și Le Corbusier, este considerat ca unul dintre pionierii, dar și maeștrii arhitecturii moderne. Ca mulți alții dintre contemporanii săi postbelici, a căutat să genereze un stil arhitectural care ar fi reprezentativ pentru timpurile moderne, aidoma cum, la rândul lor, stilurile gotic, renascentist și baroc fuseseră reprezentative pentru timpurile lor.

Rezultatul creației sale arhitecturale este unul din stilurile cele mai influente ale secolului XX, marcat de claritate și simplitate. Clădirile din epoca maturității creației sale artistice utilizeză materiale moderne, așa cum ar fi oțelul industrial și sticla plană, cu ajutorul cărora a definit spații și suprafețe elegante și în același timp austere. Arhitectul german, mai ales în perioada americană a creației sale, a dezvoltat până la simplitatea maximă, specifică doar maeștrilor, utilizarea produselor industriale de serie (oțelul, sticla, betonul armat, metale și aliaje dure), inițiată de Gropius și el în perioada lor numită Bauhaus, pentru a crea o arhitectură esențializată, cu o mare putere de sugestie. Mies van der Rohe a numit acest stil arhitectural propus de el „arhitectură piele și oase”. Alții au numit-o „mai puțin este mai mult”, conform „less is more / Weniger ist mehr”. În sfârșit, alții au denumit-o „Dumnezeu este în detalii”, conform „God is in the details / Gott steckt im Detail”.

Pavilionul german din Barcelona, reconstrucție.

Mies a fost ucenic în atelierul de lucrări în piatră al propriului său tată, apoi a lucrat la diverse firme locale de design îniante de a se muta la Berlin, unde a lucrat la firma de decorări interioare a lui Bruno Paul. i-a început cariera arhitecturală ca ucenic în studioul lui Peter Behrens, între 1908 și1912, unde a luat contact cu teoriile designului contemporan lui, privite din perspectiva ansamblului cultural german. În ciuda lipsei sale de educație într-un colegiu sau universitate, talentul său a fost rapid recunoscut, primind frecvent comenzi personale.

Fiind fizic impozant, deliberativ și reticent, în 1922 Mies s-a renumit, ca o parte a rapidei sale transformări din fiu de comerciant într-un arhitect și designer care se adresa elitei Berlinului, adăugându-și la numele de familie cuvintele nobiliare „van der Rohe”, deci numindu-se de acum încolo „Mies van der Rohe”. Și-a început cariera independentă profesională proiectând pentru clasa mijlocie înstărită case în „bun” stil german tradițional. În această perioadă a vieții sale admira proporțiile largi și volumetria cubică simplă a lucrărilor arhitectului Karl Friedrich Schinkel, care produsese la începutul secolului al XIX-lea numeroase clădiri în stil prusian neoclasic. În același timp, disprețuia fățis eclectismul, respectiv clasicismul aglomerat și eterogen al perioadei de trecere dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Unul din primii dezvoltatori cu care Mies van der Rohe a lucrat la proiecte de anvergură în Chicago, după venirea sa în  Statele Unite ale Americii, a fost dezvoltatorul imobiliar Herbert Greenwald, cu care a înfăptuit minimum cinci proiectede clădiri materializate. De asemenea, deși cei doi au colaborat mulți ani, cel puțin opt proiecte ale lor nu au putut fi realizate.

Ludwig Mies van der Rohe

·         1973: Conrad Aiken, scriitor american (n. 1889)
* 1973: Paul Williams (n. 2 iulie 1939 - d. 17 august 1973) a fost un cântăreț bariton și coreograf american. Williams este cunoscut ca fiind unul din membrii fondatori și solistul vocal original al trupei The Temptations. Alături de David Ruffin, Otis Williams, Eddie Kendricks și Melvin Franklin, Williams a fost membru al formației în cea mai de succes perioadă a grupului (anii '60), cunoscută mai târziu ca "The Classic Five". Probleme personale dar și de sănătate l-au forțat pe Williams să se retragă în 1971. Doi ani mai târziu s-a sinucis.

Paul Williams

Williams la The Ed Sullivan Show

* 1975: Mircea Popa (n. 4 ianuarie 1915, în loc. Kovin, Banatul sârbesc, d. 17 august 1975, București) este un dirijor (artist emerit) și compozitor român. Începând cu anul 1947, timp de aproape două decenii, a fost director și prim dirijor al Operei și Filarmonicii din Timișoara. Între 1964 și 1968, s-a remarcat, prin prestații deosebite, la pupitrul Operei Naționale din București, activitatea dirijorală fiindu-i curmată în urma unui atac cerebral în timpul unei repetiții cu opera Oedip de George Enescu. S-a remarcat și în calitate de compozitor (obținând două premii Enescu). A compus, printre altele, Simfonia I, un Poem epic, Rapsodia bănățeană, Mica rapsodie, madrigaluri pe versuri de Șt. O. Iosif, Lucian Blaga ș.a. A fost, în anii 60, membru al juriului la Festivalul Mozart de la Salzburg. Aprecieri în presă și cărți semnate de Viorel Cosma, Doru Murgu, Zeno Vancea, Alfred Hoffman, Doru Popovici, Remus Georgescu, Alexandru Șumski, Nicolae Boboc, Remus Georgescu, David Ohanesian, Iosif Sava, Damian Vulpe, Stelian Olariu, Ovidiu Giulvezan, Ovidiu Manole, Ioan Tomi ș.a.

Alexandru Sumski: ,,În primul an de existență Filarmonica din Timișoara a fost condusă de George Pavel. Numai o stagiune. Până la moartea lui prematură. În anii ce au urmat, orchestra a fost îndrumată și educată de urmașul său, Mircea Popa, pe care-l putem considera de jure fondatorul orchestrei. (…) Mircea Popa era tipul educatorului de orchestră, foarte exact, deosebit de economic în alegerea cuvintelor prin care își formula indicațiile. Era în același timp un muzician multilateral, un pianist excelent, un profund cunoscător al tuturor genurilor muzicale, simfonic, operă și chiar jazz.” (revista Orizont nr.5/2007)

Compoziții

• Rugăciune (1931) pe versuri de M. Eminescu
• Nocturnă (1934, versuri: Șt. O. Iosif)
• Puricele (versiune românească de T.Arghezi după La Fontaine
• Cântecele pe versuri populare pentru voce gravă și pian (1936)
• Sonatina pentru pian (1937)
• Sonata nr.1 pentru vioară și pian (1938)
• Simfonie (1939)
• Cvartetul de coarde (1940) pentru care obținuse în 1943 Premiul III de compoziție George Enescu
• Tarantella pentru pian (1942)
• Sonata nr.2 pentru vioară și pian (1944)
• Suita de cameră pentru 12 instrumente soliste, (1951)
• Sonata nr.3 pentru vioară și pian (1952)
• Sonatina pentru flaut și pian (1953)
• Trei balade haiducești pentru voce gravă și pian (1954)

Mircea Popa (dirijor)
Date personale
Născut	4 Ianuarie 1915 Cuvin, Serbia
Decedat	17 August 1975 (varsta 60) Bucuresti, Romania
Naționalitate	Roman

·         1983: A încetat din viaţă poetul Ira Gershwin, fratele compozitorului George Gershwin, împreună cu care a colaborat la realizarea unor hit-uri ale vremii (n. 6 decembrie 1896).

* 1984: Petru Aruștei (n. 23 martie 1939, Podu Iloaiei, județul Iași — d. 17 august 1984, Iași) a fost un poet și pictor român.

Volume de autor (postum)

• Moarte și renaștere. Supraviețuire, Editura Institutul European, Iași, 1994 (cu un Memorial de Cezar Ivănescu și un Eseu de Ioan Constantinescu; conține reproduceri din grafica autorului)
• Poeme, Editura Junimea, Iași, 2000 (ediția a doua revăzută și adăugită), format 16x23cm, 360 p

Grafică (selectiv)

• Sofocle, Filoctet, Teatru Național „Vasile Alecsandri”, Iași, stragiunea 1966-1967 (grafica caietului-program)
• Pelicanul, August Strindberg, Teatru Național „Vasile Alecsandri”, Iași, stagiunea 1969-1970 (grafica caietului-program)
• Iertarea, Ion Băieșu, Teatru Național „Vasile Alecsandri”, Iași, stagiunea 1968-1969
• În „Arlechinul”, octombrie 1970
• I.A. Bassarabescu, Un om în toată firea, ed. Junimea, Iași, 1972, cu 12 ilustrații de Petru Aruștei
• Euchronia, nr. 1, București, 1992 (grafică și poeme în proză)
• Albanica, nr. 2, primăvară, Editura Asdreni, Craiova, 2019 (grafică, p. 143,151)
• Albanica, nr. 3, vară, Editura Asdreni, Craiova, 2019 (grafică, p. 107, 133, 139, 151)
• Albanica, nr. 4, toamnă, Editura Asdreni, Craiova, 2019 (grafică, p. 165 ș.a.)

Expoziții personale (selectiv)

• Casa Universitarilor, Iași, 1967
• Galeriile Pogor (postum), Iași, 1986

Expoziții (selectiv)

• Ateneul Tineretului, București, 1969

Premii

• Premiul I pe țară, la a IV-a bienală de artă plastică, pentru lucrarea Hiena de lângă Kilimanjaro, 1965
• Premiul pentru literatură al Asociației Scriitorilor din Iași pentru volumul Moarte și renaștere. Supraviețuire, 1994

Petru Aruștei
Date personale
Născut	23 martie 1939 Podu Iloaiei, județul Iași
Decedat	17 august 1984 (45 de ani) Iași
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet, pictor
Activitatea literară
Specie literară	poezie, pictură

* 1987: Petru Enache (n. 4 februarie 1934, Bozieni, județul Neamț – d. 17 august 1987) a fost un om politic comunist din România.

Profesia sa de bază era strungar. A absolvit școala profesională de partid “Ștefan Gheorghiu” (1959- 1962), Facultatea de Știinte Economice din București. A devenit membru al Partidului Muncitoresc Român în 1955 și a deținut urmǎtoarele funcții de partid și de stat: prim-secretar la județul Iași în perioada 1979-1980, vice-președinte al Consiliului de Stat (1 aprilie 1980 - august 1987), membru al Comisiei pentru Agricultură, silvicultură și gospoderirea apelor a M.A.N. 1 aprilie 1980-1985, membru supleant al C.C. al P.M.R. (23 iulie 1965 – 12 august 1969); membru al C.C. al P.C.R. 22 noiembrie 1984 - august 1987.^[1]

După 1990, Nicolae Stan care a fost aghiotant al lui N. Ceaușescu, general locotenent de securitate în rezervă, a relatat într-un interviu faptul că Petru Enache, secretar al CC al PCR cu probleme de propagandă, ar fi avut la o ședință o altercație violentă cu Elena Ceaușescu, „pe care a contrazis-o, i s-a opus rău de tot, cum nu se prea mai întâmplase de multe ori până atunci“. Iar „noaptea a fost găsit în baie, plin de sânge“, decedat.

·         1987: S-a sinucis, în închisoarea de la Spandau, Berlin, Rudolf Hess, politician naţional-socialist, condamnat în procesul de la Nürnberg, la închisoare pe viaţă pentru “complot împotriva păcii mondiale “şi “urzirea unui război de agresiune”; a fost adjunctul lui Adolf Hitler, iar în 1939 a fost desemnat drept cel de-al doilea succesor (după Goering) al Führerului ; (n. 26 aprilie 1894).

·         1987 - A încetat din viaţă dramaturgul Mihail Davidoglu: "Omul din Ceatal", "Minerii", "Cetatea de foc", "Nunta", "Suflete în furtună", "Ochii dragi ai bunicului" (n. 11 noiembrie 1910).

* 1987: Carlos Drummond de Andrade (născut în 31 octombrie 1902, mort în 17 august 1987) - poet, traducător și jurnalist brazilian. Este considerat cel mai important poet al secolului al XX-lea din Brazilia.

Carlos Drummond de Andrade

·         1988: Președintele Pakistanului, Muhammad Zia-ul-Haq, și ambasadorul SUA Arnold Raphel sunt uciși într-un accident de avion.

·         1990:  Béla Abody, scriitor, critic literar, traducător, redactor maghiar (n. 1931)

·         2006 - A încetat din viaţă regizorul şi jurnalistul francez Bernard Rapp (n. 17 februarie 1945).
* 2010: Anatol Codru (n. 1 mai 1936, în Molovata Nouă, raionul Dubăsari, RASS Moldovenească, URSS — d. 17 august 2010, Chișinău, Republica Moldova) a fost un poet, eseist, traducător și regizor de film din Republica Moldova, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei

Anatol Codru s-a născut la data de 1 mai 1936, în satul Molovata Nouă, din raionul Dubăsari, RASS Moldovenească, URSS. După absolvirea a șapte clase primare în satul natal, a urmat școala medie în orașul Dubăsari, apoi Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1958-1963). A urmat ulterior cursurile superioare de regie la Moscova (1969-1971).^[2] A fost membru PCUS.

Pe când era student, a debutat ca poet cu volumul de versuri Nopți albastre (1962).^[3] A urmat publicarea a încă șase volume de versuri: Îndărătnicia pietrei (1967), Feciori (1971), Portret în piatră (1978), Piatra de citire (1980), Mitul personal (1986) și Bolta cuvântului (1997).^[3] A fost redactor la editura Cartea Moldovenească și săptămânalul Cultura.^[4]

S-a remarcat ca regizor de filme documentare, 30 la număr.^[1] Unele din ele relatează viața marilor personalități, precum Eminescu, Cantemir, sculptorul Al. Plămădeală, arhitectul A. Sciusev etc.^[4] Primul său film a fost realizat în anul 1968 și s-a intitulat Trânta. Începând din anul 1971 a lucrat ca regizor la studioul cinematografic „Moldova-Film”.^[2] La Congresele VII, VIII și IX ale Uniunii Cineaștilor (din 1993, 1998 și 2003), Anatol Codru a fost ales și apoi reales ca președinte al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova.

A obținut mai multe premii pentru filmele documentare realizate și anume: Premiul I pentru regie la Festivalul de filme din orașul Minsk (1968) pentru filmul Trânta, Diplomă pentru cea mai bună regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția I-a, 1978) pentru filmul Balada prietenului meu, Diplomă pentru cea mai buna regie la Festivalul republican de filme Cocostârcul de argint (ediția II-a, 1981) pentru filmul Letopisețul destinului nostru, Diplomă pentru cel mai bun film de popularizare a științei și Premiul Cocostârcul de argint la Festivalul republican de filme (ediția IV-a, 1983) pentru filmul Pușkin în Moldova, „Marele Premiu” la Festivalul internațional de filme din orașul Ostravo (Cehoslovacia, 1990) pentru filmul Sunt acuzați martorii și Premiul „Mihai Eminescu” (Suceava, 1992) pentru filmul Mihai Eminescu.^[2]

Anatol Codru a fost distins cu titlul Maestru în Artă(1987); Premiul de Stat al R.Moldova(1991) și Premiul Tineretului(1981); Medalia „Mihai Eminescu” (România, 1994), „Ordinul Republicii” (1996); membru de onoare al Academiei Internaționale de Film din Federația Rusă; membru de onoare al Academiei de Științe a Republicii Moldova, specialitatea Literatură, regie de film. De asemenea, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa de către Academia Internațională de Drept Economic și Artă a Filmului(2000).^[5]

Poezia lui Anatol Codru „își arată mereu niște ascuțișuri fiziologice(carne, sânge, cearcăne, osul frunții). Piatra reprezintă simbolul central al acesteia, este expresia timpului însuși, al stratificărilor adânci temporale: E-un clopote de piatră sură/ Pe turn de piatră ridicat/ Și piatra stă ca piatra-n gură/ Și piatra-n piatră a săpat” (Mihai Cimpoi).^[4]

Creația sa a avut și are „o contribuție considerabilă la procesul de intelectualizare a liricii, de depășire fermă a versificației facile și simpliste, prin cultivarea perseverentă, programatică, am zice, a unui metaforism dens și original, poetul încadrându-se organic, alături de Liviu Damian, Victor Teleucă și Ion Vatamanu, în orientarea numită de Mihail Dolgan metaforică-modernă” (Ion Ciocanu).

Cărți publicate

• Nopți albastre (1962)
• Îndărătnicia pietrei (1967)
• Feciori (1971)
• Portret în piatră (1978)
• Piatra de citire (1980)
• Mitul personal (1986)
• Bolta cuvântului (1997)
• Întâmplarea mirării(1998)
• Ruperea din neființă(1999)^[2]

Filmografie

Regizor

Filme de ficțiune

• Trânta (1977)

Filme documentare

• Trânta (1968)
• Biografie (1969)
• Alexandru Plămădeală (1969)

compozitor Arkady Luxemburg

• Bahus (1969)
• Arhitectul Sciusev (1970)
• Dimitrie Cantemir (1971)
• Din îndemnul talentului (1971)
• Vasile Alecsandri (1972)
• Carnetul de partid (1973)
• Biografia cântecului (1973)
• Plai reînnoit (1975)
• Neam de pietrari (1975)
• Balada prietenului meu (1978)
• Visul vieții mele (1980)
• Letopisețul destinului nostru (1981)
• Pușkin în Moldova (1982)
• Starșinaua Mahail Varfolomei (1983)
• Te salut, nouă generație (1983)
• În constelația fraternității (1984)
• Tălăncuța (1986)
• Cronica familiei Bologan (1987)
• Sînt acuzați martorii (1988)
• Eu, Nicolai Costenco (1989)
• Mihai Eminescu (1992)
• Ion Creangă (1998)

Scenarist

• Dimitrie Cantemir (1971)
• Ion Creangă (1973)
• Trânta (1977)

Poezii

• „Așadar”

Anatol Codru
Date personale
Născut	1 mai 1936 Molovata Nouă, raionul Dubăsari, RASS Moldovenească, URSS
Decedat	17 august 2010 (74 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Părinți	Ion Condrea și Titiana Stăncuță
Căsătorit cu	Ecaterina Barbu
Naționalitate	URSS Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Etnie	români
Religie	Ortodox
Ocupație	regizor de film
Activitate
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Cunoscut pentru	Președintele Uniunii Cineaștilor din Moldova
Premii	Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova

·         2010: Francesco Cossiga, politician italian, al 8-lea președinte al Italiei (n. 1928).

·         2014: Dan Hăulică, critic de artă român (n. 1932).  Dan Hăulică (n. 7 februarie 1932, Iași – d. 17 august 2014, București a fost un eseist literar, critic de artă român, membru corespondent (din 1993) al Academiei Române, fost redactor-șef pentru o lungă perioadă de timp a revistei de literatură universală Secolul 20. A fost președinte al AICA (asociația internațională a criticilor de artă), ales în 1981. În 2012 era președinte de onoare al aceleiași asociații.[2]A fost președinte al CAMERA (consiliul mondial pentru editarea și cercetarea artei), ales în 1986. La data de 31 iulie 1990 Dan Hăulică a fost numit  ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO.

Scrieri (selecție)

• Peintres roumains, I-II, Paris, 1965
• Critică și cultură, București, 1967
• Brâncuși ou l'Anonymat du genie, București, 1967
• Geografii spirituale, București, 1973
• Nostalgia sintezei, București, 1984
• Dimensiuni ale artei moderne, București, 1992

Dan Hăulică
Date personale
Născut	7 februarie 1932[1]  Iași, România
Decedat	17 august 2014 (82 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	critic de artă redactor[*] istoric de artă
Activitate
Partid politic	Consiliul Provizoriu de Uniune Națională
Membru corespondent al Academiei Române

* 2019: Zsolt Török (n. 29 septembrie 1973, Arad - 16/17 august 2019, Vârful Negoiu, Munții Făgăraș) a fost un ghid montan, alpinist profesionist, orator motivațional, sportiv extrem de performanță român, cățărător și alpinist himalayan de altitudine.

În data de 19 iulie 2013 echipa integral românească condusă de Zsolt Török și formată din acesta împreună cu Bruno Adamcsek, Marius Gane, Aurel Salașan și Teo Vlad a realizat o ascensiune a vârfului Nanga Parbat - 8.126 m din munții Himalaya (Masivul Karakorum) - Pakistan, versantul Rupal (cel mai abrupt versant din lume, 4.500 m înălțime), pe ruta Shell, fără sprijinul porterilor și al serpașilor, fără oxigen suplimentar.^[3]

Ascensiunea celui de-al nouălea optmiar al lumii s-a realizat pe un traseu care a durat mai bine de o lună de la data plecării din București spre Pakistan. Echipa românească a fost și singura care a rămas pe munte în ultima parte a traseului, ca urmare a tragediei din 23 iunie, în care 11 alpiniști străini au fost uciși într-un atac terorist asupra taberei Diamir, situată pe celălalt versant al muntelui.

În ziua de 17 august 2019 a fost anunțat că alpinistul a decedat pe una din pantele celui de-al doilea vârf montan al României, Vârful Negoiu din Munții Făgăraș.

Zsolt Török
Date personale
Născut	29 septembrie 1973  Arad, România
Decedat	august 2019 (45 de ani)[1][2]  Munții Făgăraș, România
Cetățenie	România
Ocupație	alpinist[*]
Activitate
Sport	alpinism

Sărbători

• În calendarul ortodox: +) Sf Gheorghe Pelerinul; Sf Mc Miron, preotul, Straton și Ciprian
• Gabon: Independența față de Franța (1960)
• Indonezia: Proclamarea independenței Indoneziei față de Olanda (1945)