REVISTA MEA DIN 10 SEPTEMBRIE/ 1. B.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 10 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

• 954: Regele Ludovic al IV-lea al Franței (n. 920)
• 918: Balduin al II-lea de Flandra (n. 865)
• 1167: Împărăteasa Matilda a Angliei (n. 1102)
• 1197: Henric al II-lea, Conte de Champagne (n. 1166)
• 1635: George Buitul, iezuit transilvănean, autorul primei cărți tipărite în limba română cu caractere latine (n. 1589)  Conform unor cercetări din perioada interbelică, George Buitul a fost primul român care a studiat la Roma.  

  Lucrări

  • Catechismus szau Summa Kredinczei Katholicsest R.P. Petri Canisii (prima ediție: Lugoj, 1648; a doua ediție Akum de isznove tiperit...: Cluj, 1703).  

    George Buitul
    Date personale
    Născut	1591  Caransebeș, Principatul Transilvaniei
    Decedat	10 septembrie 1635 (44 de ani)  Caransebeș, Principatul Transilvaniei
    Cetățenie	România
    Religie	catolicism
    Ocupație	preot catolic[*]
    Ediţia a doua din Summa Kredinczei, prima carte tipărită în limba română cu alfabet latin

• 1669: Henrietta Maria, prințesă a Franței și regină a Angliei, Scoției și Irlandei, soția lui Carol I al Angliei (n. 1609)

• 

  Ioan fără Frică, Duce de Burgundia

 
• 

  Émilie de Breteuil, matematiciană și fiziciană franceză

 
• 

  Avram Iancu, conducător al revoluției de la 1848-1849 din Transilvania

 
• 

  Elisabeta de Wittelsbach, împărăteasă a Austriei

• 1382: Ludovic I al Ungariei (n. 1326)
• 1419: Ioan al II-lea de Burgundia (n. 1371)
• 1749: Émilie de Breteuil, matematiciană și fiziciană franceză (n. 1706)
• 1797: Mary Wollstonecraft (se pronunță /ˈwʊlstənkrɑːft/;n. 27 aprilie 1759 – 10 septembrie 1797) a fost o scriitoare britanică, filosof și feministă.

  Mary Wollstonecraft a scris nuvele, tratate, o istorie a Revoluției Franceze, o carte de conduită și o carte pentru copii. Wollstonecraft este cunoscută mai ales pentru cartea A Vindication of the Rights of Woman (1792), în care argumentează că femeile nu sunt inferioare bărbatului, doar par a fi din cauza educației slabe. Ea a sugerat ca atât femeile cât și bărbații să fie tratați ca ființe raționale și își imagina o ordine socială bazată pe rațiune.

  Mary Wollstonecraft, feministă britanică, este socotită prima teoreticiană a feminismului iluminist, sub influența radicalismului democratic a lui Rousseau și a întregii mișcări teoretice pentru drepturile universale ale omului și cetățeanului. Este socotită drept o veritabilă pionieră a feminismului modern, în plan intelectual. Lucrarea sa de mare notorietate și influență este A Vindication of the Rights of Woman (O revendicare a drepturilor femeii), 1792. Această lucrarea apărut cu 50 de ani înainte de mișcarea femeilor pentru sufragiu universal. Ideile cuprinse în A Vindication se înscriu în tradiția liberală inaugurată de John Locke, accentuând pe egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații în: educație, în fața legii, în politică. Femeile trebuie tratate ca ființe pe deplin umane și educate ca viitoare cetățene. Toată opera lui Wollstonecraft are accente amar-polemice împotriva modului în care, teoreticienii „luminați” ai iluminismului continuă să contribuie la încarcerarea femeilor în funcțiile lor sexual-reproductive, eliminându-le ca subiecți politici. Mintea femeilor este, în astfel de perspective sexiste, subordonată corpului. Spiritului femeiesc îi este refuzată libertatea.

  Tratată ca o radicală periculoasă (subminarea tradiției sănătoase), Mary Wollstonecraft a fost atacată în repetate rânduri de către conservatorii britanici. Din cauza proastei reputații creată de către aceștia, lucrările ei au fost ignorate (ocolite) o lungă vreme chiar de către mișcarea feministă britanică (până în jurul lui 1880). Mary Wollstonecraft a fost căsătorită cu filosoful pre-anarhist William Godwin și a fost mama lui Mary Shelley, autoarea lui Frankenstein.  

  Mary Wollstonecraft, tablou de John Opie
• 1872: Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.  S-a născut în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu este Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea și rudă cu acesta.^[2] Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost Horea.^[3]

  Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812^[4]) a avut șapte copii, patru fete - Sântioana, Maria, Zamfira și Ana - si trei băieți - ALISANDRU tatăl viitorului erou, Avram și Ioan.^[2]

  Tatăl lui Avram Iancu, Alisandru (1787-1855), a fost pădurar, apoi jude domenial. El a urmat școala primară în sat și probabil pe cea din Câmpeni.^[5] Mama lui Avram Iancu a fost Maria Gligor^[6]. Cei doi copii ai familiei Iancu au fost Ioan (1822-1871) și Avram^[7].

  Având o situație materială bună, Avram Iancu a urmat școala primară în satul natal, în crângul Târsa, unde l-a avut învățător pe Mihai Gomboș^[8] fiind apoi mutat de părinți la Poiana Vadului^[8] și Câmpeni, absolvind la vârsta de 13 ani^[9][8]. Aici l-a avut dascăl pe Moise Ioanette.^[8] Gimnaziul l-a urmat începând cu anul 1837 ^[9] la Zlatna, absolvind în anul 1841.^[10] S-a înscris apoi la Liceul Piarist din Cluj.^[10] Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj.

  

  Fostul Liceu Piarist din Cluj

  În anul 1846, așa cum obișnuiau toți cei care în epocă terminau științele juridice, a încercat să ocupe o funcție administrativă, solicitând să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu.^[11]. Cererea sa a fost însa respinsă de guvernul din Cluj deoarece provenea dintr-o familie de iobagi, doar nobililor fiindu-le aprobate asemenea funcții.^[11] După câteva săptămâni s-a înscris cancelist la Târgu Mureș, la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei).^[11] Își ia examenul de avocat în martie 1848.^[12] În perioada când a fost cancelist la Târgu Mureș i-a cunoscut pe cei mai mulți dintre tinerii români care aveau să îi fie camarazi de luptă în timpul Războiului Național din Transilvania: Nicolae Bârlea, Iacob Bologa, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Vasile Fodor, Iosif Hodoș, Ilie Măcelariu, Florian Micaș, Alexandru Papiu-Ilarian, Ioan Oros, Ioan Pinciu, Dionisie Pop Marțian, Samuil Poruțiu, Nicolae Solomon, Iosif Sterca-Șuluțiu, Dionisie Tobias, Amos Tordășianu.^[11] Tot în această perioadă îl cunoaște pe Nicolae Vlăduțiu, viitor prefect de legiune.^[13] și pe Nicolae Mureșan, viitor tribun.  

  Avram Iancu, avocat la Tabla Regească (Curtea de Apel) Murăș-Oșorhei (Târgu-Mureș)

  În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist la Târgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.^[14]

  Primele informații despre revoluția de la Viena au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin intermediul ziarelor din Pesta^[15]. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului orașului Târgu Mureș.^[16] La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români^[16]. Obiectivul principal al tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:

  „Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”

  — Dragomir, op. cit.^[17]

  iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut „să nu li se pretindă a fi toate numai ungurește... Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”,^[17] dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”^[18]. Tinerimea maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației tinere este sugestivă: „Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!” La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.

  La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.^[19]

  La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică.^[19] De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie.^[19] La această dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu. Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernului.^[20] Iancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj. Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a mobiliza oamenii pentru acțiune politică.^[21] În această perioadă, în urma informărilor venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui. Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români.^[22]. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:

  

  Avram Iancu
  (portret de Mișu Popp)

  „Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri... Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”

  — Dragomir, op. cit.^[23]

  Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea adunării naționale românești programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare.^[24]. Episcopul român greco-catolic Ioan Lemeni, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munți pentru a-i liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor.^[24].

  În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie^[24]. Episcopul Ioan Lemeni a interzis preoților săi să se prezinte la adunare, iar coloanele de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei.^[24] Fruntașii români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine.^[25].

  La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare.^[26]. Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta consecințe ulterioare. Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era „Voi sunteți poporul!”.^[26]

  La 1 mai 1848 numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848.^[25] Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram.^[27] În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.”^[28].

  La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, prezidată de episcopii Lemeni și Șaguna, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. Iancu a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni.^[28] De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania.^[29] La această adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.^[30]

  La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță.^[31]

  La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram Iancu.^[32]. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000 români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.^[32]

  În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în caz de nevoie.^[33] La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind ținta maltratărilor.^[34]

  La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud.^[35] Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.^[32] La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.^[36] La 18 iunie s-a publicat oficial desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală pământurile și pădurile.^[37]

  La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte.^[38]. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint.^[39] Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de apărare.^[40] Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și în Zarand.^[41]

  La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să plece acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar.^[42] Românii au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței.^[43] De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de multă vreme.^[44] Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.^[44]

  La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi.^[44]

  La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate.^[45] Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici o victimă și nici un exces.^[46]

  La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți.^[47] Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.

  Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost mobilizate la 19 octombrie 1848.^[48].

  Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun organizator,^[49] din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.

  Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești, Hodișești, Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești, Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.^[50]

  Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni.^[51]

  Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor maghiare staționate la Aiud.^[52] După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.^[53]

  Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților Apuseni.^[54]

  Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție^[55].

  Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în primăvara anului 1849^[56].

  La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de cca 30.000 combatanți români.^[57] Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că aici se oprise și armata austriacă.^[58] Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.^[58]

  La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii^[59]. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata austriacă^[60]. De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și politice^[61]. O adunare a fruntașilor români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munți^[62]. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța armată^[63].

  În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii^[64].

  La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară^[65]. Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică^[66].

  La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați în munți de trupele ungare^[67]. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și Muntenia^[68]. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale^[69] că între decembrie 1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.

  La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor^[70]. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului de către trupele maghiare care au supraviețuit^[71]. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria, iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud)^[72].

  La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă^[73].

  La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor ^[74]. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu^[75]. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate^[76].

  La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse.^[77]. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849^[78]. Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii românilor din munți au durat 4 sau 5 zile^[79]. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 august 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție nu își mai are rostul^[80].

  În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor^[81].

  La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare.^[82]. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție.  La începutul lunii august 1849, generalul rus Lüders îl invită pe Avram Iancu la Alba Iulia, pentru a-l cunoaște, a-i înmâna un cadou drept recunoaștere a sprijinului acordat prin războiul de gherilă purtat și să îl aprovizioneze cu muniția necesară^[84]. Iancu coboară din munți cu ceată de lăncieri, până pe valea Mureșului, dar se izbește rapid de ostilitatea colonelului austriac August, comandantul cetății Alba Iulia. La această atitudine ostilă au contribuit rapoartele false ale fostului consilier militar al Legiunii Auraria Gemina, căpitanul austriac Ivanovici, dar și faptul că austriecii aflaseră de tratative duse de Iancu cu maghiarii și oferta lui Kossuth de a trece de partea revoluției ungare. Din acest motiv, a făcut calea întoarsă la Câmpeni^[85]. La 22 august 1849, o delegație de doi moți, trimiși de Iancu la Florești, județul Cluj, au declarat armatei austriece că acesta a decis să își lase luptătorii la vatră. Generalul austriac Wohlgemuth l-a invitat pe Avram Iancu la Sibiu pentru a-i cere ajutorul în dezarmarea lăncierilor români din Zarand. Iancu și-a asumat această responsabilitate, iar moții din Zarand au început să depună armele după 7 septembrie 1849^[86]. Dezarmarea românilor de către austrieci s-a făcut cu greutate, foarte puține arme fiind predate, deși Iancu și Axente Sever se angajaseră să ajute la depunerea armelor, ceea ce i-a făcut pe imperiali să fie și mai bănuitori față de Iancu.  

  Statuia lui Avram Iancu din Cluj-Napoca

  După 1849[modificare | modificare sursă]

  Imediat după terminarea ostilităților, reprezentanții austrieci trimiși de împărat în Transilvania, Wohlgemuth, Clam Gallas și Bach, au dat dovadă de ignorarea românilor și a contribuției lor la cauza Casei de Habsburg. De la bun început, meritele lor au fost diminuate, rău înțelese și suspectate fără motiv. Sacrificiile umane și materiale ale românilor nu au fost luate în seamă de împărat. În schimb, generalul rus Luders îl întrebă pe Avram Iancu despre doleanțele românilor, promițând să intervină pe lângă țar pentru ei. Din acest motiv, Iancu și Axente Sever vor trimite un memoriu generalului Luders și cer ajutorul țarului pe lângă împăratul austriac pentru câștigarea drepturilor cerute de români^[88]. Țarul a primit memoriul lui Avram Iancu, dar a răspuns că nu poate interveni într-o problemă a imperiului austriac, dar că va remite memoriul Curții imperiale, ceea ce a și făcut^[89].

  La 15 decembrie 1849 Avram Iancu a fost arestat de soldați austrieci la târgul de la Hălmagiu. Sub presiunea românilor, care se aflau în număr mare în acea zi la târg, soldații au fost obligați să îl elibereze, pretinzând că arestarea s-a făcut din greșeală^[90].

  În februarie 1850, Avram Iancu a plecat la Viena, unde se strângea o nouă delegație românească care dorea să ceară drepturi pentru românii din Transilvania^[91]. El a trecut prin Beiuș, ajungând la 6 februarie la Oradea, unde a fost primit cu entuziasm. La fel de bine a fost primit și la Pesta, fiind primit de generalul Haynau și baronul Geringer. Primul a dat în cinstea lui Iancu un supeu, iar la balul dat în aceeași seară, a fost acompaniat de ofițerii superiori austrieci^[92]. Iancu a plecat de la Pesta la 19 februarie și a fost primit de împăratul austriac la 8 martie 1850. Meritele sale au fost relevate în mod deosebit de împăratul Franz Josef. În zilele următoare Iancu a vizitat alte personalități austriece marcante^[93]. Iancu s-a întors acasă fără ca delegația românească să fi reușit altceva în afară de primirea unor promisiuni fără acoperire din partea austriecilor^[94].

  Țarul Rusiei a trimis la Sibiu 34 decorații pentru a fi împărțite celor care au avut merite deosebite în timpul războiului. Pentru Avram Iancu el a trimis Ordinul Sf. Stanislav. Cu toate acestea, la cererea autorităților austriece, țarul își va schimba decizia și îi va acorda lui Iancu o medalie inferioară, Ordinul Sf. Ana, clasa a II-a^[95].

  Pentru contribuția adusă în timpul războiului, Avram Iancu a fost inițial propus pentru decorare cu Ordinul austriac "Corona de fier" clasa a III-a, o decorație relativ înaltă și care conferea deținătorului dreptul la titlu de noblețe. Împăratul Franz Josef a tăiat cu mâna proprie această propunere, acordându-i numai "Crucea de aur pentru merite, cu coroană". Aceeași decizie a luat-o și în cazul prefecților Simion Balint și Axente Sever. Avram Iancu a fost invitat la Alba Iulia pentru a-și ridica decorațiile, dar el a refuzat de fiecare dată să o facă^[96].

  În august 1850, Iancu a plecat din nou la Viena, pentru a face parte din delegația națională românească. Din nou aceasta a primit de la austrieci numai cu promisiuni goale și amânări. La începutul anului 1851, Avram Iancu a fost chemat la prefectul poliției din Viena pentru a declara dacă acceptă sau nu decorațiile acordate și pe care le refuzase în repetate rânduri în anul 1850. El a expus din nou motivele pentru care refuză medalia austriacă, dar o acceptă pe cea rusească^[96]. Declarația sa a fost considerată ofensatoare pentru împăratul austriac. După 3 zile a fost din nou chemat la poliție pentru a fi întrebat dacă acceptă decorația austriacă și din nou Avram Iancu a refuzat. După alte câteva zile, el s-a prezentat din proprie inițiativă la poliție, pentru a declara că persistă asupra declarației sale inițiale, de a refuza decorația austriacă, spunând că o refuză cerând: "să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor". La scurt timp după aceasta i s-a pus în vedere să părăsească Viena în termen de 8 zile, la fel cum au pățit și alți fruntași români din delegație. Iancu a plecat din Viena la 21 februarie 1851, pentru a nu se mai întoarce niciodată acolo^[97].

  După întoarcerea de la Viena, Iancu s-a implicat în lupta pe cale legală pentru obținerea drepturilor pentru moți. Aceștia își revendicau terenurile și pădurile pierdute în favoarea nobililor și a statului austriac pe vremea iobăgiei. Astfel, el a scris mai multe memorii în numele moților, adresate guvernului, iar unul dintre memorii a fost adresat chiar împăratului Franz Josef. Guvernul însă nu a răspuns, ci a trimis la fața locului comisii de investigație. Iancu a refuzat să se prezinte în fața acestora și a îndemnat și pe moți să facă la fel, ceea ce s-a și întâmplat. Comisiile erau o manevră a autorităților pentru a tărăgăna totul. În vara anului 1852 guvernatorul Transilvaniei l-a invitat pe Avram Iancu și pe Simion Balint la Sibiu, unde i-a rugat să accepte mijlocirea comisiilor^[98], mai ales că în scurt timp urma să aibă loc vizita împăratului în Transilvania. Prefecții Avram Iancu, Simion Balint și Mihai Andreica l-au convins pe guvernator să ceară schimbarea traseului vizitei împăratului. Inițial, traseul urma să străbată pe la Dobra, spre Deva și Săcărâmb, apoi prin Brad, Hălmagiu și Abrud, Alba Iulia, Sibiu, iar la întoarcere să treacă prin zonele locuite de secui și să iasă pe la Cluj și Baia Mare. Prefecții au reușit să obțină modificarea traseului pe la Muntele Găina, Vidra de Sus și Câmpeni. În schimb, guvernatorul i-a cerut lui Iancu să medieze o înțelegere între moți și Fisc, ceea ce Iancu a refuzat categoric, pe motiv că pădurile au fost ale moților dintotdeauna. Situația era din nou în impas, dar toți au sperat că se va rezolva când Iancu va vorbi cu împăratul la trecerea sa prin Vidra de Sus^[99]. Avram Iancu s-a ocupat intens de pregătirile pentru întâmpinarea împăratului, iar la 19 iulie 1852 s-a primit înștiințarea oficială că împăratul și-a modificat ruta după cum i se solicitase^[100].

  La 21 iulie 1852 împăratul a sosit pe Muntele Găina, unde ar fi trebuit să fie întâmpinat de Avram Iancu. Acesta însă nu s-a prezentat și nimeni nu a putut să îl găsească. Mama lui Avram Iancu l-a întâmpinat călare, în fruntea unui banderiu de femei, iar la oprirea în fața casei lui Iancu, Alisandru l-a întâmpinat pe împărat. Toți se așteptau ca Avram Iancu să se afle la Câmpeni, dar acesta nu a apărut nici aici. Prietenii lui Iancu au spus că e bolnav, ca să îl scuze în fața guvernatorului, iar seara au încercat să îl convingă pe Avram să se întâlnească cu împăratul a doua zi, la Roșia Montană. Abia acum a declarat Iancu că nu are de gând să se întâlnească cu Franz Josef^[101]. Povestea cum că Iancu ar fi mers seara la împărat și că ar fi iscat scandal, fiind alungat de santinele, e falsă, și nu a existat în realitate^[102]. Fruntașii românilor considerară atunci că încă nu e totul pierdut și că Iancu ar putea să îl întâlnească pe împărat la Cluj, pentru a lămuri situația pădurilor moților, care era evident că nu se pot recâștiga pe cale legală. Astfel că Iancu acceptă să plece la Cluj în fruntea a 120 călăreți români. Ei îl întâmpină pe împărat între Someșeni și Apahida, iar de aici plecând la Cluj, trebuiau să ia parte la audiența programată. Iancu însă refuză din nou^[103]. Iancu nu a putut să îi accepte nici măcar împăratului Austriei tărăgănarea în recunoașterea faptelor și a drepturilor românilor, care luptaseră și muriseră în 1848-1849 și în folosul Austriei, din acest motiv el refuzând să stea de vorbă cu Franz Josef^[104].

  Întors la Câmpeni, primul lucru pe care l-a făcut Iancu a fost că s-a dus la casa erariului și a doborât cu bâta însemnele austriece de pe clădire, călcându-le în picioare. După două săptămâni, când a venit în zonă o comisie pentru a măsura pădurile și a le introduce în cadastru, Iancu i-a îndemnat pe Mihai Andreica și Dionisie Darabant, foști comandanți în 1848-1849, acum măsurători în slujba statului, să nu realizeze măsurătorile necesare pentru a sabota autoritățile imperiale. Ca urmare, la 17 august 1852 Avram Iancu și cei doi măsurători au fost arestați de armata imperială la Câmpeni. Iancu a fost trimis la Alba Iulia sub escortă militară^[105]. Aici a fost maltratat de un funcționar austriac mărunt, iar Iancu a protestat cu furie^[106]. De frica moților, care se zvonea că ar porni împotriva Albei Iulii, Iancu a fost mutat la Sibiu. Aici i s-a intentat în grabă un proces, pentru a fi achitat cât mai rapid și eliberat, pentru că arestarea lui Iancu produsese o impresie nefavorabilă printre români^[107].

  Prin intermediul colonelului Heydte i s-a oferit lui Iancu o slujbă la Viena, cu salar de 2.400 florini pe an sau una la Sibiu, cu 1.800 florini pe an, dar el le-a refuzat pe amândouă. Avram Iancu a refuzat și despăgubirile oferite de guvernul austriac pentru perioada cât a fost ținut de acesta în închisoare.  Una dintre presupusele iubite ale lui Avram Iancu ar fi fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, o tânără maghiară din Abrud.^[109] Tatăl Johannei Farkas locuia în Abrud, unde activa fie ca preot,^[110] fie ca avocat.^[111] Se numea Tamás Farkas și era protestant de confesiune unitariană. Mama Johannei era de religie romano-catolică. Potrivit datinii, Háni a fost botezată în confesiunea mamei. Tânăra se născuse în 1834 și era cu zece ani mai tânără decât Iancu. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaș^[111] menționează că Háni l-a salvat pe iubitul ei în cea mai periculoasă clipă din viața acestuia, în luna mai a anului 1848, când maiorul Imre Hatvani intra pe neașteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei. Aflând că trupele revoluționare unguresti se apropie de oraș, Háni l-a înștiințat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecât pentru a-și salva viața și l-a condus prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă și s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani. Nu există totuși dovezi indubitabile despre această "iubită" a lui Avram Iancu. În memoriile sale, fostul prefect Vasile Macarie Moldovan, care după desființarea legiunii sale (a III-a de Câmpie) a luptat în rândurile Legiunii Auraria Gemina, fiind martor ocular la evenimentele descrise mai sus, spune că o servitoare l-a anunțat pe Iancu de intrarea ungurilor în Abrud^[112]. În acel moment, Iancu se afla împreună cu Vasile Macarie Moldovan și alți români în biserica reformată, unde duceau tratative cu ungurii din oraș, care cereau insistent ca românii să depună armele. Alte presupuse iubite ale lui Avram Iancu ar fi fost Epifania Șuluțiu din Abrud, apoi soția medicului Kalcher din Abrud, dar toate sunt doar zvonuri și nu există nici o dovadă asupra lor, după cum nu există nici asupra Johannei Farkas.  

  Mormântul lui Avram Iancu de la Țebea

  Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

  În ultimele două decenii ale vieții sale a suferit de o boală psihică. Starea sănătății sale psihice a început să se deterioreze la sfârșitul anului 1852^[103]. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat înnebunit, după unele păreri puțin verificate și din surse nesemnate. Conform unor alte păreri, de data aceasta de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun: "...În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa, înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu manifestarea unui sifilis nervos. Rămâne ipoteza unei psihoze declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică. Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate în tabloul unei psihoze anumite. E drept că prezentase unele idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier, plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau paranoic. ... Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric. ... În consecință, fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii, după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc părerea că (...) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. ... sunt de părere că ar fi cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca "dezechilibru psihic" sau "boală incurabilă", când manifestările psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului" ^[114].

  Astăzi, Avram Iancu este considerat cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, iar memoria lui cinstită în mod deosebit de români și îndeosebi de moți, între care trăiesc și azi urmașii foștilor lăncieri ai lui Iancu, de la 1848^[115].

  În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei (azi muzeu) lui Ioan Stupină, zis Lieber, din Baia de Criș.^[116] A fost îngropat cu funeralii naționale la 13 septembrie în Panteonul Moților de la Țebea, jud. Hunedoara, lângă "Gorunul lui Horea". La slujba de înmormântare au slujit 36 preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană^[117]. În fruntea convoiului funerar pășeau foștii comandanți militari ai românilor, care se mai aflau în viață: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corcheș și Clemente Aiudeanu^[117]. Pentru a anunța moartea sa, clopotele au tras în munți timp de trei zile și trei nopți. Comitetul de înmormântare l-a declarat "erou al națiunii"^[118].

  Înmormântarea a avut loc sub Gorunul lui Horea din curtea bisericii ortodoxe din Țebea, după dorința lui Avram Iancu^[118]. Peste 4.000 de persoane, după alte surse 10.000, au participat la înmormântare. Moții au sosit călări din Vidra de Sus încă din data de 11 septembrie, pentru a-l priveghia^[119].

  Ceremonialul funebru a început la ora 14, în 13 septembrie, în Baia de Criș, apoi convoiul, care se întindea pe mai mult de 2 kilometri, a pornit spre Țebea. Pe tot parcursul s-a cântat "Marșul lui Iancu" și "Deșteaptă-te, române!". Când primii oameni intrau în Țebea, ultimii din coloană abia porneau din Baia de Criș. În fruntea convoiului mergea un tânăr cu un drapel în culorile românești roșu-galben-albastru, drapate în negru^[120]. În momentul în care sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de pușcă, în semn de onoruri militare^[120].

  Crucea de piatră a fost donată de preotul român Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat simplu: "AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872"^[121]

  Necrologul lui Avram Iancu din "Telegraful român" spune:"viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale"  

  Avram Iancu
  Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849[1]
  Date personale
  Născut	1824 Vidra de Sus, Comitatul Turda-Arieș  Imperiul Austriac, Marele Principat al Transilvaniei (astăzi România)
  Decedat	10 septembrie 1872 Baia de Criș, Comitatul Zarand  Austro-Ungaria, Regatul Ungariei (astăzi România)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	Imperiul Austriac,  Austro-Ungaria
  Religie	ortodoxă
  Ocupație	avocat, revoluționar pașoptist, prefect al Legiunii Auraria Gemina
  Activitate
  Alte nume	Crăișorul munților
  Cunoscut pentru	rolul de frunte și conducerea armatei românilor transilvăneni în Revoluția de la 1848
  Premii	Ordinul Leopold cl. a III-a  Ordinul „Sfânta Ana” cl. a II-a O statuie a lui Avram Iancu Articole de vestimentaţie ale lui Avram Iancu (Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia)   Tabula Regia din Târgu Mureș   Gorunul lui Avram Iancu   Placă comemorativă   Mormântul lui Avram Iancu și Gorunul lui Horea   Bustul lui Avram Iancu din Hunedoara

• 1889: Carol al III-lea, Prinț de Monaco (n. 1818)
• 1897: David Urs, cunoscut și ca David Urs de Margina sau de Marginea, (n. 1 aprilie 1816, Mărgineni, comitatul Făgăraș - d. 10 septembrie 1897, Sibiu) a fost un înalt ofițer român în armata imperială austriacă, purtător al Ordinului Militar Maria Terezia.  A urmat cursurile primare la școlile centrale grănicerești ale Regimentului I Român de Graniță, cu sediul în comuna Orlat. Studiile medii le-a absolvit la școala superioară secundară a Regimentului II Român de Graniță, de la Năsăud.  La 1 martie 1841 a primit gradul de sublocotenent. În 1846 deținea funcția de adjunct al căpitanului Philippovic, comandantul companiei a VII-a de la Racovița.^[1]

  Anul revoluționar 1848 l-a găsit la comanda companiei a VII-a de la Racovița. A participat la luptele purtate împotriva regimentelor secuiești de graniță care au trecut de partea revoluționarilor lui Lajos Kossuth, lupte desfășurate în zona localității Odorhei. Pentru curajul său a fost distins cu Ordinul de Merit Militar cu decorație de război (KD.), și din partea rușilor aliați Ordinul Imperial Rusesc „Sfânta Ana” de clasa a 3-a.^[2]

  La 19 noiembrie 1850 a fost transferat la IR 34 (Infanterieregiment 34) Kaschau, azi Kosice (Slovacia). La 5 mai 1859 a fost avansat la gradul de maior, grad cu care a participat la războiul austro-italo-francez, deținând funcția de comandant de batalion. Pentru vitejia dovedită în luptele de la Solferino și Medole a fost decorat cu Ordinul Maria Terezia, fiind primul român căruia i-a fost decernat acest ordin, precum și cu Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a. La 8 ianuarie 1860 a fost înnobilat, primind titlul de baron.

  La 1 februarie 1860 a fost înaintat la gradul de vicecolonel și a fost transferat în Transilvania, la IR 64 din garnizoana Deva. La 16 iunie 1863 a fost numit comandant al IR 64 și a fost avansat la gradul de colonel.^[3]

  Pe 20 aprilie 1866, în timpul războiului austro-prusac, a primit comanda insulei fortificate Lissa de la Marea Adriatică, făcându-și remarcată abilitatea strategică în timpul Bătăliei de la Lissa. La 20 iulie 1866 a fost decorat de împăratul Franz Joseph I al Austriei pentru acțiunile sale la Lissa cu Ordinul Coroana de Fier, clasa a 2-a cu decorație de război.  

  David Urs de Margina în grad de maior, cu Ordinul Maria Terezia la piept

  S-a implicat în păstrarea regimentelor militare grănicerești românești, amenințate cu desființarea odată cu reorganizarea armatei cezaro-crăiești. A sprijinit financiar școlile grănicerești de la Orlat și Năsăud. Întreaga sa avere a lăsat-o moștenire Bisericii Române Unite cu Roma. O clauză testamentară prevedea ca suma de peste 50.000 de florini pe care a lăsat-o moștenire să fie destinată constituirii unui fond din care Mitropolia Blajului să acorde burse elevilor români studioși, urmași ai foștilor grăniceri din Regimentul I Român de la Orlat.

  

  Mormântul lui David Urs

  David Urs s-a stins din viață la Sibiu, la data de 10 septembrie 1897. Este înmormântat alături de George Bariț în cimitirul Bisericii dintre Brazi, situată în strada Reconstrucției la nr. 17, prima biserică greco-catolică din Sibiu, ocupată în prezent de o parohie ortodoxă.  Astra a inițiat în anul 1916 sărbătorirea centenarului nașterii sale, însă intrarea trupelor Regatului Român, în Transilvania în contextul Primului Război Mondial, a făcut imposibilă concretizarea acestei idei. La 18 noiembrie 1937 ofițerii nou-înființatului batalion 3 grăniceresc de gardă, cu garnizoana la Făgăraș, au comemorat împlinirea a 40 de ani de la moartea sa.

  Până în 1950 o stradă din Sibiu i-a purtat numele. În 1950 administrația comunistă a orașului a considerat inoportun acest lucru și a schimbat denumirea străzii.

David Urs de Margina
Date personale
Născut	1 aprilie 1816 Transilvania, Imperiul Austriac
Decedat	10 septembrie 1897, (81 de ani) Sibiu, Austro-Ungaria
Înmormântat	Biserica dintre Brazi din Sibiu
Naționalitate	Austro-Ungaria
Cetățenie	Austria
Ocupație	soldat ofițer
Președintele "Comitetului administratoriu" al Fondului școlastic(CAFS)
În funcție
8 mai 1871 - 10 septembrie 1897
Predecesor	Stezar Constantin
Succesor	Stezar Constantin
Studii	Școala superioară secundară a Regimentului II Român de Graniță, de la Năsăud
Activitate
A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
Gradul	Colonel
Unitatea	• Regimentul I de Graniță • IR 34 Kaschau • IR 64 din garnizoana Deva •
A comandat	• Regimentul orlățean •• Compania a VII-a •• Compania a IX-a •• Compania a X-a
Bătălii / Războaie	Bătălia de la Solferino Bătălia de la Medole Bătălia de la Lissa
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Maria Terezia

• 1898: Elisabeta de Wittelsbach, cunoscută mai ales sub numele Sisi, (n. 24 decembrie 1837, München - d. 10 septembrie 1898, Geneva) a fost soția împăratului Franz Joseph al Austriei.  
  Elisabeta
  

  Împărăteasa Elisabeta a Austriei

  Elisabeta de Wittelsbach s-a născut într-o familie numeroasa, părinții ei fiind Maximilian Joseph de Bavaria (din linia de Pfalz-Birkenfeld-Gelnhausen a familiei Wittelsbach) și Maria Ludovica de Bavaria, fiica regelui Maximilian I al Bavariei. Familia ei își avea reședința în Palatul Possenhofen.

  Numele ei întreg este Prințesa Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach. Franz Iosif avea de ales între două pretendente. Întâlnirea dintre împărat și Sisi s-a numit logodna de la Ischl. De fapt, Helene, sora lui Sisi, o fată foarte rafinată, frumoasă și inteligentă, trebuia să ocupe postura de împărăteasă, dar Franz a ales-o pe Sisi, care era o iubitoare a naturii, neconformându-se etichetei, toate acestea datorită educației din familie, care nu ocupa vreun post la curte, așa ca erau liberi să-și ducă viața așa cum doreau. Sisi, ca și tatăl ei, iubea circul și călărea foarte bine și de asemenea era poetă. Din punct de vedere al rangului, Sisi era nepotrivită pentru împărat, fapt pentru care curtea vieneză a judecat-o mult timp. Însă, Sisi și cu Franz erau veri așa ca le-a trebuit dispensa papei, care le-a fost acordată. Totuși acumulările de căsătorii între familia Wittelsbach (care era cunoscută pentru bolile mintale ale membrilor ei) și familia imperială se vor resimți chiar la prințul moștenitor.

  La 24 aprilie 1854, seara la ora 7, s-au căsătorit la Viena. Trusoul miresei era insignifiant, neprovenind dintr-o familie cu buget mare, piesele cele mai valoroase fiind daruri de la împărat. Prințesa nu avea decât 16 ani. De când se mutase la Hofburg, ea se simțea foarte singură, mai ales că soacra sa profita de orice prilej pentru a o mustra. După cum reiese din jurnalul Sophiei aceasta nu era un mod de răzbunare ci de educație. Deoarece avea o vârstă atât de fragedă a fost nevoie ca, după căsătorie, să studieze și să învețe cu rigurozitate complicatele reguli de la palat.

  În afară de limba maternă, germana, vorbea franceza (învățată cu greu în puținul timp dintre logodnă și căsătorie, Elisabeta neavând aptitudinile necesare pentru limbi străine), iar după un timp a învățat și limba maghiară. În 1855, prințesa Elisabeta și-a luat un profesor de limba maghiară, iar un an mai târziu vorbea fluent această limbă. Elisabeta a devenit cu timpul o persoană foarte populară în Ungaria, deoarece a luptat pentru libertatea acestei țări.Înclinațiile ei către această țara proveneau de la profesorul ei de istorie de origine maghiară, care a jucat un rol foarte important în opiniile politice ale împărătesei.

  Sisi a născut primul copil, pe Sofia, la 5 mai 1855, la vârsta de doar 17 ani. Toți copiii au fost crescuți de bunica lor, deoarece aceasta considera că le poate da o educație mai bună. La 12 iulie 1856 a născut-o pe Gisela. Micuța a fost despărțită de mama ei și crescută de către bunică (mama lui Francisc Iosif). În urma unei vizite pe care Sisi a făcut-o în Ungaria (împotriva voinței Sophiei), la Buda, împreună cu Sofia, copilul s-a îmbolnăvit grav și a murit la 29 mai. Atunci Sisi a suferit o depresie gravă, renunțând și la lupta pentru copiii ei. La 21 august 1858 s-a născut viitorul moștenitor, Rudolf. La Muzeul Național din Budapesta și la Biserica Mátyás se găsesc scrisori și documente care dovedesc atașamentul împărătesei față de Ungaria. În orașul Seghedin (Szeged) are ridicat și un monument.  

  Elisabeta ca om politic a luptat pentru Ungaria. În activitatea diplomatică era excelentă, Ungaria era prioritatea ei și avea o mână de fier. În mod surprinzător pentru o împărăteasă, Elisabeta credea în republică, considerând-o mai bună decât imperiul. La semnarea acordului Austro-Ungar din 1867 Elisabeta a avut un rol important în realizarea sa. În 8 iunie 1867 Elisabeta cu Francisc Iosif au plecat la Buda Biserica Mátyás, acolo au fost încoronați, 10 luni după acordul Austro-ungar. Iubirea ungurilor față de Sisi s-a datorat și faptului că au fost găsite coroana, sceptrul și mantia regilor Ungariei (ascunse în timpul revoltei) chiar înainte de încoronarea lor ca regi ai Ungariei, fapt considerat un semn bun pentru viitor.

  La 23 aprilie 1868 s-a născut al patrulea copil, la Buda (Maria Valeria) (d. in 1924) numit "Copilul Ungur". Acest gest l-a făcut pentru unguri ca un fel de cadou pentru viitorul rege al Ungariei.

  În 1889 Rudolf s-a sinucis la Mayerling împreună cu amanta sa. Aceasta a fost tragedia cea mai mare a Elisabetei, depresia accentuându-se. Rudolf era însurat cu Stephanie a Belgiei.  

  Pe 10 septembrie 1898 în timp ce Elisabeta era în trecere prin Geneva a fost înjunghiată cu o pilă triunghiulară de anarhistul italian Luigi Lucheni. Acesta îl avea ca țintă inițială pe prințul de Orleans, care nu a mai sosit la Geneva. Cu toate că era înregistrată la hotel sub o altă identitate, în dimineața zilei de 10 septembrie, într-un ziar local a apărut un articol despre prezența împărătesei la Geneva. Luigi Lucheni a urmărit-o și a înjunghiat-o tocmai când se pregătea să urce împreună cu doamna sa de onoare, contesa unguroaică Irma Sztaray, pe vaporul spre Montreux. Căderea i-a fost ușurată de părul său bogat. Nimeni nu a realizat faptul că a fost înjunghiată. După ce s-a ridicat și a urcat pe vapor, a leșinat. Vaporul s-a întors imediat, pilotul aflând că era împărăteasa Austriei. A fost transportată la hotelul la care a fost cazată unde a murit după circa o oră. Ultimele ei cuvinte au fost:„Ce mi s-a întâmplat?”

  A fost înmormântată cu mari onoruri, la 17 septembrie 1898, la Viena, în Cripta Imperială.

  Elisabeta, „împărăteasa fără voie” a fost o femeie depresivă și nefericită. Se simțea sufocată în anturajul de la Viena, de unde încerca să scape, prin călărit, poezii, călătorit.

  A fost o femeie frumoasă, faima frumuseții ei ajungând până în Orient. Ambasadorul Persiei a refuzat să plece dintr-o vizită oficială până ce a văzut-o. Piesa ei de rezistență era părul foarte lung și frumos, îngrijit de coafeza sa preferată, Fanny.

  Căsătoria ei s-a consumat de-abia în a 3-a noapte. Cu timpul relațiile ei cu soțul s-au răcit, spre sfârșitul vieții căutându-i o amantă soțului ei.

  Opera ei literară preferată a fost "Visul unei nopți de vară" de Shakespeare, ea imaginându-se ca fiind Titania, regina zânelor, nesuportând numele de Sisi.  

  Elisabeta de Bavaria
  Elisabeta, în calitate de Regină a Ungariei-dagherotipie din 1867.
  Date personale
  Nume la naștere	Elisabeth Amalie Eugeniein Bayern
  Născută	24 decembrie 1837 Herzog-Max-Palais[*], Germania
  Decedată	10 septembrie 1898 (60 de ani) Geneva
  Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
  Cauza decesului	omor (stabbing[*])
  Părinți	Maximilian Joseph, Duce de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria
  Frați și surori	Maria Sofia de Bavaria Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*] Karl Theodor, Duce de Bavaria Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria Ducesa Elena de Bavaria
  Căsătorită cu	Francisc Iosif I al Austriei
  Copii	Arhiducesa Sofia Arhiducesa Gisela Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei Arhiducesa Marie-Valerie
  Cetățenie	Imperiul Austriac  Austro-Ungaria  Regatul Bavariei
  Religie	Biserica Catolică catolicism
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce prințesă regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
  Împărăteasă a Austriei; Regină a Ungariei și a Bohemiei
  Domnie	24 aprilie 1854 – 10 septembrie 1898
  Modifică date / text

• 1918: Antal Acsay, scriitor, istoric și critic literar maghiar (n. 1861)
• 1938: Adolf Vorbuchner (n. 23 martie 1890, Arad, Austro-Ungaria – d. 10 septembrie 1938, Viena, Germania Nazistă)^[1] a fost un ierarh romano-catolic,^[2] episcop titular de Tinin, episcop coadjutor de Alba Iulia din 7 iunie 1936 și episcop al Diecezei de Alba Iulia între 28 mai și 10 septembrie 1938.  S-a născut la Arad în anul 1891, în familia unui militar originar din Austria. După ce a făcut studiile secundare la Alba Iulia, și-a luat licența în teologie ca absolvent al Universității din Fribourg, Elveția și a devenit preot în anul 1914,^[2] la 21 septembrie.^[3] A profesat mai întâi ca prefect al unui orfelinat și apoi ca preot militar în Primul Război Mondial.^[2] A fost încadrat ulterior, în Divizia Secuiască.^[4]

  După război a fost timp de un deceniu capelan la Brașov și ulterior preot paroh și protopop la Sibiu,^[2] iar la 18 aprilie 1936 a devenit episcop de Tinin (Knin).  Conform preotului Nicolae Brânzeu, Adolf Vorbuchner făcea parte din garnitura a doua a celor care făceau politică națională-maghiară, acestora din a doua linie fiindu-le însă impus să fie loiali și să nu se expună din punct de vedere politic. Brânzeu a afirmat că numirea sa ca episcop coadjutor de Alba Iulia s-a făcut cu dificultate, datorită faptului că Vorbuchner era fiul spiritual al episcopului Gusztáv Károly Majláth și fusese propus de acesta ca succesor, iar Alexandru Cisar,^[5] arhiepiscop^[3] al Arhidiecezei de București^[6] nu dorea ca în scaunul episcopal de la Alba-Iulia să ajungă cineva propus de Majláth.^[5]

  Pentru a sprijini această numire, însuși Gyula Gömbös s-a deplasat la Roma. Având sprijin din partea Sfântului Scaun, într-un context în care Cisar fusese denunțat la Roma pentru proastă administrare, Vorbuchner a primit ca atare sprijinul nunțiului apostolic de la București, care a obținut acordul lui Alexandru I. Lapedatu pentru numirea sa.^[5] La 22 aprilie 1936 a fost numit astfel episcop coadjutor „cum jure successionis”^[2] și a fost în consecință sfințit ca episcop la 7 iunie 1936. Drept episcop principal consacrator^[3] a fost arhiepiscopul Alexandru Cisar al Arhidiecezei de București.^[6] Alături de acesta au mai slujit episcopii Augustin Pacha al Diecezei de Timișoara și István Fiedler al Diecezei de Oradea Mare și al Diecezei de Satu Mare.^[6]

  Pentru a lupta împotriva tendinței greco-catolicilor maghiarizați de a trece la protestantism, a solicitat în 1937, asemenea predecesorului său, permisiunea Sfântului Scaun în ceea ce privește admiterea celor care doreau să revină în sânul Bisericii Catolice, fără a mai fi nevoie de acordul mitropolitului de la Blaj. Adresându-se cu acest scop în 1937 Congregației pentru Bisericile Orientale,^[7] a fost refuzat de către aceasta într-o manieră care s-a presupus a fi corectă din punct de vedere politic.^[8]

  Adolf Vorbuchner i-a succedat lui Gusztáv Károly Majláth^[7] și la 28 mai 1938 a devenit episcop al Diecezei de Alba Iulia.^[1]

  A decedat la 10 septembrie 1938,^[1] într-un spital din Viena,^[2] fiind succedat în scaunul episcopal de la Alba Iulia de Áron Márton.  Conform caracterizării făcute de Brânzeu, Vorbuchner era obez (avea o greutate de 120 kg), foarte comod și nu era un om rău.^[5] Ca preot militar și-a atras simpatia celorlalți. A fost un om harnic, fără a atrage atenția, și a avut o fire blândă, fiind însă circumspect. A fost un scriitor talentat și un bun orator, care s-a implicat în favoarea celor săraci și defavorizați.  

  Adolf Vorbuchner
  Date personale
  Născut	23 martie 1890  Arad, Austro-Ungaria
  Decedat	10 septembrie 1938 (48 de ani)  Viena, Germania Nazistă
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot catolic[*]
  Funcția episcopală
  Sediul	Alba-Iulia
  Titlul	Episcop de Alba Iulia
  Perioada	8 mai–10 septembrie 1938
  Predecesor	Gusztáv Károly Majláth
  Succesor	Áron Márton
  Cariera religioasă
  Hirotonire episcopală	7 iunie 1936
  Episcop consacrator	Arhiepiscopul Alexandru Cisar
  Titluri precedente	Episcop de Tinin (Knin)
  Alte funcții	Episcop titular de Tinin Episcop coadjutor de Alba Iulia

• 1948: Regele Ferdinand al Bulgariei (n. 1861)
• 1959: Ramón Fonst, scrimer cubanez (n. 1885)
• 1964: Aram Frenkian (n. 19 martie 1898, Constanța - d. 10 septembrie 1964, București) a fost un filolog și filosof român, de formație clasicist, ales membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). El a scris peste cincizeci de studii și cărți de filosofie, axându-se în mod special pe spațiul cultural dintre Occident și Orient.  Aram Frenkian s-a născut în Constanța, într-o familie de armeni refugiați din Imperiul Otoman. A făcut studiile la București, unde a terminat liceul Gheorghe Lazăr, manifestându-și de atunci înclinația către filosofie, matematică și limbi străine (în special cele clasice, latina și greaca veche). După ce a absolvit cursurile universitare, în 1926, a plecat la Paris, unde a studiat doi ani filosofia la Sorbona și l'École des Hautes Études, păstrându-și, în același timp, interesul pentru limbile clasice și orientale.  Ȋn 1931, întors în țară, a obținut distincția Magna cum laude pentru doctoratul în litere și filosofie cu teza Cosmologia lui Heraclit din Efes. După câțiva ani, în 1937, și-a început cariera universitară ca asistent de limba elină. Ȋn 1945 a devenit conferențiar la Facultatea de Filologie din București, iar în 1957 a fost numit profesor la catedra de filologie clasică în cadrul aceleiași facultăți. Din 1964 a devenit șeful secției de istorie la Institutul de Logică din București. Aram Frenkian a murit în același an, în urma unui atac de cord. Ȋn anul 2006 a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.  

  Opera

  Aram Frenkian a fost interesat în mod special de temele filosofiei presocratice și cele legate de Homer. A scris peste cincizeci de lucrări, studii și cărți, în care a abordat probleme de istoriografie filosofică.

  • Mimesis și muzica: o contribuțiune la estetica lui Platon și Aristotel (Cernăuți; Editura Glasul Bucovinei, 1932)
  • Études de philosophie présocratique I. Héraclite d΄Éphèse (Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1933)
  • Le monde homérique. Essai de protophilosophie greque (Paris, Editura J. Vrin, 1934)/Lumea homerică - Eseu de protofilosofie greacă (București, Editura Herald, traducător: Nicolae Baltă, 2012)
  • Le Problème homérique: Considérations sur l'origine des épopées homériques (Paris, Editura J. Vrin, 1935)
  • Études de philosophie présocratique II. Empédocle d΄Agrigente - Parmenide d΄Élée (Paris, Editura J. Vrin, 1937)
  • Le réalisme grec (Cernăuți, Editura Glasul Bucovinei, 1939)
  • Le postulat chez Euclide et chez les modernes (Paris, Editura J. Vrain, 1940)
  • La méthode hippocratique dans le Phèdre de Platon (București, Imprimeria Națională, 1941)
  • Gelozia zeilor la vechii greci (București, Imprimeria Națională, 1945)
  • L'Orient et les origines de l'idéalisme subjectif dans la pensée européenne. Tome I. La Doctrine théologique de Memphis (Paris, P. Geuthner, 1946)
  • Scepticismul grec și filosofia indiană (București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957)
  • Curs de istoria literaturii grecești: Epoca clasică (Secolele al V-lea și al IV-lea i.e.n.) (București, Editura Didactică și Pedagogică, 1962)
  • Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide (București, Editura pentru Literatură Universală, 1969)  

    Aram Frenkian
    Date personale
    Născut	19 martie 1898  Constanța, România
    Decedat	10 septembrie 1964 (66 de ani)
    Cetățenie	România
    Ocupație	filolog[*]
    Activitate
    Membru post-mortem al Academiei Române

• 1968: Radu-Emil Mărdărescu (n. 19 februarie 1907, București – d. 10 septembrie 1968, Brașov) a fost un renumit inginer mecanic român, inventator, proiectant și constructor în domeniul automobilului și al aviației, fondator al ingineriei automobilului în România.^[1] El a avut, fără putință de tăgadă, cea mai bogată activitate de proiectare și încercări motoare dintre toate cadrele universitare din țară.   Radu-Emil Mărdărescu s-a născut la București, provenind dintr-o familie înstărită, de intelectuali cu nume. Astfel, fratele bunicului său era vestitul general Gheorghe Mărdărescu, fost ministru de război în cabinetul Ion I. C. Brătitianu, în timp ce tatăl său, Emil Mărdărescu (1880 – 1935), a fost inginer cu studii de petrol și mine făcute la Freiburg im Breisgau (Germania), profesor universitar, predând cursuri de tehnologia exploatării și procesării petrolului iar, după Primul Război Mondial, devenea proprietar de sonde și terenuri petrolifere.^[1] Mama sa, născută Zoe Cosăceanu, a urmat cursurile Facultății de Filologie din București, studiind, în paralel, pianul, la Conservatorul Belle Arte din București. Ea era sora cunoscutei sculptorițe Margareta Cosăceanu-Lavrillier, cea care a realizat mulajul pentru mâna și masca mortuară a marelui muzician român George Enescu.

  Dintr-o primă căsătorie, profesorul Radu-Emil Mărdărescu a avut un fiu, Radu Mărdărescu, iar din a doua căsătorie, cu Steliana Mărdărescu, a avut pe Raluca  Mărdărescu (1953-1980) și pe Vladimir Mărdărescu, cel care i-a continuat, într-un anume fel, activitatea inginerească a tatălui său.  A absolvit Liceul Gheorghe Lazăr din București și, cu ocazia susținerii examenului de bacalaureat, îl impresionează pe președintele comisiei, care era chiar matematicianul Gheorghe Țițeica.^[1] Ca urmare, după terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Matematici din Bucuresti, unde leagă o strânsă prietenie cu marele matematician de mai târziu, Grigore Moisil. Concomitent cu facultatea, el și-a satisfăcut stagiului militar la Școala Militară de Geniu, devenind ofițer în rezervă.^[1]

  În anul 1928 pleacă, împreună cu fratele său, Vladimir Pascal Mărdărescu, la Dresda, în Germania, pentru a urma cursurile prestigioasei politehnicii de acolo (Dresden Technische Hochschule), în domeniul construcției de automobile și motoare. După anul de verificare a aptitudinilor practice, obligatoriu pentru fiecare student, începe să urmeze cursurile acestei școli. În timpul studenției, Radu Mărdărescu se remarcă la concursurile de atletism și scrimă organizate la Dresda și, tot aici, are ocazia de a colabora cu specialiștii de la Auto-Union, încă de la fondarea acestui amalgam automobilistic, împreună cu care se va ocupa de pregatirea motoarelor pentru curse. Cu această ocazie, fratele său, Vladimir, a obținut chiar și acreditatea ca pilot de curse. Tot în timpul studenției, în anul 1935, este selecționat în echipa germană de explorare a Polului Nord și, după câteva luni de antrenament în condițiile de climă polară, pe insulele din arhipelagul Nordic al Norvegiei, pornește în expediție la Polul Nord, unde va răspunde de aparatura de cercetare a particulelor de mare energie din univers, care provin de la soare. În același an, 1935, încetează din viață tatăl său, Emil Mărdărescu, și este nevoit să întrerupă expediția și să se întoarcă acasă pentru a fi prezent la înmormântarea acestuia.

  În 1936 revine în țară, definitiv, și se angajează la IAR - Brașov, (devenită, în 1947, IMS Brașov^[3]). Acolo ocupă, succesiv, următoarele posturi: inginer (1936), șef birou proiecte (1939), șef secție experiențe (1940), șef serviciu încercări motoare (1941), șef serviciu general de studii (1944), director tehnic ^[3] (1947) și inginer șef constructor (1949). ^[1] În 1947, după naționalizare, pe când Radu Mărdărescu era director tehnic la Întreprinderea Metalurgică de Stat Brașov, fratele său, Vladimir Mărdărescu, era directorul general al Întreprinderii Metalurgice de Stat Mărgineanca, o fabrică de armament devenită, mai târziu, Uzina Mecanică Plopeni.  

  Activitatea științifică

  • Optimizarea distribuției motorului cu 14 cilindri în dublă stea, IAR-1000 A.
  • Studiu constructiv al unei serii de motoare de 7 și 9 cilindri în stea, cu puteri cuprinse între 250 și 400 CP.
  • În 1938 a propus construcția unui motor cu 14 cilindri, în stea dublă, de 1500 CP, motor ce prezenta, ca noutate, construcția compresorului și asamblarea arborelui cotit. Refuzându-i-se, în țară, acordarea fondurilor necesare realizării prototipului funcțional, proiectul este predat, în baza unei convenții de colaborare, firmei Gnome et Rhône din Franța, care acordase prima licență de fabricare a motoarelor de avion firmei IAR Brașov, fabrică unde Radu Emil Mărdărescu lucra, atunci, ca simplu inginer.^[1]
  • Sub conducerea sa s-au executat tractoarele IAR-22 și IAR-23, autoturismele prototip IAR-002 și motocompresorul IAR-003.
  • În 1947, pe când era director tehnic la IAR Brașov, inginerul Radu-Emil Mărdărescu a construit 2 automobile prototip echipate cu motoare tip IAR 002, în 2 timpi, motoare care, la o cilindree de circa 1 litru, dezvoltau peste 100 CP. Unul dintre cele două motoare prototip, creație tehnică a inginerului  Radu-Emil Mărdărescu, se află acum în inventarul Laboratorului de motoare al Facultății de mecanică din Brașov.

  În figura alăturată espe prezentat acest motor deosebit, ale cărui principale caracteristici tehnice erau următoarele:^[1][4]

  - Tipul motorului: MAS în doi timpi cu carburator în depresiune (spălare în echicurent, presiune de admisie 2,4 bari, asigurată de un compresor Roots);

  - Numărul și dispunerea cilindrilor: 8 în U;

  - Capacitatea cilindrică:  1,18 litri;

  - Raportul de compresie: 7;

  - Puterea maximă: 102 CP / 75 kW;

  - Turația puterii maxime: 5200 rot/min;

  - Cuplul motor maxim: 172 Nm;

  - Turația de cuplu maxim: 2900 rot/min.

  În cadrul Laboratorului de motoare al Catedrei de Automobile și Tractoare din Brașov, a realizat primele teste de omologare la motoarele SR 101 și SR 211, care au echipat primele autocamioane românești. Puțin mai târziu, fiului său, dr. ing. Vladimir Mărdărescu, i-a revenit nobila sarcină de a duce mai departe tradiția Laboratorului de motoare al Facultății de Mecanică din Brașov.^[5] Pe parcursul activității sale științifice, Radu-Emil Mărdărescu a obținut trei brevete de invenție în Germania, pe când colabora cu firmele Auto-Union și Deimler–Benz, și un brevet în România, în colaborare cu alți ingineri, cadre didactice ale Facultății de Mecanică din Brașov.^[1] La inițiativa mai multor cadre didactice de la Facultatea de Mecanică din Brașov, pe 17 decembrie 1996 a fost înființată, oficial, ”Fundația profesor Radu Mărdărescu” al cărui prim președinte a fost profesorul universitar dr. ing. Gheorghe Bobescu, unul dintre discipolii de marcă ai lui Radu Mărdărescu.  

  Activitatea didactică

  În 1948, Radu Mărdărescu și-a început activitatea didactică, predând cursuri de matematică, mecanică și rezistența materialelor la Institutul Forestier din Brașov.

  În 1949, înființează Catedra de Automobile și Tractoare în cadrul Institului de Mecanică din Brașov, care lua ființă în același an. La scurt timp, în mod excepțional, inginerul Radu-Emil Mărdărescu devine profesor universitar cu drepturi depline, neinteresându-l niciodată titlul de doctor, câtă vreme venea la catedră de la Uzina IAR Brașov, unde fusese  director de proiect pentru motoarele de aviație.^[2]

  În calitatea sa de profesor universitar, a fost conducător științific de doctorate, până în 1968 (când a murit, înainte de vreme) pentru nume de marcă ale învățământului automobilistic românesc, amintindu-i aici pe cunoscuții profesori universitari: Gheorghe Bobescu, Dan Abăitancei, Gheorghe Alexandru Radu, Gheorghe Poțincu și Tiberiu Nagy.  

  Lucrări științifice publicate

  1. Mărdărescu, R. - Mărimile specifice ale motoarelor cu ardere internă. În revista ”Metalurgia” nr.4, București, 5 mai 1955.

  2. Mărdărescu, R. – Vibrația gazelor în conducta de admisie la motoarele în patru timpi cu cilindri în linie. În ”Motoare pentru automobile și tractoare”, Litografia Învățămîntului, București, 1959.

  3. Mărdărescu, R. – Motoare de automobile și tractoare. Institutul Politehnic din Brașov, 1959.

  4. Mărdărescu, R., Hoffmann, V. și Abăitancei, D. - Motoare pentru automobile și tractoare. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.  

  Radu-Emil Mărdărescu
  Date personale
  Născut	19 februarie 1907 București
  Decedat	10 septembrie 1968 (61 de ani) Brașov
  Copii	Radu Mărdărescu, Raluca Mărdărescu și Vladimir (Vlad) Mărdărescu
  Naționalitate	română
  Activitate
  Rezidență	România
  Domeniu	Inginerie
  Instituție	Universitatea Transilvania din Brașov
  Cunoscut pentru	Motoare

• 1975: Sir George Paget Thomson, fizician, laureat al Premiului Nobel pe 1937 (n. 1892)
• 1979: Ionel Băjescu-Oardă, compozitor și cântăreț; autor de romanțe (n. 1883)
• 1983: Felix Bloch, fizician elvețian, laureat Nobel (d. 1905)
• 1983: Victor Ciocâltea (n. 16 ianuarie 1932, București - d. 10 septembrie 1983, Manresa, Spania) a fost un șahist din România.  A primit titlul de „Maestru internațional” în 1957 și cel de „Mare maestru internațional” în 1978.

  Una din partidele sale memorabile este cea de la a XVI-a Olimpiadă de șah, de la Varna, Bulgaria, din 1962, în care l-a învins pe Bobby Fischer.

  Victor Ciocâltea a câștigat Campionatul național de șah al României în 1952, 1961, 1969, 1970, 1971, 1975 și 1979. A reprezentat România la 11 Olimpiade de șah între 1956-1982.

  Victor Ciocâltea a decedat la masa de șah în timpul unei partide din cadrul unui turneu de șah din Spania în 1983.

  Începând cu 1984, Asociația RATB organizează la București anual un turneu memorial numit în cinstea lui.  

  Victor Ciocâltea
  Victor Ciocâltea în 1981
  Date personale
  Nume la naștere	Victor Ciocâltea
  Născut	16 ianuarie 1932 București
  Decedat	10 septembrie 1983 (51 de ani)  Barcelona, Spania
  Cetățenie	România
  Ocupație	șahist
  Activitate
  Țară	România
  Titlu	Mare maestru internațional
  Coef. ELO max.	2480 (în ianuarie 1976)
  Meciuri celebre	12th Chess Olympiad[*] 15th Chess Olympiad[*] 16th Chess Olympiad[*] 17th Chess Olympiad[*] 18th Chess Olympiad[*] 19th Chess Olympiad[*] 20th Chess Olympiad[*] 21st Chess Olympiad[*] 23rd Chess Olympiad[*] 24th Chess Olympiad[*] 25th Chess Olympiad[

• 1997: Ioan Simiti (n. 1 octombrie 1928, Cadrilaterul românesc – d. 10 septembrie 1997, Cluj-Napoca) a fost un Profesor universitar român, doctor docent în științe farmaceutice, doctor, membru titular al Academiei de Științe, membru al mai multor foruri internaționale.  S-a născut la 1 octombrie 1928 în Cadrilaterul românesc^[3]. Meglenoromân după ambii părinți Ioan Simiti a purtat cu mândrie această emblemă identitară întreaga lui viață. Se inscrie în 1939 la liceul din Silistra (parte a României până în 1940). Din 1940 alege să trăiască împreună cu familia în România în Comuna Cerna, Tulcea (unde au fost strămutați în urma tratatului româno-bulgar de la Craiova din 1940). Continua studiile liceale la Călărași și Brăila și apoi absolvă Facultatea de Farmacie din cadrul Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj. În anul 1960 obține titlul de doctor în științe farmaceutice cu teza „Contribuțiuni la prepararea și reacțiile unor acizi tiofenolici și a derivanților lor”. Este pe rând șeful catedrei de chimie organică, decan al Facultății de Farmacie, prorector didactic al Institutului de Medicină și Farmacie. A fost membru al mai multor foruri academice din țară și din străinătate. A publicat peste 130 de studii și articole in țară și în străinătate.

  A semnat împreună cu alți oameni de știință câteva invenții și inovații : Prepararea sub formă de pulberea mediului Wilson-Blaire, Derivați de feniltiazoli și procedeu de obținere a acestora. A participat la conferințe și congrese naționale și internaționale de chimie și farmacie. A primit numeroase premii și distincții și este menționat în multe enciclopedii și dicționare .

  În 2001 primește titlul de Cetățean de onoare post-mortem al localității Cerna . Cu acest prilej, autoritățile locale au dezvelit pe peretele casei părintești, o placă comemorativă.  

  Ioan Simiti
  Date personale
  Născut	1 octombrie 1928 Cadrilaterul românesc (Hașchioi, Județul Durostor (interbelic), Dobrogea)[1]
  Decedat	10 septembrie 1997 (68 de ani) Cluj-Napoca[2]
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Ortodoxă Română
  Ocupație	Profesor universitar, doctor docent în științe farmaceutice, doctor
  Activitate
  Premii	Cetățean de onoare post-mortem al localității Cerna, Tulcea

• 1999: Romulus Vulcănescu, etnolog, sociolog al culturii, folclorist; membru de onoare al Academiei Române (n. 1912)
• 1999: Alfredo Kraus, tenor spaniol (n. 1927)
• 2011: Cliff Robertson, actor american (n. 1925)
• 2015: Franco Interlenghi, actor italian (n. 1931)

Sărbători

• Sf. Mc. Minodora, Mitrodora și Nimfodora (calendar ortodox)