MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 19 AUGUST 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
Păgânul Maximian împărăţind peste stăpânirea Romei şi prigonind pretutindeni pe creştini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei şi prea fierbinte slujitor idolilor, suflând cu îngrozire şi cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpânirea de la împărat peste toată Siria şi luase poruncă să chinuiască şi să ucidă pe toţi creştinii, având încredinţaţi mulţi tribuni cu oaste romană. Sub stăpânirea aceluia, între alţi tribuni era şi Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început şi-a păzit în taină credinţa cea sfântă în Hristos - până la o vreme - după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deşi era încă nebotezat, însă avea credinţă tare şi dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, şi-I slujea Lui ziua şi noaptea în rugăciuni şi în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osârdie. Şi i-a dat Dumnezeu mare putere şi biruinţă în războaie, şi nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia şi cu bărbăţia în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, şi era slăvit şi cinstit între ostaşi mai mult decât ceilalţi conducători de cete.
Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părţi, ridicând război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perşilor, şi, aducându-şi aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine şi i-a încredinţat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat - adică să fie mai mare peste ostaşii cei mai mari -, şi poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmaşilor celor ce năvăliseră şi să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăţia şi vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înştiinţat; dar şi împăratul însuşi ştie bine de aceea. Pentru aceasta eşti cinstit cu cinstea aceasta; deci ţie îţi încredinţez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea şi să fii voievod în locul meu şi să te sârguieşti să înmulţeşti şi mai mult slava pe care o ai".
Iar Sfântul Andrei, ostaşul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmaşilor, şi-a ales pentru război puţini ostaşi din multa oaste romană - asemănându-se lui Ghedeon cel de demult - ştiind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voieşte, nici în pulpele bărbaţilor binevoieşte; ci în cei ce se tem de El bine voieşte, şi în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.
Deci Andrei şi-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, şi a ieşit împotriva vrăjmaşilor. Şi văzând el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, îşi întărea ostaşii săi să se lupte vitejeşte şi să nu se teamă de ostaşii cei mulţi ai perşilor, ei fiind puţini. Şi le-a pus înainte cunoştinţa Unuia Dumnezeu cel Atotputernic şi înfricoşat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostaşi nu era creştin, ci toţi erau închinători la idoli. El a zis către dânşii: „O, fraţilor şi prietenilor, acum să cunoaşteţi că zeii păgânilor sunt diavoli, şi nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioşi, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc şi Care a făcut cerul şi pământul. Acela pe toate le poate şi tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie şi goneşte pe cei potrivnici dinaintea feţei lor. Iată, precum vedeţi, ostile vrăjmaşilor sunt fără număr împotriva noastră, şi prin mulţimea lor sunt mai puternici decât noi; dar dacă veţi scuipa pe zeii voştri cei deşerţi şi veţi chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veţi vedea pe vrăjmaşi stingându-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful".
Grăind el aceasta, toţi ostaşii care erau cu dânsul au crezut cuvintele lui, şi, chemând spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; şi, făcând tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credinţa şi rugăciunile Sfântului Andrei, tulburând cu frica cetele persieneşti, care întorcându-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perşilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruinţa romanilor asupra perşilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmaşii fiind goniţi, ostaşii care erau cu Sfântul Andrei, văzând o biruinţă neaşteptată ca aceea asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul lui Hristos, toţi au crezut în El. Iar Sfântul Andrei, pe cât putea, îi întărea în credinţă, învăţându-i la cunoştinţa căii celei drepte care duce spre mântuire. Şi, întorcându-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.
Dar unul din mai-marii peste oşti cei zavistnici, urând pe Sfântul Andrei pentru o vitejie şi o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunând că stratilatul Andrei cinsteşte pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mânie şi a trimis la dânsul pe nişte bărbaţi din rânduiala ostaşilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dânsul. Şi, înştiinţându-se că într-adevăr aşa este, a trimis la dânsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l şi aducându-i aminte de cruzimea sa asupra creştinilor. Deci i-a grăit prin trimişi: „Ştii bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, şi pe mulţi cu dânsul care urmau credinţei creştineşti, dintre care nici unul n-am cruţat; iar acum tu cu ce sfat şi cu ce nădejde Il proslăveşti ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce? "
Iar sfântul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicând: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decât mă înspăimântă; căci dacă aceia pe care îi pomeneşte el, fiind daţi la cumplite chinuri de dânsul, s-au făcut biruitorii lui şi au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu şi eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dânsul, să mă învrednicesc de împărăţia Lui". Aducându-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mânie şi a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l aducă legat. Şi şezând la judecată, a poruncit Sfântului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voieşte să slujească Dumnezeului său.
Iar sfântul, stând la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor şi a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală şi cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunând că este robul Lui. Şi îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, şi pe acela să-l aşeze pe Andrei, ostaşul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbântat şi scăpărând scântei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ţi se cade ca după atâtea osteneli să te odihneşti pe acest pat".
Iar sfântul mucenic n-a aşteptat până să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcându-şi hainele, s-a suit cu sârguinţă pe patul acela şi culcându-se pe dânsul, s-a întins ca pe un aşternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simţind durere la început; şi se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată şi-a lăsat puterea şi nu putea vătăma trupul mucenicului. Şi a prins Antioh şi pe alţi bărbaţi din ostaşii lui Andrei, şi, pironindu-le mâinile în patru părţi în chipul Sfintei Cruci pe nişte lemne, îi batjocorea şi îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunând că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii".
Şi iar a întrebat chinuitorul pe Sfântul Andrei dacă acum s-a învăţat prin arderea focului şi vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că doreşte să rabde până la sfârşit, de vreme ce sfârşitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvârşit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfântul Andrei de pe patul de aramă şi pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toţi să-i arunce în temniţă, ca şi cum le-ar da vreme să se gândească şi să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă având un cu totul alt scop, anume ca să înştiinţeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz şi cinstit ca acela, pe Sfântul Andrei şi pe prietenii lui, să-i piardă fără ştirea şi voia împăratului.
Iar împăratul Maximian, luând scrisoarea lui Antioh şi citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaş slăvit ca acela şi pe alţi viteji ca dânsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gâlceava şi tulburare pentru dânşii. Deci, ca să nu se ridice pentru dânşii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături şi din pedepse pe Andrei şi pe tovarăşii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei şi a însoţitorilor lui, mai aşteptând puţină vreme, să scornească cu meşteşugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca şi cum nu pentru credinţă, şi astfel să-i prindă pe câte unul şi să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbaţi întru creştinătate. O poruncă ca aceasta luând Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături şi din temniţă pe Sfântul Andrei şi pe însoţitorii lui şi i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca şi mai înainte.
Iar Sfântul Andrei, ostaşul lui Hristos, înştiinţându-se din dumnezeiască descoperire de acea meşteşugire a păgânilor şi tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toţi ostaşii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăţi, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dânşii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarăşii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci şi trei. Iar după puţină vreme, Antioh, înştiinţându-se despre plecarea lui Andrei cu tovarăşii săi în părţile Ciliciei, s-a umplut de multă mânie şi iuţime şi, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicând: „Ştiu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărăteşti. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci şi pe mulţi din ostaşi i-a adus la aceeaşi nebunie, ca să nu se supună împărăteştilor porunci şi a fugit cu însoţitorii săi - după cum auzim - în părţile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el şi pe toţi cei cu dânsul şi să-i trimiţi legaţi la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideţi pe dânşii cu ostaşi înarmaţi".
Ighemonul Seleuc, luând o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei şi despre tovarăşii şi următorii lui; şi, înştiinţându-se că este în Tars, s-a sculat şi a mers cu oastea acolo. Iar Sfântul Andrei, văzând cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru şi pe un altul, care se întâmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întârziere să le dea lor Sfântul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfântul Andrei şi pe însoţitorii lui. Iar după primirea Sfântului Botez, Sfântul Andrei cu tovarăşii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă...
Iar Seleuc mergând în Tars cu ostaşii săi înarmaţi ca la război şi negăsind pe Andrei şi pe tovarăşii săi, s-a tulburat şi, de mânie, s-a schimbat la faţă. Apoi, umplându-se de mai multă mânie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinţii de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutând să-i ucidă. Şi trecând sfinţii prin muntele acela şi prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strâmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfântul Andrei cu tovarăşii săi, aşteptând pe ucigaşii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfântului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfârşească ei.
Deci Sfântul Andrei a grăit către dânşii: „O, prietenii, tovarăşii şi copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mântuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet şi cu bărbăţie, precum ne-a poruncit nouă Domnul, şi mâinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulţumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom câştiga parte cu toţi sfinţii care au pătimit pentru dânsul. Deci să ne rugăm către Dânsul, precum s-a rugat şi Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, când era ucis de iudei cu pietre şi zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mâinile Tale".
Astfel grăind Sfântul Andrei către tovarăşii săi, a stat în mijlocul lor şi, înălţându-şi mâinile şi ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicând: „Doamne, Doamne cel mare şi Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului şi nevrednicului robului Tău şi a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfânta credinţă cea întru Tine, primeşte în pace sufletele noastre şi le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălaşurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpâne, şi pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlineşti toate cererile lor cele către mântuire, şi în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sânge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire şi izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutăţile şi să le dai lor sănătate sufletească şi trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfânt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh".
Astfel rugându-se lui Dumnezeu Sfântul Andrei şi cei împreună cu dânsul, a venit şi Seleuc cu ostaşii, care, scoţându-şi săbiile şi scrâşnind din dinţi, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinţii ostaşi ai lui Hristos, deşi puteau ca în acel loc, care era foarte strâmt, să se apere de mâinile ucigaşilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmând Domnului lor, ca nişte mieluşei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigaşilor lor şi, plecându-şi genunchii, şi-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toţi. Deci sângele sfinţilor s-a vărsat ca apa şi curgea din locul acela ca pârâul; iar sufletele lor au intrat cu dănţuire întru bucuria Domnului lor. Sfinţii au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sângele cel mucenicesc, îndată a izvorât un izvor de ape vii şi dătătoare de tămăduiri.
Iar când aceşti sfinţi au fost ucişi, episcopii cei mai sus pomeniţi, Petru al Tarsului Ciliciei şi Non al cetăţii Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceştia cu clericii le-au urmat de departe, vrând ca să le vadă sfârşitul lor. Deci Seleuc cu ostaşii săi, după uciderea sfinţilor mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceştile trupuri, au plâns peste ele şi, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Şi au văzut şi izvorul ce ieşise acolo, după rugăciunea mucenicilor, şi, bând dintr-însul, s-au încredinţat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat şi, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.
Iar după îngroparea sfinţilor, episcopul Petru cu toţi cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Şi înştiinţându-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducându-şi neputincioşii; deci, bând apă şi spălându-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfântului Andrei răbdătorul de chinuri, şi cu ale sfinţilor mucenici ce au pătimit împreună cu el, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, li se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Slăvitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina şi, fiind desăvârşit şi la viaţă şi la cuvânt, a fost făcut învăţător al dreptei credinţe. Deci, fiind prins şi stând de faţă la Gaza înaintea lui Urban, a spus că este din partea creştinilor. Atunci a fost bătut rău şi chinuit în tot felul şi, nicidecum întorcându-se, a fost băgat în foc, unde şi-a primit sfârşitul. Şi în aceeaşi cetate, Agapie şi Tecla Vizianca ţinându-se de credinţa lui Hristos, au fost daţi la fiare şi şi-au luat prin ele cununa muceniciei.
Aceşti sfinţi mucenici, multpătimitori, au fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305); Agapie era din cetatea Gazei, Timolau din Pontul Euxinului, cei doi Dionisie din Tripoli - Fenicia, Romil din Diospole, unde era ipodiacon la biserică, iar Plisie şi cei doi Alexandri erau din Egipt. Şi au pătimit în Cezareea Palestinei, de la ighemonul Urban, întru al doilea an al prigonirii de atunci.
Dându-se păgâna poruncă împărătească prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii să fie siliţi la închinarea la idoli şi la necuratele lor jertfe, atunci, săvârşindu-se un oarecare praznic de Dumnezeu urât în cetatea Cezareei şi popor fără număr adunându-se din satele cele de prinprejur, s-a pregătit priveliştea la care creştinii cei ţinuţi în legături aveau să fie munciţi. Tot poporul elinesc cel fără de număr s-a adunat la acea privelişte, unde mai întâi Sfântul Mucenic Timotei - care se prăznuieşte în nouăsprezece zile ale lunii august -, a fost ars, după multe munci.
După aceea, Sfinţii Mucenici Agapie şi Tecla au fost daţi spre mâncare fiarelor. Însă nu acest Agapie, care acum se cinsteşte, ci altul cu acelaşi nume, care a pătimit mai înainte de acesta, împreună cu Sfânta Tecla şi cu cel mai sus amintit, cu Sfântul Mucenic Timotei, care se pomeneşte în august. O privelişte ca aceasta plină de sânge săvârşindu-se, aceşti şase tineri viteji, creştini cu credinţa, care acum se cinstesc, adică mucenicii: Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi un Dionisie, aprinzându-se cu râvnă după Hristos şi-au legat singuri mâinile înapoi, în semn că fără teamă doresc să pătimească pentru Hristos şi sunt gata să se dea ori în foc, ori la mâncarea fiarelor pentru dragostea lui Hristos.
Apoi degrabă alergând în mijlocul priveliştei, înaintea ighemonului Urban cu mare glas au strigat: "Suntem creştini!"
Ighemonul, văzându-i tineri cu trupul, nu voia să-i piardă îndată. Ci, mai întâi i-a sfătuit mult cu amăgiri ca să se închine idolilor şi să nu se piardă singuri, fiind într-o frumuseţe ca aceea a tinereţii. După aceea, a poruncit să-i arunce în temniţă. După câteva zile s-a scris în numărul legaţilor lui Hristos, Sfântul Agapie, bărbat cinstit între creştini şi slăvit pentru nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri. Căci mai înainte de multe ori arătase mare îndrăznire întru mărturisirea numelui lui Hristos şi suferise multe munci. Într-acea vreme iarăşi fiind prins, împreună cu sluga lui, Dionisie Egipteanul, s-a aruncat lângă cei şase tineri, făcându-se opt la număr. De multe ori ispitindu-i şi în multe feluri muncindu-i, deoarece nu s-au lepădat de Hristos şi toate muncile le-au răbdat cu vitejie, au fost osândiţi la tăiere.
Şi toţi în această zi şi-au pus capetele pentru Capul Bisericii, Hristos Domnul, în ale Cărui mâini şi-au dat sfintele lor suflete; şi au luat de la El cununile biruinţei, în Biserica ce se bucură în ceruri.
Viaţa Sfintei Mari Mucenițe, întocmai cu apostolii, Tecla
Poți asculta aici viaţa Sfintei Mari Mucenițe, întocmai cu apostolii, Tecla.
Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propoveduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: "Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat" (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: "Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut... Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăz-neală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor" (Fapte 14,1,3).
În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintii ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. Iar Pavel, povăţuindu-se de Dumnezeu, a întins cuvânt pentru feciorie şi curăţenie, spunând că fecioara care îşi păzeşte fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu îngerii şi este mireasă a lui Hristos, iar Hristos îi este Mire, ducând-o pe ea în cămara cea cerească. Grăind Pavel mult de aceasta, a deşteptat pe Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-şi lase logodnicul ei şi toate dulceţile lumii acesteia, şi să slujească lui Hristos în curăţie feciorească până la sfârşitul vieţii ei. Aşa, înţeleapta fecioară, prin curăţia sa, s-a făcut mireasa cerescului Mire cel curat şi s-a însoţit cu El prin osârdnica dragoste, cu care s-a aprins înăuntru cu foc de la Serafimi şi prin dorirea nestricăciosului său Mire se topea ca ceară, încât s-au împlinit întru dânsa cuvintele proorocului împărat David: "Făcutu-s-a inima mea ca ceară ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu" (Psalm 21,15). Şi a şezut lingă Pavel, ascultând cuvântul lui trei zile şi trei nopţi, ca şi cum se uitase pe sine, pentru că nu s-a dus nici la mâncare, nici la băutură, nici la odihnă, ci a stăruit ca şi oarecând Maria, ceea ce şedea lângă picioarele lui Iisus, întemeindu-şi toată mintea în Dumnezeu.
Cu singur cuvântul Lui se hrănea, cum spune Mântuitorul: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4). Iar Teoclia, înştiinţându-se de fiica sa Tecla că a crezut în Hristos şi se îndeletniceşte la auzirea cuvântului lui Dumnezeu, mergând, cu mânie a luat-o cu silă de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfinţii Apostoli propovăduitori i-a ocărit şi defăimîndu-i pe ei, trăgea cu de-a sila pe fiica sa, iar mai ales pe mieluşeaua lui Hristos de la turma Lui cea aleasă. Apoi, chemând pe Famir, logodnicul ei, i-a zis lui: "De ce nu te îngrijeşti de mireasă ta căci s-a sălbăticit, că iată s-a amăgit de străinii aceia fermecători, care cu felurite cuvinte înşală pe oamenii cei nebuni, că şezând lângă dânşii de trei zile şi-a uitat de casa ei?".
Atunci Famir a început a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind către dânsa cu dragoste; iar ea îşi întorcea faţa despre dânsul şi nu voia nu numai să vorbească ceva cu el, dar nici să se uite la dânsul, pentru că purta în inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decât fiii omeneşti, şi spre acesta privind cu ochii cei sufleteşti, în minte vorbea cu dânsul. Iar acel logodnic stricăcios şi vremelnic al ei s-a urât desăvârşit de ea, care, văzându-se pe sine lepădat şi neiubit de Tecla, plângea. Atunci mama ei, mâniindu-se, a apucat-o şi a început a o bate, trăgând-o de împletiturile părului şi cu picioarele călcând-o. Apoi a încuiat-o în cămară şi o chinuia cu foame; însă plecându-se spre dragoste, de căldura cea de maică biruindu-se, plângea pentru dânsa. Apoi îmbrăţişând-o şi sărutând-o, o rugă pe ea cu lacrimi, să nu se depărteze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam şi de toţi cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masă împreună cu logodnicul; iar ea, întorcându-se despre dânsul, şedea, şi, căutând în jos, tăcea, negustînd nimic, ci numai suspina adeseori din adâncul inimii spre Mirele Ceresc.
Când Famir, momind-o, voi cu silă să o cuprindă şi să o sărute, ea îl scuipă în ochi şi se smuci din mâinile lui şi zbură ca o pasăre din cursă. Iar maică, iarăşi schimbându-se în mânioasă, a început a o bate. Iar Famir, mâhnindu-se, s-a dus la mai marele, jeluindu-se asupra lui Pavel şi i-a zis: "Un străin a intrat în cetate, vrăjind şi ameţind pe oameni şi abătându-i de la cinstirea zeilor, urmând oarecăruia Hristos, pe care evreii L-au răstignit. Acela a ameţit şi pe o fecioară, Tecla, fiind logodită cu mine, care mai întâi foarte mă iubea, iar acum nici nu vrea să se mai uite la mine, ci se îngreţoşează de mine ca de un lepros şi fuge de mine ca de o fiară; aşa a întors-o vrăjitorul acela de la dragostea mea, nu ştiu ce făcându-i ei". Mai marele, chemând pe Pavel, l-a întrebat pe el, de unde este şi ce face aici în cetate. El, după obicei, deschizând apostolească gura sa, a grăit cuvântul lui Dumnezeu, propovâduind numele lui Iisus Hristos.
Deci, mutind mai marele în altă vreme judecată, a poruncit ca, legând pe Pavel, să-l bage în temniţă, până ce va avea vreme ca să-l cerceteze pe el mai cu de-adinsul. Iar Tecla, auzind că a pus în temniţă pe Pavel pentru dânsa, s-a sculat noaptea şi ieşind în taină din casă, a alergat la temniţă, unde, aflând pe străjeri păzind uşa temniţei, a scos de la sine gherdanul şi un ban de aur, şi le-a dat temnicerului ca să-i deschidă uşa şi să-i dea voie să meargă la Pavel. De acest lucru pomeneşte Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: "Ascultă pentru Sfânta Tecla: Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniţei; iar tu nici un ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos". Şi a făcut temnicerul după cererea ei, pentru că s-a bucurat de cel scump gherdan şi de moneda cea de aur şi a dus-o la Sfântul Pavel.
Iar ea, cazând înaintea lui cu lacrimi de bucurie, a sărutat legăturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, văzând-o, s-a spăimântat şi înştiinţându-se de la dânsa de toate cele ce a pătimit pentru curăţenie de la mama şi de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de bărbăţia tinerei fecioare şi i-a sărutat capul, binecuvântând-o şi lăudându-i credinţa ei şi fecioreasca curăţie, numind-o pe dânsa mireasa lui Hristos şi întâia fiică a sa, pe care prin bunăvestire a născut-o. Deci, şezând Tecla cu Pavel că fiica cu tatăl în temniţă, asculta părinteasca lui învăţătură şi pecetluia cuvintele lui în inima ei, ca pe o comoară de mult preţ. Iar el o învăţa pe ea din destul credinţa cea în Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiască şi pază curatei feciorii. Acolo mai desăvârşit a învăţat-o, a întărit-o şi a făcut-o mireasă Fiului lui Dumnezeu, precum de aceasta scrie Sfântul Grigorie de Nissa, zicând: "Acest fel de mir (adică învăţătură) împreună cu crinul cel alb al curăţiei, Pavel a turnat din gura sa oarecând în urechile sfintei fecioare. Adică Tecla era aceasta care, cu picăturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afară l-a omorât şi toate gândurile cele deşarte şi poftele le-a stins". Asemenea şi Sfântul Epifanie scrie: "Tecla a aflat pe Sfântul Pavel, care avea un logodnic frumos, mai de frunte în cetate, prea bogat, prea cinstit şi luminos, de la a căruia logodire Pavel a întors-o şi s-a lepădat acea sfântă fecioară de toate bunătăţile pământeşti, ca să câştige pe cele cereşti".
Căutându-se în casa Teocliei, nu s-a aflat Tecla şi se făcu ţipăt, plângere şi strigare şi căutând mult, mama se tânguia pentru fiică, Famir pentru logodnică, iar slugile pentru stăpâna lor. Şi au alergat slugile în toate părţile, căutând-o, şi întrebând pe uliţe şi prin case şi nu o aflară nicăieri. Iar mai pe urmă s-a înştiinţat că este în temniţă şi, alergând, o aflară pe ea şezând lângă Pavel, fiind legată de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, şi, luând-o pe ea, au scos-o afară. Apoi înştiinţară de acestea pe mai marele cetăţii. Acesta şezând la judecată, a chemat pe Pavel din temniţă, pe care văzându-l poporul adus, strigară către mai marele: "Omul acesta este fermecător, judecătorule, pierde-l pe el!". Mai ales Famir stăruia că Pavel să fie pierdut, jeluindu-se asupra lui că a întors de la dânsul pe logodnica lui.
Deci, chemară şi pe Tecla, către care a zis mai marele: "De ce te îngreţoşezi de logodnicul tău cel atât de frumos şi de bun neam. Pentru ce nu te însoţeşti cu dânsul?". Iar ea privea către Pavel, şi nimic nu răspundea, "ca o mieluşea fără de glas lângă cela ce o tunde". Atunci mama, schimbându-şi obişnuinţa să cea de maică şi uitându-şi firească să dragoste către fiica sa, ca o leoaică cumplită, sau ca o ursoaică mânioasă, a răcnit către judecătorul, zicând: "Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte, aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca văzând toate fecioarele cele ce sunt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor şi a li se împotrivi precum aceasta a mea prea înrăutăţită şi într-adevăr nesupusă. Nu este această fiică mea, nici născută de mine, ci ramură uscată şi blestemată odraslă; deci, arde-o pe aceasta". Şi stăruia mama ca să se ardă fiica ei; iar Famir silea că pierdut să fie Pavel.
Deci, judecătorul, cercetând mult pe Pavel, s-a încredinţat că nu avea vreo vină mai mare, decât că propovâduia pe Hristos, şi nu l-a osândit pe el la moarte, ci, bătându-l, a poruncit să-l alunge afară din cetate, ca să nu sfătuiască şi pe alte fecioare la păzirea fecioriei. Şi izgoniră pe Pavel cu Varnava, precum şi pe Onisifor şi cu fiii lui. Dar şi însuşi Pavel se sârguia să iasă din cetate, nu numai pentru că era izgonit de boier, de Famir şi de Teoclia pentru Tecla, ci pentru că poporul îmbulzindu-se, voia să-l ucidă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. De acest lucru Sfântul Luca aminteşte în Faptele Apostolilor, zicând: "Necredincioşii iudei au ridicat şi au umplut de răutate sufletele neamurilor asupra fraţilor". Şi se împărţi mulţimea cetăţii, unii adică erau cu iudeii, iar alţii cu Apostolii. Şi cum s-a făcut pornirea neamurilor şi a iudeilor cu mai marii lor, ca să-i ocărască şi să-i ucidă cu pietre, apostolii, înştiinţându-se, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbez, iar de acolo în Antiohia. Însă, deocamdată, s-au ascuns câteva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, într-un mormânt lângă calea care merge la Dafne, vrând să ştie despre Tecla ce se va întâmpla cu dânsa.
Postind ei, se rugau pentru dânsa cu tot dinadinsul să o întărească pe ea Domnul şi să facă minunată spre dânsa mila Sa, precum s-a şi făcut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai marele cetăţii ca să se întoarcă cu dragostea ei cea mai dinainte către logodnicul ei. Dar neajungând la nici un sfârşit mulţumitor, în cele din urmă a osândit-o pe Tecla la ardere după pofta mamei ei. Şi dacă aduseră mulţime multă de lemne uscate, fin şi vreascuri, punându-le într-o grămadă mare, au luat slujitorii pe sfânta ca s-o ridice deasupra stogului aceluia. Iar ea, nemaiaşteptând să o ducă ei, singură degrab a mers la acea grămadă de fin, de lemn şi de vreascuri şi făcând semnul Crucii peste acea mare grămadă, s-a suit şi stă deasupra, gata fiind să ardă nu atât de focul cel materialnic, pe cât de văpaia dumnezeieştii iubiri, ca un Fenix. Stând ea acolo, deasupra, privea spre mulţimea de lume adunată aici, şi a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, stând şi poruncindu-i ei să îndrăznească. De aici Sfântul Ciprian alcătuieşte o rugăciune ca aceasta către Dumnezeu, zicând: "Să stai înaintea noastră precum ai stat de faţă în legături lui Pavel, şi în foc, Teclei".
Dacă au pus focul de jos şi au aprins stogul împrejur, împresurând-o pe ea văpaia, se înălţa foarte sus. Atunci, îndată a venit un nor plin de apă şi s-a vărsat ploaie cu grindină mare şi a stins tot focul. Iar mai marele şi tot poporul au fugit la casele lor de vărsarea ploii şi de grosimea grindinei celei mari. Tecla a ieşit nevătămată, că nu s-a atins de dânsa focul. După aceea, nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zăbovit în Iconia, ci s-a dus din cetate ca să caute pe duhovnicescul său părinte Pavel. În cale a întâmpinat pe un tânăr dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergând la cetate să cumpere pâine, pe care, văzându-l, l-a cunoscut şi l-a întrebat: "Unde se află acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?" Iar el a dus-o pe ea la mormântul în care Pavel cu ceilalţi se ascunseseră şi, în post răbdând, se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa.
Pe Tecla toţi văzând-o vie şi sănătoasă, s-au bucurat cu bucurie foarte mare şi ridicându-şi ochii şi mâinile lor spre cer, au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce a păzit întreagă pe roaba Sa, şi, punând înainte pâine, se întăriră. De acolo, sculându-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra şi prin Derbe, binevestind Evanghelia şi tămăduind pe cei neputincioşi. Şi le-a urmat lor şi Tecla până la Antiohia, unde, intrând ei în cetate, s-a întâmplat că un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, văzând pe sfânta fecioară Tecla şi de frumuseţile ei cele mari minunându-se, s-a rănit asupra ei cu poftă neiertată. Că fiind tânăr şi cu îndestulare în desfătări petrecând, se tăvălea în necurăţii, precum era obiceiul păgânilor. La început, părându-i-se că ar fi femeia lui Pavel, mai întâi pe Pavel cu mult aur îl silea, ca să nu-l oprească pe el de la dorinţa lui. Apoi, înştiinţându-se că nu-i femeie ci fecioară nemăritată, mai mult s-a aprins de ea, şi voia ca să şi-o ia lui de femeie pentru cele prea mari frumuseţi ale ei.
Deci, a început a momi pe Sfânta Tecla cu cuvinte spre dragostea sa, dar ea fugea de dânsul ca de un leu ce răcneşte, care căuta să înghită podoaba ei cea sufletească. Iar el, cu toate chipurile se îngrijea de dânsa, vrând să o vâneze. Tot acesta, odinioară, întâmpinând pe sfânta în cale, mergând între oameni mulţi şi neputând să mai rabde focul cel de desfrânare care ardea înăuntrul inimii lui, a lepădat ruşinea şi cu sila prinzind-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cât putea, plângând şi zicând: "Nu mă sili pe mine roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepădat şi oare cu tine m-aş învoi?" Acestea zicându-le, se zmucea tare din mâinile lui şi a rupt hainele de pe dânsul şi de ruşine mare l-a umplut pe el. Mâniindu-se Alexandru, încă şi creştină ştiind-o că este, a dus-o la judecată la mai marele. Apoi, întrebând-o de ce se îngreţoşează de nuntă, ea a răspuns: "Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am însoţit prin nunta cea duhovnicească".
Astfel, o silea pe ea mai marele ca să se lepede de Hristos şi să fie femeia unui bărbat. Iar după ce nu s-a supus, a osândit-o să fie dată pradă fiarelor pentru aceste două pricini: Pentru buna-credinţă şi pentru curăţie. "De ce crede în Hristos şi pentru ce se leapădă de nuntă ?" o întrebă acela, fiind ea tânăra şi frumoasă. Însă mai înainte de a fi dată pradă la fiare, că era amânată pentru a doua zi priveliştea aceea, a luat-o pe ea spre pază, în acea noapte în casa sa, oarecare femeie, anume Trifena, a cărei fiică Falconilla murise nu de mult, mai înainte de acea vreme.
Acea Trifena era de neam împărătesc, foarte cinstită, şi a crezut în Hristos după aceea, pe care o pomeneşte apostolul, scriind către Romani: "Închinaţi-vă, zice, Trifenei şi Trifosei". Pe aceste două femei le pomeneşte martirologiul latin, în zece zile ale lui Noiembrie, astfel: "În Iconia Licaoniei sunt sfintele femei Trifena şi Trifosia, care au sporit mult în creştineasca învăţătură, prin propovăduirea Sfântului Pavel şi pilda sfintei Tecla". Deci Trifena, luând la sine pe Tecla, a petrecut cu dânsa toată noaptea aceea în duhovnicească vorbă. Iar a doua zi s-a adunat mulţimea poporului care voia să vadă priveliştea, şi a venit mai marele cu toţi fruntaşii cetăţii şi au scos pe sfânta Tecla ca pe o mieluşa la junghiere şi a stat la locul ei unde era să fie mâncată de fiare.
Iar când au dat drumul fiarelor spre dânsa, toate umblau împrejurul ei şi nici una nu s-a atins de dânsa. Pentru că a încuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecând celor din groapa lui Daniil. Şi toţi cei ce se adunaseră la priveliştea aceea se mirau de această străină vedere, că fiarele îşi schimbaseră iuţimea lor în blândeţe de oi. Atunci unii din mulţime proslăveau pe Dumnezeu cel propoveduit de Tecla, iar alţii huleau, zicând: "Are farmece în hainele ei şi pentru aceea nu se ating de dânsa fiarele". Aceeaşi ziceau şi mai marele cu fruntaşii cetăţii, că este fermecătoare şi a fermecat pe fiare ca să nu o vatăme pe ea. Apoi crezură de cuviinţă ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe şi la mai flămânde fiare. Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la privelişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicându-i: "Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mutată de aici la locul drepţilor". Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe sfânta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dânsa, văzând-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerându-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla.
Sfânta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atât de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încât Falconilla s-a mântuit după moarte. Despre acest lucru mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin, zicând aşa: "Deci, au doar pe Falconilla nu a mântuit-o întâia muceniţă după moarte? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întâia muceniţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întâia muceniţă. Dar gândeşte-te pentru cine era rugăciunea! Nu pentru o pagână şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul?" Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, când istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mântuit după moarte prin rugăciunile Sfântului Grigore Dialogul, adăugând la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicând aşa: "Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta n-a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rânduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpâne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim!". După această vrednică de credinţă mărturie a Sfântului Damaschin ni se încredinţează că Falconilla s-a mântuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintâi muceniţe Tecla.
Petrecând Tecla în casa Trifenei până a doua zi, a poruncit tiranul să nu dea mâncare fiarelor, ca, fiind flămânde, mai de grabă să se pornească a sfâşia pe Tecla. Şi fiind ziua a treia, aduseră pe Sfânta Tecla la privelişte, ca să fie dată spre mâncare fiarelor. În urma ei mergea şi Trifena, plângând că fecioara cea frumoasă şi sfântă, fiind nevinovată, se dă la moarte. Deci, punând-o pe ea la locul cel de privelişte, a poruncit acel fără de ruşine boier să dezbrace pe sfânta, zicând: "Poate în hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mănâncă pe ea fiarele. Dezbrăcaţi dar pe fermecătoarea aceasta şi vom vedea de vă rămânea întreagă". Şi aşa stătea sfânta fecioară în priveliştea a tot poporul goală, avându-şi acoperământ numai singură ruşinea, şi grăind ca David: "Ruşinea feţii mele m-a acoperit". Dând drumul asupra ei fiarelor celor flămânde şi întărâtate, lei şi urşi, care, ieşind din închisorile lor şi văzând pe fecioară stând goală, îşi plecau capetele la pământ şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le era ruşine de goliciunea cea feciorească, şi se întorceau cu feţele lor de la dânsa. Şi era o minunată privelişte: fiarele cunoşteau ruşinea şi îşi întorceau ochii lor despre goliciunea feciorească, iar oamenii cu ochi neruşinaţi priveau la dânsa. Astfel, fiara necuvântătoare era mustrătoare şi judecătoare oamenilor în priveliştea aceea. Că acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit în sine, iar oamenii, înţelegători fiind, în orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Însă ce au sporit? Nimic, pentru că, vrând ca prin golirea cea din privelişte să necinstească pe înţeleapta fecioară, cinste i-au adăugat.
Sfântul Ioan Gură de Aur, pomenind de bine, despre golirea celor două feţe: a femeii lui Pentefri în cămară şi a Teclei în adunarea a tot poporul, zice: "Ce a folosit pe femeia egipteancă cea pătimaşă că s-a dezgolit în cămară? Şi ce a vătămat-o pe întâia muceniţă Tecla, că în privelişte a fost golită? Pentru că Tecla n-a greşit fiind golită, precum a greşit acea egipteancă. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a încununat sfânta. Şi goliciunea acesteia în privelişte s-a încununat, iar aceea în cămara cea încuiată s-a ruşinat".
Deci, stând Sfânta Tecla aşa în privelişte, una din leoaice venind, s-a sculat înaintea ei şi îi lingea picioarele, ca şi cum ar da cinste curăţiei celei fecioreşti. De acest lucru pomeneşte Sfântul Ambrozie, zicând: "Puteai să vezi fiara zăcând jos şi picioarele sfintei lingând şi cu mare glas mărturisind, că pe sfântul trup fecioresc nu poate să-l vatăme. Se închina fiara aceleia ce i se dăduse ei spre mâncare, şi firescul său nărav uitându-şi, se îmbrăca în obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!".
Văzând poporul că fiarele nimic nu vatămă pe sfânta, au strigat cu mare glas: "Mare este Dumnezeul pe care îl propoveduieşte Tecla!". Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu şi a gândit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a săpat o groapă, şi cu felurite jivini umplând-o, a aruncat în ea pe sfânta. Dar Cel ce a încuiat oarecând gurile leilor, Acela limbile cele otrăvite ale şerpilor le-a tâmpit, furia lor a îmblânzit-o şi otrava lor a pierdut-o. Şi a ieşit sfântă de acolo nevătămată, toţi minunându-se şi spăimântându-se de această străină vedere.
Nepricepându-se chinuitorul ce să facă mai mult, a gândit una ca aceasta, cea mai de pe urmă muncă: aducând doi junci puternici, a poruncit să o lege pe Tecla cu un picior de unul şi cu un picior de altul şi cu bolduri înfierbântate să împungă pe junci, ca fugind, să o rupă în două. Dar şi aceasta făcând-o, sfânta s-a aflat întreagă, căci când o legară pe ea cu frânghii tari de juncii aceia şi cu înfocate fiare începură a-i îmboldi, îndată funiile ca nişte fire de păianjeni s-au rupt, iar juncii au fugit şi sfântă a rămas pe loc, neavând nici-o vătămare. Atunci mai marele, mirându-se de cele ce se făceau, a început a cunoaşte dumnezeiasca putere care era cu fecioara aceasta. Şi chemând pe Tecla, i-a zis ei: "Cine eşti tu, şi ce fel de putere este cu tine, că nimeni nu poate să te vatăme pe tine?" Iar ea nimic nu răspundea, decât numai această: "Sunt roabă a Dumnezeului celui viu".
Temându-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce păzea de toată vătămarea pe Tecla, a poruncit să o îmbrace în haine de cinste, şi i-a dat drumul, dându-i o hotărâre ca aceasta: "Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă!". Şi a mers Tecla în casa Trifenei şi s-a făcut bucurie mare în casa aceea pentru eliberarea Teclei care, petrecînd câtăva vreme la Trifena, propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi pe mulţi i-a învăţat acolo să creadă în Hristos. Apoi a dorit să vadă pe Pavel, părintele şi învăţătorul ei, pe care aflându-l, voia să-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicând: "Nimeni nu merge la război cu mireasa!" Luând binecuvântare de la Apostolul, s-a dus în Seleucia şi s-a sălăşluit la un loc pustiu, în oarecare munte aproape de Seleucia, şi acolo vieţuia în post, în rugăciune şi în dumnezeiască gândire, şi făcea minuni multe, tămăduind toate bolile, pentru că înştiinţându-se despre dânsa mulţimea credincioşilor, veneau acolo, aducându-şi neputincioşii lor, pe care îi tămăduia.
Apoi s-a întâmplat oarecând, în acel loc unde petrecea sfânta, că mergea alături un jertfitor păgânesc din Seleucia călare pe cal, care, văzând pe Sfânta Tecla adunându-şi verdeţuri de hrană şi văzând-o pe ea foarte frumoasă la faţă, a poftit-o pe ea cu gând necurat şi, lovindu-şi calul, s-a repezit spre dânsa, vrând să-şi săvârşească pofta lui; iar sfânta, cu puterea lui Dumnezeu întărindu-se, l-a apu-cat pe el şi l-a trântit la pământ, şi atât de tare l-a izbit de pământ, încât trei zile a zăcut mut şi nemişcat. Iar oamenii cei ce treceau pe calea aceea, văzând pe jertfitorul că zăcea ca un mort, nu se pricepeau ce i s-a întâmplat. Apoi, a treia zi s-a făcut ştire de aceasta şi în cetate, de unde mulţime de oameni au mers la dânsul, vrând să vadă întâmplarea şi să-l ia la casa lui. Dar el abia venindu-şi în sine şi că din somn deşteptându-se, a stat pe picioarele sale şi a zis: "Pe o zeiţă oarecare am văzut şi de la aceea am pătimit primejdia aceasta".
Abia a putut să meargă la casa sa, fiind bolnav de lovirea aceea. Apoi chemând un zugrav, i-a poruncit lui să închipuiască pe o scândurica pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar când zugravul a început a o închipui după rânduiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla şi, ca pe o vie închipuire, a dus-o la jertfitorul care, văzând icoana cea cu totul asemenea Sfintei Tecla, a zis: "Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu".
Luând icoană, a sărutat-o şi îndată desăvârşit s-a însănătoşit. Şi sculându-se din pat, păzea cu cinste în casa sa acel chip al Sfintei Tecla. După această a crezut în Hristos cu toată casa sa, prin propovăduirea Sfintei Tecla cea întocmai cu apostolii, care, în acel loc petrecând ani îndestulaţi, pe mulţi i-a povăţuit la calea mântuirii şi multora le-a ajutat în nevoi şi toate neputinţele a tămăduit. Apoi doctorii şi vrăjitorii cei ce erau în Seleucia, văzând că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsându-i pe ei, se duceau la Tecla, cărora acum meşteşugul fiindu-le întru nimic şi lipsindu-se de câştigul de mai înainte sărăciseră, s-au mâhnit foarte mult şi s-au mâniat asupra tămăduitoarei celei bune Tecla, care fără de plată tămăduia pe cei ce veneau la dânsa; şi de mare zavistie şi de mânie fiind porniţi, au rânduit să îndemne asupra ei pe nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Aceştia grăiau între ei zavistnicii zicând: "Fecioara Tecla este curată şi pentru aceea este plăcută marii zeiţe Artemida, care îi ascultă cererile ei şi îi dă putere de tămăduiri neputincioşilor. Iar de va fi spurcată, se va întoarce de la dânsa Artemida şi se va lua de la dânsa puterea cea tămăduitoare şi se va mări iar meşteşugul nostru cel doftoricesc".
Aşa între ei sfătuindu-se, s-au sârguit să găsească pe acei fără de ruşine, la un lucru ca acela, pe care îmbătându-i cu vin, i-au rugat să meargă şi să spurce pe Tecla. Şi le-a dat lor aur mult şi le-a făgăduit să le dea mai mult de ar face Teclei silă, pentru că fiind nebuni şi necredincioşi, nu ştiau aceasta, că Tecla, nu cu puterea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tămăduieşte toată neputinţa şi toată boala. Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătându-se de vin, şi sfătuindu-se cu doctorii şi cu vrăjitorii, au mers la dânsa degrab, aprinşi fiind de poftă, plini de spurcate gânduri şi de scopul cel rău, pe care văzându-i Tecla, i-a întrebat: "Ce vreţi fiilor?" Iar ei au început a grăi cuvinte spurcate.
Deci, auzind acestea Sfânta Tecla şi cunoscând gândul lor cel rău, a fugit din mâinile lor; aceea care oarecând de fiare nu se înfricoşase, fugea acum de acei oameni neruşinaţi. Iar ei, ca vânătorii pe oaie, o izgoneau pe dânsa prin pustie. Când era aproape să o ajungă, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile acelor neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră, care se afla acolo, s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfânta înlăuntrul său.
Astfel i s-a apărat fecioria ei şi mormânt cinstitului ei trup s-a arătat pentru acea piatră, că acolo şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Ea era de nouăzeci de ani, iar acum petrece în viaţa cea nesfârşită, mărind pe dătătorul de viaţă Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh mărit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
De vreme ce în viaţa sfintei acesteia, după întâmplare s-a pomenit Traian Împăratul Romanilor, care după moartea sa s-a mântuit prin rugăciunile Sfântului Grigorie, papă al Romei († 604), socotesc că este de trebuinţă ca şi povestirea cea despre dânsul a Sfântului Ioan Damaschin aici să o pomenim. În cuvântul său de la Sâmbăta lăsatului de carne scrie aşa: "Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, bărbatul, precum îl ştiu toţi, vestit în sfinţenie şi în înţelegere, de care se spune că la Sfânta Liturghie slujea cu dânsul şi dumnezeiescul înger; acesta oarecând, pe o cale pietroasă mergând, a stat cu osârdie la rugăciune tare către iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Îndată a auzit un glas de la Dumnezeu zicând: "Rugăciunea ta am auzit-o şi îi dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai adaugi încă să-mi mai aduci Mie rugăciuni pentru cei necuraţi!".
A.
PLĂCINTE, ANTREURI
Roşii umplute cu ţelină, ardei şi sos tartar
· 4
roşii tari
· 2
ţeline mici
· 5
ardei graşi
· Sare
· Piper
· Pătrunjel
· 1
pahar maioneză de post
· 1
ceapă arpagic
· 1
căţel usturoi
Se scobesc roşiile, se scurg de zeamă şi se presară cu
sare.
Se taie ţelinele ca
tăieţeii; la fel şi ardeii graşi.
Pătrunjelul se toacă
mărunt; la fel ceapa şi usturoiul.
Ceapa şi usturoiul se
trec prin sită şi zeama lor se amestecă cu maioneza de post, apoi cu legumele
şi piperul.
Se umplu roşiile cu
legumele amestecate cu acest sos tartar.
B. SALATE
Salata Carmen
· 1
ţelină mare
· 3
mere potrivite
· 3
andive
· 1
lămâie
· 2
roşii tari
· 300
g maioneză de post (reţete prezentate anterior)
Se taie ţelina în fileuri subţiri, se opăreşte 4 – 5
minute în apă cu sare, se scurge, se aşază pe salatieră şi după ce s-a răcit se
adaugă merele tăiate în feliuţe şi stropite cu zeamă de lămâie, andive tăiate
fileuri şi maioneză de post.
Se amestecă.
Se netezeşte suprafaţa
salatei cu lama unui cuţit şi se acoperă cu un strat de maioneză de post.
Se decorează cu o
coroană de felii rotunde subţiri de mere stropite cu zeamă de lămâie, apoi
roşii curăţate de pieliţă şi tăiate felii rotunde.
În mijlocul salatierei
se pune o măslină mare.
C.
SOSURI
Sos vinegret (repostare)
· 3
linguri ulei
· 1
lingură oţet
· Sare
· Piper
· Pătrunjel
verde
Se amestecă cu furculiţa sau cu telul până când se
emulsionează uleiul, adică devine lăptos.
D. BORŞURI,
SUPE, CREME DE LEGUME
Supă de chimen
• zarzavat obişnuit pentru supă
• 1 lingură chimen
• 1 lingură făină
• 5 linguri ulei
• Crutoane
Se pune la fiert zarzavatul împreună cu chimenul.
Când zarzavaturile sunt fierte, se prăjeşte făina în ulei, se stinge cu 2 ceşti
de zeamă din supă strecurată şi se adaugă în oala cu supă.
Se potriveşte de sare, se adaugă crutoanele şi verdeaţa.
E. MÂNCĂRURI
Imam Baialdi – Reţetă libaneză
Ingrediente:
- 1,5 kg vinete coapte şi lungi.
Umplutura:
- 2 cepe,
- 2 morcovi,
- 1 pătrunjel,
- 1 ţelină,
- 2 ardei graşi,
- 3 linguri varză tocată,
- 3 căpăţâni usturoi.
Sos:
- 1 kg de roşii,
- 200 ml ulei măsline,
- 1 ardei iute,
- sare,
- piper.
Mod de preparare:
Vinetele se pregătesc (se spală,
se scot din coadă) şi se crestează, dar numai de patru ori, şi nu prea
adânc, cât să se ţină un pic vânăta din miez. Se opăresc iute, se presară cu
sare şi se pun între funduri de lemn, presate, să-şi lase zeama amăruie. Se
toacă toată umplutura şi se căleşte în 100 ml ulei de măsline, ca în Levant, unde totul e scump, dar şi gustos.
Usturoiul nu se căleşte, să rămână viu până-n vânătă şi acolo să moară, dar se
taie-n două căţeii, să sufere un pic. Vinetele se pun în tavă şi se îndeasă-n
crestături cu prăjeala asta, cu căţeii de usturoi, cu ceva sare şi piper.
Roşiile se curăţă de pieliţă şi se dau prin sită. Se toarnă undelemnul rămas,
bulion de roşii, ardeiul iute tocat. Se pune tava la cuptor, acoperită, să se
coacă înăbuşit o jumătate de oră, apoi se lasă să scadă pe marginea plitei, să
se îndese toate cele bune în cuvă.
F. DULCIURI
Prăjitură „Ziua şi noaptea”
• 12 linguri ulei;
• 14 linguri zahăr;
• 14 linguri apă;
• 18 linguri făină;
• 2 linguriţe praf de copt;
• 1 vanilie;
• 2 – 3 linguri cacao;
• 1 cană nucă măcinată
Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a
amestecat praf de copt şi vanilie.
La sfârşit se adaugă nuca.
În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.
Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu