MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 30 AUGUST 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ
RELIGIE ORTODOXĂ 30 August
+) Sf Ier Varlaam, mitropolitul Moldovei; Sf Ier Ioan de la Rașca și Secu, episcopul Romanului; Sf Ier Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului; Duminica a 12-a după Rusalii - Tânărul bogat
Sf Ier Varlaam, mitropolitul Moldovei
Sfantul Mitropolit Varlaam a pastorit Mitropolia Moldovei intre anii 1632-1653, in timpul domnitorilor Alexandru Ilias, Miron Barnovschi, Moise Movila si Vasile Lupu.
Provenind dintr-o familie de razesi, care se numea Motoc, din Borcesti, sat disparut situat langa Targu-Neamf, Mitropolitul Varlaam s-a nascut in jurul anului 1590. Numele sau de botez a fost Vasile.
Din tinerete si-a indreptat pasii spre Schitul Zosim de pe valea paraului Secu, unde a invatat carte si limbile slavona si greaca. Pe aceeasi vatra, Vornicul Nestor Ureche si sotia sa Mitrofana au ctitorit in 1602 Manastirea Secu in care a inceput sa functioneze si o scoala.
Tanarul Vasile Motoc a intrat in obstea noii manastiri, unde a fost calugarit cu numele de Varlaam. Fiind bun povatuitor, a fost numit egumen al manastirii. Cu multa osardie, cuviosul Varlaam s-a adancit in tainele cartilor, traducand Scara (Leastvita) Sfantului Ioan Scararul (1618). Apoi, pentru stradaniile si virtutile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
Ajungand sfetnic de incredere al domnitorului Miron Barnovschi, in anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev si Moscova in vederea cumpararii de icoane pentru manastirile Dragomirna si Barnova si pentru biserica ctitorita de domnitor in Iasi. Savarsind aceasta, Varlaam s-a intors in tara, dar primind vestea mortii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) si pe cea a inlaturarii domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Manastirea Secu.
In anul 1632, in timpul domniei voievodului Alexandru Ilias, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat sa pastoreasca Mitropolia Moldovei in locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele vesnice si a fost inmormantat la Manastirea Bistrita, Neamt.
Noul Mitropolit unea invatatura cu rugaciunea si cuvantul intelept cu fapta cea buna. In timpul pastoririi invatatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnior Vasile Lupu.
Sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640, pe care a instalat-o la Manastirea "Sfintii Trei Ierarhi" din lasi.
Intelept aparator al dreptei credinte si al unitatii Bisericii Ortodoxe in vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat indeaproape de organizarea Sinodului de la lasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului in 1638, pentru a da clerului si credinciosilor ortodocsi o calauza in lupta lor impotriva ratacirilor de la Sfanta Traditie a Bisericii.
Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era pretuit atat in tara, cat si in afara ei. Astfel, pentru evlavia si intelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, intre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.
Ca un pastor bun si harnic, Mitropolitul a tiparit la Iasi mai multe carti de slujba si de aparare a credintei ortodoxe, si anume: Cazania, Cele sapte taine, Raspunsul impotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Nascatoarei de Dumnezeu si altele.
Lucrarea sa intitulata Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) a fost prima carte romaneasca tiparita in Moldova, numarandu-se pana astazi intre cele mai de seama scrieri din istoria vechii culturi romanesti. Ea s-a raspandit in toate provinciile romanesti, dar mai ales in Transilvania, unind in cuget si credinta pe romanii locuind de o parte si de alta a muntilor Carpati.
In timpul pastoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidita frumoasa biserica a Manastirii "Sfintii Trei Ierarhi" din Iasi, ctitoria cea mai de seama a a domnitorului Vasile Lupu. In aceasta biserica, sfintita in anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori si binevestea Evanghelia lui Hristos cu ravna si intelepciune.
In anul 1641, in aceasta biserica, evlaviosul Mitropolit Varlaam a asezat moastele Cuvioasei Parascheva, daruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol, in semn de recunostinta pentru ajutorul oferit de el acesteia, in vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult in randurile credinciosilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva.
Pentru a intari credinta ortodoxa si a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a indemnat pe domnitorul Vasile Lupu sa intemeieze la lasi, in anul 1640, prima scoala de grad inalt din Moldova, dupa modelul Academiei duhovnicesti de la Kiev, infiintata acolo de Sfantul Ierarh Petru Movila.
Noul asezamant de cultura din Moldova, in care se preda in limbile greaca, slavona si romana, se afla in incinta Manastirii "Sfintii Trei Ierarhi" din Iasi, avand la inceput si profesori trimisi de Mitropolitul Petru Movila al Kievului, ca semn ca nu si-a uitat patria sa, Moldova.
Dupa ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc in anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniste si de rugaciune, s-a retras la manastirea sa de metanie, Secu, dupa cum marturiseste cronicarul Miron Costin, Vrednicul Mitropolit a mai trait patru ani, in smerenie, in rugaciune si in vietuire sfanta, stramutandu-se la vesnicele locasuri catre sfarsitul anului 1657. Toate cele agonisite in timpul vietii sale le-a daruit Manastirii Secu.
Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost inmormantat in zidul de miazazi al bisericii Manastirii Secu.
Pentru ravna sa in apararea dreptei credinte, pentru vietuirea sa sfanta si pentru lumina duhovniceasca pe care a daruit-o poporului roman dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, in data de 12 februarie 2007, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a inscris in randul sfintilor din calendar pe invatatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.
Sf Ier Ioan de la Râșca și Secu, episcopul Romanului
Acest vrednic fiu al neamului românesc şi strălucit ierarh al Bisericii Moldovei a trăit în veacul al XVII-lea, fiind contemporan şi prieten apropiat al Mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei. S-a născut în ţinutul Vrancei (pe atunci numit ţinutul Putnei), din neam de răzeşi, din binecredincioşii părinţi Gheorghe şi Anastasia. Din tinereţe a dorit viaţă călugărească. Rudenia sa, Varlaam Moţoc, viitorul mitropolit al Moldovei, îşi petrecea viaţa călugărească în osteneli sfinte la Mănăstirea Secu. Aflând de râvna şi dorinţa tânărului, l-a dus în obştea Mănăstirii Râşca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam. Aici, la Râşca, tânărul vrâncean a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.
În anul 1632, Varlaam ajunge mitropolit al Moldovei, iar după câţiva ani îl mută pe călugărul Ioan de la Mănăstirea Râşca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărţile şi lucrurile pe care mitropolitul le păstra în mănăstirea sa de metanie. Ioan, care vieţuise la Râşca aproximativ 18 ani, nu a uitat niciodată în viaţă mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii şi urmaşii numindu-l „Ioan de Râşca”.
La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nechifor şi Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului – azi Mănăstirea – Sihăstria, şi apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.
În anul 1641, Domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de Mitropolitul Varlaam, înfiinţează în Cetatea Neamţului o mică mănăstire, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae. În Cetate se adăposteau, în vremuri de restrişte, familia domnitorului şi alte familii boiereşti din Moldova. Aici era adăpostit şi tezaurul ţării. De aceea, Mitropolitul Varlaam a aşezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere şi rudenia sa, Ioan „de la Râşca” de la Mănăstirea Secu, smerit călugăr, mare rugător şi postitor.
Ioan a fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamţului până în anul 1665. El a botezat-o, afundat în 1650, pe fiica lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, şi el i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viaţa monahală. În toţi aceşti ani, el a povăţuit cu blândeţe pe străjerii Cetăţii, săvârşind şi pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul Cetăţii, renovat de Vasile Voievod, fie în bisericuţa metocului Cetăţii din satul străjerilor, ctitorită de acelaşi milostiv Domnitor şi care avea patron tot pe Sf. Nicolae. În cele din urmă zile ale Mitropolitului Varlaam, egumenul Ioan din Cetate se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorinţe şi poveţe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a aşezat în mormântul de lângă zidul bisericii.
În anul 1666, Mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a aşezat, pentru un an de zile, egumen la Mănăstirea Secu. Unul dintre vieţuitorii acestei mănăstiri, Arhim. Dionisie Udişteanu, îl descrie pe egumenul Ioan astfel: „… ucenic al Mitropolitului Varlaam, bun cunoscător al limbii slavone, foarte smerit, având o viaţă pilduitoare şi cu realizări mari în activitatea sa”.
În anul 1667, Ioan este ales, hirotonit şi instalat episcop al Huşilor, Episcopie ce purta grijă de credincioşii din Ţara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. Aici, Ioan a păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit şi respectat de ceilalţi ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câţiva ani mitropolit, al Moldovei.
Din anul 1674 şi până la fericita sa mutare la Domnul, în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului, înfiinţată de primii voievozi Muşatini ai Moldovei. Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de arhiepiscop sau chiar de mitropolit al Ţării de Jos. Şi aici, marele ierarh Ioan a dus o viaţă pilduitoare. Un Pateric al sfinţilor din Moldova-România, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel: „Şi tot în anii aceştia şi preasfinţitul arhiepiscop Ioan au îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele şi sfintele sale nevoinţe. El mai întâi din tânără vârstă au îmbrăţişat orânduiala monahicească … şi petrecând viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-au rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăşi întru neîncetate nevoinţi şi întru înalte bunătăţi strălucind minunat! Şi petrecând cu smerenie adâncă, s-au mutat la vecinica odihnă”.
Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puţina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ţinutul său natal. La săvârşirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moţoc din Odobeşti. Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzăreşti, pustiită de slujitorii domneşti ai lui Matei Vodă Basarab şi părăsită de călugări. Episcopul Ioan a găsit de cuviinţă ca la această mănăstire să aşeze pe ucenica sa Teodora de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe. Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea şi liniştea călugăriţelor, ajutându-le totodată, cu cele necesare traiului.
Adânc impresionat de viaţa curată şi alesele nevoinţe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, îl numeşte arhiepiscopul cel sfânt şi minunat.
Înainte de moarte, Ioan a lăsat mitropolitului său puţinele bunuri pe care le avea.
În anul 1685 fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalţi ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire şi l-au aşezat în mormântul de lângă biserica mare a Mănăstirii Secu. Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă şi astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale. Teodora, după ce şi-a condus duhovnicul pe drumul spre veşnicie, s-a retras în singurătate în Munţii Sihlei, urmând pilda vieţii duhovnicescului său părinte. Simţind sfinţenia vieţii şi ajutorul rugăciunilor sale, credincioşii dau cinstire cuvenită Sf. Ioan „de Râşca”, pe care şi noi cinstindu-l, lăudăm pe Dumnezeu Cel minunat întru Sfinţii Săi.
Sfinții Ierarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului
Sfantul Alexandru a fost protopop si horepiscop pe vremea Sfantului Mitrofan, intaiul Patriarh al Constantinopolului, fiind infrumusetat cu toate faptele bune. Cand s-a adunat in Niceea intaiul Sinod a toata lumea, al Sfintilor Parinti, Patriarhul Mitrofan, neputand sa se duca la acel sobor, din pricina batranetilor si slabiciunii trupesti, a trimis pe acest Alexandru, aparator al dreptei credinte. El, sezand in sobor in locul patriarhului sau, s-a luptat mult pentru dreapta credinta impotriva raucredinciosului Arie. Dupa savarsirea Sinodului, Alexandru intorcandu-se din Niceea in Constantinopol, ingerul Domnului s-a aratat fericitului Mitrofan, spunandu-i ca i se apropie sfarsitul si poruncindu-i sa-l lase dupa sine ca patriarh pe Alexandru, zicand: "Dupa zece zile iti vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc sa-l ia, in locul tau, Alexandru, slujitorul tau".
Deci, a venit si dreptcredinciosul imparat, marele Constantin, impreuna cu alti parinti, ca sa cerceteze pe Sfantul Patriarh Mitrofan care era bolnav si zacea pe patul mortii.
Cand l-a intrebat pe cine il va binecuvanta sa primeasca scaunul patriarhiei dupa mutarea sa, Sfantul Mitrofan a raspuns: "Domnul mi-a descoperit ca dupa mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, impreuna slujitorul meu, cel vrednic de adevarata alegere si de darul Duhului Sfant". Asa s-a si intamplat.
Ducandu-se Sfantul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patriarh al Constantinopolului, Alexandru. El a pastorit bine turma cea cuvantatoare a lui Hristos si gonea lupii eretici si elini; pentru ca nu numai cu arienii avea mare lupta, dar si cu filosofii. Unii din acesti filosofi, indraznind, se apropiau de imparat si il certau, ca a lepadat credinta cea veche parinteasca, a lepadat legile romane si grecesti si a primit o credinta si o lege noua, care va fi, nu spre intarire, ci spre risipirea imparatiei. Ei rugau pe imparat sa le porunceasca sa intrebe de credinta pe Alexandru, episcopul lui; deci, imparatul a poruncit sa se faca intrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, desi era neinvatat in filosofia elineasca, insa, fiind plin de Duhul Sfant, nu s-a lepadat de intrebare.
Ducandu-se multi filosofi si voind toti sa se intrebe cu episcopul crestinesc, arhiereul i-a rugat sa aleaga pe unul din ei mai intelept si cuvantator si sa-l puna inaintea sa la intrebare, iar ceilalti sa asculte toti. Sfantul le zicea: "Altminteri nu voi putea eu, un singur om, sa va dovedesc la toti, cand veti striga si va veti galcevi; de aceea voi, filosofii, sa alegeti pe care il stiti ca este mai intelept". Deci, ei au ales unul si l-au pus inaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gatit la ascultare cu luare aminte.
Incepand, Preasfintitul Patriarh Alexandru a zis catre filosof: "In numele Domnului meu Iisus Hristos, iti poruncesc sa taci!" Si indata i s-a legat limba filosofului si a ramas mut, neputand zice nimic.
Vazand aceasta, adunarea filosofilor s-a infricosat si s-a rusinat. Deci, unii din ei au fugit de rusine, iar altii au crezut in Hristos. Filosoful cel amutit, vazand prin amenintare ratacirea sa, iar credinta crestineasca aratandu-i-se a fi dreapta, a cazut la picioarele arhiereului si i s-a dezlegat limba din amutire, si cu mare glas a inceput a slavi pe Hristos si s-a botezat impreuna cu ceilalti prieteni ai sai. Atunci s-a facut bucurie imparatului si tuturor cre-dinciosilor, incat Dumnezeu, Care a daruit atita putere minunata placutului sau, se preamarea de toti.
Dupa aceea, Sfantul Alexandru a omorat cu rugaciunea si pe raucredinciosul Arie, pentru ca, trecand citiva ani de la Sinodul cel dintai a toata lumea si fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amagit cu viclesug pe dreptcredinciosul imparat Constantin, cand l-a intrebat de crede astfel, precum Sfintii Parinti au intarit in Sinodul din Niceea. Iar el, avand in san hartia ereticestii sale credinte, lovea cu dreapta pieptul, zicand: "Asa cred". Ca si cum invoindu-se cu credinta cea intarita in Niceea, iar cu gandul zicea: "Asa cred, precum am scris cu mana mea, si cum am in sanul meu". Jurandu-se inaintea imparatului ca asa crede, si imparatul nestiind un viclesug ca acela, a crezut cuvintele lui cele mestesugite; deci, l-a trimis la Preasfintitul Alexandru, poruncindu-i sa primeasca pe Arie intru impartasirea bisericeasca, ca pe un dreptcredincios.
Ziua de Duminica a fost randuita ca sa intre Arie in biserica spre impartasire. Sfantul Alexandru se lepada a-l primi pe el, ca pe un incepator de eresuri. Fiind simbata spre Duminica, in acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugaciune inaintea sfantului prestol si cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca indata sa-i ia sufletul din trup, ca sa nu vada ziua aceea, in care Arie avea sa se apropie si sa ia impartasirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotarat sa piarda pe Arie de pe pamantul celor vii.
Sfantul rugandu-se astfel lui Dumnezeu, dupa ce s-a facut ziua, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a vazut pe Arie ca venea din palatul imparatesc la biserica cu multa mandrie, inconjurat de boierii imparatesti, care erau de eresul lui si de o multime de oameni inarmati. Apropiindu-se de locul ce se numea "Targul lui Constantin", unde era un stalp de marmura, care avea pe sine coroana imparateasca, a cazut frica asupra lui de constiinta ce-l mustra pe el si de frica i-a venit nevoia cea trupeasca; deci, isi cauta loc ascuns. Din intamplare a aflat o privata a poporului, in care, intrand el, a fost lovit cu o durere cumplita la cele dinauntru si a crapat in doua ca si Iuda, iar matele lui au iesit prin sezut. Astfel a pierit cu ticalosie, lepadandu-si sufletul cu amar!
Vazand cei ce-l asteptau afara ca nu mai iese, au intrat la el si l-au gasit mort in privata, zacand in sange. Atunci indata s-a instiintat toata cetatea de cumplita moarte neasteptata a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rusinat, iar dreptcredinciosii s-au bucurat, ca Hristos, adevaratul Dumnezeu, este biruitorul vrajmasului si hulitorului. Preasfintitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat multumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa si a scapat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul imparat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a intarit mai mult in dreapta credinta, si dogmele Sinodului din Niceea le-a tinut pana la sfarsitul sau.
Astfel a fost primita inaintea lui Dumnezeu rugaciunea cea dreapta a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca si cu o arma ascutita, a omorat pe vrajmasul Domnului. Deci, a facut praznuirea bisericii celei dreptcredincioase. Dupa aceea si Sfantul Grigorie Cuvantatorul lui Dumnezeu, in cuvantul sau catre constantinopolitani, il pomeneste, graind cu laude: "Adevar va zic voua, deoarece sunteti ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh si propovaduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvantul si cu lucrul a gonit ratacirea ereticeasca. Aduceti-va aminte de rugaciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe incepatorul si povatuitorul necurateniei, in locul la care vrednica era limba necurata, ca prin necinste sa se izbandeasca si prin moartea cea necinstita, care cu dreptate l-a ajuns, ca sa se mustre vesnic vatamarea cea purtatoare de moarte ereticeasca, care a pierdut multe suflete".
Acestea le-a grait Sfantul Grigorie spre lauda Sfantului Alexan-dru si spre defaimarea raucredinciosului Arie, aducand aminte de moartea cea necinstita a lui Arie, care s-a intamplat la acel loc necurat, prin rugaciunea Sfantului Alexandru. Caci, precum el a ocarat pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea intocmai puternica cu a Tatalui si de-a pururea fiitoare, tot asa ocara a luat prin moartea cea necinstita, izbandindu-se ocara prin ocara.
Sfantul Alexandru, pastorind Biserica lui Hristos ani indestulati, a ajuns la adanci batraneti; iar cand a fost aproape de sfarsit, oile cele cuvantatoare au inconjurat patul pastorului lor si-l intre-bau: "Parinte, cui ne lasi pe noi, fiii tai? Pe cine vei pune in locul tau, care, mergand pe urmele tale, ar putea sa indrepte bine Biserica?" Iar el, aratand spre cei doi barbati cinstiti, spre preotul Pavel si spre diaconul Macedonie, a zis: "De voiti sa aveti pastor invatator si stralucit prin fapte bune, alegeti-l pe Pavel; iar de voiti sa-l aveti numai frumos la fata si cu podoaba din afara cinstit, atunci alegeti-va pe Macedonie!" Acestea zicandu-le, Preasfintitul Patriarh Alexandru si-a dat sufletul, avand de la nasterea sa nouazeci si opt de ani.
Dupa dansul a luat scaunul patriarhal Sfantul Pavel, intaiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a carui pomenire se cinsteste la 6 noiembrie. Sfantul Ioan care se numea Capadoc - caci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului dupa Timotei cel raucredincios si la sfarsitul imparatiei lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea inalta dregatorie fara sa vrea, si ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decat cu puterea imparateasca; dar nu a avut pace de la raucredinciosul imparat pana la sfarsitul lui, fiind urat si gonit de dansul.
Aceasta i se facea, fiindca imparatul acela tinea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, si potrivnicul Sinodului a toata lumea din Calcedon al Sfintilor Parinti. Ereticul Sevir, urmand lui Dioscor si lui Eutihie, care au fost goniti de la Sinod si dati anatemei, zicea ca o fire este in persoana lui Hristos, cuvantul si trupul s-ar fi amestecat prin intrupare intr-o fire, iar nu dupa cum ne-au invatat Sfintii Parinti sa credem, ca in persoana lui Hristos sant doua firi, precum canta si Biserica; Dumnezeu fiind din fire si cu firea facandu-se om pentru noi, nu in doua fete fiind despartit, ci in doua firi neamestecate fiind cunoscut. Acelasi raucredincios si potrivnic al credintei celei drepte, birfea cum ca dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi patimit pe cruce impreuna cu omenirea lui Hristos, si pentru aceea indraznea de adauga la cantarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, si "Cel ce Te-ai rastignit pentru noi", mantuieste-ne pe noi.
De la acel ticalos Sevir a iesit erezia achefalitilor, adica a celor fara de cap, numindu-se astfel pentru ca n-au voit sa fie sub episcopii dreptcredinciosi, care stapaneau bisericile, dupa cum capul stapaneste celelalte madulare, ci fiecare singur se facea incepator si invatator, dupa mintea cea nebuna a capului lor. Murind episcopii cei raucredinciosi si preotii lor, la dansii nu mai era randuiala botezului dupa obiceiul bisericesc, nici a dumnezeiestii Liturghii, impartasindu-se din agnetul cel de multa vreme pregatit si pazit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunandu-se in ziua Sfintelor Pasti si zdrobind acel agnet in parti mici, atunci fiecare isi alegea orice fel de credinta nedreapta voia, si, luind invataturii socotinta cea adevarata, invatau pe altii dupa mintea lor desarta. Deci multe alte eresuri au rasarit de la dansii, potrivnic unul altuia.
Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria in cartea 18, cap. 45: "Din niste eretici ca aceia era si raucredinciosul imparat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocsii arhierei. Si pe Sfantul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia sa-l izgoneasca; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, ca moartea i-a taiat viata lui". Dar, nu este cu necuviinta a pomeni aici de moartea acelui rau imparat, care a fost astfel: Cu putine zile inainte de pieirea sa, a vazut in vis un om infricosat, sezand pe scaun inalt si intru slava ca un judecator, si multi stand inaintea lui. Judecatorul acela avea in mainile sale o carte, pe care, deschizan-d-o, a gasit scris numele imparatului Anastasie, pe care aratandu-l imparatului, a zis: "Eu voiam sa te las sa traiesti mai mult; dar pentru necredinta ta voi sterge din viata ta paisprezece ani".
Aceasta zicand-o, a sters pe cel scris in carte, iar imparatul, cuprinzandu-se de frica mare, s-a desteptat din somn tremurand si, chemand pe unul din cei mai credinciosi sfetnici ai sai, anume Amantie, care era de un gand cu dansul in toate eresurile si rautatile, i-a spus lui cu mahnire vedenia visului. Amantie, auzind aceasta si inspaimantandu-se, a zis: "In noaptea aceasta am vazut si eu o vedenie infricosata: mi se parea ca stau in fata imparatestii tale fete, ca si cum as sluji, si iata o scroafa mare, alergand, m-a apucat de haina de deasupra si m-a trantit la pamant". Niste visuri infricosate ca acestea spunandu-si unul altuia, s-au inspaimantat si au chemat pe un vrajitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca sa le talcuiasca; iar acel vrajitor le-a spus lor ca degrab vor muri. Deci, nu dupa multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit in palatele imparatesti si a ucis pe imparat, si astfel a pierit acel rau imparat.
Dupa moartea lui Anastasie, a fost ales la imparatie Iustin, barbat dreptcredincios si bun. Iar Amantie si ceilalti oameni rai ca dansul, ajutatori rautatii lui Anastasie si prigonitori ai Bisericii, cu dreapta judecata au fost dati la moarte. Astfel s-a implinit lui Anastasie si lui Amantie vedenia viselor lor. Dupa pieirea acelor vrajmasi ai Bisericii, a luat pace si Biserica lui Hristos si pastorii ei. Atunci si Preasfintitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul imparat Iustin, cel din nou ales, si cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurandu-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cantat in biserica cantari de multumire si praznuire, si degraba chemand pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la numar, si alcatuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, si pe toti cei de un gand cu dansul. Iar Sinodul al patrulea a toata lumea din Calcedon, l-au intarit si l-au preamarit. El a petrecut celelalte zile ale vietii sale intru linistea Bisericii, binepastorind turma cea incredintata lui si placand lui Dumnezeu. Deci, petrecand pe scaun trei ani, s-a dus catre Domnul.
Sfantul Pavel care se cinsteste acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul dupa Nichita, ereticul luptator de icoane, in imparatia lui Leon, fiul lui Copronim.
Despre acest sfant se scrie astfel in viata lui Tarasie: "Pavel era barbat imbunatatit si dreptcredincios, dar fricos; caci, vazand marea chinuire pentru sfintele icoane, care se facea de raucredinciosul imparat multora din cei dreptcredinciosi, isi tainuia dreapta sa credinta si fara voie se impartasea cu ereticii. Dupa moartea acelui dreptcredincios imparat, a voit sa preamareasca dreapta inchinaciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta impotriva sfintelor icoane se intarise foarte mult in toata cetatea si in partile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mahnit. Vazand ca nimic nu sporeste, a gandit sa lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, imbolnavindu-se, s-a dus in taina din casa patriarhiei la manastirea Sfantului Flor si a luat acolo sfanta schima. Degraba s-a auzit pretutindeni de aceasta si toti erau in mare mirare. Asemenea si imparateasa Irina s-a mahnit ca patriarhul a facut aceasta, nespunand nimanui. Ea a mers la dansul cu fiul sau, imparatul Constantin, si l-a intrebat: "O, parinte, de ce ai facut aceasta? Si pentru ce pricina?"
El a raspuns: "Boala mea si asteptarea cea degraba a mortii m-au adus pe mine in acest sfant chip al schimei. Dar mai vartos m-a silit pe mine sa las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericeasca, de vreme ce Biserica este bantuita de eresul luptatorilor de icoane si de reaua socoteala cea prelungita, am primit rana nevindecata multa vreme. Eu, ticalosul, de trei ori acum, cu mana mea si cu scrierea m-am invoit la acea ereticie; caci nici nu mi se putea mie sa scap de lanturile relei credinte, ci s-a intamplat si cu limba si cu mana de m-am legat intr-insele, de care lucru ma caiesc acum foarte mult. Iar ceea ce imi raneste sufletul cu mai multa si nemasurata mahnire este aceasta: Vad in toate partile pamantului, care este sub mana voastra, ca pravila credintei pazindu-se nemiscat si petrecand si veselindu-se in credincioasa invatatura, se instraineaza de Biserica noastra si pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niste oi straine.
De aceea ma lepad a fi pastorul adunarii ereticesti si am voit ca mai bine sa petrec in mormant, decat sa fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolesti. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului in mainile voastre, ca sa aveti imparateasca grija de turma crestineasca de sub cer, de aceea sa nu treceti cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici sa n-o lasati pe ea sa petreaca mai mult in mahnirea cea nemangiiata, ci sirguiti-va ca Biserica iarasi sa-si primeasca vechea si buna sa podoaba. Nu lasati mai mult eresul cel urat, care a iesit ca un porc din padure, sa pustiasca si sa piarda via lui Hristos in vremea credincioasei voastre imparatii, si s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasa. Aveti lucrator iscusit, care poate sa lucreze strugurele adevaratei marturisiri, pe care storcandu-l in dumnezeiescul teasc al Bisericii adevarate, va umple paharul de intelepciune si va gati credinciosului popor bautura dreptei intelegeri".
Apoi l-au intrebat pe el: "Despre cine graiesti aceasta, parinte?" El a raspuns: "Pentru Tarasie, care este mai intai in sfaturile voastre cele imparatesti. El este puternic, cu toiagul intelegerii sa goneasca mincinoasele cuvinte cele ereticesti, sa pastoreasca bine turma cea cuvantatoare a lui Hristos si s-o adune in ograda dreptei credinte". Dreptcredincioasa imparateasa Irina si fiul ei, imparatul Constantin, auzind niste cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mahniti. Iar Pavel a zis catre niste senatori care ramasesera la dansul: "O, n-as fi sezut eu niciodata pe acel scaun cand Biserica era tulburata de chinuitori si blestemata de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al saptelea sobor a toata lumea si de nu se va ridica eresul luptarii de icoane, nu va veti putea mantui". Senatorii au zis: "Dar pentru ce tu in vremea patriarhiei tale ai iscalit pentru lupta impotriva icoanelor?" Pavel a raspuns: "De aceea acum am luat pocainta, de vreme ce atunci m-am iscalit; deci, ma tem sa nu fiu pedepsit de Dumnezeu ca am tacut de frica si nu v-am spus voua adevarul. Insa acum ma caiesc si va zic ca nu va este voua nadejde de mantuire, de veti petrece in eresul acela".
Dupa putine zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au inceput a vorbi cu libertate si fara de temere si a se intreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul pana atunci, nu era cu putinta cuiva sa deschida gura spre apararea sfintelor icoane. Acestea stiindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan si Pavel, slavim pe Dumnezeu in Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.
Sfântul Alexandru, patriarhul Constantinopolului
De origine modesta si lipsit de stiinta cartilor, dar prin virtutile si harismele sale apostolice, sfântul Alexandru s-a aflat demn sa-l slujeasca pe sfântul Mitrofan (cf. 4 iunie), Arhispiscop al Bizantului, in calitate de preot al episcopului, iar mai târziu (314) ca episcop ajutator. Dupa victoria sfântului Constantin asupra lui Licinius, împaratul a organizat o intalnire oratorica intre Alexandru si ritorii pagâni din Bizant, care s-au vazut infrânti nu de discursul sfântului, ci de o minune ce a savârsit-o. Cum sfântul arhiepiscop Mitrofan era prea bolnav si prea batrân ca sa mai poata participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325), l-a trimis pe Alexandru sa prezideze in locul lui. Dupa inchiderea lucrarilor Sinodului, împaratul Constantin a cerut la toti Purtatorii-de-Dumnezeu Parinti ce au stralucit in timpul lucrarilor sa vina la Constantinopol (oras pe care tocmai si l-a ales drept cetate imperiala) ca sa-l binecuvinteze. Un inger al Domnului i-a aparut in acele zile Sfântului Mitrofan, descoperindu-i ca avea sa-si incredintele Domnului sufletul sau in zece zile, si ca sa-l lase pe fericitul Alexandru arhiepiscop in locul lui. Parintii episcopi care se aflau la Constantinopol in acele zile s-au bucurat de aceasta veste si, dupa ce au slujit slujba de inmormântare a Sfântului Mitrofan l-au inscaunat in mod solemn pe sfântul Alexandru ca prim Episcop al noii capitale a Imperiului. In urma Sinodului de la Nicea, Sfantul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani, a continuat sa apare Credinta Ortodoxa in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai. Unii au spus chiar ca sfântul Alexandru ar fi facut mai multe calatorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia si in insulele grecesti pentru a predica credinta Sinodului ortodox de la Niceea. Convocat la Nicomidia pentru ca sa-si explice credinta, Arie (Arius) a reusit sa-l însele pe împarat semnând o marturisire de credinta în care se multumea sa spuna ca Fiul lui Dumnezeu este nascut înainte de toti vecii. Profitând deci de aceasta marturisire de credita, Arie a cerut atunci reintegrarea sa in Biserica. Sub presiunea lui Eusebiu de Nicomidia, împaratul a primit favorabil cererea sa si a cerut Episcopilor reuniti la sinodul din Tir sa o examineze (335). Acest sinod, compus in principal din partizani de-ai lui Arie, s-a intors cu rautate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare (praznuit la 18 ianuarie împreuna cu Sfântul Chiril, amândoi arhiepiscopi ai Alexandriei, si la 2 mai - aducerea moastelor), pe care l-au tratat de vrajitor, de bruta si de semanator de discordie. Luând cunostiinta de toate acestea, sfântul Atanasie s-a îmbarcat în secret pe o corabie cu destinatia Constantinopol, unde a încercat in zadar sa vorbeasca cu împaratul, în timp ce sinodul de la Tir îl condamna la exil în Treves (orasul german Trier de azi). Arius a incercat sa revina la Alexandria, insa la aceasta veste o razmerita a izbucnit în osar contra lui, astfel încat împaratul la chemat la Constantinopol ca sa se împartaseasca cu sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia si ai sai au facut tot felul de presiuni asupra sfântului arhiepiscop ca sa slujeasca o Sfânta Liturghie in care sa se împartaseasca cu Arie ereticul. Atunci sfântul Alexandru s-a retras in biserica Sfânta-Irina si, îngenunchiind în fata sfântului jertfelnic, s-a rugat zi si noapte cu aceste cuvinte: "Doamne, daca Arie trebuie sa fie împacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta". Sâmbata, cu o zi inainte de duminica in care ar fi trebuie sa se petreaca aceasta slujba, pe când se gasea în piata lânga coloana de porfira ridicata de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firesti, si pe când era la closet, matele au crapat în el, si acolo a si murit, în locul în care-si fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel si de împartasanie si de viata. Când a aflat aceasta veste, Sfântul Alexandru a dat slava lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru ca Domnul si-a arata înca o data puterea Sa peste dorinta mai-marilor lumii acesteia. Totusi, cu aceasta tulburari nu au luat sfârsit, si sfântul Alexandru a trebuit sa continue sa lupte pentru Ortodoxie. A adormit în pace câteva luni dupa moartea Sfântului Constantin (337), la vârsta de 98 de ani, lasând în scaunul de la Constantinopol pe Sfântul Pavel (praznuit la 6 noiembrie).
Duminica a 12-a după Rusalii - Tânărul bogat
Ev Matei 19; 16 - 26
În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii Lui s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Ap I Corinteni 15; 1 - 11
Fraţilor, vă aduc aminte Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar – căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut.
Predică la Duminica a XII-a după Rusalii - Tânărul bogat - Despre desăvârşirea creştină - Pr. Ilie Cleopa
Şi în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvârșite în răbdare și iubire? Ce sunt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, câți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?
Idealul fiecărui creștin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieții veșnice. Până la întruparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis și nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toți drepții Vechiului Testament așteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu.
Mântuirea, după învățătura Sfintei Evanghelii și a Bisericii Ortodoxe, se dobândește prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât și în Noul Testament, numit și legea Harului. Orice creștin care dorește să se mântuiască trebuie să săvârșească aceste trei condiții: să aibă credință dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtășanie, Nunta, Preoția, Maslul și să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiții obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipsește, omul nu se poate mântui și își pierde sufletul său, "care este mai scump decât toată lumea".
Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună și obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu și doresc să moștenească viața veșnică. Dar mai este și o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvârșirii creștine, pe care au mers toți sfinții, apostolii, mucenicii, ierarhii și cuvioșii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfânta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaștrii, văduvele, creștinii care au o chemare specială de la Dumnezeu și o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrânare, metanii, lacrimi și sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfințeniei, a îndumnezeirii și a unirii mistice cu Hristos.
Pentru a înțelege mai bine cele două căi de mântuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.
Un tânăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos și L-a întrebat: Învățătorule bun, ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile! Și îi amintește câteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Însă tânărul era un om credincios și corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).
Acestea sunt câteva din poruncile principale care asigură mântuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Și tânărul din Evanghelie le păzea cu sfințenie. Oare câți tineri de astăzi mai împlinesc cu atâta credință poruncile lui Dumnezeu? Câți dintre fiii și fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara și dimineața, se păzesc de beție și desfrâu?
Dar tânărul din Evanghelie nu era mulțumit sufletește. El simțea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viață mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipsește?" Până aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvârșirii, a urcușului duhovnicesc spre Hristos, care nu este ușor de străbătut.
Și iată ce i-a răspuns Mântuitorul Hristos: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tânărului care dorea desăvârșirea: să se lepede de cele materiale, prin împărțirea averii la săraci și să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele și toate grijile pământești. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvârșirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie și urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvârșirii. Dacă numai una o facem și a doua nu, nu putem urma lui Hristos.
Fără o naștere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi și de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieți noi în Hristos. Câți oameni nu sunt săraci în lume, și chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gândul mândriei, al slavei deșarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al lenevirii și mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie și de patimile ascunse din minte și inimă, nu poate face voia lui Hristos și nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceștia nu pot urca pe scara desăvârșirii creștine. Printre aceștia se numără și tânărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-și dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.
Iubiți credincioși,
Păzirea poruncilor Legii, unită cu credința dreaptă în Hristos, aduc mântuirea omului, dar nu-l fac desăvârșit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel când zice: "Nimic nu a desăvârșit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mântuitorul, zicând: “Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă“ (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înțelegem că alta este treapta celor ce intră în viață, adică se mântuiesc, și alta este treapta celor ce voiesc să aibă și mai multă viață, adică a celor desăvârșiți. "Cei ce se mântuiesc, moștenesc viața cea veșnică, iar cei ce sunt desăvârșiți, nu numai că se mântuiesc, dar moștenesc vistieriile slavei celei dumnezeiești din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, București, 1875).
Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa și răscumpărarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moștenit cerul. De aceea, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a zis: "Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor", sau "Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția raiului", ci "Împărăția Cerurilor". Așa a binevoit Preabunul nostru Mântuitor și Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa și răscumpărarea Sa, să dea mai mult decât am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvântul care zice: “Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit darul“ (Romani 5, 20).
Despre faptul că sunt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mântuiesc, ne arată și Sfântul Apostol Pavel care zice: “Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, și alta strălucirea stelelor, și stea de stea se deosebește în strălucire“ (I Corinteni 15, 41). Însuși Mântuitorul a arătat zicând: “În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt“ (Ioan 14, 2).
Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătând deosebirea acestor locașuri ale sfinților din cer, zice: "Multe locașuri ale Tatălui, arată Mântuitorul măsura minții celor ce se sălășluiesc în cer, adică despărțirile și deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepții și sfinții în veacul viitor. Că nu cu despărțirea locurilor, ci cu rânduiala darurilor sunt multe locașuri... Căci în veacul ce va să fie, toți drepții se vor sălășlui într-o bucurie, cu nedespărțirea, și fiecare după măsura sa, dintr-un soare gândit se strălucește, și după a sa vrednicie trage bucurie și veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire și formă. Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decât dânsul ca nu cumva, văzând darul covârșitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin...".
Să ne întoarcem acum la cuvântul nostru, despre desăvârșirea omului. Auzim pe Mântuitorul nostru în Sfânta Evanghelie, zicând: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit“ (Matei 5, 48). În ce constă desăvârșirea omului pe acest pământ? La această întrebare ne răspunde Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Dragostea este legătura desăvârșirii“ (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvârșită dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvârșirii în viața sa. Acest adevăr ni-l arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, zicând: "Cel desăvârșit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate și întru toți Hristos" (Galateni 3, 28).
Sfântul Ioan Scărarul spunea că "desăvârșirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului".
Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârșirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, și bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".
Iar Sfântul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaște cineva că a ajuns la măsura desăvârșirii, zice: "Când se va mișca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se pornește, spre dragostea lui, și ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiți aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea își aduce aminte de Dumnezeu, încât și în somn vorbește de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvârșirii oamenilor în viața lor" (Filocalia X, București, 1981).
Iubiți credincioși,
Până aici am vorbit despre desăvârșirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți. Acum să vedem cum înțelegem noi desăvârșirea și cum o putem realiza astăzi.
Cel mai sigur se realizează desăvârșirea recomandată de Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieții monahale. Întrucât această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creștin, idealul de desăvârșire în credință, în rugăciune și dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunță de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieții pământești și, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie și curăție nu își închină trupul și sufletul slujirii lui Hristos până la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi și jertfe pentru desăvârșire.
Aceasta o dovedește la noi numărul mare de mănăstiri și schituri peste o mie începând din secolul IV până astăzi, numărul mare de sihaștri și chilii pustnicești, ca și marea vocație ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sunt considerați niște eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume și pentru țară, s-au jertfit în adânc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu și mântuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvârșirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post și jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia și viața morală în rândul credincioșilor noștri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiți cu mulți fii sufletești, ierarhi cuvioși, luminători și slujitori aleși ai Bisericii și ai neamului. Este destul să amintim de sfinții: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuți, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Calinic de la Cernica și, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu și prin pilda lor îndeamnă și pe credincioși să trăiască în lume o viață creștină curată, smerită, unită cu Hristos.
Dar și în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvârșite în răbdare și iubire? Ce sunt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, câți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?
Să păstrăm cu râvnă evlavia și exemplul personal al părinților noștri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor și sfinților noștri. Astăzi este desăvârșit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toți oamenii, cel ce miluiește, se smerește și se jertfește pentru apărarea dreptei credințe, pentru bunăcreșterea copiilor și pentru mântuirea tuturor în Hristos.
Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvârșirii în dragoste, în credință și în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu