MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 17 AUGUST 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ
+) Sf Gheorghe Pelerinul; Sf Mc Miron, preotul, Straton și Ciprian
Sfântul Gheorghe Pelerinul – moșul desculț, făcător de minuni
În Secerar sau Gustar – cum i se mai zice din bătrâni lunii august –, pe 17, în 2018, a fost rânduită ziua de prăznuire a primului sfânt, și deocamdată singurul din calendarul ortodox român, care poartă numele de „Pelerinul”. El, care a secerat roadele rugăciunii și ale nevoinței, și care a gustat, săturându-se și dăruind și celorlalți, din copleșitoarea iubire de Dumnezeu, devine prietenul și ocrotitorul tuturor celor care îi respectă testamentul simplu: să facă milostenie și să deschidă Psaltirea în fiecare zi, rugându-se Domnului în psalmi. Gheorghe din Șugag așa a făcut, încă de când era copil în casa părintească, iar Psaltirea l-a luminat și l-a călăuzit pe drumul spre Hristos și spre iubirea de oameni, ca acum să-l pomenim ca Sfântul Gheorghe Pelerinul.
Lumina e încă albăstruie, soarele a răsărit de puțină vreme, iar gerul – năprasnic. Din turnul lui Ștefan Vodă, un om coboară acoperit mai mult cu rugăciune, decât cu cojocul peticit tras pe spate. Zăpada îi scârțâie sub tălpile goale, aspre și crăpate adânc, cum e coaja nucului. Dacă se oprește mai mult într-un loc, stratul înghețat prinde-a se topi ușurel, ca la foc mic. Din cojocul descheiat la piept, de sub cămașa aspră de in se ițește crucea grea de lemn, atârnată de-o sforicică la gât. Barba încurcată și căruntă, scurtă, nu-i ajunge până la Psaltirea strânsă bine la inimă. În mâna dreaptă ține o cruce de lemn. De carte și de cruce nu se desparte niciodată, orice-ar fi! Din creștetul descoperit i se ridică fuior de abur, cum se ridică ceața alburie câteodată de pe Pietricica Neamțului.
Omul face o cruce și cu Doamne-ajută pornește pe strada mare, cântând pe de rost, tare și rar, psalmii lui David. Și cântă rugăciunea, și merge și merge, iar tălpile goale lasă adâncituri calde în zăpadă.
În calea lui, câinii asmuțiți de frig se liniștesc și prind a se gudura. Copiii care se-aleargă pe toate ulițele când îl văd se cumințesc, zici că din mâinile lui ar curge râuri de zaharicale. În curăția lor, pruncii simt blândețea și bunătatea omului, care i se citesc pe chip și în privirea senină.
Târgoveții guralivi, cum îl văd, cum aleargă să-i sărute Psaltirea și să-l roage de-un cuvânt bun, de-o binecuvântare. Nu există om în toată Piatra Neamțului să nu-l cunoască și să nu-l strige pe nume.
„Moș Gheorghe, mi-i bolnavă fată, roagă-te pentru ea!”
„Moș Gheorghe, intră și-n prăvălie la mine, că poate s-o milostivi Dumnezeu și mi-o merge bine, să am cu ce-mi crește copiii!”
„Moș Gheorghe, hai să-ți dau niște opinci și-o căciulă, că tare ți-o fi frig!”, îl roagă câte unii care încă nu s-au obișnuit cu nevoința lui și încă se lasă însuflețiți de o milă nepotrivită (Matei 16, 22), ca a ucenicului Petru care, din compătimire, voia să-L întoarcă pe Domnul de pe drumul crucii. „Lasă, drăguță, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!” – nu dă mai multe explicații. Dacă tălpile goale care se arată a fi mai puternice decât gheața și zăpada nu le arată nimic despre puterea lui Dumnezeu, ce ar putea el să le explice prin cuvinte? „Mulțumesc, drăguță, dar nu am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, dați la alții mai săraci!”
„Ține de-aici, Moș Gheorghe, câțiva gologani, să te rogi și pentru noi!” – dar Moș Gheorghe nu primește niciodată mai mult de un ban de la fiecare. Îi strânge în punga pe care o poartă cu el, iar în drumul lui trece pe la brutărie, de unde omul lui Dumnezeu cumpără un sac de pâine. Mare lucru, căci în târg mămăliga-i temelie, n-au oamenii cu ce plăti pâine în fiecare zi... Moș Gheorghe trimite pe cineva să lase sacul de pâine la turn, până s-o întoarce el, la asfințitul soarelui.
Omul lui Dumnezeu străbate de dimineață până seara tot orașul, cântând Psaltirea, bucuros de toți cei pe care-i întâlnește în cale. Întrerupe psalmii numai ca să vorbească despre Evanghelie, scurt și fără nici o fală, celor care-i cer cuvânt de învățătură.
Când Psaltirea e aproape gata de cântat, Moș Gheorghe face cale-ntoarsă către turnul clopotniță. Rostind ultimii psalmi, zărește ceata de săraci care-l așteaptă. S-au învățat să-l întâmpine la turn, seara, știind că îi omenește pe fiecare cu pâine și vorbă de folos. Câte-o văduvă sau câte-un orfan îi cere bani și se minunează că Moș Gheorghe bagă mâna în pungă și scoate exact cât are nevoie fiecare, fără să se uite sau să numere vreodată.
După întâlnirea cu săracii și cerșetorii târgului, Moș Gheorghe „urca în turn singur, numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară. După asfinţitul soarelui, mânca legume fierte şi îndată se culca”, spune Părintele Ioanichie Bălan, în Patericul românesc. Dar dacă era luni, miercuri sau vineri, Moș Gheorghe nu gusta nimic.
„La ora 11 noaptea, bătrânul cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, neştiut de nimeni, până dimineaţa.” Avea cheie de la părintele și în fiecare noapte priveghea în biserica Sfântului Ioan Domnesc. Pe lespezile reci de piatră făcea metanii, rostea rugăciuni, îi pomenea pe cei de la care primea milostenie, se ruga pentru toată lumea și pomenea simplu toți sfinții din calendar, pe rând: „Maica Domnului, miluiește-ne pe noi păcătoșii! Sfinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Sfinte Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!” și tot așa.
În zorii zilei, se-ntorcea în turn, se mai odihnea o oră-două, apoi pleca din nou la drum cu Psaltirea, „cartea de rugăciuni cea mai iubită în viaţa bătrânului Gheorghe Lazăr. O ştia pe de rost din tinereţea sa şi o rostea regulat în fiecare zi. Bătrânul rostea psalmii în ison, cu glas tare şi rar, zicând:
«Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi!»
După ce termina, adăuga:
«Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei a doua!»
Aşa continua până ce termina Psaltirea. Apoi împărţea milostenie şi se urca din nou în turn”.
Așa desculț și fără acoperământ pe cap, chit că afară era crivăț sau „cuptor”, a propovăduit Moș Gheorghe Evanghelia zeci de ani. Blândețea vocii, înfățișarea neobișnuită, Psaltirea și crucea pe care le strângea la piept oriunde mergea, sfaturile duhovnicești scurte și smerite, binefacerile, prorociile și minunile pe care le făcea – toate îl făcuseră cunoscut nu doar în Piatra Neamț, ci în toată Moldova.
Cum a ajuns acest om să trăiască în felul acesta? De unde venea și de ce ducea viață de pustnic în mijlocul lumii?
După cele mai elementare criterii formale de încadrare religioasă, el a fost un simplu mirean. Gheorghe Lazăr s-a născut în anul 1846, în comuna Șugag, județul Alba. Mai avea doi frați, Andrei și Nicolae, iar mama și tatăl erau agricultori, îndeletnicindu-se mai ales cu creșterea vitelor.
Toți puteau să vadă în viața copilului Gheorghe smerenie, ascultare, dragoste de biserică și de Psaltire, simplitate și nevinovăție, faptul că „mânca puțin și atunci de post”, după cum relatează Arhimandritul Ioanichie Bălan, cel care a devenit și biograful viitorului sfânt.
În 1870, la 24 de ani, s-a căsătorit cu o tânără credincioasă, Pelaghia Todescu (o „muncitoare agricolă, română ortodoxă”, care a trăit până la 90 de ani). Dar n-au făcut nunta ca de obicei cu muzică, joc și veselie, ci o nuntă modestă, creștinească. Una dintre fiicele Sfântului Gheorghe, mătușa Marta, povestea un lucru minunat, auzit din gura mamei sale: „A doua zi după nuntă – spunea bătrâna – tata a dispărut din casă. Nu era nicăieri. Mama și rudele l-au căutat peste tot. Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii l-au găsit la rugăciune. Stătea nemișcat, în genunchi, cu fața și cu mâinile întinse către cer. Toți s-au uimit, nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în casă” (din biografia consemnată de Părintele Ioanichie Bălan).
Cu Pelaghia Todescu a avut cinci copii: doi băieți (Ioan și Vasile, care a murit de mic) și trei fete (Maria, Ana și Marta). Dornic de cât mai multă liniște, tânărul Gheorghe și-a făcut casa la 4 km distanță de sat, spre munte, unde își avea și pășunea. „În casa sa se citea în fiecare zi Psaltirea” (Dumitru Stăniloae). Noaptea se retrăgea la marginea pădurii, făcea sute de metanii, stătea la rugăciune cu mâinile sus multă vreme, apoi citea la Psaltire, dădea din câte avea milostenie și postea permanent.
Gheorghe din Șugag devine pelerinul lui Hristos
Părintele Dumitru Stăniloae scrie: „După paisprezece ani de viață familială, în 1883-1884 [Moș Gheorghe] a luat hotărârea de a merge la Ierusalim cu mai mulți țărani din satul său. A primit consimțământul nevestei lui, care a rămas singură cu cei patru copii. A luat cu el Evanghelia și Psaltirea. Rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus se afla în inima sa. A mers pe jos până la Constanța, de unde a luat vaporul; dormea două ore pe noapte și se ruga neîncetat. La Ierusalim a rămas patru zile, mergând în fiecare zi de câte trei ori la Sfântul Mormânt pentru a participa la Sfânta Liturghie și la alte slujbe. Apoi a vizitat alte locuri sfinte din Palestina și a trăit câtva timp în mănăstiri în post și rugăciune neîncetată. Un mare pustnic i-a spus că nu trebuia să se facă călugăr, ci să meargă, postind și rugându-se, prin lume pentru a redeștepta credința; înainte de aceasta, pentru a se pregăti, trebuia să petreacă patruzeci de zile în deșert într-o asceză totală”.
Despre această întâmplare care îi schimbă viața relatează Părintele Ioanichie Bălan: [a mers să ia] „binecuvântarea unui pustnic sfânt de la Peștera Sfântului Xenofont. Acesta i-a spus: «Să știi, frate, că tu nu ești chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoință mai înaltă decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc în rugăciune, post și multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi permanent cu tine și vei birui toate ispitele vrăjmașului. Avere să nu-ți aduni, pe călugări și pe preoți să-i cinstești, pe mireni să-i sfătuiești, pe săraci cât poți să-i ajuți, în biserici ziua și noaptea să te rogi, și așa te vei mântui.
– Dar cum voi împlini toate acestea, că sunt slab și neputincios? [a întrebat pelerinul Gheorghe]
– Du-te la pustie, unde nu este față de om, și postește 40 de zile. Iar pentru slăbiciunea firii, să iei puțină apă și pâine. Însă să fii cu luare aminte că multe ispite și năluciri vei pătimi. De vei sfârși aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu și vei birui toate cursele vicleanului diavol […].
Bunul nevoitor […] a postit patruzeci de zile rugându-se neîncetat și întărindu-se din când în când cu puțină hrană […]. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și mai ales cu țânțarii […]. El însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, de toate s-a izbăvit”.
Împlinindu-se cele 40 de zile de post și rugăciune în pustia Iordanului, pelerinul Gheorghe s-a dus iarăşi la sihastrul din pustie. Părintele Ioanichie continuă: „Iar pustnicul, sărutându-l, i-a zis:
– Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaşul şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată, ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţa ta. Că toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma.
Apoi bătrânul, făcând metanie dascălului său, s-a întors la Ierusalim, s-a închinat la Mormântul Domnului, a primit Preacuratele Taine şi a plecat spre Muntele Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la toate sfintele lăcaşuri şi cercetând pe cuvioşii călugări din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând de la toţi binecuvântare, s-a întors iarăşi în sânul familiei.”
În Șugag, Gheorghe n-a mai zăbovit prea mult după aceea. Punând ordine în treburile familiei și primind din nou învoirea și binecuvântarea soției sale, Gheorghe a pornit la drum, urmându-și dorul de Dumnezeu. A traversat astfel Transilvania, oprindu-se în sate și pe la mănăstiri, asigurându-se că este primit să privegheze noaptea în bisericile locului. Atunci când acest lucru nu era posibil, se ruga în mijlocul naturii, dar nu renunța niciodată la rugăciunea de noapte. „Mergea totdeauna recitând psalmi. Umbla fără grabă și fără să se lase tulburat de nimic. Sub cămașa de țăran se vedea o cruce mare și grea de lemn. Avea în inima sa o bucurie permanentă și o mare iubire pentru Hristos. Nu simțea nici căldura, nici frigul, nici foamea. Toată viața a purtat același veșmânt de piele, spălat din când în când. Nu vorbea niciodată decât despre lucruri privitoare la Dumnezeu și la mântuire. Se ruga de la douăzeci la douăzeci și două de ore pe zi. Toată țara îl cunoștea”, scrie Părintele Dumitru Stăniloae.
Asceza lui nu era una seacă și tipiconală, ci era motivată de dragostea lui față de Dumnezeu. „Sufletul lui era rănit de dragostea lui Hristos”, „Inima lui era rănită de dragostea lui Hristos” (Arhimandrit Ioanichie Bălan).
Pelerinul Gheorghe se adresa oamenilor cu apelativul „drăguță”: „Ei, drăguță, eu am să mor când s-or tulbura popoarele”, „Lasă, drăguță, picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre”, „Rămâneți, drăguță, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului”, „Drăguță, să nu te gândești decât la iad și la moarte. Că dacă te gândești la iad nu ajungi în iad”, „Drăguță, lasă să termin predica!”, „Drăguță, nu poți avea pace până nu-ți împlinești făgăduința!”, „Frate Ioane, drăguță, acolo te mântuiești unde sunt mai multe ispite”, „Hai, drăguță, hai la mănăstire!”.
A atras numeroși ucenici care, impresionați de ceea ce transmitea omul acesta încărcat de harul dumnezeiesc, i-au cerut sfătuire duhovnicească și au deprins de la el rugăciunea neîncetată a lui Hristos și dragostea de Psaltire. Dintre aceștia, mulți au intrat în monahism, „biruiți” de viața copleșitoare a pelerinului desculț, păstrând cu Sfântul Gheorghe o legătură duhovnicească vrednică de Pateric.
Așa a ajuns Moș Gheorghe în Moldova, unde a luat la rând mănăstirile, zăbovind pe la fiecare. Neamț, Văratec, Sihăstria și toate celelalte – oriunde ajungea, era primit cu căldură de monahii locului, care simțeau că este cu adevărat omul lui Dumnezeu. Cu smerenie, lua sfat de la călugări, iar călugării cereau sfat de la el, dorind să-i imite viața îmbunătățită.
Monahia Ana Nicău de la Mănăstirea Văratec a preluat de la monahiile mai în vârstă anumite tradiții despre minunatul Pelerin. Ea ne-a spus: „Moșul Gheorghe venea pe la Mănăstirea Văratec unde petrecea câte două săptămâni. Undeva în afara mănăstirii avea o colibă unde se retrăgea noaptea. Ajuna până când, rupt de foame, seara, cerea de la câte o maică ceva de mâncare. Maicile îl miluiau ca pe un om al lui Dumnezeu, dar evlavia lor era una îndurerată văzând cum din picioarele lui goale și crăpate cădeau picături de sânge”.
„Toți simțeau că Sfântul Duh era cu el”
„Aproape de Mănăstirea Sihăstria […], bătrânul Gheorghe și-a săpat o groapă în care se ascundea în momentul rugăciunii, ca să nu vadă decât cerul. Când se întorcea în mănăstire îi spunea plin de mulțumire lui Ioanichie: «Astăzi am fost în cer»” (Părintele Dumitru Stăniloae)
Printre ucenicii cei mai cunoscuți ai Sfântului Gheorghe Pelerinul se numără părinții Ioanichie Moroi și Damaschin Trofin, Mina Prodan și frații Chiril și Atanasie Păvălucă. Părinții Ioanichie Bălan și Ilie Cleopa aveau mare evlavie la „Moș Gheorghe”, pe care mulți îl denumeau deja „sfânt”. „Acesta era Moșul Gheorghe Lazăr care mânca o dată pe zi la apusul soarelui, iar în Postul Mare, săptămâna întâi și săptămâna de la Florii până la Paști nu gusta nimic, numai citea Psaltirea” (Ne vorbește Părintele Cleopa).
A ajuns și în Piatra Neamț, unde a și rămas. „Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul clopotniță din Piatra Neamț din Moldova. În fiecare noapte se ruga timp îndelungat în biserică. Ziua străbătea în stare de rugăciune străzile orașului. Mulți credincioși, printre care și copii, îl urmau, sărutându-i Psaltirea, atingându-i veșmântul de piele. Toți simțeau că Sfântul Duh era cu el […] În rugăciunile sale, el îi pomenea pe toți cei care îi făcuseră vreun dar pentru ajutorarea săracilor. Petrecea un anume timp primind pe câte unul din cei care doreau să-i ceară sfatul. Oamenii simțeau o putere dumnezeiască ieșind din prezența lui pașnică, senină, bună. Avea o transparență duhovnicească. Adesea vizita mănăstirile din Moldova. Mulți au devenit ucenicii săi în Moldova, luând calea sa, umblând cu picioarele goale, capul descoperit cu rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în inimă”, adaugă Părintele Stăniloae.
Unui jurnalist contemporan cu el i se imprimă în conștiința sa, încă din copilărie, chipul minunatului Bătrân „desculț și veșnic descoperit”, iar la maturitate își reîmprospătează în memorie această imagine și o lasă ca moștenire posterității printr-un articol de jurnal. Iată și cuvintele lui: „În copilăria mea l-am văzut pe Moș Gheorghe de câteva ori. În piață desculț și vecinic descoperit – părul îi fu prăjit de soare ca spicele de grâu dinspre sfârșitul lui Iulie – îmbrăcat cu ițari și cojocel, vara și iarna era în aceeași ținută” De la un alt jurnalist înțelegem că cei care l-au cunoscut au fost atât de marcați de chipul său, încât au vorbit și generației următoare despre cel „desculț și cu capul gol”. Acesta nu l-a cunoscut direct pe „Moșul” Gheorghe, ci a aflat despre el de la „prietenii” săi: „Prietenii noștri – spune jurnalistul Gheorghe Vereanul – au cunoscut […], pe Moș Gheorghe […], desculț și cu capul gol (s.n.), vara și iarna” (A.L. Zissu și Eugen Relgis, pentru ziarul „Telegraful” în care apar descrise aspecte din viața ascetului misionar Gheorghe Lazăr).
Omul care n-avea mâini de luat, ci doar de dat
Trăia în deplină sărăcie (avea doar hainele de pe el, Psaltirea, Evanghelia și o cruce de lemn) și a cultivat virtutea milosteniei, cuvintele Psaltirii fiindu-i dascăl credincios în această privință: „Fericit cel care caută la sărac și la sărman, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul” (Psalm 40, 1).
Arhimandritul Mina Prodan, un ucenic al milostivului Gheorghe Lazăr, amintește și el despre dărnicia lui, dar vorbește totodată și despre milostenia pe care o făcea prin rugăciunile sale, prin mângâierea și prin povățuirea sa. El povestește cum „[…] stăteau săracii la chilia sa pe două rânduri, cum alergau oamenii nevoiași ca să-i ceară ajutor și cum le scotea la fiecare din traistă atât cât cerea. Apoi venea rândul celor împresurați de ispite și alte necazuri, care alergau la bătrânul de peste tot ca la un mare sfetnic. El stătea de vorbă cu fiecare separat, îl sfătuia, îl mângâia, îl îmbărbăta și se ruga noaptea pentru cererea lui”. Dăruia tuturor cele de care aveau nevoie, inclusiv lucruri concrete. Așa a cumpărat, de pildă, o sobă de teracotă pentru monahii de la schitul Peștera Ialomicioarei, care țineau slujbele în biserica înghețată.
„Cât despre felul în care se ruga, ce cuvinte de taină rostea, sau ce simțea în inima lui în timpul rugăciunii, nimeni din oameni nu poate ști decât bunul Dumnezeu. Nici el nu a spus despre aceasta cuiva, dar înțelegem puterea rugăciunii lui din ispitele pe care le-a răbdat” (Părintele Ioanichie Bălan)
Minuni și semne
Ca drept dovadă a sfințeniei, Dumnezeu a lucrat prin alesul Său multe binefaceri și minuni, încă din timpul vieții lui.
Imediat după postul de 40 de zile din pustia Iordanului, bunul nevoitor s-a retras la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă că rugăciunile și postul lui au fost bineplăcute lui Dumnezeu, lumânarea din mâna ascetului Gheorghe s-a aprins singură. Așadar, pe lângă mărturia din partea pustnicului de la Iordan, a primit și mărturia din partea lui Dumnezeu prin care viitorul sfânt a dobândit încredințarea neclintită că se află pe drumul către Dumnezeu. De aici înainte, nici iscodirile derutante ale oamenilor, nici nălucirile și șoaptele insidioase ale demonilor nu-l vor mai putea întoarce din cale.
Despre puterea lui de a săvârși vindecări, Părintele Cleopa ne vorbește la modul general, astfel: „Moșul Gheorghe avea darul de a face minuni, se vindecau oamenii. Pe urmă, pentru că a aflat de viața lui atât de înaltă, un boier din Piatra Neamț […] i-a dat Moșului Gheorghe vreo două-trei camere mari, unde să vină bolnavii […] Și când ajungea acolo […] le zicea: «Drăguță, întâi să primiți un dar». Și le dădea câte o pâine. Și el stătea în genunchi și citea Psaltirea. Și zicea: «Voi numai ascultați, că sunteți bolnavi, nu puteți face nimic». Și se ruga până către ziuă, el nu dormea toată noaptea, punea mâna pe capul lor și se făceau sănătoși”. Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre „harismaticul” Gheorghe Lazăr și cei asemenea lui, spune că această categorie de oameni aleși „[…] practică o slujire de iubire față de toți oamenii […] și adesea primesc darul vindecării”.
Dar cea mai popularizată minune a sa este oprirea trenului în gara Pașcani, pe care o redă Părintele Ioanichie Bălan: „Moșul Gheorghe, voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon căci nu avea bani. Conductorul de bilete, care din întâmplare nu-l cunoștea, i-a zis:
– Moșule, dacă n-ai bilet, la prima stație te dai jos din tren!
Bătrânul rostea în taină Psaltirea. Iar oamenii din tren îl rugau pe conductor să-l lase că este un om cu viață sfântă. Însă la prima stație acela l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe calea ferată zicând:
– Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!
Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Nici o defecțiune. Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul. Nimic. Toți erau uimiți și alarmați. Iar unul din funcționarii gării a zis:
– Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.
Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară”.
Observăm că oamenii evlavioși au pus această minune în legătură cu sfințenia omului lui Dumnezeu, iar el nu și-a făcut din aceasta un prilej de faimă, ci îndată, adresându-se oamenilor uimiți, le-a îndreptat privirea spre a slăvi puterea lui Dumnezeu, rostind înaintea lor un scurt cuvânt de învățătură așa cum am văzut într-un alt capitol.
Altădată, niște evrei au fost convertiți la creștinism și au primit botezul în urma unei minuni făcute de el. Părintele Ilie Cleopa consemnează această minune: „O evreică tânără nu putea să nască, era prima dată, când trebuia să nască primul copil, și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, că zicea că nu mai poate, moare. Au venit evreii la Moșul Gheorghe (în timp ce acesta era la iarmarocul din Târgu Neamț și rostea oamenilor predică, n.n.):
– Moș Gheorghe, noi suntem evrei.
– Dar, drăguță, ce ai?
– Moare fata noastră. Hai la noi că gata, doctorul a spus că nu mai are ce-i face, moare fata noastră.
– Drăguță, lasă să termin predica!
– Moș Gheorghe, vino acum, chiar acum că moare!
– Nu moare până nu vin eu.
Și au stat până a terminat predica, apoi s-a luat un cârd de evrei după el. Zice:
– Dar vă botezați?
– Toți ne botezăm dacă trăiește fata, că numai pe aceea o avem. Boierul era bogat, om voinic. Când au ajuns acolo, un cârd de evrei pe lângă ea, ea era mai moartă [...]. Dar Moșul Gheorghe când a deschis ușa a strigat:
– Hai, deschide-te cu Dumnezeu și cu Maica Domnului! Tot atunci a și născut. A venit și i-a făcut cruce pe cap și a spus:
– Să fie al lui Hristos! Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. S-au botezat atunci 5-6 familii de evrei în Târgu Neamț”.
Darul profeției, ținut sub mare smerenie
Este cunoscut faptul că mulți dintre cei care au bineplăcut lui Dumnezeu printr-o viață trăită în sfințenie au avut darul înainte-vederii și al profeției. Există mărturii în acest sens și despre Sfântul Gheorghe Pelerinul, relatate tot de Părintele Ioanichie Bălan.
Evdochia Ștefan își aduce aminte de cele auzite de la tatăl său: „În anul 1914, tata măcina la moară și a venit Moșul Gheorghe și a intrat la el și a început a-i zice că va începe război, dar să nu se teamă că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, că tata s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război”.
A doua profeție împlinită este mărturisită de Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec. Ea amintește totodată și de un miraculos și neuitat dar pe care l-a primit de la Dumnezeu prin mijlocirea harismaticului om. Redăm chiar cuvintele ei: „M-am născut într-o familie numeroasă, eram săraci, purtam opinci vechi, rămase de la frații mei mari; mă plângeam tot timpul că-mi este frig la picioare. Când am împlinit șase ani, am mers cu bunica la Mănăstirea Văratec și am văzut un moș care umbla desculț prin zăpadă. Bunica mi-a zis: -
– Uite-l pe Moș Gheorghe Lazăr!
Eu am alergat la dânsul și l-am întrebat:
– Matale nu ți-e frig?
– Nu! A răspuns moșul. Uite, poți să pui mâna pe picioarele mele. Am pus mâna pe picioarele lui și am văzut că erau calde. Din clipa aceea nu mi-a mai fost niciodată frig la picioare.
După câțiva ani l-am întâlnit din nou pe Moșul Gheorghe Lazăr și l-am întrebat ce să fac pentru că părinții mei vreau să mă căsătorească, iar eu doream să vin la mănăstire. El mi-a răspuns:
– Vei mai rătăci câțiva ani în lumea cea deșartă, dar vei sfârși în mănăstire. Eu am ascultat de părinți, m-am căsătorit, iar după câțiva ani soțul meu s-a mutat la cele veșnice, așa că după câțiva ani am venit la Mănăstirea Văratec și așa s-a împlinit cuvântul Moșului Gheorghe Lazăr”.
O altă profeție a lui s-a împlinit odată cu evenimentele petrecute la Mănăstirea Sihăstria către sfârșitul vieții starețului Ioanichie Moroi. În ziua de 30 mai 1941, mănăstirea a ars în întregime și din cauza lipsei chiliilor, o bună parte din părinți și frați au fost risipiți pe la alte mănăstiri și schituri, spre îndurerarea păstorului care privea neputincios la cele petrecute. După aceste întâmplări nefericite a venit alta la fel de grea: Părintele Ioanichie a fost bătut și jefuit de tâlhari, întâmplare după care și-a pierdut lumina ochiului drept. Atunci și-a adus aminte de cuvintele mult pomenitului Moș Gheorghe, care prin anii 1910-1915 venea pe la Sihăstria și dădea multe sfaturi părinților și fraților. Odată a profețit Părintelui Ioanichie despre aceste multe și grele ispite. „Și acum, când vedea atâtea încercări singur se mângâia zicând: «Bietul Moș Gheorghe, de câți ani nu mi-a prevăzut el aceste ispite!».”
Blândul Gheorghe Lazăr și-a cunoscut dinainte și momentul trecerii la Domnul. „Adesea îl întrebau călugării apropiați și ucenicii:
– Când ai să mori, Moș Gheorghe?
– Ei, drăguță, eu am să mor când s-or tulbura popoarele [...] și la moartea mea va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară (s.n.).
Era în 1916, la Adormirea Maicii Domnului, când România a intrat în război. Atunci când clopotarul Bisericii Sfântul Ioan din Piatra Neamț se urca grăbit să tragă clopotele din turn pentru mobilizare generală, l-a găsit pe pururea pomenitul Moș Gheorghe Lazăr adormit în Domnul sus în chilia sa.”
„O mulțime imensă a participat la înmormântarea sa. Toți simțeau că au pierdut un mare sfânt” (Părintele Dumitru Stăniloae)
La înmormântarea lui s-au adunat peste cincizeci de preoți, ierarhi, stareți, pustnici, călugări, maici și zeci de mii de credincioși. Toți vedeau în el un sfânt al neamului. Pe față avea același zâmbet duhovnicesc ca în toată viața. Fiecare căuta să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit în Domnul, cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale pus alături în sicriu. Era ziua de 18 august 1916.
Osemintele sale au fost dezgropate în vara anului 1934 de Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său. Acesta a vrut să ducă la Mănăstirea Râșca – unde era și stareț – rămășițele pământești ale neuitatului său dascăl. Pentru aceasta a venit cu căruța în Piatra Neamț și, punând cinstitele sale moaște într-un sicriaș, a pornit cu ele la drum. Prin lucrarea lui Dumnezeu, căruța cu osemintele nu a ajuns la Mănăstirea Râșca, ci la Mănăstirea Văratec: caii s-au oprit singuri, apoi au luat-o la galop spre Văratec. Osemintele au fost puse în gropnița (osuarul) mănăstirii, unde se află și astăzi și unde mulți închinători vin să ia binecuvântarea sfântului.
Evlavia oamenilor la Sfântul Gheorghe Pelerinul
Părintele Dumitru Stăniloae arată că oamenii care l-au cunoscut îl cinsteau ca pe un sfânt: „«Moșul Gheorghe» a fost cunoscut și cinstit ca sfânt nu numai în România, ci și la Athos. Și astăzi încă poporul îl consideră ca pe un sfânt al veacului nostru”.
Iar Părintele Ioanichie Bălan, încă de la începutul cărții în care scrie viața omului lui Dumnezeu, spune despre evlavia poporului față de el: „Moșul Gheorghe este considerat de popor ca un adevărat sfânt. Prin viața lui a răscolit inimile multora. Biserica noastră l-ar putea canoniza în orice moment și l-ar putea trece în rândul sfinților naționali”.
Cei mai mulți au exprimat dimensiunea umană a vieții sale și l-au numit îndeobște „Moșul” Gheorghe Lazăr. Dar alți contemporani și posteritatea, deși nu au evitat apelativul „Moșul”, i-au spus și „nebun pentru Hristos” sau „sihastru” (deși a trăit în mjlocul mulțimilor), iar alții l-au numit „ascet” și „călugăr” (deși nu s-a călugărit niciodată).
În 2018, în martie, a avut loc și canonizarea sa – Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților pe cel care toată viața a fugit de orice prilej de mândrie, urmându-L doar pe Hristos. Însă de ani și ani de zile creștinii care ajung la Mănăstirea Văratec se închină cu evlavie la moaștele sfântului, iar maicile din obștea mănăstirii au început de multă vreme să primească mărturii verbale sau scrisori despre binefacerile și minunile pe care Sfântul Gheorghe Pelerinul le dăruiește, prin harul Domnului, celor care-i cer ajutorul. În osuarul unde s-au păstrat moaștele până acum, când au fost mutate în paraclis, era cald și-n timpul geroaselor ierni nemțene – deși nu a existat niciodată o sursă de căldură pusă de mâna omului – și toți cei care coborau scările în osuar simțeau de la intrare un miros puternic și liniștitor de mir.
Sfântul Gheorghe Pelerinul – primul sfânt român din sinaxar care a primit această titulatură la canonizare – este ocrotitorul tuturor celor care-i cer ajutorul. Nu doar al pelerinilor, nu doar al nevoiașilor, nu doar al mirenilor, nu doar al monahilor, nu doar al bolnavilor, nici doar al românilor, ci al tuturor celor care-L caută pe Hristos și care fac din viața lor un drum continuu către Împărăția lui Dumnezeu. Și nu uitați, testamentul sfântului e simplu de împlinit și tare de folos: iubirea de Dumnezeu și de oameni, milostenie și rugăciune. Deschideți în fiecare zi Psaltirea și rugați-vă în psalmi atât cât puteți, ca să vă aflați printre moștenitorii marii bogății de har a Sfântului Gheorghe Pelerinul – slujitorul și prietenul lui Dumnezeu.
Viața Sfântului Gheorghe Pelerinul
Sfântul Gheorghe s-a născut în anul 1846, în Șugag (astăzi în județul Alba) din părinți binecredincioși, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.
Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.
La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soț și tată nu și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie faptele credinței și căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el însuși trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le spunea cu încredere și pace: „Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”. Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur. Și, așa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat, ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de trup. Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l toată viața.
După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim. Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumezeiasca Liturghie și celelalte slujbe. Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor. La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.
Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii. Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalțe. Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iarna. Altădată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.
După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moș Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el. Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de diavoli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.
Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.
Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic, și multe mănăstiri în împrejurimi.
Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul descoperit, vara și iarna. Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit într-o zi. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi. Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă, purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.
Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Iar după ce termina de făcut milostenia trupească, începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.
Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde era icoana Sfintei Ana. Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie, starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.
La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.
Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon, căci nu avea bani. Conductorul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l lase să ajungă la Roman. Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând: „Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul, dar trenul nu pornea. Atunci unul dintre funcționarii gării a zis: „Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.” Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.
O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț. O evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, dar nu au izbutit nimic. Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în timp ce acesta rostea oamenilor predică, și l-au chemat să se roage pentru ea. Când dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat: „Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut, iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus: „Să fie al lui Hristos!” Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu Neamț.
În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război.
Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie. Starețului Ioanichie Moroi i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.
Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești: „O să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară.” Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat, tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamț urca să tragă clopotele. La îngroparea lui s-au aduna mulțimi nenumărate, fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.
După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-un sicriaș, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până astăzi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.
Pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Sf Mc Miron, preotul, Straton și Ciprian
Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Miron
Sfântul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgânului împărat Deciu, fiind ighemon în acea ţară Antipatru. El era de neam cinstit şi bogat, bun la obicei şi având dragoste fierbinte către Dumnezeu şi către oameni; şi era cu toată viaţa plăcut lui Dumnezeu.
Iar în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, intrând Antipatru în biserica creştinească ca să prindă pe creştinii adunaţi şi să-i schingiuiască, Sfântul Miron umplându-se de râvnă, a defăimat pe ighemon cu mustrări şi l-a ocărât. Deci l-au prins, l-au chinuit cumplit şi, spânzurându-l de un lemn, l-au strujit cu unghii de fier şi l-au ars cu foc. Şi fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit foc din cuptor şi a ars 150 de slugi păgâne, care stăteau împrejur. Iar sfântul era păzit cu darul lui Hristos şi binecuvânta pe Dumnezeu, stând viu şi nevătămat în mijlocul cuptorului. Şi se vedeau în văpaie sfinţii îngeri înconjurându-l şi prefacând focul în răcorire.
Apoi, cuptorul stingându-se şi sfântul ieşind din el fără vătămare, îl sileau să se închine idolilor. Şi nesupunându-se el, ighemo-nul a poruncit să-i jupească pielea de pe dânsul în curele, de la umeri până la picioare. Iar mucenicul, rupând o curea de pe sine, a aruncat-o în faţa ighemonului. Deci iarăşi a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mâncare, dar sfântul a rămas nevătămat de ele. Şi văzându-se ighemonul Antipatru ruşinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mânie şi de nebunie şi s-a ucis singur cu mâinile sale, pierind cu sunet şi dându-şi necuratul său suflet diavolilor în iad spre veşnica muncă.
Iar Sfântul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului şi acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfârşit, dându-şi sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Deci, luând cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.
Viaţa Sfântului Mucenic Straton
Sfânul Mucenic Straton a suferit moarte martirică în timpul persecuţiei pornite de împăratul Diocleţian (284-305). El a fost prins propovăduind pe Hristos fapt pentru care a fost închis împreună cu animale sălbatice, însă prin providenţă divină a scăpat fără să păţească nimic. În cele din urmă a suferit moarte martirică prin foc, fiind ars de viu, în oraşul Nicomidia (Asia Mică – astăzi satul Ismid).
Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian
Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dinpărinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vârstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvârşirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau.
Ciprian a învăţat în acel munte înalt mult meşteşug diavolesc, căci ştia felurite năluciri drăceşti; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare şi prea rea lucrare diavolească. Şi a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăceşti împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor.
A văzut acolo pe toţi zeii şi zeiţele păgâne şi felurite năluciri şi vedenii, la care se învăţa câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli şapte slujitori mari care slujeau la cele şapte planete. De la acei jerfitori a învăţat multe taine diavoleşti. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiţei Ira, a învăţat multe meşteşuguri de la slujitorul care era acolo. Şi a petrecut şi în Tauropoli slujind zeiţei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi năluciri, ca aceea ca morţii din morminte să grăiască.
Având douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăţilor şi multe farmece şi vrăjitorii învăţa. La treizeci de ani a mers la caldei şi acolo a învăţat să citească în stele. Şi în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârşit în toată răutatea: vrăjitor şi fermecător, pierzător de suflete, mare prieten şi credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicând: "Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dânsul şi cu aceia care sunt la dânsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea şi înaintea tuturor a zis: "Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtăşania noastră". Şi mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieşirea mea din trup şi cât timp eu am să petrec pe pământ, în toate au să-mi ajute şi mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar când ieşeam de la dânsul a strigat către mine: "Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane" şi, sculându-se, m-a petrecut, încât şi toţi mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toţi boierii lor pe mine mă ascultau, văzând cinstea ce mi se făcea de către dânsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumină chipul acela şi hainele lui erau minunate. Iar când se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi stăteau lângă scaunul lui cu fel de fel de rânduieli ale duhurilor răutăţii, întru mare supunere.
Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunându-mă la toată porunca lui". Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.
Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărând pe oameni şi înşelându-i. În Antiohia a petrecut multă vreme şi a adus pe mulţi oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulţi i-a ucis cu otrăvurile şi cu farmecele, pe copii şi pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia şi pe mulţi i-a învăţat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh, pe alţii să plutească cu luntrea prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape. De toţi păgânii era cinstit şi slăvit ca un mare jertfitor şi preaînţelept slujitor al necuraţilor lor zei şi mulţi alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă şi la izbândirea răutăţilor, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului şi în gurile diavoleşti, fiu al gheenei, părtaş al celor diavoleşti şi al pierzării celei veşnice. Iar Domnul, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate şi pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omeneşti, a vrut ca pe acest om să-l caute şi pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l scoată şi să-l mântuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Şi l-a mântuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:
În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinţi pagâni. Tatăl ei se numea Edesie şi era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârşită, şezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie şi care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos "că S-a născut din curata Fecioară Maria şi, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră şi a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri şi a stat de-a dreapta Tatălui şi împărăţeşte în veci".
Această propovăduire a diaconului a căzut pe pământ bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod şi a dezrădăcina din ea toţi spinii necredinţei. Iustina voia ca mai mult şi mai desăvârşit să înveţe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica ruşine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; şi lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Şi în scurtă vreme şi pe maica ei a făcut-o să creadă şi după aceea şi pe bătrânul ei tată l-a adus la credinţă; el, văzând înţelegerea fiicei sale şi auzind cuvintele ei cele înţelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuţi de mâini omeneşti, cum pot să fie ei dumnezei, neavând nici suflet, nici suflare? Şi o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, şi L-a auzit pe El grăindu-i: "Veniţi la Mine şi vă voi da vouă cerească împărăţie". Apoi, deşteptându-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia şi cu fiica sa la episcopul creştinesc pe care îl chema Optat, rugându-l pe el să-i înveţe credinţa lui Hristos şi să le dea lor Sfântul Botez şi i-a spus lui cuvintele fiicei sale şi îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.
Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor şi, grăindu-le mult despre credinţa în Hristos, a botezat pe Edesie şi pe Cleodonia, femeia sa şi pe fiica lor Iustina şi, împărtăşindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credinţa lui Hristos, văzând episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; şi petrecu în fapte bune şi în frică de Dumnezeu un an şi şase luni şi aşa, în sfânta credinţă, şi-a sfârşit viaţa. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos şi slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie şi în curăţenie, în post şi în mare înfrânare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte neamul omenesc, văzând o viaţă ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune şi a început a o supăra, felurite nevoi şi necazuri pornindu-i împotrivă.
Era atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinţi bogaţi şi slăviţi, vieţuind cu desfătare întru deşertăciunea lumii acesteia. Şi acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergând la biserică şi s-a minunat de frumuseţea ei. Iar diavolul a pus gând rău în inima lui asupra ei şi, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, că întru cunoştinţa şi dragostea ei să vie şi, înşelând-o, să aducă pe mieluşeaua cea curată a lui Hristos întru necurăţia cea gândită de dânsul. Şi pândea calea ei, ori unde avea să meargă fecioară şi, întâmpinând-o, o amăgea cu cuvinte desfrânate, lăudându-i frumuseţea. Apoi, spunându-i cuvinte de fericire şi arătându-şi dragostea sa către dânsa, cu curse înşelătoare şi meşteşugit împletite o urmărea pe ea spre desfrânare. Iar fecioara se întorcea şi fugea de dânsul, înfricoşându-se de el şi nu voia să-i asculte înşelătoarele şi viclenele cuvinte. Şi tânărul, dorind frumuseţile ei cele fecioreşti, a trimis la dânsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soţie. Iar ea a răspuns către dânsul: "Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc şi curăţia mea îmi păstrez. Acela şi sufletul şi trupul meu îmi păzeşte de toată necurăţia".
Un răspuns că acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid şi mai mult a dorit-o, aprinzându-l pe el diavol. Neputând nicidecum să o amăgească, a gândit că s-o răpească; şi adunând spre ajutor tineri fără de rânduiala, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obişnuia fecioară să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întâmpinat-o şi a prins-o, ducând-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătându-l pe el peste gură şi scuipând asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieşit din casele lor şi au alergat ca s-o scoată din mâinile tânărului cel neruşinat ca din gura lupului şi au reuşit să o ia pe mieluşeaua cea fără prihană, pe Sfânta Iustina. Şi au fugit toţi cei nelegiuiţi, iar Aglaid cu ruşine s-a dus la casa sa.
Neştiind ce să mai facă, înmulţindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor şi fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc şi acestuia, spunându-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur şi argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia făgăduindu-i că toată dorinţa lui i-o va îndeplini. "Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta şi te va dori pe tine mai mult decât tu pe ea". Aşa, mângâindu-l, i-a dat bună nădejde.
Luând Ciprian cărţile sale de învăţătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl ştia că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sârguinţă să-i îndeplinească dorinţa şi cu mândrie a zis: "Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăţi, ziduri am surpat, case am despărţit, vărsări de sânge şi ucideri de tată am făcut; învrăjbiri şi mânie mare între fraţi şi între soţi am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăţie; pe călugării cei ce se nevoiau prin munţi şi la multă postire se deprindeau, negândindu-se niciodată la trup, în poftă desfrânării i-am adus şi i-am învăţat să slujească patimilor trupeşti, iar pe alţii, care întru pocăinţă şi întru lepădarea de toate veniseră, iarăşi i-am întors la cele dintâi lucruri rele şi pe mulţi din cei ce petreceau în curăţie, i-am aruncat în desfrânare. Deci, oare nu pot eu că pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Şi ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primeşte această doctorie - şi îi dădu un vas plin - şi dă-o tânărului aceluia ca să stropească locuinţa Iustinei şi vei vedea ce va fi". Acestea zicând, s-a dus, iar Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Şi făcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânării cu săgeţile cele aprinse ale poftei trupeşti, ca să rănească prin desfrânare inimă cea feciorească şi trupul ei şi cu pofta cea necurată să-l aprindă.
Avea obiceiul fecioara aceea că în toate nopţile să-şi facă rugăciunile sale către Domnul. Şi a fost după obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simţit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei şi furtună rea de pofta cea trupească şi aprinderea focului gheenei. Şi a fost acea supărare şi în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioară şi singură de sine se ruşina, simţindu-şi sângele fierbând ca într-o căldare şi se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de nişte necurăţenii, se scârbea. Şi cu bună cunoştinţă fiind Iustina, a înţeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dânsa şi îndată, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune şi a strigăt din adâncul inimii către Hristos, Mirele său, zicând: "Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmaşii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele şi au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău şi m-am veselit şi când mă supără ei pe mine, eu la Tine scap şi nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmaşul meu de mine; căci ştii, Doamne Dumnezeul meu, că eu sunt roaba Ta şi curăţia trupului meu pentru Tine o păzesc şi sufletul meu Ţie ţi l-am încredinţat. Deci, păzeşte pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mâncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruinţa poftei celei rele a trupului meu". Astfel, sfânta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a ruşinat pe vrăjmaşul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dânsa cu ruşine; şi s-a întors odihna în trupul şi în inima Iustinei şi s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat şi fierberea sângelui s-a potolit şi Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântare de biruinţă.
Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reuşit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicând: "Pentru aceasta nu am reuşit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoşat, şi din această cauză nu am putut ca să o biruiesc". Ciprian a chemat un diavol mai cumplit şi l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Şi mergând acesta, a făcut mai multe decât cel dintâi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat şi mai mare nevoinţă a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr şi îşi chinuia trupul său cu înfrânarea şi cu postul, numai pâine şi apă mâncând. Şi aşa, îmblânzindu-şi patimile trupului, a biruit pe diavol şi l-a gonit cu ruşine, iar el, la fel ca şi cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavoleşti şi i-a spus despre slăbiciunea celorlalţi doi diavoli trimişi care nu au putut să covârşească o fecioară şi a cerut de la dânsul ajutor. Iar el a ocărât pe diavolii cei dintii cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiţi în acel lucru şi ca pe cei ce nu ştiau cum să îndulcească desfrânarea în inima fecioarei. Şi i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i că singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.
Ducându-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie şi aşa a intrat la Iustina; şi, şezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeieşti, ca şi cum ar fi vrut să urmeze vieţii şi curăţiei ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viaţă sfântă şi pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: "Mare şi negrăită este plată pentru cei ce vieţuiesc în curăţie, şi mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăţiei îngereşti". Iar diavolul, descoperindu-şi neruşinarea, cu meşteşug a început a o amăgi, zicându-i: "Apoi în ce chip ar putea să fie lumea şi cum s-ar naşte oamenii? De ar fi păzit Eva curăţia, apoi de unde s-ar fi înmulţit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoţirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, şi Sfânta Scriptură o laudă, zicând: "Cinstită este nunta întru toate şi patul nespurcat. Mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoţirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii săi căutând să se înveselească şi să laude pe Dumnezeu?"
Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor şi mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dânsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Şi a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei şi inima şi-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, şi îndată a pierit diavolul, cu mai mare ruşine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit şi la Ciprian, tulburat; şi cunoscând Ciprian că nici acela nu a reuşit nimic, a zis către diavol: "Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruieşti, fiind diavol puternic şi iscusit mai mult ca alţii în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioreşti? Deci, spuneţi-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotriveşte vouă şi cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?" Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deşi nevrând, a mărturisit: "Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul şi ne goneşte departe". Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru ruşine şi se certa cu dânsul, zicându-i: "Dar aşa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruieşte?" Atunci diavolul, vrând să-l mângâie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei şi a mers la Aglaid, că aşa părându-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat îşi va împlini datoria sa şi nu va fi arătată neputinţa lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru ruşine.
Când a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie şi alergând la ea, a cuprins-o şi o săruta, zicând: "Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina". Şi cum a zis tânărul cuvântul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputând nici numele Iustinei să-l rabde, iar tânărul s-a înspăimântat foarte tare şi, alergând la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întâmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dânsul chip de pasăre şi făcându-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei şi voia să se aşeze pe casă. S-a întâmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră şi văzând-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid şi a fugit. Şi a pierit de la Aglaid şi acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre şi puţin a lipsit de a nu muri cazând jos, căci cu mâinile s-a apucat de vârful casei şi, ţinându-se, a rămas spânzurat. De nu ar fi fost coborât de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul şi ar fi murit. Şi aşa, nereuşind nimic, s-a întors tânărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzându-se înfrânt şi s-a hotărât că singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întâi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; şi încă nu se apropia de uşile casei ei, iar nălucirea şi înşelătoarea asemănare cu cea de femeie şi cu cea de pasăre au pierit de la dânsul şi s-a întors ruşinat.
După aceasta, a început Ciprian a face izbândire ruşinii sale, şi a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea şi cu răni îi arunca pe dânşii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o şi pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat şi plângea maică să pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maică să, precum David, zicând: "Nu voi muri, ci vie voi fi, şi voi povesti lucrurile Domnului". Însă nu numai asupra ei şi asupra rudeniilor ei, ci şi asupra cetăţii (Dumnezeu aşa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite şi din pricina ruşinii celei mari. Şi erau răni între dobitoace şi multe boli între oameni. Şi prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepseşte cetatea pentru Iustina, care i se împotriveşte. Adunându-se nu puţini dintre cinstiţii cetăţeni, au mers la Iustina şi cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian şi să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toţi mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toţi îi mângâia, încredinţându-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a şi întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit şi toţi s-au tămăduit de boli şi s-au vindecat de răni.
Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian şi de meşteşugul lui cel vrăjitoresc îşi băteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de ruşinea cea mare şi chiar şi de cei cunoscuţi se ruşina. Apoi, înştiinţându-se bine că semnul crucii şi numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, şi-a venit în fire şi a zis către diavol: "Pierzătorule şi al tuturor înşelătorule, vistierule a toată necurăţia şi înşelăciunea, acum ţi-am cunoscut neputinţa, că dacă de umbra crucii te temi şi de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poţi birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu eşti nimic şi nu poţi nimic şi nu ai putere de izbândire. M-am înşelat eu, ticălosul, ascultându-te pe tine şi crezând în înşelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creştini că să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioşi ca să mă izbăvească şi să se îngrijească pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaş al adevărului şi potrivnic şi urîtor a toată lumea!"
Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă şi, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătându-l. Şi nu avea Ciprian ajutor de la nimeni şi nu ştia cum să-şi ajute lui şi să se izbăvească din cumplitele mâini diavoleşti şi, încă fiind viu, şi-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească şi a zis: "Dumnezeul Iustinei, ajută-mi şi mie!" Apoi, ridicându-şi mâna, şi-a făcut semnul crucii şi îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul. Iar el, răcorindu-se şi căpătând îndrăzneală şi chemând numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii şi în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărându-l şi blestemându-l. Diavolul stătea departe de dânsul şi nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii şi pentru numele lui Hristos, care îl înfricoşau şi îl îngrozeau, zicându-i: "Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!" Şi, mâniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu şi s-a dus.
Ciprian, luând toate cărţile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creştin, şi, căzând la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el şi să-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, ştiindu-l pe el mare vrăjitor şi tuturor înfricoşat, socotea că a venit la dânsul cu înşelăciune şi îl îndepărta, zicându-i: "Multe rele faci între pagini şi să nu faci acestea şi între creştini, ca să nu pieri degrabă". Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate răutăţile sale şi cărţile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzând episcopul smerenia lui, i-a arătat şi l-a învăţat pe el sfânta credinţă şi i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfântul Botez. Iar cărţile lui le-a ars înaintea tuturor creştinilor cetăţii. Apoi, ducându-se Ciprian cu inima umilită, plângea pentru păcatele sale, presărându-şi cenuşă pe cap şi făcea pocăinţă, strigând către adevăratul Dumnezeu şi Îl ruga pentru curăţirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrând în biserică, asculta cuvântul lui Dumnezeu cu mângâiere şi bucurie, stând între cei credincioşi. Iar când celor chemaţi diaconul le poruncea să iasă afară, zicându-le: "Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!", alţii ieşeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: "Rob al lui Hristos sunt, nu mă goni pe mine de aici". Iar diaconul i-a zis lui: "De vreme ce încă nedesăvârşit eşti întru Sfântul Botez, pentru aceasta eşti dator să ieşi". Iar el a răspuns: "Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol şi pe fecioara Iustina curată a păzit-o şi m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică până ce voi fi creştin desăvârşit". Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului şi episcopul, cunoscându-i osârdia lui şi căldura inimii pentru credinţa în Hristos, l-a chemat la sine şi neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta Sfânta Iustina mare mulţumire a înălţat către Dumnezeu şi multe milostenii a dat săracilor şi prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeţ în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon şi în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-şi obiceiul, din zi în zi mai strâmtă îşi făcea calea vieţii, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte şi a mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop şi în acea dregătorie a arătat o viaţă asemănătoare cu cea a multor sfinţi mari şi bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioară a făcut-o diaconiţă şi i-a încredinţat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareţă asupra acelor fecioare creştine. Şi mult norod păgân, prin chipul şi prin învăţătura sa, de la închinarea de idoli întorcându-i, i-a câştigat şi i-a unit cu Biserica lui Hristos. Şi se împuţina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulţea.
Văzând diavolul o viaţă ca aceasta a lui Ciprian şi sârguinţă să pentru credinţa lui Hristos şi pentru mântuirea sufletelor omeneşti, scrâşnea din dinţi împotriva lui. Şi a îndemnat pe pagâni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpânitorilor părţilor din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat şi mult norod dintre aceştia a întors la adevărata credinţă, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăveşte. Adunându-se necredincioşii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpânea atunci în părţile acelea şi au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini: precum că şi idolilor şi împăratului şi tuturor stăpânitorilor potrivnici sunt şi tulbură poporul, ameţindu-l şi ducându-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Şi pe stăpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian şi Iustina, cu moarte să fie pedepsiţi. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinşi şi Ciprian şi Iustina şi în temniţă să-i arunce. Şi mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca să-i judece.
Acolo, şezând la judecată, i-au adus de faţă pe legaţii lui Hristos, pe Ciprian şi pe Iustina, şi judecătorul a zis către Ciprian: "Pentru ce ţi-ai schimbat slava ta cea dintâi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei şi pe mulţi oameni la dânşii aducând?" Iar Sfântul Ciprian i le-a spus lui toate pe rând, aşa cum a cunoscut neputinţa şi înşelăciunea diavolească şi a cunoscut puterea lui Hristos, de care toţi diavolii se tem şi se cutremură şi de semnul cinstitei cruci se sting; şi şi-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui şi neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat şi să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfânta Iustina s-o bată peste gură şi peste ochi. Şi au fost chinuiţi multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos şi răbdau toate chinurile cu mulţumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniţă; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.
După ce n-a reuşit să-i întoarcă de la credinţa lor, judecătorul a poruncit să fie aruncaţi într-o găleată cu apă fiartă; şi căldarea aceea, deşi fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dânşii şi, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzând aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: "Şi eu aşijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra şi pe vrăjitorii aceştia îi voi ruşina". Când acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzând acest lucru, s-a înfricoşat şi, nemaivrând să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia şi i-a scris despre toate cele făcute de dânşii. Iar împăratul i-a judecat şi i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie.
După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorâţi, şi-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoşeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, şi-a plecat capul sub sabie şi la Mirele său Hristos s-a dus.
Văzând moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dânşii, şi, aprinzându-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lângă Sfântul Ciprian, sărutându-l şi mărturisindu-se pe sine creştin. Îndată alături de Ciprian şi Teoctist a fost osândit la moarte prin tăiere. Şi aşa fiind omorâţi ei, şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.
Trupurile lor au zăcut şase zile neîngropate şi fiind acolo nişte străini le-au luat în taină şi le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinţilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina şi Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul şi bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu