REVISTA MEA DIN 11 SEPTEMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 11 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

• 1063: Béla I al Ungariei (n. 1016)
• 1349: Bonna de Boemia, ducesă consort de Normandia, contesă consort de Anjou și Maine (n. 1315)
• 1611: Eleonora de Medici (28 februarie 1567^[1][2] – 9 septembrie 1611) a fost cel mai mare copil al lui Francesco I de Medici, Mare Duce de Toscana și a Ioanei de Austria. A fost membră a faimoasei Case de Medici.  În 1578, când Eleonora avea 11 ani mama ei a murit,^[3] iar mai târziu tatăl ei s-a recăsătorit cu Bianca Cappello.^[4] Eleonora a fost primul copil din cei șapte ai părinților ei. Sora mai mică a Eleonorei a fost Maria de Medici care a devenit regină a Franței și mama regelui Ludovic al XIII-lea al Franței.^[5] Eleonora a fost nașa lui Ludovic.^[6]

  O altă soră mai mică a Eleonorei, Ana, a murit la vârsta de 14 ani. Restul fraților ei au murit în copilărie.  Medici s-a căsătorit cu Vincenzo I Gonzaga la 29 aprilie 1584.^[2][8] Pentru soțul ei a fost a doua căsătorie, după ce el a divorțat de Margherita Farnese. Trei din fiii Eleonorei au devenit Duci de Mantua și Montferrat iar fiica ei Eleonore a devenit Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman. Copiii lor au fost:

  1. Francesco al IV-lea Gonzaga (7 mai 1586 – 22 decembrie 1612), Duce de Mantua și Montferrat între 9 februarie și 22 decembrie 1612.
  2. Ferdinando I Gonzaga (26 aprilie 1587 – 29 octombrie 1626), Duce de Mantua și Montferrat din 1612 până la moartea sa.
  3. Guglielmo Dominico (1589 – 1591), a murit în copilărie
  4. Margerita Gonzaga (2 octombrie 1591 – 7 februarie 1632), soția lui Henric al II-lea, Duce de Lorena
  5. Vincenzo al II-lea Gonzaga (7 ianuarie 1594 – 25 decembrie 1627), Duce de Mantua și Montferrat din 1626 până la moartea sa.
  6. Eleonore Gonzaga (23 septembrie 1598 – 27 iunie 1655), soția lui Ferdinand al II-lea, Împărat Roman.

  Cele două fiice ale ei au fost posibile mirese pentru Filip al III-lea al Spaniei după decesul soției acestuia, Margareta de Austria. În 1608 ea a aranjat căsătoria fiului ei cel mare Francesco cu Margareta de Savoia. Din căsătorie au rezultat trei copii dintre care numai fiica cea mare, Maria, a ajuns la vârsta adultă; Maria a fost mama Eleonorei Gonzaga care a devenit împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman prin căsătoria cu Ferdinand al II-lea.  Eleonora a murit la 9 septembrie 1611 la Cavriana, Italia, la vârsta de 44 de ani.^[9] Soțul ei i-a supraviețuit un an murind în 1612.^[10] Fiul lor Francesco a devenit Duce de Mantua timp de aproape un an; a murit în decembrie 1612. A fost succedat de frații săi.  

  Eleonora de Medici
  Portret al Eleonorei de Medici
  Date personale
  Născută	28 februarie 1567 Florența, Italia
  Decedată	11 septembrie 1611 (44 de ani) Cavriana, Italia
  Înmormântată	Mantova
  Cauza decesului	accident vascular cerebral
  Părinți	Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana Ioana a Austriei
  Frați și surori	Philip de' Medici[*] Anna de' Medici[*] Maria de Medici Antonio de' Medici[*]
  Căsătorită cu	Vincenzo I Gonzaga
  Copii	Francesco IV, Duce de Mantua Ferdinando I, Duce de Mantua Margerita, Ducesă de Lorena Vincenzo II, Duce de Mantua Eleonora, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman
  Etnie	italiană
  Ocupație	colecționar de artă[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Medici Casa de Gonzaga
  Ducesă de Mantua și Montferrat
  Domnie	14 august 1587 - 9 septembrie 1611

• 1646: Odoardo Farnese (28 aprilie 1612 – 11 septembrie 1646), cunoscut drept Odoardo I Farnese pentru a fi distins de nepotul său Odoardo II Farnese, a fost Duce de Parma și Piacenza și Duce de Castro din 1622 până în 1646.  Odoardo a fost singurul fiu legitim al lui Ranuccio I Farnese, Duce de Parma și al soției acestuia, Margherita Aldobrandini. Tatăl său a murit când el avea zece ani; regența a fost asigurată de mama sa iar după moartea acesteia, de unchiul său, Odoardo Farnese. În 1628 a devenit major și în același an s-a căsătorit cu Margherita de Medici, fiica lui Cosimo al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana.

  Primul său act notabil ca duce a fost alianța cu Franța în 1633, o mișcare concepută pentru a contracara predominanța spaniolă în nordul Italiei și să sprijine ambițiile sale teritoriale. De asemenea, el a cerut împrumuturi pentru a îmbunătăți armata, dar primele sale campanii au fost ineficiente: Piacenza a fost ocupată de trupele spaniole iar armata sa a fost învinsă de Francesco I d'Este. Trupele spaniole au invadat ducatul și au devastat țara. În absența asistenței franceze, Odoardo a fost convins de Papa Urban al VIII-lea să semneze un tratat de pace cu Spania în 1637.

  Domnia sa agresivă în Castro, un fief farnese în statele papale de nord ale Romei, pe care Barberini (familia Papei Urban) erau dornici să-l dobândească, a provocat ca Odoardo să fie excomunicat în 1641.^[1] În loc de reconciliere, el a căutat alianțe cu Veneția, Florența și Ducatul de Modena și a invadat nordul Lazio cu 7.000 de soldați. Armata sa a fost compusă în mare parte din cavalerie și a fost în imposibilitatea de a recupera Castro de asediu. Deși flota Farnese a fost distrusă iar Ducele s-a dovedit de multe ori recalcitrant, prin pacea din 1644 orașul Castro i-a fost înapoiat și Odoardo fost reconciliat cu Biserica Romano-Catolică și readmis în Sfintele Taine.^[1]

  Odoardo a murit pe neașteptate la Piacenza, reședința sa favorită, la 11 septembrie 1646, la vârsta de 34 de ani.  La 11 octombrie 1628, Odoardo Farnese s-a căsătorit cu Margherita de Medici (31 mai 1612 – 6 februarie 1679), fiica Marelui Duce Cosimo al II-lea de Toscana. Ei au avut următorii copii:

  • Ranuccio al II-lea Farnese (1630–1694); a fost căsătorit de trei ori: Prințesa Margaret Yolande de Savoia (1), Isabella d'Este (2) și Maria d'Este (3)
  • Alessandro Farnese (10 ianuarie 1635 – 18 februarie 1689), guvernator al Olandei habsburgice din 1678 până în 1682
  • Orazio Farnese (24 ianuarie 1636 – 2 noiembrie 1656)
  • Caterina Farnese (3 septembrie 1637 - 24 aprilie 1684); călugăriță carmelită
  • Pietro Farnese (4 aprilie 1639 – 4 martie 1677)  

    Odoardo Farnese
    Date personale
    Născut	28 aprilie 1612 Parma, Parma
    Decedat	11 septembrie 1646 (34 de ani) Parma, Parma
    Înmormântat	Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]
    Părinți	Ranuccio I Farnese Margarita Aldobrandini
    Frați și surori	Francesco Maria Farnese[*] Ottavio Farnese[*] Maria Caterina Farnese[*] Vittoria Farnese d'Este[*]
    Căsătorit cu	Margherita de Medici
    Copii	Ranuccio II, Duce de Parma Prințul Alessandro
    Religie	catolicism
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Farnese
    Duce de Parma
    Domnie	5 martie 1622 – 11 septembrie 1646
    Predecesor	Ranuccio I
    Succesor	Ranuccio II

• 1676: Anna de' Medici, Prințesă de Toscana (21 iulie 1616 - 11 septembrie 1676) a fost fiica lui Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana și a soției sale, Maria Maddalena de Austria. A fost mama Claudiei Felicitas, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman.  Anna s-a născut în 21 iulie 1616, la Florența care în acea vreme era capitala Toscanei. A fost fiica lui Cosimo al II-lea de' Medici și a Mariei Maddalena de Austria. După ce tratativele pentru căsătoria ei cu Gaston, Duce de Orléans au eșuat^[1], s-a decis ca Anna să se căsătorească cu Ferdinand Carol, Arhiduce de Austria, care era verișorul ei, fiind fiul Claudiei de' Medici, sora tatălui ei. Astfel în 1646, Anna a părăsit Florența natală și a plecat la Innsbruck pentru a se căsători. Căsătoria s-a celebrat în 10 iunie: Anna avea treizeci de ani, soțul său optsprezece. Căsătoria fusese negociată de către mama lui Ferdinand, Claudia de' Medici, care regentă după moartea soțului său în 1632^[2], reușise să țină Tirolul în afara războiului de treizeci de ani^[3]. Cuplul a preferat fastul de la curtea Toscanei, munților Tirolului, prin urmare stăteau mai des la Florența decât la Innsbruck^[4]. Ca rezultat, prima lor fiică s-a născut în Toscana. Cuplul a avut trei fiice, însă a doua fiică a murit la naștere.  
  Anna de austria de Giovanni Maria Morandi, 1666

  În 1632 Ferdinand a murit. Cum cuplul avea doar două fete, fratele mai mic a lui Ferdinand, Sigismund Francis, a moștenit titlurile sale de conte de Tirol și arhiduce de Austria. În 1665, la câteva zile după ce se căsătorise, Sigismund Francis a murit. Cu toate eforturile Annei de-a păstra o urmă de putere pentru ea ca văduvă, ținuturile s-au întors sub guvernarea directă a Vienei. Încercările de a convinge Viena, derivau din faptul că Anna dorea să protejeze drepturile fiicelor sale. Această dispută a fost remediată în 1673 când fiica sa Claudia Felicitas s-a căsătorit cu Leopold Împărat Roman.

  Anna a supraviețuit nu doar soțului ei, ci și fiicei sale mai mari, care a murit la scurt timp după căsătorie. Anna a murit în 11 septembrie 1611 la Viena, în vârstă de șaizeci de ani.  

  Copii

  • Claudia Felicitas de Austria, n. 30 mai 1653 - m. 8 aprilie 1676. S-a căsătorit cu Leopold I al Sfântului Imperiu Roman. A avut doi copii care au murit în copilărie.
  • O fetiță în 19 iulie 1664 a murit la naștere.
  • Arhiducesa Maria Magdalena a Austriei, n. 17 august 1656 - m. 21 ianuarie 1669.  

    Anna de' Medici
    Arhiducesă de Austria Contesă de Tirol
    Portret al Annei de' Medici de Justus Sustermans, c. 1630.
    Date personale
    Născută	21 iulie 1616 Florența
    Decedată	11 septembrie 1676 (60 de ani) Viena
    Înmormântată	Viena
    Părinți	Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Arhiducesa Maria Madalena de Austria
    Frați și surori	Margherita de' Medici Maria Cristina de' Medici[*] Mattias de' Medici[*] Francesco de' Medici[*] Gian Carlo de' Medici[*] Ferdinando al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Leopoldo de' Medici[*]
    Căsătorită cu	Ferdinand Karl, Arhiduce de Austria
    Copii	Claudia Felicitas, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Arhiducesa Maria Magdalena
    Religie	catolicism
    Ocupație	politiciană patron of the arts[*]
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliară	Casa de Medici Casa de Habsburg

• 1680: Împăratul Go-Mizunoo al Japoniei (n. 1596)
• 1733: François Couperin, compozitor francez (n. 1668)
• 1822: David Ricardo, economist englez (n. 1772)

• 

  Béla I al Ungariei

 
• 

  Împăratul Go-Mizunoo al Japoniei

 
• 

  Nikita Hrușciov, om politic rus, conducător al Partidului Comunist al URSS

• 1888: Domingo Faustino Sarmiento, politician argentinian, al 7-lea președinte al Argentinei (n. 1811)
• 1914: Mircea Constantin Demetriade (de asemenea întâlnit ca Demetriad, Dimitriade, Dimitriadi sau Demitriadi; 2 septembrie 1861 – 11 septembrie 1914) a fost un poet, dramaturg și actor român, unul dintre primii animatori ai mișcării simboliste locale. Născut în Oltenia într-o familie actoricească, el a renunțat în mare măsură la o carieră similară pentru a deveni scriitor boem. Este asociat și a fost inspirat de Alexandru Macedonski, bazându-se pe influențe romantice timpurii la revista Literatorul. Mai târziu, a integrat împrumuturi de la Charles Baudelaire și Arthur Rimbaud, doi dintre autorii pe care Demetriade îi va traduce în limba română.  

  Mircea Demetriade (Demetriad)
  Date personale
  Născut	2 septembrie 1861
  Decedat	11 septembrie 1914 (53 de ani)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	poet, dramaturg, jurnalist, critic literar, actor
  Pseudonim	M. C. Dimitriade, Mircea des Métriades, Ali-Baba, Demir, Dimir, D. Mir
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1880–1914
  Mișcare/curent literar	Simbolism Parnasianism
  Specie literară	poezie lirică, sonet, fabulă, comedie, literatură fantastică, dramă istorică, dramă în versuri, vers liber, eseu

• 1932: Anatol conte Bigot de Saint-Quentin, botezat Anatole (n. 7 martie 1849, Viena – d. 11 septembrie 1932, Jadova, România Mare), a fost un ofițer de cavalerie din Armata Comună a Austro-Ungariei cu gradul de general de cavalerie (anterior Feldzeugmeister), șambelan imperial, adevărat consilier secret imperial și mare postelnic al Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen din familia Bigot de Saint-Quentin.  
  Elena de Flondor

  Anatol s-a născut dintr-o familie nobilă franceză din Picardia, pomenită deja în secolul al XIV-lea. Bunicul său a fost Feldmarschalleutnantul și din 1840 divizionar la Sibiu François-Louis (Franz Ludwig) conte Bigot de Saint-Quentin (n. 25 noiembrie 1774, Marmoutier – d. 15 septembrie 1854, Viena), bunica Elise baroneasa von Ysselbach (n. 3 noiembrie 1779 - d. 17 ianuarie 1853). Tatăl său, maiorul imperial August (* 20 martie 1804, Radom – d. 18 decembrie 1848, Ciucea care a căzut tânăr pe timpul revoltei maghiare în bătălia de la Ciucea, mama sa a fost baroneasa Henriette Isabella von Podstatzki-Prussinowitz und Thonsern (n. 11 iulie 1816 – d. 30 martie 1903). Unchiul a fost renumitul general de cavalerie imperial habsburgic, Karl August Leopold (n. 12 iunie 1805, Neuburg an der Donau – d. 8 septembrie 1884, Kwassitz, Moravia), între altele și general comandor al Voivodinei sârbești și al Banatului timișean precum scriitor, pe care l-a moștenit.^[1][2]

  Ulteriorul general s-a căsătorit la 3 iulie 1898 în Cernăuți cu Elena de Flondor (n. 22 noiembrie 1866, Cernăuți - d. 31 ianuarie 1930, Viena), strănepoata cavalerului Nicolae de Wassilko (n. 1759 - d. 1809) care moștenise de la tatăl ei George (1839-1917), căsătorit cu Aglaia de Goian, moșia Mega, iar Anatol a mai cumpărat moșiile din Jadova de la vărul Elenei, preotului-paroh Iancu de Goian.^[3] Soții au avut 3 copii: Douglas (n. 19 aprilie 1899 - d. 10 septembrie 1982), entomolog austriac, căsătorit cu Elisabeth von Wagner (1904-1985), Desideria (n. 2 iulie 1900 – d. 15 martie 1999), căsătorită cu Francisc conte Marenzi de Tagliuno i Talgate și Frederic Gheorghe (n 4 octombrie 1906, Bratislava - d. 16 februarie 2000, Viena), inginer cu diplomă, căsătorit în 1953 la București cu profesoara Florica Mihăilescu (n. 10 aprilie 1910, Buzău - d. 8 martie 1987, București, înmormântată în Buzău). Familia s-a stins pe linia masculină, după ce numai Desideria a avut copii.  


Anatol de St. Quentin ca căpitan

Stema contilor Bigot de St. Quentin

După ce a absolvit Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, una dintre cele mai prestigioase din Europa, tânărul Anatol a fost transferat pe 1 mai 1869 ca locotenent la regimentul K.u.K. de dragoni „Prinz Eugen von Savoyen” nr. 13 sub comanda Feldmarschalleutnant-ului baron Dobrženský von Dobrženitz. În anul 1883, pe atunci căpitan, a fost onorat cu titlul de șambelan imperial, iar pe ziua de 1 mai 1892 a fost numit maior și adjutant de aripă al împăratului Franz Joseph al Austriei.^[6]

La 1 noiembrie 1895, după trei ani și jumătate serviciu direct pentru împărat, a devenit locotenent-colonel și însărcinat cu comanda interimară de divizie la regimentul dragoni nr. 11, apoi, la 1 mai 1897, cu comanda regimentului K.u.K. boem de dragoni nr. 7 „Herzog von Lothringen“ (Duce de Lorena). În acest post a fost avansat la gardul de colonel în ziua de 1 noiembrie al anului.^[7]

La 17 martie 1903 a fost numit mare postelnic al Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen, ulteriorul Feldmareșal și concomitent adevărat consilier secret.^[8] În această funcție a fost avansat la gradul de Generalmajor (1. Mai 1904).^[1] Cu prilejul vizitei arhiducelui Friedrich la Londra pe care generalul îl însoțise în exercitarea atribuțiilor sale, a fost decorat cu Marea cruce al Ordinului Regal Victorian de către regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit (11 iunie 1904).^[9]

În sfârșit, la 1 mai 1908, a urmat desemnarea de Feldmarschalleutnant, iar pe 1 ianuarie 1913 a fost onorat cu titlul de general de cavalerie și trimis la pensie).^[1] Anatol s-a retras după acea la Jadova unde a administrat moșiile până la moartea sa la 11 septembrie 1932. Fiul său mai tânăr Frederic (Friedrich) a preluat administrația moșiilor din Jadova până la ocuparea sovietică conform Pactului Ribbentrop-Molotov și răpirea Bucovinei de Nord în 1940.  

Generalul a fost un ofițer mult decorat, între altele cu:^[10]

• Comandor al Ordinului Național „Steaua României”
• Marea cruce al Ordinului Regal Victorian (1904)
• Marea Cruce al Ordinului Sf. Ludovic al lui Carol al II-lea, Duce de Parma
• Ordinul Coroana de Fier clasa 1
• Ordinul Coroana de Fier clasa 3
• Medalia de Merit Militar "Signum Laudis"
• Ordinul al Crucii de Fier de clasa 1
• Ordinul Prusac al Coroanei de clasa I
• Marea Cruce al Ordinului Spaniol de Merit
• Marea Cruce al Ordinului "Isabel la Católica"
• Marea Cruce al Ordinului „Friedrich” al regatului de Württemberg (1907)^[11]
• Ordinul Regal al Prusiei „Vulturul Roșu” de clasa II
• Ofițer al Ordinului Saxoniei „Albrecht”
• Cavaler de casa 1 al Ordinului „Leul de Zähringen”
• Comandor al Ordinului Crucii Takovo, Serbia  

  Anatol Bigot de Saint-Quentin
  Anatol conte Bigot de Saint-Quentin ca general, 1904
  Date personale
  Născut	7 martie 1849 Viena, Imperiul Austriac
  Decedat	11 septembrie 1932, (83 de ani)
  Părinți	[August conte Bigot de Saint-Quentin Henriette Isabella von Podstatzki-Prussinowitz und Thonsern
  Căsătorit cu	Elena de Flondor
  Copii	Douglas, Desideria, Frederic (Friedrich)
  Naționalitate	franceză
  Cetățenie	Imperiul Austriac;  România
  Studii	Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt
  Activitate
  A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
  Ani de serviciu	44
  Gradul	Feldmarschalleutnant, apoi general de cavalerie (anterior Feldzeugmeister)
  A comandat	Comandant interim al diviziei 11 dragoni comandant al regimentului K.u.K. boem de dragoni nr. 7
  Decorații și distincții
  Decorații	Comandor al Ordinului Național „Steaua României” Marea cruce al Ordinului Regal Victorian Ordinul Coroana de Fier de clasa 1 și 3 Medalia de merit militar Signum Laudis Crucea de Fier de clasa a 1-a Ordinul Regal al Prusiei „Vulturul Roșu” de clasa II șambelan imperial adevărat consilier secret imperial François-Louis de Saint-Quentin, pe la 1840   Elise von Ysselbach. pe la 1850   Karl August de Saint-Quentin, 1863   Douglas de Saint-Quentin, 1972   Desideria de Saint-Quentin, 1935   Frederic de St. Quentin, 1953   Florica Mihăilescu, 1953 Conacul Mega pe la 1900   Conacul Jadova pe la 1900

• 1941: Cristian Racovski, comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic (n. 1873)
• 1947: Alice Keppel, metresă a regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (n. 1868)
• 1971: Nicolae Bănescu (n. 16 decembrie 1878, Călărași - d. 11 septembrie 1971, București) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române.  

  Membru titular al Academiei Române

  Nicolae Bănescu
  Date personale
  Născut	16 decembrie 1878[1]
  Decedat	11 septembrie 1971 (92 de ani)[1]
  Cetățenie	România
  Ocupație	istoric

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1971: Nikita Hrușciov, om politic rus, conducător al Partidului Comunist din fosta URSS, prim-ministru (n. 1894)
• 1974: Ion Popescu-Sibiu (n. 1901, Sibiu - 11 septembrie 1974, București) a fost un medic, psihiatru și psihanalist. A fost unul dintre fondatorii psihanalizei după Sigmund Freud în România.  

  Ion Popescu-Sibiu
  Date personale
  Născut	1901  Sibiu, Austro-Ungaria
  Decedat	11 septembrie 1974 (73 de ani)  București, RS România
  Cetățenie	România
  Ocupație	psihoterapeut[*] psihiatru
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din București

• 1978: Octavian Buhociu (n. 20 octombrie 1919, Crăiești, județul Covurlui (interbelic), azi județul Județul Galati^[1] - d. 11 septembrie 1978, Bochum, Germania) a fost un filozof al istoriei, etnograf și folclorist originar din România, care a trăit în Franța și Germania.  A urmat studii superioare la Universitatea din București, unde a fost licențiat în litere (1947) și filosofie (1948) cu teza, "Filosofia istoriei lui Titu Maiorescu".

  S-a refugiat în Franța unde a continuat studiile la Sorbona (Paris), obținându-și doctoratul în anul 1958 cu tezele, Le folklore roumain de printemps ^[2] (Primăvara în folclorul românesc) și Filosofia Istoriei lui A. D. Xenopol. A fost secretar general al Centrului românesc de cercetări din Paris și redactor al buletinului editat de această prestigioasă instituție. A editat și condus revista de gândire, artă și literatură Semne apărută la Paris între 1960 și 1963 și a colaborat la numeroase reviste și ziare, printre care se pot menționa, Drum, Carpații, Vestitorii, Căminul, ... ș.a.m.d.

  A fost profesor universitar de limba română la Facultatea Ruhr-ului din Bochum – Dortmund, din Germania, unde a predat folclor românesc, respectiv limba și literatura română.  

  Scrieri

  • Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie - Totenklage – Burschenbünde und Weihnachtslieder – Hirtenphänomen und Heldenlieder, Wiesbaden, 1974. ISBN 3-447-01596-9 ; ISBN 978-3-447-01596-7
  • Folclorul de iarnă, zorile și poezia păstorească, 512 pagini, Editura Minerva, București, 1979,  

    Octavian Buhociu
    Date personale
    Născut	20 octombrie 1919
    Decedat	11 septembrie 1978 (58 de ani)
    Cetățenie	România
    Ocupație	filozof istoric
    Activitate
    Alma mater	Universitatea din București
    Organizație	Ruhr University Bochum[

• 1982: Wifredo Lam, pictor, litograf, sculptor și ceramist cubanez (n. 1902)
• 1985: Ion Frunzetti (n. 20 ianuarie 1918, Bacău – d. 11 septembrie 1985, București) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.  Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 - 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista "Flori de crâng"), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov^[1] și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă "13" și sonetul "Nevroză" obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: Crai nou, Fruncea, Colț de țară.^[2]

  Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și în paralel între anii 1936 - 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată Problema tragicului în artele plastice și care a fost distinsă cu magna cum laude. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 - 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista "Semne" publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost Revista Fundațiilor Regale,Viața românească unde a a făcut parte o vreme din redacție, Universul Literar unde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.^[2]

  Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată Tipologia ornamenticii populare românești, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescu și George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista Viața Românească. În perioada 1944 - 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.^[2]

  Scrie volumul de poezii "Maree" pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul "Victoria" condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 - 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.^[2]

  Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni de televiziune și radiofonice.^[2]

  În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice "N. Grigorescu" din București unde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei. În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 - 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.  

  Cărți

  • Disparate, București, Editura Meridiane, 2002
  • Studii critice, București, Editura Fundației Culturale Române (Colecția Antropologie culturală), 2000.
  • În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998.
  • Scrieri, I, II - Constanța, Editura Europolis, 1997.
  • Arta românească în secolul XIX, București, Editura Meridiane, 1991.
  • Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
  • Țărmurile clipei, Buc., 1983;
  • Dimitrie Paciurea - București, Editura Meridiane, 1971;
  • Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
  • Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
  • Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
  • Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
  • Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;

  Fondator

  A fondat în 1938, împreună cu George Petcu, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu^[3], Virgil Carianopol, Ion Siugariu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.

  Traducător

  Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale precum:

  • Franz Jakobsen, "Barbara", Buc., 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti);
  • Arthur Rimbaud, "Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri", Buc., 1945;
  • Louis Golding, "Porți ferecate", Buc., 1946;
  • Cervantes, "Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales)", Buc., 1949 (colaborare cu Savin Bratu); reed. Buc., 1957 (colaborare cu Edgar Papu);
  • Boris Gorbatov, "Generația mea", Buc., 1949 (colaborare cu E. Hariton);
  • L.N. Tolstoi, "Război și pace", I-IV, Buc., 1949-55 (colaborare cu N. Parocescu),
  • L.N. Tolstoi, "Povestiri din Sevastopol", Buc., 1955 (colaborare cu E. Antonescu);
  • F.M. Reșetmikov, "Oameni din Podlipnaia", Buc., 1954 (colaborare cu Maria Bistrițeanu);
  • Heinrich Mann, "Supusul", Buc., 1954 (colaborare cu Ioan D. Gherea);
  • Victor Hugo, "Oamenii mării", Buc., 1955 (colaborare cu M. Ariel); ediția a 2-a, Buc., 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer);
  • "Proză satirică spaniolă", Buc., 1955;
  • Shakespeare, "Comedia erorilor", în "Opere", I, Buc., 1955 (colaborare cu Dan Duțescu); "Zadarnicele chinuri ale dragostei", în "Opere", III, Buc., 1956 (colaborare cu Dan Grigorescu); "Totu-i bine când sfârșește bine", în "Opere", VIII, Buc., 1960, "Sonete", pref. trad., Buc., 1964;
  • W.M. Thackeray, "Bâlciul deșertăciunilor", I-II, Buc., 1956 (colaborare cu Constanța Tudor);
  • Tirso de Molina, "Don Gil de Ciorap-Verde", Buc., 1957 (colaborare cu Eugen Schileru);
  • Feodor Gladkov, "Cimentul", Buc., 1960 (colaborare cu E. Antonescu);
  • "Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă", Buc., 1961;
  • Ezekiel Mphahlele, "Pe Second Avenue", Buc., 1967.
  • Don Quijote de la Mancha de Cervantes (1965, împreună cu E. Papu),
  • Război și pace de Lev Tolstoi (1959, în colaborare cu N. Parocescu).  

    Ion Frunzetti
    Date personale
    Născut	20 ianuarie 1918 Bacău, România
    Decedat	11 septembrie 1985, (67 de ani) București, Republica Socialistă România
    Părinți	Constantin Frunzetti, Ana Pandele
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar
    Pseudonim	Mircea Vuian, Valeriu Morjan, F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona, Menale
    Studii	Facultatea de Litere a Universității din București, Facultatea de Drept a Universității din București
    Pregătire	Anton Holban, Nicolae Tonitza, Stavru Tarasov
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1934 - 1985
    Mișcare/curent literar	Gruparea scriitorilor tineri
    Subiecte	poezie, eseu, cronică de artă
    Operă de debut	1934 - sonetul Nevroză în revista "13"
    Opere semnificative	Volumul de versuri Maree
    Influențe[ascunde] Tudor Vianu

• 1994: Jessica Alice Tandy (n. 7 iunie 1909, Londra, Marea Britanie — d. 11 septembrie 1994, Connecticut, Statele Unite ale Americii) a fost o actriță americană de teatru și film de origine britanică, laureată a premiului Oscar în anul 1990 pentru rolul Daisy Werthan din filmul Șoferul doamnei Daisy, regizat de Bruce Beresford.  

  Filmografie selectivă

  • 1962 Aventurile unui tânăr (Hemingway's Adventures of a Young Man), regia Martin Ritt  

    Jessica Tandy
    Tandy and Hume Cronyn at the 1988 Emmy Awards
    Date personale
    Nume la naștere	Jessie Alice Tandy
    Născută	7 iunie 1909 Hackney, Londra, Anglia
    Decedată	11 septembrie 1994 (85 de ani) Easton, Connecticut, USA
    Cauza decesului	Cancer
    Căsătorită cu	Jack Hawkins (1932–1940) Hume Cronyn (1942–1994; decesul ei)
    Număr de copii	3
    Copii	Tandy Christopher
    Cetățenie	Regatul Unit  SUA
    Ocupație	Actriță
    Activitate
    Alma mater	Dame Alice Owen's School[*]
    Ani de activitate	1926–1994
    Premii	National Medal of Arts[*] Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță () Premiul Tony pentru cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[*] (1948) Premiul Tony pentru cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[*] (1978) Premiul Tony pentru cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[*] (1983) Kennedy Center Honors[*] Crystal Award[*] (1991) BAFTA pentru cea mai bună actriță

• 2003: John Ritter, actor american (n. 1948)
• 2007: Ioan Mihăilescu (n. 24 martie 1949, Agapia, Neamț – d. 11 septembrie 2007, București) a fost un sociolog, prof. dr. la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității din București și rector al Universității.
• 2010: Bernard Ștef (n. 22 octombrie 1916, Lăscud, Mureș - d. 11 septembrie 2010, Blaj) a fost un călugăr asumpționist român, deținut politic, scriitor.

  După noviciatul asumpționist din Beiuș a urmat studiul teologiei la Metz. În data de 27 iulie 1941 episcopul Vasile Aftenie l-a hirotonit preot în biserica mănăstirii asumpționiste de la Blaj.

  A fost arestat în 27 iulie 1951, odată cu lotul de preoți din județul Mureș (interbelic). Ancheta la Securitatea din Târgu Mureș a durat până în februarie 1952, când întreg lotul a fost transferat la penitenciarul din Cluj, în vederea judecății, care a avut loc în 18 aprilie 1952, în Vinerea Mare, când a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru instigare publică contra statului. Fiind apt de muncă, a fost trimis cu alți preoți la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

  A fost eliberat din închisoare în octombrie 1955.^[1]

  În 31 ianuarie 1990 s-a întors la Blaj, stabilindu-se lângă Casa Domnului, fosta mănăstire asumpționistă, transformată în sediu al unei parohii ortodoxe. După refuzul Bisericii Ortodoxe Române de a restitui mănăstirea, s-a stabilit într-o garsonieră pe str. Popa Șapcă, ulterior într-o casă din Piața 1848. A desfășurat o bogată activitate pastorală. A reorganizat de asemenea viața călugărilor asumpționiști, ocupându-se de noile vocații și pregătirea pentru profesiune sau hirotonire, fiind superiorul (egumenul) mănăstirii.

• 2011: Andy Whitfield (n. 17 iulie 1972, d. 11 septembrie 2011) a fost un actor și model galez-australian.

  Înainte de a deveni actor, Whitfield a lucrat ca inginer. El a apărut în mai multe seriale de televiziune australiene, cum ar fi Opening Up, All Saints, The Strip, Packed to the Rafters și Fiicele lui McLeod. El a obținut primul său rol important în filmul australian supranatural Gabriel. Whitfield este cel mai bine cunoscut pentru rolul său principal din serialul de televiziune din 2010 : Spartacus: Blood and Sand, care este filmat în Noua Zeelandă. El joacă rolul lui Spartacus, un soldat condamnat să lupte ca un gladiator și care în cele din urmă conduce o revoltă împotriva romanilor. Whitfield, de asemenea, va apărea într-un viitor thriller-ul australian The Clinic, stabilit pentru lansare în 2010 și care s-a filmat în Deniliquin.  

  Andy Whitfield
  Date personale
  Născut	17 iulie 1972 Amlwch, Țara Galilor
  Decedat	11 septembrie 2011 (39 de ani) Sydney, Australia
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Limfom)
  Căsătorit cu	Vashti Whitfield(2001-2011)
  Număr de copii	2
  Cetățenie	Australia  Țara Galilor
  Ocupație	actor, model
  Activitate
  Alma mater	Sheffield Hallam University[*]
  Ani de activitate	2004 -2011
  Roluri importante	Spartacus: Blood and Sand

• 2015: Oana Ioachim, actriță română de teatru și film (n. 1967)
• 2017: Abdul Halim de Kedah, al 14-lea șef de stat al Malaeziei și al 27-lea sultan de Kedah (n. 1927)

Sărbători

• Cuv. Teodora din Alexandria; Cuv. Eufrosin, bucătarul (calendar ortodox)