MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 21 AUGUST 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 21 August
Sfântul Apostol Tadeu a fost din cetatea Edesa. El era evreu de neam şi cunoştea desăvârşit dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi. Şi s-a suit în Ierusalim la închinăciune în zilele Sfântului Ioan Botezătorul şi s-a minunat auzind propovăduirea lui şi văzând îngereasca lui viaţă, şi a fost botezat de către dânsul. După aceea, văzând pe Domnul nostru Iisus Hristos în trup petrecând cu oamenii şi auzind învăţătura Lui şi văzând minunile Lui, s-a dus după Dânsul şi a fost numărat în ceata celor şaptezeci de apostoli mai mici, despre care se scrie în Evanghelie: Domnul a arătat şi pe alţi şaptezeci şi i-a trimis pe ei câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul, unde voia să meargă.
Iar după pătimirea cea de bunăvoie, după moartea Domnului şi după învierea cea de a treia zi şi înălţarea Lui la ceruri, Sfinţii Apostoli împărţindu-se în toată lumea la propovăduire, Sfântul Tadeu s-a dus la Edesa, trimis fiind de Domnul. Pentru că aşa a făgăduit Domnul lui Avgar, domnul Edesei, mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie, trimiţându-i pe mahramă închipuirea cea ne făcută de mână a Preasfintei Sale feţe şi scriind către dânsul: „Când mă voi înălţa la Tatăl, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei, care te va tămădui desăvârşit de boala care te-a cuprins pe tine şi îţi va da viaţă veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine".
Deci Apostolul Tadeu, mergând în cetatea Edesa, nu s-a arătat îndată stăpânitorului, ci mai întâi a intrat în casa unui evreu cunoscut al său, cu numele Tobie, şi fiind găzduit la dânsul, a început cu minune a face tămăduiri cu puterea lui Hristos, tămăduind toate bolile prin punerea mâinilor şi prin chemarea numelui Domnului. Deci, străbătând vestea despre dânsul prin toată cetatea, au început a aduce la dânsul pe neputincioşii lor şi, văzând tămăduirea lor cea grabnică ce se făcea de apostolul lui Hristos, se minunau foarte. Despre aceasta s-a vestit şi domnului Avgar, cum că un bărbat oarecare, venind de la Ierusalim, face multe minuni cu numele lui Iisus Hristos.
Deci Avgar îndată şi-a adus aminte de scrisoarea lui Hristos, Care-i făgăduia că are să trimită la dânsul pe unul din ucenicii Săi şi s-a gândit în sine, zicând: „Oare nu a venit acela pe care îi făgăduise lui să-l trimită?" Apoi, poruncind să-l cheme pe Tobie, a zis către dânsul: „Aud că în casa ta este un om din Ierusalim, care tămăduieşte toate bolile cu numele lui Iisus". Tobie a zis: „Cu adevărat, stăpâne, oaspetele cel de la mine face multe minuni cu acel nume!" Domnul a zis: „Adu-l aici la mine". Şi ducându-se Tobie la Sfântul Tadeu, i-a zis: „Domnul acestei cetăţi m-a chemat şi mi-a poruncit să te duc la el, ca să-l tămăduieşti de bolile ce l-au cuprins!" Şi a zis Tadeu: „Cu adevărat eu sunt trimis la dânsul". Iar a doua zi au mers amândoi la domnul Avgar, fiind adunaţi acolo toţi boierii şi dregătorii lui.
Şi intrând apostolul cu Tobie pe uşile palatului domnesc, şi domnul uitându-se la dânsul, a văzut faţa lui apostolească strălucind cu lumină şi, înspăimântându-se, s-a sculat degrabă de la locul său şi i s-a închinat până la pământ. Şi s-au mirat toţi cei ce stăteau de faţă, văzând pe domnul că se închină la un străin; pentru că aceia nu vedeau strălucirea cea minunată care ieşea din faţa lui Tadeu. Deci domnul l-a întrebat pe Sfântul Tadeu: „Oare tu eşti ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care mi-a făgăduit prin scrisoare să-mi trimită pe unul din ucenicii Săi, ca să-mi dea sănătate desăvârşită neputinţei mele şi viaţă veşnică, mie şi celor ce sunt cu mine?" Apostolul lui Hristos a răspuns: „De vreme ce ai pus mare nădejde spre Domnul meu Iisus Hristos, de aceea am venit la tine, fiind trimis de Dânsul. Şi dacă credinţa ta către El se va înmulţi mai mult în tine, toate cele dorite de tine vor fi după credinţa ta".
Avgar a zis: „Am crezut atâta într-însul, încât am voit să adun puterea oştii şi să merg asupra iudeilor care L-au răstignit pe El, ca să răzbun asupra lor răutatea aceea şi să-i pierd cu desăvârşire. Dar stăpânirea romană, sub care suntem, m-a oprit". Sfântul Tadeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos n-a avut trebuinţă de ajutorul omenesc în vremea pătimirii Sale de la iudeii cei zavistnici şi răi; căci putea să pună înaintea Sa legiuni de îngeri, dar, împlinind voia Părintelui, a pătimit pentru mântuirea a toată lumea. Iar după împlinirea voii Părintelui Său, S-a suit către Dânsul la ceruri cu slavă şi a şezut de-a dreapta Lui, şi nu are trebuinţă ca cineva să-L răzbune pe El asupra vrăjmaşilor Lui, având El însuşi putere peste toţi, ca să judece viii şi morţii, şi fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui".
Deci vorbind mult despre Hristos Dumnezeu către Avgar şi către cei ce erau cu dânsul, Sfântul Tadeu l-a adus la desăvârşita credinţă şi l-a botezat. Atunci Avgar a câştigat în Sfântul Botez tămăduire de lepra pe care o avea rămasă pe faţa sa după cea dintâi vindecare, căci mai înainte era lepros peste tot trupul, şi când s-a adus la el scrisoarea lui Hristos şi chipul cel nefăcut de mână al Preasfintei feţe a Lui, atunci i-a fost cea dintâi tămăduire, curăţindu-i-se trupul de lepră, rămânând numai o mică parte - cu dumnezeiască rânduială -, pe faţa lui, până la venirea apostolului Tadeu.
Iar cealaltă tămăduire desăvârşită a lui, nu numai cea trupească, dar şi cea sufletească, s-a făcut prin venirea apostolului şi prin Sfântul Botez, când a ieşit din sfânta scăldătoare cu totul întreg şi sănătos. Deci s-a botezat domnul Avgar cu toată casa sa; asemenea s-au botezat şi ceilalţi care văzuseră minunile şi câştigaseră tămăduire de neputinţele lor. Apoi Sfântul Apostol Tadeu a poruncit domnului Avgar să adune pe toţi locuitorii cetăţii şi să asculte cuvântul lui Dumnezeu.
Deci a doua zi s-a adunat tot poporul, iar Tadeu, apostolul lui Hristos, stând pe un loc înalt, a început a le bine vesti pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, toate cele văzute şi nevăzute, cu atotputernica Sa tărie, şi cum Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din cer pe pământ, prin cea negrăită întrupare pentru mântuirea omenească, şi a pătimit de voie, a murit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, şi a pregătit celor buni răsplătire veşnică la ceruri, iar celor răi pedeapsă nesfârşită în iad. Asemenea, le-a spus şi toate celelalte taine ale mântuirii noastre prin cuvinte pe larg. Iar popoarele au crezut cuvintele apostolului, de vreme ce au văzut şi minunile lui, căci vedeau pe domnul lor tămăduit şi pe ceilalţi mulţi; deci au început a slăvi pe Hristos, cerând Sfântul Botez.
Astfel s-a luminat prin botez cetatea Edesa prin sfânta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos; deci s-au zidit biserici şi s-au pus preoţi, prin punerea mâinilor apostolului. Iar domnul Avgar, vrând să mulţumească Sfântului Apostol Tadeu pentru tămăduirea sa, i-a dat lui mult aur, dar sfântul n-a primit, zicând: „Dacă pe ale noastre le-am lăsat, apoi cum să vrem să le primim pe cele străine?"
Deci întărind în Edesa sfânta credinţa şi pe toate rânduindu-le bine, Sfântul Apostol Tadeu s-a dus în Mesopotamia, şi luminând acolo pe mulţi şi zidind multe biserici, străbătea pretutindeni cetăţile Siriei, ostenindu-se cu buna vestire a lui Hristos. Apoi, mergând la Virit, cetatea Feniciei, propovăduind şi botezând pe mulţi, s-a odihnit întru Domnul.
Notă. Să se ştie că acest Sfânt Tadeu este altul decât Sfântul Iuda Tadeu, care s-a numit Levi, unul din cei doisprezece apostoli, a cărui pomenire este în 19 zile ale lunii iunie; dar în Prolog şi în Sinaxar s-a scris în această zi despre Tadeu cel de acum, astfel: „Pomenirea Sfântului Tadeu care s-a numit şi Levi". Dar această numire de Levi nu este a acestui Sfânt Tadeu, ci a celui dintâi, care este din cei doisprezece apostoli, precum scrie la Evanghelistul Matei, în capitolul 20. Acest lucru l-a arătat luminos Nichifor Calist, scriitorul grec de istorii bisericeşti, în a doua sa carte, în capitolul 40, scriind astfel despre aceşti doi cu numele de Tadeu: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea îndoită numire, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacob cel aruncat de pe aripa bisericii, mai întâi a cercetat Iudeia şi Galileea, Samaria şi Idumeea, apoi cetăţile Arabiei şi părţile Siriei şi ale Mesopotamiei, vânându-le cu mreaja Sfintei Evanghelii; iar mai pe urmă a mers în Edesa, cetatea lui Avgar, unde mai înainte celălalt Tadeu - unul din cei şaptezeci - a propovăduit pe Hristos. Acolo, de nu ajungea ceva din slujba celuilalt, a împlinit el bine". Acestea scrie Nichifor despre cei doi cu numele Tadeu, dintre care cel dintâi care este din cei 12 Apostoli, îl numeşte Levi, iar pe celălalt, adică pe acesta ce este din cei 70, numai Tadeu, nu şi Levi. încă şi Sfântul Evanghelist Matei a fost numit Levi, iar de ce s-a făcut aceasta, caută viaţa lui, în 16 zile ale lunii noiembrie.
Sfânta Muceniţă Vasa a trăit în împărăţia lui Maximian, în cetatea Edesa. Ea, însoţindu-se cu un oarecare slujitor idolesc, anume Valerie, a născut cu dânsul trei fii: Teognie, Agapie şi Pist, şi i-a crescut în credinţa creştinească, căci era creştină, fiind învăţată sfânta credinţă în Hristos de la strămoşii săi. Ea fiind pârâtă de bărbatul său, a fost adusă înaintea judecătorului, şi a mărturisit că este creştină; pentru aceasta a fost aruncată în temniţă cu fiii săi. După aceasta, scoţând-o la judecată, au chinuit pe fiii săi înaintea ochilor ei. Intâi pe Teognie l-au spânzurat şi după aceea l-au strujit; după aceea lui Agapie i-au jupuit pielea capului până la piept, dar el tăcea, nezicând nimic; apoi pe al treilea l-au muncit în tot chipul. Iar maica, privind la pătimirea fiilor ei, îi întărea spre nevoinţă şi îi îndemna cu rugăminte.
Toţi aceşti trei prunci, suferind cu bărbăţie muncile pentru Hristos, au fost tăiaţi cu sabia. Deci Sfânta Vasa, maica lor, s-a bucurat că a trimis mai înainte la Hristos pe iubiţii săi fii. Şi iar au pus-o în legăturile temniţei, unde fiind chinuită de foame, a luat hrană din mâna îngerului şi s-a întărit spre cea mai mare pătimire.
După aceasta a fost dusă în Macedonia, din porunca chinuitorului, şi acolo, silind-o la necurata jertfă, nu s-a supus. Drept aceea, mai întâi a fost aruncată în apă, apoi în foc şi după aceea au bătut-o cu pietre; dar din toate acele chinuri a rămas nevătămată. Apoi, aducând-o în capiştea idolească, ea a apucat pe idolul Die, l-a aruncat la pământ şi l-a sfărâmat. După aceea au dat-o spre mâncare fiarelor, dar ele nu s-au atins de dânsa, apoi au aruncat-o în mare, departe de mal ca treizeci de stadii, şi au văzut cei ce priveau la dânsa, cum trei bărbaţi luminoşi, care străluceau mai mult decât soarele, au adus-o în corabie şi au pus-o pe scaun. Iar după opt zile s-a arătat ostaşilor într-o insulă oarecare, care era în Helespont.
Iar dregătorul din Macedonia, cu numele Filip, înştiinţându-se de acest lucru, a scris lui Consularie al Cizicului, din eparhia Helespontului, ca să o prindă. Deci acela, prinzând pe sfânta, a silit-o la jertfa idolească, dar, văzând că nu se pleacă nicidecum, a poruncit să-i lege mâinile înapoi şi, cu bătaie cumplită sfărâmându-i toate mădularele, la sfârşit i-a tăiat cinstitul ei cap. Astfel sfânta şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Mucenic Donat, diaconul; Sfântul Mucenic Romul, preotul; Sfântul Mucenic Silvan, diaconul; Sfântul Mucenic Venust  Sfântul Mucenic Donat, diaconul Acesta era rânduit cu slujirea din diacon, pe care o îndeplinea cu multă râvnă, cu sfinţenie şi cu tărie-sufletească, la biserica din Singidunum, localitate aşezată pe Dunăre, aproape de cetatea Sirmium, unde a fost ucis cu puţin înainte, prin chinuri şi înec, în apele râului Sava, tânărul episcop Irineu. În aceste ţinuturi se porniseră mari prigoane împotriva slujitorilor lui Hristos, din porunca împăratului Diocleţian şi a lui Galeriu, ajutătorul său la conducere. Tânărul şi neînfricatul diacon Donat nu putea să scape de furia conducătorilor păgâni din aceste părţi de lângă marele fluviu, Dunărea, căci nu înceta să mărturisească în tot locul pe Hristos. De aceea, din porunca întâistătătoruiui acestor ţinuturi, Victorian, diaconul Donat a fost prins într-o zi şi aruncat în închisoare. Aici nu a încetat să se roage toată noaptea următoare să li se dea, lui şi tuturor împreună-slujitorilor lui Hristos, curaj şi tărie sufle-tească spre a înfrunta toată urgia duşmanilor păgâni şi să-i sprijine în acele grele încercări, nu pentru susţinerea vieţii lor trecătoare, ci pentru slava şi lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin venirea tuturor neamurilor la ascultarea Evangheliei mântuitoare. A doua zi, în zori, întâistătătorul Victorian l-a chemat pe Donat la el şi căuta să-i zdruncine piatra credinţei sale creştine, ca să sacrifice zeilor mincinoşi ai Imperiului Roman, în slujba căruia el lucra orbeşte. Astfel, l-a întrebat: - „Donate, cine te-a convins să nu mai cinsteşti pe zeii noştri, aşa cum facem noi şi judecătorii noştri?”. La această întrebare, care urmărea să-l arate că nu mai este bun cetăţean roman întrucât părăsise credinţa în zeii oficiali, socotiţi protectori ai imperiului, Donat a răspuns însă cu curajul ce ieşea din întreaga fiinţă înnoită prin Hristos şi-i întărea şi mai mult con-vingerea sa creştină: - „Eu nu pot cinsti pe zeii voştri, surzi şi muţi, închipuiţi prin metale, piatră sau marmură, ci cinstesc pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care este adevăratul şi atotputernicul Dumnezeu”. Auzind această mărturisire clară şi hotărâtă a dreptei-credinţe a smeritului şi curajosului creştin, care sta la judecata sa, întâistătătorul Victorian s-a aprins de mânie şi i-a poruncit: - „Întoarce-te de la această nebunie deşartă!”. Atunci, fiind lovit în cele mai curate gânduri şi convingeri ale sale, dar sporindu-i-se tăria credinţei în adevăratul Dumnezeu, fericitul Donat i-a răspuns prin cuvinte ca de fulger: - „Tu şi judecătorii voştri sunteţi nebuni”, căci desigur era adevărată nebunie ca să nu se vadă deşertăciunea zeilor, închipuirea minţii lor bolnave şi să nu vină şi ei, închinătorii acestora, la cinstirea adevăratului Dumnezeu, Părintele Cel ceresc, îngăduind supuşilor lor să se închine Acestuia. Cuvintele pline de atâta curaj creştin, reîntâlnit la păgâni şi pe care numai un închinător sprijinit pe piatra tare a credinţei adevărate a putut să le glăsuiască, au înfuriat peste măsură pe întâistătătorul Victorian, care s-a aprins de o mânie oarbă şi a poruncit ca diaconul Donat să fie pus în lanţuri. După aceea a hotărât să i se taie capul, pentru că a rezistat cu tărie tuturor încercărilor sale de a-l depărta de Hristos şi de a-l readuce la credinţa păgână. Astfel, la 21 august, anul 304, acest Sfânt Mucenic dintre strămoşii neamului nostru s-a săvârşit în Domnul, prin ascuţişul sabiei, lângă apele adânci ale Dunării, care n-au despărţit, ci au unit întotdeauna pe înaintaşii noştri de acelaşi sânge şi de aceeaşi credinţă (1). Pr. Prof. dr. Vasile Gh. Sibiescu 1. Cum a observat cu atâta competenţă marele istoric al nostru, V. Pârvan, în: Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 499.Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 183-184, Sfântul Mucenic Donat Diaconul. Viața Sf Mc Donat Sfântul Mucenic Donat diaconul a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian. Persecuţiile sângeroase împotriva creştinilor au fost pornite de către împăraţii romani, care considerau creştinismul ca un pericol pentru însăşi existenţa statului roman păgân de atunci. În acele vremuri, în statul roman, religia era strâns legată de viaţa politică şi socială. Cetăţenii romani aveau obligaţia de a cinsti pe zei şi a le aduce jertfe, rigori pe care creştinii nu le îndeplineau. Au fost foarte mulţi împăraţi romani care au declanşat persecuţii sângeroase împotriva creştinilor printre care şi Diocleţian (284-305). În anii 303-304 Diocleţian a dat patru edicte împotriva creştinilor, prin care se prevedea dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea adunărilor creştine, uciderea preoţilor şi chiar a credincioşilor, dacă nu voiau să jertfească zeilor păgâni. Printre pedepsele care se aplicau: bătaia cu vergi sau cu pietre, sfâşierea trupului cu cioburi ascuţite, arderea cu fier înroşit, turnarea de plumb topit pe spate, spânzurarea cu capul în jos, sfărâmarea picioarelor, sugrumarea, înecarea, tăierea capului cu sabia. Diaconul Donatus (Donat) a primit moarte martirică în localitatea Cibalae (Cibales), în apropiere de Sirmium. I s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21 august, anul 304, pentru că a mărturisit că este creştin şi a refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni. Sfântul Mucenic Romul, preotul În acelaşi timp cu Donat, diaconul de la Singidunum, slujea în biserica din vestita cetate Sirmium un preot plin de har duhovnicesc, de iubire jertfelnică şi de tărie în dreapta credinţă, cu numele de Romul. Unit prin sfinţenia vieţii şi curajul convingerii creştine cu amintitul diacon, preotul Romul lupta cu tărie şi fără frică pentru statornicia şi creşterea credinţei celi adevărate şi pentru poporul credincios, care i se încredinţase, ca păstor sufletesc, gata să-şi pună sufletul pentru oile sale duhovniceşti. Căci în acele vremuri se porniseră cu gând de nimicire împotriva închinătorilor lui Hristos cei ce deţineau puterea imperială şi se socoteau obligaţi să apere credinţei deşarte, păgubeşti. Pe acestea nu le mai respectau cei ce veneau la lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi îmbrăţişau prin convingere şi har religia cea nouă şi mântuitoare, pecetluită cu sângele nevinovat al dumnezeiescului învăţător, pe Golgota. După multe lupte şi suferinţe îndurate pentru credinţa lui şi a păstoriţilor săi în Cel răstignit şi înviat, preotul Romul a fost prins şi dus împreună cu alţii la localitatea Cibales, aproape de cetatea Sirmium. Aici i s-a tăiat capul cu sabia, ca şi lui Donat diaconul, suferinţă pe care a îndurat-o cu bucurie sfântă si totală încredinţare în Duhul lui Dumnezeu. Prin vărsarea sângelui său nevinovat, dăruit ca jertfă bine mirositoare lui Dumnezeu, în floarea verstei, Romul preotul s-a învrednicit de harul sfinţeniei şi a primit cununile cereşti. S-a săvârşit în Domnul tot la 21 august, anul 304, fiind cinstit pentru moartea sa mucenicească prin care s-a renăscut pentru viaţa cea adevărată şi veşnică, în ţinutul Sirmium şi mai departe, de închinătorii lui Hristos. Mai târziu, în veacul al VI-lea, sfintele lui moaşte au fost duse în localitatea Concordia, din provincia Friul (1) din Italia nordică, unde s-au bucurat de multă şi adâncă cinstire. Pr. Prof. dr. Vasile Gh. Sibiescu 1. Forum Julii - Forli, în Italia.Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 185, Sfântul Mucenic Romul Preotul. Romul preotul a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian. Persecuţiile sângeroase împotriva creştinilor au fost pornite de către împăraţii romani, care considerau creştinismul ca un pericol pentru însăşi existenţa statului roman păgân de atunci. În acele vremuri, în statul roman, religia era strâns legată de viaţa politică şi socială. Cetăţenii romani aveau obligaţia de a cinsti pe zei şi a le aduce jertfe, rigori pe care creştinii nu le îndeplineau. Au fost foarte mulţi împăraţi romani care au declanşat persecuţii sângeroase împotriva creştinilor printre care şi Diocleţian (284-305). În anii 303-304 Diocleţian a dat patru edicte împotriva creştinilor, prin care se prevedea dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea adunărilor creştine, uciderea preoţilor şi chiar a credincioşilor, dacă nu voiau să jertfească zeilor păgâni. Printre pedepsele care se aplicau: bătaia cu vergi sau cu pietre, sfâşierea trupului cu cioburi ascuţite, arderea cu fier înroşit, turnarea de plumb topit pe spate, spânzurarea cu capul în jos, sfărâmarea picioarelor, sugrumarea, înecarea, tăierea capului cu sabia. Preotul Romulus a primit moarte martirică în localitatea Cibalae (Cibales), în apropiere de Sirmium. I s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21 august, anul 304, pentru că a mărturisit că este creştin şi a refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni. Sfântul Mucenic Silvan, diaconul Încă un Sfânt Mucenic, Silvan, diaconul, cinsteşte prin credinţa şi suferinţele sale pentru Evanghelia lui Hristos pe strămoşii noştri daco-romani de la Dunăre, din care se trăgea şi pentru a căror credinţă curată, mărturisită şi de el, şi-a dat viaţa cea pământească. Silvan slujea lui Dumnezeu, ca diacon, la aceeaşi biserică în care era rânduit Romul, preotul, în cetatea Sirmium. Din neştiinţă se închinase la început la idolii cei fără de glas, ocrotiţi de puterea stăpânitoare. Dumnezeu l-a îndrumat însă pe calea cea dreaptă, care ducea la El, şi atunci a părăsit de îndată, cu dezgust, închinarea cea înşelătoare şi a dispreţuit învăţăturile mincinoase, nimicitoare de suflet ce se propovăduiau de către păgâni în numele zeilor lor neputincioşi. Chemarea lui Dumnezeu i-a pătruns întreaga sa fiinţă. Atunci L-a simţit pe Hristos în inima lui şi a început să I se închine şi să-I slujească cu bucurie sfântă şi cu curaj izbăvitor, întărind prin învăţătură şi prin completă dăruire, ca şi prin exemplul vieţii sale, pe cei de o credinţă cu el. Şi-a sporit şi mai mult lucrul său duhovnicesc spre slava lui Dumnezeu şi binele aproapelui în biserica din Sirmium, unde slujea, cu timp şi fără timp, ca diacon. Cu tăria credinţei celei noi, Silvan dispreţuia păgânătatea, cu învăţăturile ei înşelătoare pe care conducătorii treburilor obşteşti căutau să le impună supuşilor lor prin ameninţări, frica şi cruzime; dar curajosul diacon îi îmbărbăta întotdeauna ca să reziste acestor încercări ce le-ar fi nimicit sufletele lor. Atitudinea sa i-a atras ura şi dorinţa nesocotită de răzbunare a căpeteniilor păgâneşti, căci a fost prins şi dus împreună cu preotul său, Romul, precum şi cu alţi mulţi închinători ortodocşi, la localitatea apropiată, Cibales. Aici a fost supus la multe feluri de chinuri, după care a gustat cu curaj moartea pământească, dar s-a sculat din moarte la viaţă şi a ieşit învingător, căci a ajuns biruitor în viaţa cea veşnică, dobândind prin sângele vărsat prin ascuţişul sabiei cinstea sfinţeniei în locaşurile sfinţilor. Astfel şi-a agonisit viaţa în raiul desfătării, prin suferinţă şi sânge, acest diacon daco-roman de la Sirmium, asemenea atâtor mucenici creştini, la 21 august, anul 304, cinstind neamul din care se trăgea şi pământul pe care l-a stropit cu sângele său cel nevinovat, lângă apa Dunării. Pr. Prof. dr. Vasile Gh. SibiescuSursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 186-187, Sfântul Mucenic Silvan Diaconul . Silvan diaconul a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian. Persecuţiile sângeroase împotriva creştinilor au fost pornite de către împăraţii romani, care considerau creştinismul ca un pericol pentru însăşi existenţa statului roman păgân de atunci. În acele vremuri, în statul roman, religia era strâns legată de viaţa politică şi socială. Cetăţenii romani aveau obligaţia de a cinsti pe zei şi a le aduce jertfe, rigori pe care creştinii nu le îndeplineau. Au fost foarte mulţi împăraţi romani care au declanşat persecuţii sângeroase împotriva creştinilor printre care şi Diocleţian (284-305). În anii 303-304 Diocleţian a dat patru edicte împotriva creştinilor, prin care se prevedea dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea adunărilor creştine, uciderea preoţilor şi chiar a credincioşilor, dacă nu voiau să jertfească zeilor păgâni. Printre pedepsele care se aplicau: bătaia cu vergi sau cu pietre, sfâşierea trupului cu cioburi ascuţite, arderea cu fier înroşit, turnarea de plumb topit pe spate, spânzurarea cu capul în jos, sfărâmarea picioarelor, sugrumarea, înecarea, tăierea capului cu sabia. Silvan diaconul a primit moarte martirică în localitatea Cibalae (Cibales), în apropiere de Sirmium. I s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21 august, anul 304, pentru că a mărturisit că este creştin şi a refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni. Sfântul Mucenic Venust Cu uciderea lui Romul şi Silvan şi a multor altor creştini, la Cibales, nu se săturase cruzimea conducătorilor păgâni şi, atunci, întâistătătorul Victorian a purces la alte măsuri de urmărire şi de pedepsire a închinătorilor, slujitorilor şi mărturisitorilor lui Hristos. Apoi a poruncit ca să fie cercetate aşezările vecine cu cetatea Sirmium, reşedinţa sa, mai ales că el socotea necesare aceste măsuri la Cibales, unde erau mulţi creştini tari în credinţa lor (1). Aici s-a ajuns sa fie prins Venust, frate geamăn al Sfântului Donat, diaconul, de către slugile lui Victorian. Nelegiuitul acesta a poruncit celor ce i-au îndeplinit dorinţa sa nesocotită ca Venust să fie adus în faţa lui. Atunci, privindu-l cu ură şi dispreţ, Victorian i-a zis acestui neînfricoşat închinător al Dumnezeului Celui adevărat: - „Venuste, îţi aminteşti cum am pus sa se taie capul fratelui tău geamăn, Donat? Răzgândeşte-te şi vino şi adu jertfă zeilor noştri pe care şi noi şi împăraţii noştri îi venerăm, ca să nu poruncesc să ţi se facă şi ţie la fel!”. Fără să se înspăimânte de aceste ameninţări şi simţind cum îi sporeşte curajul şi tăria credinţei sale, Venust a răspuns surâzând: - „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, fiindcă eu nu ştiu că există mai mulţi dumnezei, aşa cum spui tu. Insă eu cunosc pe Unul Dumnezeu, viu şi adevărat, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Care este şi întreit şi unul Dumnezeu”. Iată cum Venust, despre care nu ştim că îndeplinea vreo slujire în Biserică, ci numai că era un creştin neclintit în credinţa sa, mărturisea cu convingere nezdruncinată unitatea dumnezeirii şi treimea Ipostaselor, sau a Persoanelor divine, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh (2). Atunci Victorianus a poruncit cu mânie: - „Ce vrei mai mult? Sacrifică zeilor!”. Aceasta ar fi însemnat o lepădare totală a credinţei creştine cu care Venust îşi hrănea sufletul său şi cu care era legat pentru veşnicie. De aceea, adunându-şi toate puterile sufleteşti, ancorate pe credinţa sa nestrămutată în aju-torul lui Hristos, i-a răspuns cu curaj şi cu hotărâre şi gata de a înfrunta suferinţele şi moartea pământească din partea acestui păgân cu multă putere lumească: -„Nu sacrific zeilor tăi neadevăraţi şi plini de putreziciune, ci aduc lui Dumnezeu-Tatăl, Care locuieşte în Ceruri, jertfă de laudă”. Această mărturisire de credinţă a lui Venust, plină de hotărâre şi curaj, care dă sufletelor puterea de a înfrunta toate suferinţele, a umplut de mânie pe păgânul Victorian, lipsit de orice simţire pentru adâncurile sufletelor create de Dumnezeu. Şi astfel a poruncit slujitorilor săi ca să-l prindă pe Venust şi să-l ducă în afara cetăţii Cibales, iar acolo să i se taie capul cu sabia. Cu mult curaj şi încredere desăvârşită în puterea lui Dumnezeu, Venust a păşit pe drumul ce ducea spre ieşirea din cetate, rugându-se neîncetat şi simţind cum sufletul său se înălţa pe încetul de la cele pământeşti către cele cereşti. Iar în această stare de bucurie divină de abia a mai simţit ascuţişul sabiei care i-a retezat capul, făcând să înceteze viaţa lui trecătoare, dar uşurându-i naşterea pentru viaţa cea pururea fiitoare din ceruri. Şi astfel sângele său nevinovat l-a sfinţit şi pe el şi locul pe care s-a scurs şi l-a învrednicit să petreacă în ceata celor la fel ca el din ceruri, care înconjoară Tronul dumnezeiesc şi se bucură de privirea slavei celei veşnice. Ca şi mulţi alţi mucenici creştini Venust a crezut cu tărie că harul cel de sus s-a coborât în lume prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a întemeiat pe pământ împărăţia Sa, adică Sfânta Biserică. Astfel s-a săvîrşit în Domnul Sfântul Venust, tăindu-i-se capul împreună cu alţi închinători şi mărtuirisitori, la 21 august, anul 304, sporind ceata mucenicilor din neamul strămoşilor noştri daco-romani, trăitori pe malurile Dunării. Pr. Prof. dr. Vasile Gh. Sibiescu 1. Cum se vede din Pătimirea Sf. Silvan, în Acta Sanctorum, Mart. III, punctul 2, F. Din Cibales era originar şi preacreştinul (christianissimus) împărat Valentinian, 364-375. 2. Aceasta era o mărturisire clară a dogmei Sfintei Treimi, care avea să se explice definitiv la Sinoadele I Ecumenic (325) şi II Ecumenic (381), împotriva ereziei lui Arie, care va avea aderenţi şi în regiunile dunărene.Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 188-189, Sfântul Mucenic Venust. Viața Sfântului Mucenic Venust |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu