REVISTA MEA DIN 16 SEPTEMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 16 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

1908: Se fondează General Motors Corporation. În fotografie modelul modelul Sequel cu alimentare pe hidrogen.

• 1382: Maria de Anjou este proclamată regina Ungariei.
• 1776: Armata americană a obținut o victorie împotriva celei britanice în bătălia de la Harlem Heights din cadrul războiului american de independență.
• 1836: Domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale.
• 1868: Se deschide, la Sibiu, primul "Congres național-bisericesc al românilor ortodocși" din Transilvania și Ungaria; se adoptă "Statutul organic", care consfințește principiile fundamentale ale autonomiei Mitropoliei ortodoxe române din Transilvania și Ungaria.
• 1880: Înființarea Societății farmaciștilor din România.
• 1908: În orașul Flint, din statul american Michigan, sunt puse bazele General Motors Corporation.
• 1938: Adolf Hitler îl primește la reședința sa din Berchtesgaden pe primul ministru britanic Arthur Neville Chamberlain, care își exprimă disponibilitatea de a convinge guvernul de la Praga să cedeze regiunile sudete, locuite în majoritate de germani.
• 1963: Malaya, Singapore, Borneo de Nord (Sabahul de astăzi) și Sarawak s-au unit pentru a forma Malaezia.
• 1966: Inaugurarea noii Opere Metropolitan din New York.
• 1975: Papua Noua Guinee își câștigă independența față de Australia.
• 1976: A intrat în funcțiune prima platformă românească de foraj marin.
• 1987: S-a definitivat protocolul de la Montreal, un tratat internațional pentru protejarea stratului de ozon prin interzicerea fabricării unor substanțe dăunătoare acestuia.
• 1996: Miniștrii de externe ai României și Ungariei, Theodor Meleșcanu și László Kovács, semnează la Timișoara tratatul bilateral de prietenie și bună vecinătate, Tratatul de la Timișoara.

Nașteri

• 1386: Henric al V-lea al Angliei (d. 1422)
• 1507: Împăratul Jiajing al Chinei (d. 1567)
• 1557: Jacques Mauduit, compozitor francez (d. 1627)
• 1651: Engelbert Kaempfer, doctor și călător german (d. 1716)
• 1745: Mihail Kutuzov, mareșal rus (d. 1813)
• 1782: Daoguang, împărat chinez (d. 1850)

• 

  Henric al V-lea al Angliei

 
• 

  Andrew Bonar Law, politician canadiano-scoțian, prim-ministru al Regatului Unit

 
• 

  Frans Eemil Sillanpää, scriitor finlandez, laureat Nobel

• 1823: Francis Parkman, istoric american (d. 1893)
• 1837: Pedro al V-lea al Portugaliei (d. 1861)
• 1852: Friedrich Teutsch (n. 16 septembrie 1852, Sighișoara - d. 11 februarie 1933, Sibiu) a fost un episcop și istoric sas din România, membru de onoare (1919) al Academiei Române.  Friedrich Teutsch s-a născut în 1852, ca fiu al lui Georg Daniel Teutsch. Studiile primare și secundare le-a efectuat mai întâi la Sighișoara și Sibiu, iar mai apoi - studiile universitare - la Heidelberg, Leipzig și Berlin. Specializat în istorie și teologie, își dă doctoratul la Heidelberg.^[2]

  Tatăl său, Georg Daniel fusese episcop al biserici luterane din Transilvania între 1867 și 1893. Ulterior, Friedrich devine, la rândul său, episcop al bisericii luterane transilvănene, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.  

  Lucrări

  • Die «Unionen» der ständischen «Nationen» in Siebenbürgen his 1542. Inauguraldissertation zur Erlangung der philos. Doctorwürde an der Univarsität Heidelberg, Hermannstadt, 1874.
  • Die Art der Ansiedelung der Siebenbürger Sachsen, Stuttgart, 1895. (Forschungen zur deutschen Landes- und Volkskunde IX. Bd.).
  • Die siebenbürgisch-sächsischen Schulordnungen 1543–1883. Mit Einleitung, Anmerkungen und Register, Berlin, 1888., 1892. (Monumenta Germaniae Paedagogica VI., XIII.)
  • Bilder aus der vaterländischen Geschichte, Herausgegeben. Hermannstadt, 1895., 1899.
  • Kurze Mitteilungen über die Volksschule der Siebenb. Sachsen, 1896.
  • Kalender des Siebenb. Voksfreundes. N. F. Jahrgänge 1896. (A Schullerus).
  • Stille Jahre 1805–1830; Die Sachsen im J. 1848–49V Um und Vorschau. Drei Voträge., 1896.
  • Rede zur Eröffnung der 50. Generalversammlung des Vereins för siebenbürgische Landeskunde. U., 1898.
  • Denkrede auf Albert Arz von Straussenburg, gehalten zur Eröffnung der 52. General-Versammlung d. Ver. f. sieb. Landeskunde am 26. Aug. 1901. Hermannstadt. U., 1901.
  • Von dem Arbeitsfeld der evangelischen Kirche A. B. in Siebenbürgen. Vortrag gehalten bei der 55. hauptversammlung des evang. Vereins der Gustav Adolf-Stiftung in Cassel. U., 1902.
  • Samuel von Brukenthal. Rede bei der erinnerungsfeier in der Evang. Pfarrkirche A. B. in hermannstadt am 9. Apr. 1903. U.
  • Vorstellung des Landeskonsistoriums betr. den Volksschul-Gesetzentwurf. U, 1907.
  • Georg Daniel Teutsch. Geschichte seines Lebens. Sibiu, 1894, 1909  

    Friedrich Teutsch
    Friedrich Teutsch
    Date personale
    Născut	16 septembrie 1852[1]  Sighișoara, Imperiul Austriac
    Decedat	11 februarie 1933 (80 de ani)[1]  Sibiu, România
    Cetățenie	România
    Religie	luteranism
    Ocupație	istoric bisericesc[*] istoric
    Modifică date / text

    Membru de onoare al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1853: Albrecht Kossel, medic german, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (d. 1927)
• 1858: Andrew Bonar Law, politician canadiano-scoțian, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1923)
• 1867: Vintilă I.C. Brătianu (n. 16 septembrie 1867, București - d. 22 decembrie 1930, București) a fost prim-ministru al României în perioada 1927-1928.

  A fost al treilea fiu al Ion C. Brătianu, frații săi fiind Ionel Brătianu și Dinu Brătianu. În 1886 a început studiile în Franța. Întors în țară cu diploma de inginer a participat la lucrările de construcții ale podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Apoi, a primit conducerea lucrărilor de construcție a podurilor de pe Siret, Argeș și Vădeni^[care?].

  Și-a început cariera în administrația de stat în anul 1897, fiind numit director al Regiei Monopolurilor Statului. În cariera sa a mai ocupat următoarele funcții de demnitate publică: secretar general în Ministerul Finanțelor, primar al Capitalei (1907-1911), ministru de război în timpul Primului Război Mondial și ministru de finanțe (1922 -1926). După moartea fratelui său Ion I.C. Brătianu a ocupat funcția de prim-ministru, între 1927 și 1928.

  În anul 1901 și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales de mai multe ori senator, deputat sau consilier comunal pe listele acestuia. Între 1927 și 1930 a ocupat funcția de președinte al Partidului Național Liberal. Vintilă Brătianu a mai fost de asemenea director al Băncii Românești, membru al Consiliului Centralei Băncilor Populare și a Cooperativelor Sătești, cenzor și director la Banca Națională a României.

  Dintre funcțiile deținute, cele mai reprezentative au fost acelea de primar al Bucureștilor și ministru de finanțe. În calitate de primar al Bucureștilor, Vintilă Brătianu a fost un primar cu viziune și o abordare integratoare a problemelor cu care se confrunta orașul în acea perioadă, propunând, pentru prima dată în epocă, un set de soluții integrate care să faciliteze o dezvoltare echilibrată și durabilă a Bucureștilor. Atât ca primar al Bucureștilor dar mai ales în perioadele în care a fost ministru de finanțe, a fost unul din principalii promotori ai politicii economice liberale, cunoscută sub numele „Prin Noi Înșine”, menită să asigure o dezvoltare economică bazată pe dezvoltarea și consolidarea capitalului autohton și a întreprinderilor industriale aflate în proprietate românească.

  După moartea lui Ionel Brătianu a preluat conducerea atât a guvernului, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a Partidului Național Liberal. S-a opus „restaurației” (proclamării lui Carol al II-lea ca rege în 1930) fapt care a dus la o scindare a partidului, „tinerii liberali” conduși de fiul lui Ionel Brătianu, Gheorghe Brătianu, alegând să părăsească partidul și să se pună la dispoziția noului rege.

  Vintilă Brătianu a trăit și a muncit decenii de-a rândul în umbra fratelui său cel mai mare. Era, cum observa Nicolae Iorga, „onest, muncitor, patriot, dar necăjicios și iute la vădirea mâniei sale, amestecându-se în toate și luând-se în gură cu toată lumea…, urând orizonturile largi în care «omul de stat» se pierde și privind cu strălucitorii lui ochi mărunți de cârtiță amănuntele cele mai neînsemnate”.  Vintilă Brătianu s-a născut la 16 septembrie 1867, la București, în casa de la Florica în care familia lui Ion C. Brătianu se mutase la începutul aceluiași an. Casa era situată pe ulița Herăstrăului, astăzi Bulevardul Dorobanților, nr. 3. Vintilă era al cincilea copil al lui Ion și Piei Brătianu (născută Pleșoianu)^[3], după Florica, Sabina, Ionel și Dinu.^{[4]:p. 1}

  Vintilă a fost primul copil al familiei care nu s-a născut la Florica, „ sanctuarul” familiei Brătianu. După cum spune și Ionel Brătianu în una din amintirile sale: „Părinții noștri chiar de la căsătorie își făcuseră din Florica așezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite împrejurări să se mute la București. Doisprezece ani de minister și cursurile superioare ale liceului obligaseră pe părinții noștri și pe copii să-și petreacă în Capitală cea mai mare parte a anului. Totuși, pentru unii, ca și pentru alții, Florica era vatra și cuibul adevărat. Aceasta o simțeam într-atâta, încât față de copiii născuți la București rămânea avantaj celor ce se născuseră la Florica și care aveau astfel o legătură mai mult cu dânsa. Tatăl meu, retrăgându-se de la guvern, la începutul anului 1869 ne instalarăm la Florica, de unde în curs de șapte ani rareori și numai câte unul din copii venea pentru câteva zile la București.”^[3]

  Nașul de botez al lui Vintilă Brătianu a fost Alexandru Golescu^[care?], „papa Golescu” cum îl numea familia Brătianu, sau „Sfântul” cum îl numeau alții datorită firii sale extrem de bune.^{[4]:p. 1}

  La 15 noiembrie 1868 cade guvernul prezidat de generalul Nicolae Golescu, în care Ion C. Brătianu deținuse Ministerul de Interne și apoi Ministerul de Război.^{[5]:p. 124} Ca urmare, familia Brătianu a revenit la Florica unde a locuit până în 1877, când Vintilă a împlinit vârsta de 10 ani. Aici, sub supravegherea atentă a mamei, a urmat acasă primele trei clase primare, cu un institutor din Pitești și un altul din Elveția. Clasa a patra a urmat-o tot acasă, dar de data aceasta la București, unde familia revine în 1876, când Ion C Brătianu este numit ministrul finanțelor, în guvernul condus de Manolache Costache Epureanu.^{[4]:p. 3[5]:p. 125}

  În 1878 a intrat în clasa I gimnazială la Liceul Sfântul Sava, liceu urmat și de cei doi frați mai mari, Ionel și Dinu. În registrul matricol al liceului din perioada 1879-1881 (singurul păstrat în arhiva liceului care a fost devastată pe timpul ocupației capitalei din primul război mondial) se regăsește înscris în clasele a II-a (1879-1880) și a III-a (1880-1881). Din notele obținute în clasa a II-a, rezultă că avea note mari la „Studii Literare” (8-10), note medii la Matematică (7) iar la Desen avea doar nota 6. În clasa a III-a își menține situația la Studii Literare, la Matematică își îmbunătățește situația până la 9, în schimb la Desen oscilează între 4 și 5, ceea ce îi determină pe părinți să îl înscrie la lecții de desen, acuarelă și modelaj cu sculptorul Ion Georgescu.^{[4]:p. 3}

  Vintilă a reușit să termine liceul primul din clasa sa, trecând bacalaureatul, la greacă și latină cu felicitările juriului.^{[6]:p. 33}

  După terminarea liceului, în toamna și iarna anului 1885, și-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu, de 6 luni, conform reglementărilor vremii pentru absolvenții cu bacalaureat, la Regimentul 2 Artilerie, la fel ca și cei doi frați mai mari.^{[6]:p. 33}

  Trei evenimente petrecute în anul 1885, când avea 18 ani, aveau să îl marcheze profund și să-și pună amprenta asupra modului său de a fi de aici înainte, unul sobru, interiorizat care nu lăsa să răzbată în exterior sentimentele și frământările sufletești. Acest lucru se vede foarte clar dintr-o serie de scrisori scrise familiei sale.

  Primul eveniment l-a reprezentat absența forțată de la nunta surorii sale mai mari Sabina, programată pe 19 ianuarie 1885, dată la care avea programat o probă a bacalaureatului, fapt care l-a silit să rămână în București:

  „Iată cea mai mare sărbătoare a noastră la care nu pot asista. Îmi pare rău din suflet ca la aceasta să fim doi lipsă [Ionel era la Paris - n.n] - căci sper să joc și la a Piei mici! Poate că în aceste timpuri din urmă te-am cam necăjit, dar nu te însori decât odată și cu aceasta trebuie toate uitate.^{[7]:pp. 4-5} ”

  — Scrisoare către Sabina Brătianu , 19 ianuarie 1885

  Al doilea eveniment care l-a marcat profund a fost moartea lui C.A. Roseti, „Papa Rose” cum era cunoscut în familia Brătianu, petrecută în aprilie 1885. Vintilă descria astfel evenimentul într-o scrisoare către Ionel Brătianu, aflat la studii la Paris:

  „Când a fost mai trist, a fost atunci când tata, nenea Tache, Ion Ghica și beizadea Mitică au dat cosciugul jos. Multă lume, cunoscută și necunoscută, nu a putut să-și țină plânsul și a fost o jale universală. Azi pentru întâia oară am văzut cu ochii cu adevărat ce e moartea: câte lucruri nu se distrug odată cu ea! Și ce mult aș vrea să cred că în cer ne vom întâlni cu cei pe care i-am iubit. Dar știu bine că nu nimic din aceasta și cu moartea odată se stinge totul.^{[7]:p. 5}”

  — Scrisoare către Ionel Brătianu , 10 aprilie 1885

  În vara aceluiași an 1885 l-a însoțește pe tatăl său în călătoria pe care o face la Marienbad. S-au oprit la Sinaia, unde regele Carol I îi invită la masă. A fost impresionat la acestă întâlnire, de sentimentul responsabilității publice inspirat de regele Carol I, și la plecare, foarte mândru de el îi scria mamei sale:

  „Regele mi-a dat mâna de două ori la plecare, iar Regina mi-a spus că speră a mă vedea mai des la Palat.^{[7]:p. 7}”

  — Scrisoare către Pia Brătianu , 21 iulie 1885

  

  Educație și formare[modificare | modificare sursă]

  După absolvirea Liceului Sfântu Sava din București și efectuarea stagiului militar, Vintilă Brătianu a început să se gândească la studiile superioare pe care trebuia să le urmeze în continuare. Dorința lui era să devină arhitect și ca urmare și-a anunțat familia că dorește să se înscrie la Școala de Arte Frumoase din Paris(École des Beaux-Arts).^{[4]:pp. 8-9} Vintilă se va lovi însă de opoziția categorică a tatălui care dorea neapărat ca el să urmeze ingineria, la fel ca și ceilalți doi frați mai mari.

  „Fii lui Ion Brătianu, toți trei, și-au ales cariera de inginer, dar nu pentru a o practica, cum rezultă din întreaga lor viață, ci pentru a-și putea transforma gândirea lor în realități viabile și durabile.^{[8]:p. 567}”

  —General Scarlat Panaitescu, Vintilă Brătianu în cariera sa științifică și politică

  

  Localul Școlii Centrale din Paris la sfârșitul secolului al XIX-lea
  

  Emblema societății „Fives-Lille”, primul angajator a lui Vintilă Brătianu

  Oricum, Ion C. Brătianu le-a interzis fiilor săi cu desăvârșire să ia drumul avocaturii, sub amenințarea blestemului și renegării, deoarece, considera el „nici o conștiință nu rezistă la ispitele pledoariilor și la controversele cauzelor”.^{[9]:p. 66} În schimb, adversarii lor politici i-au atacat adesea pe frații Brătianu, afirmând că tocmai această formație inginerească i-ar fi făcut niște politicieni de mâna a doua. Iată cum era caracterizat Ionel Brătianu, de unul dintre acești opozanți, imediat după primul război mondial: „Un inginer de clasa a III-a, cu studii mediocre în specialitatea sa, ajunge primul consilier al Tronului, chemat mai apoi să hotărască soarta întregii țări.”^{[10]:p. 67}

  La 21 septembrie 1886, Vintilă Brătianu sosește la Paris pentru a deveni student la Școala Centrală (École Centrale des Arts et Manufactures) împlinind dorința tatălui său de a deveni inginer. Pentru început a fost înscris la cursurile pregătitoare pentru admitere, care se desfășura la Liceul Saint Louis. Pe perioada studiilor a locuit, împreună cu frații săi Ionel și Dinu, într-un apartament de pe strada Mazarine, nr. 34. În decembrie 1886 a obținut primul certificat de studii; notele evoluând între bine și foarte bine, fiind apreciat ca „elev bun, muncitor, care promite mult”.^{[4]:p. 10}

  La 15 iunie 1887 a trecut examenul de admitere la Școala Centrală, fiind clasificat al 85-lea din 285 de studenți admiși.^{[6]:p. 34} A fost înmatriculat în toamna aceluiași an, declarând că este „fiu de agricultor” din România. Acest fapt avea să creeze vâlvă puțin timp mai târziu când universitatea a descoperit că „agricultorul” era chiar primul ministru al României. Solicitat să dea explicații despre această omisiune, Vintilă a precizat că nu a mințit, profesia de agricultor fiind ocupația permanentă a tatălui său, pe când cea de prim ministru este doar una temporară.^{[4]:p. 11}

  La sfârșitul lui iulie 1890 a susținut și trecut examenul de absolvire, clasându-se al 12-lea dintr-o promoție de câteva sute de studenți, devenind inginer diplomat al prestigioasei Școli Centrale de Arte și Manufacturi din Paris.^{[4]:p. 18} Și-a petrecut vara lui 1890 la Florica, de unde, în toamnă, la îndemnul tatălui său, s-a întors la Paris, pentru a ocupa un post de inginer la societatea de construcții civile și industriale „Fives-Lile”. A rămas aici până la sfârșitul lui februarie 1891, când a revenit în țară, pentru a participa la construcția podului de la Cernavodă.^{[4]:p. 21}

  Activitate profesională[modificare | modificare sursă]

  

  Podul de la Cernavodă la 1900
  

  Uzinele „Schneider” din Creusot la 1900

  Activitatea strict profesională, de inginer constructor a lui Vintilă Brătianu a fost destul de scurtă, imediat după terminarea studiilor universitare.

  În martie 1891 Vintilă Brătianu pleacă la Cernavodă, pe șantierul de construcție a podului, ca angajat al companiei Fives-Lille, una din cele trei companii care câștigaseră licitațiile internaționale pentru construcția unor segmente ale complexului de poduri. Compania la care lucra Vintilă Brătianu trebuia să realizeze podul principal peste Dunăre de la Cernavodă.^{[11]:p. 44}. Pentru el această perioadă a fost una foarte grea, fiind afectat atât de condițiile grele în care trebuia să își desfășoare activitatea, cât mai ales de moartea tatălui, Ion C. Brătianu, în luna mai 1891.^[12]. Rămâne pe șantier până în prima parte a anului 1892 când compania l-a trimis pentru timp de un an în Franța, la uzinele Schneider din Creusot, ca reprezentant în comisia mixtă care supraveghea calitatea oțelului turnat aici și destinat construcției podului de la Cernavodă.^{[11]:p. 47}

  Cu experiența câștigată la Cernavodă și la uzinele Scheneider-Creusot, a condus apoi lucrările de construcție a podurilor pe Siret lângă Bacău, de pe Râul Argeș la Grădiștea^[care?] și montarea tablierului metalic la podul de la Vădeni^[care?], între Brăila și Galați.^{[13]:p. VI}

  După 1896, Vintilă Brătianu a părăsit cariera de inginer constructor pentru a începe una nouă, în administrația de stat în paralel cu o implicare sporită în activitatea politică a Partidului Național Liberal.

  Viața de familie[modificare | modificare sursă]

  

  Ion C Brătianu, Pia Brătianu, Ion I.C. Brătianu și Vintilă Brătianu, în 1891, puțin înaintea morții lui Ion C. Brătianu

  Politicos din cale afară, Vintilă I. C. Brătianu își manifesta respectul față de persoanele în vârstă, chiar în absența acestora, însoțindu-le numele după caz cu apelativul „domnul” sau „doamna”. Nu era obișnuit să-i placă familiaritatea cu cei cu care venea des în contact și, în ceea ce îl privea nu îi plăcea să-și afișeze superioritatea în fața interlocutorilor săi.^[14]

  Vintilă Brătianu a fost foarte discret protejând cu strășnicie tot ce ținea de intimitatea vieții de familie. Ținea mult la respectarea convențiilor sociale și a ierarhiilor familiale, ca temelie a ordinii și ierarhiei sociale.

  „Vintilă Brătianu cerea de la oameni trei lucruri: ordinea, sentimentul conveniențelor și respectul autorității sau raporturilor ierarhice. Ura clevetirea, disprețuia intriga și nu putea suferi obrăznicia.^{[15]:p. 573}”

  —Ing. Gheorghe Popescu, Din viața lui Vintilă Brătianu

  S-a căsătorit destul de târziu, la vârsta de 37 de ani, în anul 1904 cu Lia Stolojan, fiica lui Anastase Stolojan, unul din membrii importanți ai Partidului Național Liberal. În 1913 s-a născut singurul copil al familiei, Vintilă V. Brătianu (1913-1995), care avea să fie numit „Vintilică”, pentru a-l deosebi de tatăl său. Acesta a avut o singură fiică, Despina Leiter-Brătianu, născută însă după moartea lui Vintilă Brătianu.^[16] Vintilică a fost ca și tatăl său inginer, trăind în exil în perioada comunistă, pentru ca după 1989 să revină în țară și să se implice în viața politică românească, ca președinte al Partidului Liberal (1993).^[17]

  Prin actul dotal încheiat la căsătoria celor doi, Lia Stolojan a primit ca zestre din averea defunctului său tată partea sa indiviză din domeniul de la Herești județul Ilfov, moșia din Stolojani județul Gorj și moșia de la Hengulești din județul Râmnicu Sărat.^[18]

  Familia Vintilă Brătianu avea să locuiască din 1911 în casa din strada Aurel Vlaicu, nr. 19 din zona Parcului Ioanid, casă construită în stil neo-românesc, pe un teren cumpărat prin licitație publică de Lia Stolojan de la Primăria Capitalei.

  La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu , s-au semnat în secret, documentele prin care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G. Duca scria că „nu au fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski, Diamandi, Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram război numai Austro-Ungariei (...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...) Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice.”^[16]

  Izbucnirea Primului Război Mondial avea să pună la grea încercare familia Brătianu, care a ales însă să slujească interesele țării, chiar cu asumarea unor mari primejdii pentru fiecare din membrii familiei.

  În iarna lui 1916, Vintilă a plecat odată cu Ionel Brătianu și cu întreg guvernul condus de acesta, în refugiu la Iași, în vreme ce Lia și unicul lor copil, Vintilică, în vârstă de numai trei ani, au rămas în București, ca și alți membri ai familiei Brătianu. Întrebat de un prieten, economistul G. D. Creangă, de ce nu își ia soția în Moldova odată cu retragerea temporară a guvernului la Iași, Vintilă Brătianu a dat cunoscuta sa replică: „Se rupe țara în două, îmi rup și eu sufletul în două.”^[14]

  Aceasta avea să fie atitudinea solidară și consecventă a întregii familii.

  „Parcă îl aud pe domnul Lascăr Catargi când ne ruga pe toți din familie să nu rămânem cu nici un preț. Văzând că rugămintele sale erau zadarnice, spunea mereu: „Vă dați pradă vrăjmașilor dumneavoastră celor mai înverșunați”. Avea dreptate și totuși nu puteam face astfel. De-ar fi fost de reînceput, tot așa am face. Mai întâi că ar fi fost o lașitate să părăsim Bucureștii noi toți membrii familiei Brătianu, punându-ne la adăpost la Iași, lăsând populația săracă la discreția vrăjmașului, și al doilea fiindcă faptul că Ionel și-a lăsat mama și surorile aici iar Vintilă soția și copilul, a dat liniște celor siliți prin situația lor să rămână.^{[19]:p. 60}”

  —Pia Alimănișteanu (Brătianu), Însemnări din timpul ocupației germane

  Membrii familiei Brătianu rămași în București au fost supuși unei serii întregi de măsuri umilitoare, atât din partea autorităților de ocupație cât și din partea adversarilor politici ai Brătienilor, deveniți colaboratori cu ocupanții și care profitau de prilej pentru a se răzbuna, încercând să-i umilească pe membrii familiei aflați sub autoritatea lor vremelnică. Astfel casa lui Vintilă Brătianu avea să fie percheziționată în repetate rânduri, autoritățile de ocupație fiind în special interesate de „dosarele diferitelor societăți comerciale înființate de Vintilă Brătianu”.^{[19]:p. 59}

  Rămasă singură cu copilul, Lia s-a mutat din casa lor din strada Țăranilor (Aurel Vlaicu, azi) la mama ei, în casa Stolojan din strada Cosma (Henri Coandă, actuala ambasadă a Italiei). Ei și Sabinei Cantacuzino li s-au stabilit ulterior, de către autoritățile germane de ocupație, domiciliu forțat la Mănăstirea Pasărea, iar proprietățile le-au fost confiscate.^[20]

  

  1919 - Brătienii și Mackensen, articol din ziarul Îndreptarea

  Adversarii politici ai Partidului Național Liberal au încercat ulterior să folosească electoral faptul că membrii familiei Brătianu au rămas în teritoriul ocupat, pentru a-i acuza pe aceștia de colaborare cu ocupanții germani. Acest lucru a fost vizibil în special în timpul campaniei electorale din noiembrie 1919, prin articolele publicate în ziarul Îndreptarea, oficiosul Partidului Poporului, condus de mareșalul Alexandru Averescu.^[21](vezi extrasul alăturat)

  Familia s-a reîntregit în noiembrie 1918, odată cu alungarea trupelor de ocupație și revenirea Regelui și a Guvernului în București. În perioada interbelică, familia Brătianu avea să ducă viața obișnuită a elitei bucureștene, una îndestulătoare dar decentă și fără ostentație. Iat-o văzută prin ochii uneia dintre menajererele familiei:

  „Aveau casa pe lângă Grădina Icoanei, pe o stradă care atuncea se numea Aurel Vlaicu. Era mare casa și n-aveau decât un băiet - pe Vintilică - și el plecat mereu la studii în străinătate. Domnul și doamna au mai crescut un băiet de la țară, care a rămas orfan. Pe sora băietului ăsta a înfiat-o alt ministru, Tancred Constantinescu mi se pare că-l chema. Am avut zile bune la familia Brătianu. Erau mulți angajați: bucătăresele, fetele de la curățenie, eu și o rusoaică, feciorul care servea la masă, grădinarul, iar stăpânii se purtau omenos cu noi. N-aveam de ce ne plânge. Cât am stat la ei, le-am făcut ajururi și cipcă la toate perinile ce le aveau, așa ca pe la noi, în Mureș, și le-a plăcut lucrul făcut de mine. Numai când suna clopoțelul, știam că mă cheamă la curățenie și lăsam cusutul. Doamna Lia Brătianu ne cumpăra câteodată bilete la film și ne trimitea pe toți angajații. Așa am văzut Patimile lui Iisus. Tare ne-am bucurat când, pentru munca făcută, domnul Brătianu i-a dat omului meu, pe lângă bani, și o căruță cu doi cai faini.^[22]”

  Lia Brătianu este cea care, împreună cu Regina Maria, a pus bazele Societății Filantropice „Principele Mircea” (în memoria ultimului copil al Reginei, mort de tifos pe timpul războiului), fundație care își propunea consolidarea sistemului sanitar și construirea unor clinici pentru nou-născuți, atât în mediul rural, cât și în mediul urban, înființându-se peste 350 de centre cu această destinație.^[23][24]

  Funcții de demnitate publică[modificare | modificare sursă]

  Ascensiunea lui Vintilă Brătianu în viața publică a fost lipsită de spectaculozitate. A urcat treaptă cu treaptă, impunându-se prin rigoare, corectitudine, exigență față de sine însuși, dar și față de colaboratori. Vintilă Brătianu sosea primul la slujbă, uneori chiar înaintea femeilor de serviciu, pentru a vedea dacă nu cumva întârzie vreuna sau nu-și face treaba bine. Pleca seara târziu și avea grijă să fie stinse becurile și închise ferestrele.^[2]

  Ca persoană publică, Vintilă Brătianu „s-a grăbit încet”, urmărind să-și însușească temeinic domeniile în care se angaja, pentru a lucra eficient și cu rezultate palpabile. Domeniul său predilect a fost economia națională pe care a studiat-o îndeaproape, pentru a putea ca, pornind de la realitatea existentă, să-i asigure în viitor o nouă direcție de evoluție.^{[25]:p. 33}

  Director al Regiei Monopolurilor Statului - 1897-1899[modificare | modificare sursă]

  

  Manufactura de tutun a Regiei Monopolurilor Statului
  

  Etichetă de chibrituri a Regiei Monopolurilor Statului
  

  Listă de prețuri a Monopolului cărților de joc

  La 31 martie 1897 s-a constituit guvernul liberal condus de președintele partidului, Dimitrie A. Sturdza, guvern care avea să rămână la putere până la 30 martie 1899. În acest guvern, fratele mai mare al lui Vintilă, Ion I.C. Brătianu, a ocupat prima sa funcție ministerială, la Ministerul Lucrărilor Publice.^{[5]:p. 127} Primul ministru Dimitrie Sturdza, apreciindu-i capacitatea de muncă și de organizare precum și inteligența sa, îi încredințează lui Vintilă Brătianu, la 1 iulie 1897, Direcțiunea Regiei Monopolurilor Statului, unde a rămas până la 11 aprilie 1899, când a fost înlocuit, după demisia guvernului liberal.^{[6]:p. 35}

  În perioada în care a condus Direcțiunea Regiei Monopolurilor Statului, Vintilă Brătianu și-a concentrat eforturile pe reorganizarea și eficientizarea activității acesteia, într-o formulă care avea să rămână nemodificată pentru aproape patru decenii.^[26]

  Regia gestiona, pe baza dispozițiilor legale din acel moment, o serie de domenii a căror exploatarea constituia monopol de stat: tutunul, sarea, timbrele, chibriturile, cărțile de joc sau navigația fluvială pe Dunăre.^[27][28][29]

  A restructurat din temelii sistemul cultivării și valorificării tutunului, mergând personal în Macedonia și Turcia pentru a urmări cum funcționează acest sistem la fața locului, după care trece la punerea lor în practică și în România. Astfel dispune o serie întreagă de măsuri organizatorice vizând:

  • începerea cultivării tutunurilor de calitate superioară, prin înființarea la Suluc, lângă Măcin, a primei stațiuni pentru selecția semințelor și aclimatizarea tutunului din Macedonia;
  • crearea unui corp de ingineri agronomi specializați în cultivarea tutunului, prin trimiterea la studii în străinătate a unui număr de tineri absolvenți ai învățământului superior agricol din România;
  • crearea unui fond pentru ameliorarea culturii tutunului și asigurarea producătorilor împotriva distrugerilor provocate de grindină;
  • încadrarea serviciilor din domeniu cu personal de specialitate, de la agenții de cultură până la șefii de circumscripții și inspectori și asigurarea stabilității pe posturi a acestora;
  • modernizarea fabricilor de prelucrare a tutunului și organizarea desfacerii tutunului prin factorii poștali.^{[26]:pp. 70-73}

  În ceea ce privește monopolul sării, Vintilă Brătianu s-a situat pe aceeași poziție ca și tatăl său Ion C. Brătianu, considerând că acesta nu mai trebuie conceput ca un monopol fiscal, ci că statul trebuie să-și exercite drepturile sale numai în domeniul extracției. El urmărea libertatea vânzării sării în vederea distribuirii ei rapide în toate zonele țării. „Sarea este un aliment de primă necesitate și exploatarea ei nu trebuie privită prin prisma unui câștig prea mare pentru stat”.^{[26]:pp. 74-75}

  Un alt domeniu aflat în subordinea regiei era cel al navigației fluviale pe Dunăre, de organizare căruia s-a ocupat cu rigoarea dată de formația sa inginerească, dorind să accelereze dezvoltarea transporturile efectuate cu mijloace românești și să reducă la minimum inconvenientele create de înghețarea fluviului pe timp de iarnă. Preocuparea lui de căpetenie a constituit-o ideea de a face ca societatea română de navigație fluvială („Navigația Fluvială Română”) să lucreze mai bine și mai eficient decât liniile concurente străine.^{[30][31]:p. 252}

  Datorită acestor eforturi ale sale, de la 1 aprilie 1898, a început să funcționeze în mod regulat serviciul de navigație pe Dunăre, sub pavilion românesc. Tot lui i se mai datorează stabilirea colaborării cu societățile de navigație din Serbia și Germania, care a permis Navigației Fluviale Române să poată desfășura servicii de transporturi regulate între Sulina și Regensburg.^{[13]:p. VIII}

  Măsurile luate de Vintilă Brătianu, în scurta trecere pe la Regia Monopolurilor Statului, a făcut ca regia să dea cel mai însemnat venit în bugetul statului, asigurând ani la rândul excedente bugetare de 200-300 milioane de lei.^{[13]:p. VIII[26]:p. 79}

  Secretar general la Ministerul de Finanțe - 1901-1904[modificare | modificare sursă]

  

  Sediul Ministerului de Finanțe la 1900

  La 14 februarie 1901 liberalii revin la putere, constituindu-se un nou guvern condus de președintele partidului, Dimitrie A. Sturdza, guvern ce avea să rămână la putere până la 20 decembrie 1904. În acest guvern Vintilă Brătianu a fosti Secretar General la Ministerul Finanțelor pe toată perioada guvernării, sub trei miniștri: George D. Pallade (14 februarie 1901 - 9 ianuarie 1902), Dimitrie A. Sturdza (9 ianuarie 1902 - 18 iulie 1902) și Emil Costinescu (18 iulie 1902 - 20 decembrie 1904).^{[5]:p. 128}

  Aceasta a fost prima funcție guvernamentală a lui Vintilă Brătianu, care i-a permis să-și pună în valoare calitățile de om de finanțe, el fiind cel care a asigurat practic conducerea Ministerului Finanțelor, miniștrii, atât George Pallade cât și Dimitrie Sturdza dându-i mână liberă și totală libertate de mișcare.^{[32]:p. 86} Principalele sale realizări din acest mandat au fost: determinarea și realizarea pentru prima dată a bugetelor de venituri și cheltuieli ale județelor și comunelor urbane, reformarea sistemului de accize, crearea unui sistem nou de statistică financiară, centralizarea bugetelor caselor speciale la bugetul de stat, organizarea sistemului statistic din domeniul comerțului exterior și organizarea bugetului general al statului pe departamente.^{[32]:pp. 86-87} Vintilă Brătianu a fost totodată, primul demnitar al statului român, de la 1876, când a fost introdus sistemul modern al finanțelor publice, care s-a gândit și a înfăptuit o reorganizare pe baze moderne a aparatului fiscal de stat.^{[13]:p. X}

  Primar al Bucureștilor - 1907-1911[modificare | modificare sursă]

  Articol principal: Activitatea lui Vintilă Brătianu ca primar al Bucureștiului.
  

  Vechiul sediu al Primăriei Capitalei din Casa Hagi Moscu, situat pe strada Colței, cam în locul Teatrului Național de astăzi. Clădirea a fost demolată în 1912.

  În iunie 1907 Vintilă Brătianu era ales primar al Bucureștilor, funcție pe care a ocupat-o până la 10 februarie 1910. Obiectivul afirmat cu care a venit la primărie era unul ambițios: satisfacerea intereselor cetățenilor, cu dreptate, celeritate și fără influențe din exterior.^{[33]:p. 90}

  Vintilă și-a început mandatul prin a pune ordine în sediul primăriei. A impus respectarea cu strictețe a programului de lucru de către întreg personalul, începând cu sine însuși. Birourile, care altădată mișunau toată ziua de solicitatori de tot felul au fost închise pentru public, cu excepția unor perioade bine stabilite pentru lucrul cu cetățenii.^{[34]:p. 114}

  Vintilă Brătianu a înțeles că o administrație publică eficientă are nevoie de un aparat funcționăresc bine selecționat și de aceea una dintre primele sale măsuri a fost aceea de a impune cerințe minime de studii la numirea și promovarea funcționarilor publici. A impus șefilor de servicii să-și susțină și să-și asume soluțiile pe care le prezentau în documentele promovate, refuzând să aprobe memoriile care se încheiau cu formula tradițională de până atunci, „rugăm a decide ce veți crede de cuviință”.^{[33]:pp. 92-93}

  Pe timpul mandatului lui Vintilă Brătianu au fost adoptate o serie de importante reglementări comunale, cum ar fi: regulamentul pentru construcții, regulamentul pentru instalațiile interioare de apă, canal, electricitate, regulamentul pentru vânzarea și fabricarea pâinii și franzelei sau regulamentul serviciului ridicării gunoaielor.^{[33]:p. 112[34]:p. 175}

  Finanțele publice comunale[modificare | modificare sursă]

  Pentru întreaga perioadă în care a fost primar, Vintilă Brătianu a urmărit întocmirea unor bugete echilibrate, bazate pe venituri reale și pe cheltuieli și investiții strict necesare. Pe baza acestor bugete și a disponibilităților din împrumuturile realizate de Primăria Capitalei în anii anteriori, a fost întocmit un program de lucrări publice pe care a urmărit să fie respectat cât mai strict posibil. Pentru a asigura o încasare eficientă și regulată a veniturilor, a dispus înființarea percepțiile comunale, separând încasarea veniturilor locale de cele încasate prin administrația financiară a statului.^{[33]:p. 94}

  Sistematizarea Capitalei[modificare | modificare sursă]

  De-a lungul istoriei sale, Bucureștii s-au dezvoltat la întâmplare, fără un plan de sistematizare care să fie respectat atât de organele comunale cât și de cetățeni. Construcțiile s-au făcut după bunul plac al proprietarilor și nu era rară situația când chiar străzi erau deschise după interesul propriu al acestora. Astfel, într-o ședință a Consiliului Comunal București din 1895, se arăta că la marginea orașului se aflau moșiile câtorva mari proprietari, care nu agreau proiectul de lege privind periferia orașului deoarece „ar fi privați de specula ce fac astăzi prin transformarea locurilor lor, odinioară pentru agricultură, în loturi parcelate, deschizând pe dânsele strade din cele mai insalubre, fără nici o autorizație și fără a se conforma regulelor Comunale”.^[35]

  Pentru a pune capăt acestei situații în 1894 fusese adoptată Legea pentru organizarea comunelor urbane, care la art. 94 prevedea obligația ca toate orașele țării să aibă aprobate planurile de alinieri tuturor străzilor, până în 1898.^{[36]:p. 7}

  Niciuna din prevederilor acestei legi importante nu fost însă pusă în aplicare de administrațiile succesive, astfel încât în 1907, când Vintilă Brătianu a fost ales primar, acesta avea să constate că nu fusese cumpărat nici un teren, iar cartierele mărginașe: Floreasca, Tei, Între Vii, Balta Albă, Dudești-Cioplea, Rahovei, Ghencea, Panduri, fuseseră umplute cu locuințe insalubre și fără acces la utilitățile edilitare.^{[33]:p. 96}

  Vintilă Brătianu încheie în 1908 un contract cu Serviciul Geografic al Armatei pentru ridicarea noului plan topografic al orașului.^{[33]:pp. 96-97} Pe baza acestuia, o comisie tehnică specială a finalizat în anul 1911 primul plan de sistematizare a Bucureștilor. Liniile generale ale acestui plan prevedeau: crearea de bulevarde circulare și artere radiale, piețe, principiul specializării cartierelor, crearea de parcuri, regularizarea râului Râul Colentina.^{[34]:p. 169} Erau prevăzute bulevarde circulare și radiale cu lățimi de 18-30 metri iar acolo unde terenul permitea chiar cu lățimi mai mari. Se poate observa că planul trasa marile artere de circulație ale capitalei, care sunt folosite și în prezent.^{[36]:pp. 30-31} (vezi imaginea alăturată)

  Infrastructura urbană[modificare | modificare sursă]

  Pentru înlesnirea accesului orașului la obținerea de fonduri financiare, prin legea din 1 iunie 1893 era înființată „Casa lucrărilor orașului București”. Această casă a fost mai întâi înzestrată cu 30.000.000 lei, la care se adăuga și prețul locurilor expropriate care se vindeau de către Primărie, precum și 50% din valoarea locurilor virane.^[35]

  Vintilă Brătianu a dat o nouă viață acestei legi prin promovarea și adoptarea, prin Decretul Regal 1309 din 14 aprilie 1909, a unui articol suplimentar care a autorizat comuna București să emită timp de cinci ani obligațiuni comunale, în valoare nominală de 1.000.000 lei-aur și care putea ajunge până la 1.500.000 lei-aur. Totodată el a dispus întocmirea unui nou regulament de funcționare al Casei, aprobat de Consiliul Comunal la 6 noiembrie 1909.^{[34]:pp. 170-171}

  Pe baza acestor noi aranjamente s-au putut începe marile lucrări edilitare: exproprieri, deschideri de bulevarde, canalizare, transport în comun, etc.

  Pentru ducerea la îndeplinire a planurilor sale, precum și pentru a limita la minim nevoia de a se recurge la specialiști străini, Vintilă Brătianu dispune înființarea unui serviciu nou în cadrul primăriei, numit „Serviciul lucrări noi, iluminat și tramvaie”, dispunând totodată încadrarea sa numai cu ingineri și arhitecți români tineri, sub conducerea inginerului Radu Ștefănescu. Dintre aceștia pot fi enumerați: arhitectul Dumitru Hârjeu, inginerii Dimitrie Leonida, P. Nemeș sau D. Germani. Sub conducerea acestora s-au executat lucrările publice cele mai importante din timpul mandatului său de primar.^{[34]:pp. 117-123}

  Principalele realizări în domeniul infrastructurii urbane ale mandatului lui Vintilă Brătianu au fost:

  Modernizarea străzilor și amenajarea spațiilor verzi

  Pe timpul lui Vintilă Brătianu a început practic trasarea și sistematizarea arterelor mari ale orașului, precum și pavarea cu piatră cubică a arterelor de penetrație în oraș și a bulevardelor circulare.

  „Cât timp nu vom pava cu piatră cubică aceste căi mari de circulație, costul de întreținere va fi foarte ridicat și, în același timp, praful și noroiul nu vor dispare din oraș.^{[34]:p. 121}”

  —Vintilă Brătianu, Discurs la prezentarea bugetului pe anul 1909 în Consiliul Comunal

  Tot el a inițiat programul de construire de trotuare asfaltate în cartierele mărginașe, acordând totodată o atenție deosebită creării unui ambient plăcut în București, prin crearea și dezvoltarea zonelor verzi. În această perioadă au fost plantați peste 50.000 de arbori ornamentali și a fost înființată pepiniera arboricolă de la Grozăvești.^{[33]:p. 110}

  Construcții de interes public

  

  Imagine a Uzinei Electrice Comunale de la Grozăvești

  Pe timpul mandatului lui Vintilă Brătianu, zestrea edilitară a capitalei s-a îmbogățit cu o serie de construcții de utilitate publică cum ar fi: noua Uzină Electrică Comunală (de la Grozăvești), Uzina de Gaz pentru cartierele Grivița și Tei (inițiere proiect), Atelierele Comunale și Parcul de Vehicule sau noul Abator Comunal. Tot acum au mai fost construite Fabrica de gheață și frigorifere (în subsolul Halelor Ghica), hale alimentare (Hala Obor) sau crematorii.^{[34]:pp. 128-129}

  Școala s-a bucurat de o atenție deosebită din partea sa, pe timpul cât Vintilă Brătianu a condus Primăria Capitalei s-au construit un număr de 4 școli primare, și anume: în strada Elefterescu (la intersecția șoselelor Basarab cu Grozăvești), în Colentina (la Manutanța de Pâine), în Grant (Regie) și în Ghencea. Acestea au fost printre primele școli primare moderne construite, fiecare din ele fiind prevăzută cu sală de dușuri și sală de mese.^{[33]:p. 111[37]:p. 182}

  Transportul public

  La 10 ani de la aducerea automobilului în România erau înscrise în București 1.234 de mașini. În 1904 este adus din Germania primul autobuz destinat transportului de persoane. În 1910 exista o singură linie de autobuze, Gară-Centru, care avea în circulație 2 autobuze.

  În 1909 se înființează o nouă societate de tramvaie (S.T.B.) care avea sarcina principală de a electrifica în trei ani traseele pe arterele principale ale orașului. Concomitent au continuat să funcționezeși vagoanele de tramvai trase de cai. Conform statisticilor, în 1910 existau 14 km de linie electrică și 21 de km de linie cu cai.^[38]

  Alimentarea cu apă

  

  Realizarea alimentării cu apă a Capitalei

  În acest domeniu, principalele realizări ale lui Vintilă Brătianu sunt:

  • Terminarea captării de apă de la Ulmi. Noua captare asigura peste 40.000 m³/zi constituind, prin ansamblul lucrărilor, cea mai dezvoltată captare de apă subterană din țară, la momentul respectiv.^[39]
  • Sporirea debitului de apă și contorizarea consumului. Când Vintilă Brătianu a devenit primar, taxarea consumului de apă se făcea în funcție de numărul camerelor unei locuințe, fără a se ține seama de consum. Primaria a inițiat un proiect pentru introducerea și generalizarea contorizării consumurilor. Un nou regulament, aprobat de Consiliul Comunal la 19 iunie 1908 stipula obligativitatea introducerii apei și a canalizării de către locuitorii orașului.^[40]
  • Canalizarea și nivelmentul de precizie al orașului. La sosirea lui Vintilă Brătianu la Primăria Capitalei, sistemul de canalizare al Bucureștilor era practic inexistent, limitându-se la două colectoare pe splaiul Dâmboviței. Vintilă Brătianu a dispus întocmirea unui studiu detaliat privind canalizarea Bucureștilor, ocazie cu care s-a făcut și primul nivelment de precizie al orașului și regiunii înconjurătoare. Noul proiect prevedea și o stație de epurare prevăzută a fi construită în zona Cioplea-Dudești, precum și rectificarea râului Colentina. Pe baza acestui proiect s-a dezvoltat sistemul de canalizare al orașului, în perioada interbelică.^{[34]:pp. 129-130}

  Iluminatul public

  Chestiunea iluminatului public al capitalei fusese tranșată chiar în anul premergător instalării lui Vintilă Brătianu la Primăria Bucureștilor (1906), prin concesionarea acestui serviciu, pentru o perioadă de 40 de ani către Societatea de Gaz și Electricitate. Concesiunea a fost aprobată de către Consiliul Comunal (dominat de Partidul Conservator) la propunerea primarului conservator Mihail G. Cantacuzino.^[41]

  Vintilă Brătianu s-a găsit astfel în fața unui contract cu care nu fusese de acord, dar pe care era obligat să îl aplice cu rigurozitate. Dar el nu s-a limitat la atât ci a căutat ca, folosindu-se de lacunele și limitele acestui contract de concesiune, să pună bazele dezvoltării unui sistem modern de iluminat public, sub controlul autorităților comunale.

  În anul 1910, la încheierea mandatului lui Vintilă Brătianu, situația iluminatului public se prezenta astfel: dintr-un total de 1.283 de străzi existente, 1.149 erau iluminate rămânând numai 134 de străzi, la periferie, care nu aveau iluminat public.^{[42]:pp. 380-382}

  Sistemul sanitar comunal

  Una din preocupările majore ale lui Vintilă Brătianu, în toate funcțiile publice pe care le-a deținut, a constituit-o îmbunătățirea stării precare de igienă publică și îmbunătățire a sistemului sanitar public. La intrarea sa în funcție, sistemul public de sănătate al comunei dispunea doar de 3 dispensare (pe străzile General Cernat, Ferari și Tăbăcari).^{[42]:p. 354}

  Între 1907-1910 s-au construit 6 dispensare noi, dintre care 3 exclusiv din fonduri comunale, printr-o investiție de 42.182 lei. În același timp au fost investiți alți 36.870 lei pentru modernizarea celor 3 dispensare existente prin: executarea de lucrări de nivelare și îngrădire a incintelor, turnarea de trotuare asfaltate, executarea de branșamente de utilități, achiziționarea de mobilier specific și aparatură, etc.^{[33]:p. 111[42]:p. 354}

  Construcția de locuințe[modificare | modificare sursă]

  Procesul de industrializare și urbanizare de la începutul secolului XX a determinat o creștere rapidă a populației Bucureștilor, punând autoritățile în situația de a găsi soluții eficiente și pe termen lung la problemele noi apărute, generate de acest proces.

  Vintilă Brătianu s-a dovedit și în acest domeniu un primar cu viziune, propunând pentru prima dată un set de soluții integrate menite să faciliteze o dezvoltare echilibrată și durabilă a Bucureștilor. Concepția sa era de a „amenaja mai bine cartierele mărginașe, dându-le strade bune și pavate, apă, canal, lumină, școale și piețe de alimentare în apropiere, grădini și, în acelaș timp, putința ca, printr-un mijloc de transport repede și ieftin, locuitorii acestor cartiere să poată merge cu înlesnire la ocupațiile lor zilnice, în ateliere, prăvălii, fabrici sau birouri.”^{[43]:pp. 27-28}

  Consiliul Comunal a hotărât în 1908 să fie demarate lucrările de ridicare a primului ansamblu de locuințe sociale pe strada Lânăriei, lângă Parcul Carol, locuințe care vor fi date în primire noilor locatari la sfârșitul anului 1909.^[44]

  

  Primul ansamblul de locuințe sociale construite de Societatea Comunala de Locuințe Ieftine,în strada Lânăriei, la 1909, pe timpul primarului Vintilă Brătianu

  Tot în această perioadă au început să fie construite primele cartiere de lux, în noile zone rezidențiale, special destinate: Șoseaua Kisselef, șoseaua Bonaparte (Dorobanți) sau șoseaua Jianu (Aviatorilor).

  Proiectul cel mai important al mandatului lui Vintilă Brătianu s-a numit „Blocul de Vile și Grădina Publică Ioanid”. Vilele de aici au fost realizate de arhitecți cunoscuți precum Petre Antonescu, Ion Berindei, Grigore Cerchez, Ernest Doneaud, Ion Mincu, Paul Smărăndescu etc.^[45][46]

  Ministru de război (1916-1917) și ministrul materialelor de război (1917-1918)[modificare | modificare sursă]

  Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, Vintilă Brătianu avea să fie numit de Ionel Brătianu în locul său la conducerea Ministerului de Război. Guvernul avea să rămână în această formulă până la finalizarea retragerii în Moldova, la 10 decembrie 1916.^{[5]:pp. 129-130}

  Motivația acestei alegeri este prezentată de Ion G. Duca astfel: „Pe la 12 s-a dus la Palat cu Vintilă Brătianu, care trebuia să intre în guvern ca ministru de război și urma, deci, să depună legiuitul jurământ. Această numire fusese din vreme hotărâtă și era foarte binevenită. Ion I.C. Brătianu, omul marilor concepții și marilor hotărâri, nu era omul muncii metodice și migăloase, acuma era trebuință deci, la ministerul de război, mai mult decât oricând, de o muncă de amănunt și de fiecare clipă. Pe de altă parte, până în ajunul războiului munca aceasta de birou o făcuse generalul Iliescu, ori dânsul trecuse din momentul mobilizării la Marele Cartier General. Să facă de acuma Ionel Brătianu munca lui era o imposibilitate și să caute un secretar general care să-l înlocuiască, era greu.

  Din toate punctele de vedere numirea unui nou titular la ministerul de război se impunea deci, și, prin puterea lui de muncă, prin însușirile sale gospodărești, nimeni altul nu era mai indicat decât Vintilă Brătianu. Vreme îndelungată, deși avea conștiința nedreptății pe care o săvârșea, Ionel Brătianu refuzase să încredințeze fratelui său un portofoliu, ca nu cumva să fie învinuit că prezidează o formațiune de familie. Acuma desemnarea aproape generală a lui Vintilă Brătianu ca titular al războiului nimicise ultimele sale scrupule și fapt este că rareori o numire ministerială a fost întâmpinată cu o mai unanimă aprobare. Și astfel Vintilă Brătianu, la vârsta de aproape 50 de ani, a devenit pentru prima oară ministru”.^{[47]:pp. 10-11}

  

  Familia regală și Guvernul la sărbătorirea zilei de 10 mai 1917, la Iași

  Despre calitățile de care a dat dovadă în acei ani dificili pentru țară, Nicolae Iorga scria: „Ministru de Război era Vintilă Brătianu, excelent administrator, perfect contabil, om de muncă fără preget”. Cât a fost ministru Vintilă I. C. Brătianu s-a preocupat în rezolvarea problemelor care țineau de dotarea și aprovizionarea armatei române cu alimente, echipamente, armament și muniții.^[48]

  În noiembrie 1916, Ionel Brătianu a însărcinat pe fiecare ministru să analizeze amănunțit nevoile ministerelor conduse, în vederea unei posibile evacuări în Moldova și să dispună măsurile pregătitoare necesare fără întârziere. Numai două ministere urmau să fie evacuate în întregimea lor, Ministerul de Război și Ministerul Afacerilor Străine, celelalte urmând a evacua numai acele departamente necesare pentru bunul mers al războiului.

  Vintilă Brătianu luase din timp și cu discreție aceste măsuri, încă de când frontul a fost rupt la Jiu, în practică principalele stabilimente militare, precum și principalele depozite ale armatei, fiind deja redislocate în Moldova. Acolo se concentrau și aprovizionările și depozitele de tot felul, atât pentru trupă, cât și pentru populația civilă. Prin urmare, atunci când a fost decisă evacuarea, puține măsuri mai rămăseseră de luat.^{[47]:p. 63}

  Pe timpul refugiului de la Iași, Vintilă Brătianu a locuit, împreună cu alți membri ai guvernului, la Mitropolia Moldovei.

  „Lângă mine, Vintilă Brătianu ocupa o mică odăiță, precedată de un mic coridor, unde erau depozitate o ladă modestă și două geamantane, tot ce luase acest atotputernic ministru cu el în refugiu, în timp ce calomniatorii l-au învinuit pe urmă că în mijlocul dezastrului cărase în Moldova trenuri întregi de butoaie cu vin și tot felul de alte avuții. Chilia sa de monah se potrivea de minune cu acea latură de ascetism a firii lui Vintilă Brătianu, care pe lângă grele răspunderi legate de sarcina ministrului de război, suferea cumplit de pe urma despărțirii de nevastă și copilul său, precum și de lipsa oricărei știri despre soarta lor în Bucureștii ocupați. Sub aerele lui severe lumea nu va ști niciodată ce inimă sensibilă, delicată și profund sentimentală se ascundea în Vintilă Brătianu.^{[47]:pp. 91-92}”

  —Ion G. Duca - Amintiri Politice

  Perioada refacerii armatei romane în Moldova, participarea acesteia la luptele eroice din vara anului 1917 încheiate cu victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au reprezentat și pentru Vintilă Brătianu un important test pentru verificarea capacității sale de organizare și soluționare a numeroase probleme pe care le ridicau nevoile frontului. A fost constant prezent acolo unde trebuie să observe, să decidă, să ofere soluții și să rezolve cerințele presante izvorâte din starea de război.^[48]

  Mandatul lui Vintilă Brătianu la conducerea Ministerului de Război nu a fost lipsit de asperități și situații dificile, generate în special de condițiile precare ale refugiului și evoluția situației de pe front. Militarii tindeau să ignore conducerea politică, ceea ce în condițiile izbucnirii revoluției din Rusia, putea deveni un lucru foarte periculos. Un astfel de episod l-a reprezentat conflictul violent dintre generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General, și George Mârzescu, ministrul agriculturii și domeniilor.

  Cantonat la Bârlad, Prezan dăduse ordin ca trupele să se aprovizioneze oriunde interesele lor ar cere-o, fără a ține seamă de dispozițiunile autorităților și de nevoile populației civile. În replică, Mârzescu a telegrafiat autorităților civile că ordinul generalului Prezan nu trebuie luat în considerare, lucru pe care Prezan l-a primit cu indignare și amenințări, influențat fiind și de soția sa, Olga, ostilă Brătienilor. În cele din urmă Vintilă Brătianu, împreună cu ministrul de interne, Alecu Constantinescu s-au deplasat de urgență la sediul Marelui Cartier General, restabilindu-se ordinea și punând lucrurile în făgașul lor firesc.^{[47]:p. 117}

  Un alt moment extrem de tensionat și care ar fi putut avea consecințe dezastruoase pentru soarta războiului l-a constituit dezertarea la inamic, la 6 februarie 1917, a comandantului Brigăzii 7 Mixte, colonelul Alexandru D. Sturdza, fiul fostului președinte al Partidului Național Liberal, Dimitrie A. Sturdza.^[49]

  „Cu Sturdza chestiunea a fost din toate punctele de vedere mult mai dureroasă, îmi aduc aminte și acum că fiind la Mitropolie vecin cu Vintilă Brătianu el mă cheamă într-o seară și cu figura descompusă îmi spune: „Mă vezi așa de tulburat fiindcă am aflat un lucru pe care nu îl pot crede și care, dacă ar fi cumva adevărat, ar fi prea oribili [...] Închipuiește-ți, cei de la Marele Cartier pretind că Alexandru Sturdza a trecut la inamic. [...] Germanofil îl știam și, având în vedere educația și lungul său stagiu în armata germană, pricepeam simțămintele lui, dar să-și trădeze țara, el un om care a fost o viață întreagă personificarea cinstei și a scrupulozității morale, el fiul lui Mitică Sturdza, asta nu se poate, nu se poate, este o greșeală, o răzbunare. La gândul numai că ar putea fi adevărat [...] mintea îmi stă în loc!”^{[47]:pp. 130-131}”

  —Ion G. Duca - Amintiri Politice

  Vintilă Brătianu a apărat interesele și demnitatea statului român și în relațiile cu aliații ruși și francezi.^{[50]:p. 376}

  Un astfel de moment s-a petrecut pe timpul vizitei la Iași a generalului rus Kianofski, comandantul militar teritorial al frontului de vest, cu reședința la Odessa, care la sosire a pretins ca pentru a discuta cererilor părții române, ministrul materialelor de război să vină la vagonul său personal.

  Vintilă Brătianu i-a răspuns „că pentru stima și demnitatea funcțiunei și gradului ce are acel trimis nu-i poate satisface dorința. Este de datoria generalului, ca funcționar al unui stat aliat, să se prezinte, cum desigur are ordin, ministrului unui stat independent”. Ceea ce generalul rus a și făcut.^{[51]:p. 376}

  La 7/30 iunie 1917, Vintilă Brătianu, în calitate de ministru de război, alături de conducerea militară a Armatei (generalii Prezan, Cristescu, Vlădescu, Vasilescu, Petala, etc.), întâmpină pe peronul gării din Iași cel dintâi batalion de voluntari ardeleni și bucovineni, compus din 1.500 de oameni.^[52]

  La 10 iulie 1917 a avut loc o remaniere guvernamentală, prin cooptarea la guvernare a Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu. Ministerul de Război a fost împărțit în două: Ministerul de Război propriu-zis, în fruntea căruia era promovat generalul Constantin Iancovescu fostul secretar general al ministerului, și Ministerul Materialelor de Război, a cărui conducere a preluat-o Vintilă Brătianu.^{[5]:pp. 131}

  

  Scut de tranșee construit în timpul primului război mondial

  De fapt, unica concesie reală pe care Brătianu o făcuse conservatorilor era plecarea fratelui său de la Ministerul de Război. Take Ionescu și susținătorii săi îl atacau în surdină pe Vintilă, acuzându-l că nu conduce ministerul suficient de energic, focalizându-se pe problematica asigurării materiale și neglijând importanța moralului luptătorilor, reproșându-i totodată că este prea birocrat și prea intransigent.

  Învinuirile erau mai curând politicianiste, Marele Cartier General fiind structura însărcinată cu menținerea moralului trupei, lucru făcut de altfel foarte bine, dovadă fiind atât victoriile militare din vara lui 1917 cât și rezistența soldaților români la agitația bolșevică. Principala obligație a Ministerului de Război era să vegheze ca armata să aibă toate cele necesare, ceea ce nu era lucru ușor în condițiile refugiului în Moldova. Vintilă Brătianu reușise să ducă la îndeplinire aceată sarcină, în limita posibilităților momentului, printr-un efort tenace, de multe ori anonim și lipsit de spectaculozitate, care putea părea din exterior un proces birocratic și lipsit de rezultate notabile.

  Această stare de lucruri avea să fie recunoscută chiar și de adversarii săi politici. Astfel Nicolae Iorga, criticând lipsa de energie a unor membri ai guvernului refugiat la Iași, le contrapunea o excepție: „Vintilă Brătianu în sfârșit, își îndeplinește cu o perfectă conștiinciozitate de bătrân birocrat îndatoririle exterioare”. Iar generalul Averescu afirma în 1920 că „Aveam în capul Ministerului de Război un civil [Vintilă I. C. Brătianu n.n]. Dacă i se poate pune în sarcină însușirea oricărei lucrări emanate de la organele militare, dacă i se poate pune în sarcină răspunderea alegerii colaboratorilor și sfătuitorilor lui, nu-i mai puțin adevărat că ministrul nu a putut să vadă situația militară decât prin prisma colaboratorilor care au alcătuit, de fapt, planul și cărora trebuie să le revină partea lor de răspundere".^[48]

  Cauza adâncă a ostilității conservatorilor era de fapt antipatia pe care Vintilă Brătianu și rezultatele sale le-o inspira, și pe care nu se străduiau să o ascundă.^{[47]:p. 190}

  Ministru de finanțe - 1922-1926 și 1927[modificare | modificare sursă]

  Articol principal: Activitatea lui Vintilă Brătianu ca ministru de finanțe.
  Articol principal: Prin Noi Înșine!.

  La 19 ianuarie 1926 se constituie guvernul liberal condus de președintele partidului, Ion I. C. Brătianu, guvern ce avea să rămână la putere până la 27 martie 1926. În acest guvern, Vintilă Brătianu va ocupa funcția de ministru de finanțe.^{[5]:p. 132}

  Noua guvernare liberală, afirmându-și programatic hotărârea de a aplica politica „Prin Noi Înșine” și-a fixat un cadru și obiective moderate, care reflectau atât raportul de forțe dintre ea și finanța liberală cât și intenția de a „colabora” în continuare cu capitalul străin. Obiectivul urmărit nu era eliminarea acestuia ci asigurarea unui rol precumpănitor pentru capitalul românesc.^[53][54]

  În acest guvern I.C. Brătianu a dat depline puteri lui Vintilă Brătianu în domeniile organizării de stat, economic și financiar, ceea ce a asigurat o viziune integrată și coerentă a acțiunii guvernamentale din această perioadă.

  Nicolae Iorga îl considera pe Vintilă Brătianu ca fiind „adevăratul șef al Guvernului, născocitorul de legi și întreprinderi, dominat de ideea de a crea noua viață economică a României și de a-i așeza în frunte partidul său”.^{[55]:p. 452}

  

  1927 - Membrii ultimului guvern Ion I.C. Brătianu

  La preluarea mandatului, țara se găsea într-o situație economică și financiară foarte precară, caracterizată prin: existența unui un buget dezechilibrat și alimentarea lui artificială și dăunătoare, prin apelul continuu la emisiunea Băncii Naționale, prăbușirea continuă și inevitabilă a leului, datorii flotante interne și externe, ajunse la scadență și neplătite, nereluarea plății cuponului și a amortizării datoriei consolidate dinainte de război sau imposibilitatea de a satisface nevoile curente ale serviciilor publice.

  Dezorganizarea serviciilor publice și a finanțelor condusese și la dezorganizarea aparatului administrativ. Dezechilibrul bugetar și scumpirea continuă a traiului, nu numai că scăzuse mijloacele reale ce se puneau la dispoziția funcționarilor statului, dar făceau imposibilă chiar plata unor salarii reduse.^{[56]:p. IV}

  Sub conducerea lui Vintilă Brătianu Ministerul de Finanțe a acționat având la bază o concepție unitară, clar formulată și urmată cu perseverență, bazată pe șase piloni de bază: politica bugetară, politica fiscală, politica creditului public, crearea cadrului legislativ, normalizarea mecanismelor economico-financiare și dezvoltarea sectorului public.^{[56]:pp. 165-167}

  „Politica financiară dusă în perioada 1922—1926 a fost o politică de bună gospodărie a averii statului, de economisire a banului public, de cruțare a veniturilor contribuabililor, de îndrumare a economiei naționale, de sporire a producției, de organizare a aparatului fiscal, de consolidare a datoriei flotante, de fixare și înscriere definitivă în buget a datoriei publice a Statului și de plata lor regulată la scadență; de plata la zi a salariilor funcționarilor, de repunerea în funcțiune a mecanismului economic al statului, o politică de refacere, de construcție, și de întărire prin excedentele însemnate date de bugetele de la 1922—1926.

  Această politică a dus la restabilirea creditului țării înăuntru și în afară. Nu cunosc o altă țară care să fi făcut un efort asemuitor, după un război crâncen ce a purtat, după o ocupație dușmană de aproape 2 ani și după o secătuire, ca aceea la care a fost supusă Țara Românească.

  Și toate s-au făcut fără nici un împrumut din afară, ci numai prin mijloacele și suferințele noastre, grație unei politici de prevedere și patriotică, condusă de o minte luminată și o mână puternică, Vintilă Brătianu.^{[57]:p. 459}”

  —Dimitrie Gheorghiu, Politica financiară între 1922-1926

  Politica bugetară

  

  Titlu de stat din Renta Împroprietăriri din anul 1922. Este semnat de Vintilă Brătianu ca ministru de finanțe

  Situația bugetară preluată de Vintilă Brătianu era una dezastruoasă. Țara era în al patrulea an în care nu se reușise întocmirea unui buget ordinar, fiecare exercițiu financiar terminându-se cu deficite enorme (peste 150% față de veniturile realizate). Inflația și datoria publică erau și ele scăpate de sub control.

  Modul de întocmire și gestionare a resurselor bugetare fusese determinat de o serie de factori interni și externi, cum ar fi:

  • Schimbările intervenite în organizarea statului, datorate atât înfăptuirii României Mari cât și din prefacerilor rezultate din reformele interne;
  • Starea de nesiguranță în regiune, resimțită încă și după terminarea războiului;
  • Servituțile financiare rezultate în urma efortului de război;
  • Emisiunea inflaționistă de monedă, consecință a războiului, a unificării și a dezechilibrului valutar, ce a adus la sporirea în mod brusc și anormal, a angajamentelor externe.^{[56]:p. 167}

  Vintilă Brătianu a înțeles că o astfel de situație nu mai putea să continue, fără a nu pune în pericol însăși bazele statului, care putea conduce la o paralizare cvasi-completă a vieții economice. În acest scop el a trecut la reorganizarea bazelor pe care era construit bugetul public, pornind în planificare de la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în anul precedent și păstrând cheltuielile generale ale statului la același nivel. S-a mai prevăzut ca veniturile excedentare posibile să nu fie angajate decât în măsura realizării lor efective. Această metodă avea să fie folosită în toți anii următori, fapt ccare a dus la o creștere de peste 4 ori a încasărilor la buget în următorii 3 ani, aceasta fiind practic singura perioadă în care România Mare avea să aibă excedente bugetare.^{[56]:pp. 170-171}

  Prin aplicarea consecventă a unei politici bugetare prudente și riguroase s-a reușit ca la sfârșitul marii guvernări liberale să se obțină o seamă de realizări cum ar fi: bugete echilibrate și excedentare, o mai bună organizare a serviciilor publice aducătoare de venituri, asigurarea de venituri suficiente pentru funcționarea statului fără recurgerea la emisiunea monetară, punerea la punct a serviciului datoriei publice și stoparea inflației.^[58]

  Politica fiscală

  Vintilă Brătianu considera că o consolidare financiară nu se poate concepe fără asigurarea unor surse de venituri, care să alimenteze, în mod continuu, nevoile tot mai mari și mai urgente ale țării, fără a impune totuși contribuabililor sarcini prea grele și fără a amenința venitul general al țării.

  S-a început cu reforma impozitelor directe, înfăptuită în 1923, urmărind realizarea unificării regimurilor diferite de impunere, precum și egalizarea sarcinilor fiscale pe tot teritoriul național.^{[56]:p. 185}

  Alături de aceasta au fost implementate o serie întreagă de reglementări cu caracter fiscal, menite să ducă la consolidarea sistemului de venituri ale statului, cum ar fi: legea timbrului și a impozitului pe acte și fapte juridice, introducerea impozitului pe supra-valoarea bunurilor imobiliare, reformarea sistemului de taxare a băuturilor alcoolice, așezarea monopolurilor statului pe o bază mai comercială și cu randament sporit sau diversificarea surselor de venit.^{[56]:pp. 186-187}

  Politica creditului public

  La venirea lui Vintilă Brătianu în fruntea Ministerului de Finanțe, cea mai mare parte din datoria statului nu era nici regulată, nici consolidată, multe din angajamentele flotante fiind ajunse la scadență. A reușit treptat să le ordoneze, să le consolideze pe termen lung, și să le asigure plata, ca dobânzi și amortismente, cu regularitate și punctualitate.^[58] Principalele măsuri de reglementare a creditului intern au constat în: ștampilarea și consolidarea titlurilor de stat de dinainte de război, consolidarea datoriilor flotante în bonuri de tezaur, consolidarea creanțelor speciale, acoperirea creanțelor interne, reglementarea angajamentului datoriei flotante la Banca Națională, reglementarea finanțării exproprierii și reglementarea datoriilor inter-aliate din timpul războiului.

  Acest efort nu ar fi fost posibil fără asigurarea unor surse de venituri organizate în mod serios. Astfel sumele alocate de la bugetul statului pentru serviciul datoriei publice interne și externe au crescut de peste 20 de ori din 1922 până în 1926.^{[56]:pp. 187-196}

  Crearea cadrului legislativ

  Măsurile legislative care au contribuit la avântul economic din perioada 1922-1924 pot fi grupate în trei mari categorii: legislația cu privire la dezvoltarea industriei, legislația referitoare la tarifele vamale și măsuri protecționiste și legislația cu privire la politica de finanțare și credit pentru ramurile economiei naționale^[59]

  Principalele legi cu caracter fiscal adoptate de guvernările liberale au fost: Legea pentru unificarea contribuțiunilor directe și pentru înființarea impozitului pe venitul global, Legea privind impozitul asupra luxului și cifrei de afaceri, Legea asupra producției și desfacerea spirtului și băuturilor spirtoase, Legea timbrului și a impozitului pe acte și fapte juridice, Legea pentru așezarea și administrarea impozitelor asupra spectacolelor publice, Legea pensiilor, Statutul funcționarilor publici, Legea privind reforma Băncii Naționale, Legislația privind tarifele vamale, Legea privind organizarea Ministerului de Finanțe.^{[60][61][62][63][64]}

  Președintele Consiliului de Miniștri - 1927-1928[modificare | modificare sursă]

  La 24 noiembrie 1927, a încetat din viață, în urma unei laringite infecțioase, primul ministru al României Ion I.C. Brătianu, „om care a făcut parte din acei oameni predestinați pe care Emerson i-a numit sarea pământului și despre care Carlyle spunea că au primit de la naștere un mesaj din partea providenței, pentru a-l transmite concetățenilor lor”.^[65] Omul care izbutise să domine cu autoritate scena politică a României timp de un deceniu și jumătate, legându-și numele de Marea Unire și de organizarea statului național unitar român, dispărea pe neașteptate, lăsând în urma sa un mare gol.

  Pentru Partidul Național Liberal, aflat la guvernare, se punea cu acuitate problema înlocuirii marelui dispărut, atât la conducerea partidului cât și a guvernului. Ionel Brătianu prevăzuse o astfel de posibilitate, înscriind-o în testamentul său politic. „Socotesc că șefia partidului ți se cuvine dumitale [Ion G. Duca n.n] și cred că, de altfel, lucrul acesta este în asentimentul prietenilor noștri politici, dar, având în vedere serviciile aduse de Vintilă, eu cred că este chiar în interesul dumitale ca dacă, precum este și firesc, eu mor înaintea lui, să-i cedezi locul. Vei veni astfel în fruntea partidului mai târziu, dar cu mai multă experiență și mai multă autoritate”.^{[66]:pp. 81-83}

  Astfel, la 24 noiembrie 1927, Vintilă Brătianu a ajuns președintele Consiliului de Miniștri, păstrându-și în continuare și portofoliul de la Ministerul de Finanțe. Restul membrilor guvernului își păstrau portofoliul, sau, după caz, portofoliile.^{[5]:pp. 133-134} Venirea sa la putere a fost primită încă de la început cu neîncredere de către opinia publică. „Guvernul, care a primit o lovitură atât de cumplită prin moartea lui Ionel Brătianu, s-a reconstituit imediat sub conducerea domnului Vintilă Brătianu. Era firesc, cel mai pios omagiu pe care poți să-l aduci unui scump dispărut este să-i continui opera, în măsura posibilului. Fără nici un gând de polemică - evident n-a sosit timpul pentru asta - vom spune deci că Ionel Brătianu nu poate fi înlocuit de nimeni și că deci, continuarea operei lui așa cum o înțelegea și cum ar fi făcut-o el însuși, nu va fi cu putință”^[67] Opoziția, în special Partidul Național Țărănesc, a primit nominalizarea lui Vintilă Brătianu în fruntea guvernului cu ostilitate.

  Pentru răsturnarea guvernului Brătianu și preluarea puterii, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să apeleze la orice mijloace de luptă politică, unele aflate la limita jocului democratic sau aparținând partidelor de tip totalitar. S-a început cu proclamarea „rezistenței cetățenești”, definită astfel de către Ion Mihalache: „Vom impune de jos în sus respectul legii, vom pune în neputință pe jandarm să abuzeze de arma sa, pe primar să fure certificate, pe judecător să fure voturi, poliția să împiedice adunările și manifestațiile”.^[68]

  Este declanșată o campanie susținută de întâlniri și manifestații și marșuri culminând cu cea din 18 martie 1928 când după un marș în București la care au participat circa 50.000 de oameni, Iuliu Maniu s-a prezentat la Regență și a solicitat demiterea imediată a guvernului și numirea sa ca prim ministru, „hic et nunc” (aici și acum). Violența liderului P.N.Ț. l-a supărat până și pe indiferntul principe Nicolae, indignat de rezistența lui Maniu față de orice propunere de soluționare a problemei care nu cuprindea „dominația lui absolută, fără nici o condiție și fără nici o rezervă, ca un biruitor care nu e dispus să discute și să facă tranzacții cu nimeni”.^[69]

  Regența a refuzat să ia o decizie sub presiune, și a anunțat delegația P.N.Ț. că va delibera și va anunța decizia sa. Discuțiile s-au întins pe mai multe ore în care membrii regenței „au încercat să aducă pe Maniu la o atitudine mai conciliantă. În zadar: el vrea puterea pentru dânsul și imediat”.^{[70]:pp. 278-279}

  În seara acelei zile, patriarhul Miron Cristea l-a cheamat pe Maniu la reședința sa, unde i-a reamintit comportamentul duplicitar al liderilor ardeleni ai P.N.Ț.-ului din timpul războiului și că nici un merit personal nu îi îndreptățea pretențiile ridicate public în fața Regenței.

  „Îl chem pe Iuliu Maniu la mine, singur. Îl dojenesc: „Cine ești tu? Ce-ai făcut tu pentru România Mare? În raport cu Averescu, Iorga, Brătianu Ionel? Erai ofițer austriac, luptai contra aliaților României, pe când Averescu s-a luptat cu demnitate pentru dezrobirea noastră [a transilvănenilor n.n.]. Ce economie națională veți salva voi care ați trăit cu 2-3 franci în buzunar (voiam să spun că dacă nu și-a putut avea grijă de situația bănească personală, cum va putea aduce bunăstarea la o țară întreagă). A priceput el. L-am umilit cum trebuie arătându-i că în timpul războiului a depus armele morale ale chestiunii românești. Vaida era „bolnav” în Elveția, Goldiș scria articole ungurești de sociologie teoretică în Aradi Hírlap ca să-l ia sub scutul lor [al ungurilor n.n.] în timpul războiului. Doctorul Vlad spunea în adunarea județului Hunedoara că „numai gunoiul a dezertat în România: Lucaciu, Goga, etc.”. Cehii Massarik, Kramer erau judecați și condamnați la moarte. Voi ați depus armele. Deci fiți modești! Pe ce bază te umfli în pene?”^[71]”

  Umilit de adevărurile spuse cu duritate și direct în față, marele și intransigentul luptător din dimineața zilei a cedat. „I-am zis: «Du-te la masă și scrie!» [continuă Miron Cristea n.n.]. A scris notița la masa mea, în salonul de lângă odaia Reginei”, renunțând practic la tot ce solicitase în public în aceeași zi.

  Național-țărăniștii și-au radicalizat discursul și atitudinea. La 6 mai 1928 au organizat o mare adunare la Alba Iulia unde s-a cerut demisia imediată a guvernului Vintilă Brătianu, sau, dacă acesta refuza, executarea unui „marș asupra Bucureștilor” (după modelul lui Mussolini) și răsturnarea prin forță a guvernului. La Alba Iulia se vor aduna „la lumina focurilor înalte, 100.000 de oameni, ca la 1784 sau 1848, strigând «Azi să se schimbe guvernul, azi!», «Murim azi, aici!», «Luăm trenurile cu asalt»”.^{[70]:pp. 286} Adunarea a declarat guvernul liberal ca anticonstituțional, iar națiunea „în stare legitimă de apărare și îndreptățită la folosirea oricăror mijloace pentru înlăturarea acestui regim”.^[72] Încercarea de marș asupra Bucureștilor avea să eșueze lamentabil, în special datorită temei apărute în rândul liderilor P.N.Ț, că nu vor putea controla o astfel de mulțime și că evenimentele ar fi putut scăpa de sub control și degenera.^[73]

  Pe de altă parte, guvernul încerca să tergiverseze lucrurile în speranța finalizării negocierilor pentru contractarea unui împrumut extern, destinat stabilizării leului, succes care i-ar fi putut reface capitalul politic deja foarte erodat. Eșecul de a obține acest împrumut a silit guvernul liberal condus de Vintilă Brătianu să își depună mandatul, la 3 noiembrie 1928.

  Vintilă I.C. Brătianu
  Date personale
  Născut	16 septembrie 1867 București, România
  Decedat	22 decembrie 1930 (63 de ani) București, România
  Înmormântat	România
  Părinți	Ion C. Brătianu, Pia Pleșoianu
  Frați și surori	Ionel Brătianu Dinu Brătianu, Florica și Sabina
  Căsătorit cu	Lia Stolojan
  Copii	Vintilă V. Brătianu
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Religie	ortodoxă
  Ocupație	Inginer constructor
  Președinte al Partidului Național Liberal
  În funcție 1927 – 1930
  Prim Ministru al României
  În funcție 24 noiembrie 1927 – 11 noiembrie 1928
  Precedat de	Ion I. C. Brătianu
  Succedat de	Iuliu Maniu
  Partid politic	Partidul Național Liberal
  Alma mater	Școala Centrală din Paris
  Modifică date / text

  
  

  Membru de onoare[1] al Academiei Române Viaţa şi activitatea lui Vintilă I.C. Brătianu reflectate în imagini Luca Pleșoianu (tatăl Piei Brătianu), bunicul din partea mamei, în jurul anului 1850   Ion C. Brătianu în 1858, la căsătoria cu Caliopi-Pia Pleșoianu   Caliopi-Pia Pleșoianu în 1858, la căsătoria cu Ion C. Brătianu   Copiii familiei Ion C Brătianu la 1873   Fetele din familia Piei și a lui Ion C. Brătianu   Semnătura lui Vintilă Brătianu din anul 1903   Capela Bratienilor de la Florica   Conacul Brătianu - Vila „Florica”   Deputat de Argeş - 1914

• 1875: James C. Penney, întreprinzător american (d. 1971)
• 1881: Clive Bell, critic de artă englez (d. 1964)
• 1883: T. E. Hulme, scriitor englez (d. 1917)
• 1886: Jean Arp, sculptor, pictor și poet francez (d. 1966)
• 1887: Nadia Boulanger, compozitoroare și profesoară franceză (d. 1979)
• 1888: Frans Eemil Sillanpää, scriitor finlandez, laureat Nobel (d. 1964)
• 1891: Karl Dönitz, amiral și om politic german (d. 1980)
• 1893: Alexander Korda, regizor maghiar stabilit în Marea Britanie (d. 1956)
• 1904: Nikolai Ostrovski, scriitor rus (d. 1936)
• 1910: Karl Kling, pilot german (d. 2003)
• 1914: Allen Funt, jurnalist american (d. 1999)
• 1916: David Davidescu (n. 16 septembrie 1916, Sudiți, Sudiți, Județul Ialomița, România – d. 11 noiembrie 2004, București, România) a fost un inginer agronom român, membru titular al Academiei Române.  A urmat cursurile Facultății de Agronomie a Școlii Politehnice din București, continuându-și specializarea în studiul solurilor cu izotopi radioactivi la Moscova. În 1966 și-a luat doctoratul cu teza „Producerea, pregătirea și folosirea îngrășămintelor și amendamentelor” și în 1968 a obținut titlul de doctor docent. Profesor și cercetător cu rezultate remarcabile, academicianul David Davidescu a deținut, de-a lungul anilor, funcții în învățământul superior agronomic în calitate de șef de catedră, decan, prorector și rector al Institutului Agronomic din București, conducător de doctorate, șef de laborator, în administrația publică de stat și în cercetare. Este autor a peste 400 de articole de cercetare științifică, 23 de tratate, monografii și studii, apărute în țară și peste hotare, însumând aproape 20.000 de pagini.  În semn de recunoaștere a valorii contribuțiilor sale, academicianul David Davidescu a fost ales membru al mai multor societăți academice și prestigioase instituții de specialitate din țară și străinătate și a fost distins cu mai multe titluri și medalii. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 și titular în 1990. Între 1990-1996 a fost președintele Secției de Științe Agricole și Silvice a Academiei Române și după această dată președinte de onoare. În 1990 și-a susținut discursul de recepție cu tema „Științele chimice și agricultura”.  

  David Davidescu
  Date personale
  Născut	16 septembrie 1916  Sudiți, Sudiți, Județul Ialomița, România
  Decedat	11 noiembrie 2004 (88 de ani)  București, România
  Ocupație	agronom
  Activitate
  Membru titular al Academiei Române

• 1923: Lee Kuan Yew, politician singaporez, primul prim-ministru al Singapore (d. 2015)
• 1924: Lauren Bacal, actriță americană de film (d. 2014)
• 1925: B.B. King, muzician american (d. 2015)
• 1927: Peter Falk, actor american (d. 2011)
• 1935: Gheorghe Cornel Cacoveanu (n. 16 septembrie 1935,^[1] Ocna Mureș, România – d. 23 noiembrie 2001, București, România) a fost un fotbalist român retras din activitate, care a jucat pe postul de atacant.  A debutat la Metalul Câmpia Turzii în 1951 și promovează cu echipa în Divizia A. În 1955 a jucat pentru un sezon la Progresul București înainte de ajunge la Steaua București. În nouă ani la Steaua, a marcat 25 de goluri în 124 de meciuri. A făcut parte din echipa de aur a Stelei. Spre sfârșitul carierei fotbalistice a făcut parte din echipele Dinamo Pitești, Minerul Baia Mare și ultima, din Divizia C, Tehnometal București.
• 1939: Andrei Colompar, (n. 16 septembrie 1939, Semlac, Arad - d. 20 noiembrie 2006)^[1], cunoscut si sub numele de Coly, a fost un pianist, organist, aranjor și compozitor.^[2] A fost considerat^{[de cine?]} unul din cei mai autentici muzicieni de jazz al Sibiului si al țării”  A început studiul acordeonului la vârsta de cinci ani, făcând lecții de muzică cu un profesor din satul natal, după care se înscrie la Școala Populară de Artă din Arad unde studiază acordeon, orgă si pian^[1][6].

  La început cântă muzică populară și ușoară dar apoi descoperă jazz - ul și blues - ul care vor rămane pâna la sfârșit genurile sale preferate.

  Dupa vârsta de 20 de ani își câștigă existența cântând în diverse grupuri și orchestre ( Meridian, Prefix 924, Radu Ghizeșan Quintet, Silex, Trio Andrei Colompar…). E invitat să cânte în multe restaurante în diferite orașe din România printre care: Deta, Piatra Neamț, Orșova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Alba Iulia, Făgăraș, Tulcea, Poiana Brașovului, București, Constanța si tot litoralul, Deva, Sighetul Marmației, Mediaș, Petroșani, Ploiești^[1][6].

  În Sighetul Marmației o întâlnește pe Maria Zambo,^[1] cu care se va casători în 1965 și vor avea doi copii, Natalia și Andrei.

  E invitat să cânte în afara țării, făcând turnee în : Germania, Olanda, ex Iugoslavia, Polonia, Franța, Grecia, Belgia, Italia. Într-o perioadă cântă și pe vasul “Transilvania”.^[6]
  E apreciat pentru virtuozitatea sa, puterea și magnetismul improvizațiilor sale. La vârsta de 30 de ani, va fi clasificat de catre o revistă de specialitate din Germania, ca făcând parte dintre cei mai buni șapte organiști de jazz din Europa.^[6]

  Începe să compună și să își prezinte compozițiile alături de standarduri jazz, în diferite concerte, Festivaluri Naționale și Internaționale. Compozițiile sale sunt un mix de etno, pop si jazz, au un stil nou, modern.

  În 1974 ajunge la Sibiu, capitala jazzului în Romania, invitat de Radu Ghizesan, saxofonistul grupului "Radu Ghizeșan Quintet” cu care va înregistra și două LP- uri cu singura Casă Discografică din acele vremuri, când mai era încă dictatură comunistă.^[1] Decide să ramană să locuiască în Sibiu.
  

  Trecerea de la muzica de piano-bar sau muzica de restaurant la cea de festivaluri și concerte importante e încununată cu succes, iar în 1977, Mihai Berindei, critic de jazz și președintele Clubului de jazz Bucuresti, într-un articol din Festivalul Românesc de Jazz Sibiu ‘77 îl consideră “un jazzman autentic”.^[7]

  E invitat în diverse centre și cluburi de jazz din țara : Timișoara, Cluj - Napoca, Târgu Mureș, Sfântul Gheorghe, București, unde compozițiile lui sunt aplaudate la scena deschisa.^[8]

  Compozițiile pianistului Andrei Colompar și a ghitaristului E. Andrievici au constituit centrul de greutate dar și punctul forte al recitalurilor pe cele doua scene festivaliere Costinești și Brașov, sau in concertele de la Sibiu și Reșița^[9]

  Câștigă premiul întâi la „Cântarea României”^[6].

  Florian Lungu, critic de jazz și prezentator TVR, îl consideră „unul dintre cei mai autentici talmacitori ai blues-ului in jazz-ul nostru”^[4]. Margareta Lupu în "Monitorul de Sibiu" din 2004, scrie: "Andrei Colompar este unul dintre cei mai buni pianiști ai țării și cel mai bun pianist din Sibiu." ^[10], iar Centrul Balducci din Udine, Italia, scrie pe site-ul oficial: " Andrei Colompar e unul din cei mai originali și importanți compozitori de jazz și blues din România"^[11]
  .

  Participă constant la Festivalurile de jazz din țară: “Sibiu International Jazz Festival” (e invitat aproape în fiecare an, începând cu anul în care a fost înființat Festivalul),^[12] “Bucharest International Jazz Festival”, “Costinești Jazz festival”, “Galele Danubian - jazz Galați ”, “Galele jazz-ului” (20 - 23 decembrie ’87) - Brașov, Zilele Culturii Reșițene (28 - 29 noiembrie ’87), "Festi Jazz" - Iași ('88, '91)^[13], Festival de artă neconvențională “La Strada” – Sibiu.

  E invitat și la festivaluri de jazz din străinătate : “Jazz à L’Ouest” în Franța (18 - 19 noiembrie 1995) - cu Trio - ul Andrei Colompar cu Natalia Colompar, fiica lui – voce și Lionel Ciorogar – ghitară bas, Festival "Op De Grens Van" - Deventer, Olanda (20 decembrie - 4 ianuarie 1992), “Jazzfest Karlovy Vary” în ex Cehoslovacia și Festivalul de Jazz din Wroclaw din Polonia (‘75)^[14] cu Vocal Jazz Quartett. Colaborarea cu Vocal Jazz Quartet ( George David, Marius Dumitru, Gheorghe Costescu, Nicolae Ionescu) a fost de lungă durată, cunoscând așa pe Nicolae Ionescu, personaj cheie în lumea jazz - ului sibian, organizator al Festivalului de Jazz din Sibiu, cu care va deveni prieten, și căruia îi va dedica compoziția: "Cântec pentru un prieten".^[6]

  În anul 1995 reprezintă România în “Festival Roumain” (3 - 18 noiembrie 1995) în Ille et Vilaine, Franța, cu Trio - ul Andrei Colompar^[15][16].

  A compus imnul Festivalului Internațional de Arta Neconvențională “La Strada” - Sibiu, intitulat “Papusarii”, textul fiind scris de fiica sa.^[17] “

  A fost invitat în televiziunea locală (Antena 1, PRO TV Sibiu, RTS – Televiziunea Sibiu, Televiziunea Eveniment), națională (TVR 1, TVR 2, TVR Internațional) și internațională (în Olanda, Belgia) precum și în diverse posturi de radio. A apărut în ziare și reviste naționale (Tribuna Sibiului, Monitorul de Sibiu, Radical - Sibiu, Cotidianul Obiectiv - Sibiu Formula As - București, România Literară - București^[18]) și internaționale: ziarul Ouest-France ^[15], publicația italiană La Dolce Vita^[19].

  Menționat ca făcând parte din lumea jazz-ului de catre Virgil Mihaiu în cartea sa Cutia de rezonanță – eseuri despre jazz din perspectiva culturii contemporane.^[20]

  

  Andrei Colompar și Natalia Colompar

  Octavian Ursulescu, în cartea sa "Titel Popovici" îl enumeră printre numele proeminente ale festivalurilor de jazz.^[13]

  Artiștii săi preferiți au fost per rând:
  Jimmy Smith, Oscar Peterson, Bill Evans, Keith Jarrett, Michel Petrucciani, Armen Donelian.

  Muzicieni și cântăreți cu care a colaborat în decursul vieții:
  Lucian Fabro, Gelu Farțonea, Ion Bontaș, Titi Stoica, Mircea Anghelină, Jimmy Țiglar, Matei Turianu, Adrian Orlea, Dorin Pitariu.
  Cântăreți celebri cu care a colaborat și pe care i-a acompaniat:
  Aura Urziceanu, Elena Carstea, Teodora Enache, Berti Barbera, Adrian Neagu, Horia Brenciu, Albert Mangelsdorff^[9].

  A cântat în deschiderea concertelor lui Jan Garbarek, Judy Niemack, Heinz von Hermann.
  Elevii care l-au avut ca profesor au reușit să răzbată cu succes în lumea muzicii naționale și internaționale (Natalia Colompar – voce, Mihai Pâțan- pian, Rareș Popsa – ghitara clasică).

  Compozițiile lui Coly au fost prezente și în Festivaluri muzicale din Italia, fiind cântate de către fiica lui: "Festival della canzone Friulana" (în 2003, melodia "Novembre"^[21][22][23], în 2005, melodia "Mi plas"), "Festival della canzone del Friuli Venezia Giulia - Premio Città di Grado" (2007, melodia "Guarda")^[24]. În 2009 câștigă premiul întâi la "Festival della Canzone Riviera di Brenta – Premio Città di Mira, Venezia" cu compoziția "Love me Forever". În 2009 câstigă din nou premiul întâi în cadrul Festivalului “Pianobar Festival di Udine” cu compoziția "You make me laugh"^[25]. Muzica lui Andrei Colompar se ascultă încă în cluburi și centre jazz, la radio ("Onde Friulane" și "Radio Fantasy"), în Televiziune ("Telefriuli" - Udine, Italia) sau in concerte  

  Andrei Colompar
  Date personale
  Născut	16 septembrie 1939 Semlac, Arad, România  Semlac, Arad, România
  Decedat	20 noiembrie 2006 (67 de ani) Sibiu, Romania Sibiu, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	muzician, compozitor
  Activitate
  Gen muzical	jazz, blues
  Instrument(e)	pian, orga, acordeon
  Case de discuri	Electrecord

• 1940: Maria Alexandrescu Vianu (n. 16 septembrie 1940) este un istoric al artei antice și arheolog român. Este expert acreditat al Ministerului Culturii pentru arheologie - sculptură greacă și romană  Maria Alexandrescu Vianu s-a născut ca fiică a lui Tudor Vianu (1897-1964), estetician, critic și istoric literar, filosof și traducător, profesor la Universitatea din București, și a Elenei Vianu (1911-1965), istoric al literaturii franceze și traducător, conferențiar la Catedra de Franceză a Universității din București. În 1960 s-a căsătorit cu Petre Alexandrescu (1930-2009), arheolog, directorul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (1990-1999). Au avut împreună un fiu, pe Vlad Alexandrescu.

  A urmat Liceul „I.L. Caragiale” din București, apoi, între anii 1958 și 1963, Facultatea de Istorie a Universității din București, specialitatea Istorie antică și arheologie. După absolvirea Facultății, a lucrat, ca muzeograf, la Muzeul Național de Artă al României, apoi, de la întemeiere, în 1965, ca cercetător, la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Din 1987 lucrează ca cercetător științific principal în Sectorul de Arheologie greco-romană și epigrafie al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române. Activează și ca profesor asociat la UNArte (2001 – 2004) și Universitatea „Ovidius” din Constanța (2005 – 2008). Este membru onorific al Institutului de Studii Sud Est Europene.

  În anul 1983, a obținut titlul științific de Doctor în istorie, cu teza "Stelele funerare din Moesia Inferior", sub conducerea științifică a prof. dr. acad. Dionisie M. Pippidi.

  A susținut conferințe la universitățile din Zürich, Basel, Geneva, Lausanne, Berna, Athena (Ecole Française d'Athènes), Athena, Paris-Sorbona, Berlin (Deutsches Archäologisches Institut), Kiel, Roma (Accademia di Romania), Sofia. A fost cadru didactic asociat al Universității „Ovidius din Constanța (2005-2008) și al Universității Naționale de Arte din București (2001-2004). Este conducător de doctorat, specialitatea istorie, în cadrul Academiei Române și membru al Societății Române de Studii Clasice.  Istoric al artei grecești din bazinul Mării Negre^[3], al artei provinciale romane de la Dunărea de Jos și din Balcani, istoric al religiilor grecești și romane din bazinul Mării Negre. A susținut conferințe având ca teme istoria artei și religiei greco-romane la universități de prestigiu din Zürich, Basel, Geneva, Lausanne, Berna, Atena, Paris-Sorbona, Berlin, Kiel, Accademia di Romania din Roma, Sofia. A publicat articole și studii de specialitate în publicații precum „Pontica”, „Dacia”, „Studii Clasice”, „Cercetări de istorie și civilizație sud-est europeană”, „SCIVA”, „Dialogues d’histoire ancienne”, „Revue des études sud-est européennes”, „Archäologischer Anzeiger”, „Bulletin de Correspondance Héllenique”, „Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts”.  

  Lucrări

  Volume

  • Die Steinskulptur von Histria, in Petre Alexandrescu u. Wolfgang Schuller (Hrsg.): Histria. Eine Griechenstadt an der rumänischen Schwarzmeerküste (Konstanz, 1990), p. 179-233;
  • Histria IX : Les statues et les reliefs en pierre (București-Paris, 2001);
  • Histria VII: La zone sacrée d'époque grecque (fouilles 1915-1989), (Petre Alexandrescu ) (București, Paris, 2005), Les statuettes et les reliefs en terre cuite in Petre Alexandrescu, Histria VII : La zone sacrée d'époque grecque (fouilles 1915-1989), p. 486-513.

  Studii și articole

  • Un sarcophage mithriaque au Musée d’histoire de Galatzi, Revue des études sud-est européennes, 5, 1967, 1-2, p. 229-233.
  • Les sarcophages romains de la Dobroudja, Revue des études sud-est européennes, 8, 1970, 2, p. 269-318.
  • Un portret roman din nordul Dobrogei, Pontica 3, 1970, p. 379-382.
  • Contribution à une classification des stèles funéraires de la Mésie Inférieure, Dacia, 17, 1973, p. 217-241.
  • Les stèles funéraires de la Macédoine romaine, Dacia, 19, 1975, p. 183-200.
  • Cu privire la stelele funerare din Dacia Inferior, SCIV, 3, 1977, p. 375- 389.
  • Le banquet funéraire sur les stèles de la Mésie Inférieure, schémas et modèles, Dacia, 21, 1977, p. 139-167.
  • Le relief de la stèle du „Captor Decebali”, Revue des études sud-est européennes, XIII, 1975, p. 595-598.
  • Sur la chronologie de la stèle de Quintus Philippicus, in Epigraphica, Travaux dédiés au VII-e Congrès d’épigraphie grecque et latine, București, 1977, p. 65-68; = Arheologija, Sofia, 1, 1979, p. 37-42.
  • Le programme iconographique du Monument d’Adamclissi, Dacia, 23, 1979, p. 123-129.
  • Sur la diffusion du culte de Cybèle dans le Bassin de la Mer Noire à l’époque archaïque, Dacia, 24, 1980, p. 261-265.
  • Eroizarea tracă, SCIVA, 3, 1980, p. 355-363.
  • Remarques sur l’héroïsation thrace, Dialogues d’histoire ancienne, Besançon, 6, 1980, p. 101-113.
  • Conceptul de “arta militara”, SCIVA, 33, 2, 1982, p. 209-216.
  • Pentru o sociologie a artei de la Tomis, Tomis, august, nr. 8 (258), anul XXVI.
  • Les stèles funéraires de la Mésie Infèrieure, Dacia, 29, 1985, p. 57-79.
  • Les reliefs à stratèges de Messambria, Studii Clasice, 24, 1986, p. 99-107.
  • Monumente timpurii romane la Dunărea de Jos, in Cercetări de istorie și civilizație sud-est europeană, vol. III, 1986, București, 1987, p. 8-15.
  • Portrete romane în colecții românești (I), Studii Clasice, 25, 1988, p. 35-43.
  • Portrete romane în colecții românești (II), Studii Clasice, 26, 1989, p. 81-85.
  • O posibila nouă genealogie a familiei lui Hippolochos de la Histria, SCIVA, 3, 1988, p. 275-280.
  • La sculpture en pierre à Istros (I), Revue des Etudes Sud-Est Européennes, 25, 1, 1987, p. 51-60.
  • La sculpture en pierre à Istros (II), Revue des Etudes Sud-Est Européennes, 25, 2, 1987, p. 135-149.
  • La sculpture en pierre à Istros (III), Revue des Etudes Sud-Est Européennes, 25, 3, 1987, p. 225-237.
  • Notes de prosopographie histrienne : la famille d’Hippolochos, fils de Théodotos,in Mélanges P. Lévêque, Bordeaux, vol. 1987, p. 1-5.
  • Un portrait romain au Bas Danube, in Festschrift N. Himmelmann, 1990, p. 467-471.
  • Nouveaux documents concernant le culte de Cybèle à Istros, Dacia, 1990, p. 219-222.
  • Pour une nouvelle datation de la statue drapée de Tomis, Archäologischer Anzeiger, 3, 1992, p. 453-467.
  • M. Sutzu, colectionar, SCIVA, 2, 1992, p. 127-138.
  • Trois statuettes syro-phéniciennes archaïques à Histria, Il Mar Nero, 1, 1994, p. 137-144.
  • Cronologia și tipologia teracotelor arhaice descoperite la Histria, Pontica, 33-34, 2000-2001, p. 199-210.
  • Un portrait romain de Herennia Etruscilla, Dacia, 37, 1993, p. 279-285.
  • Tropaeum Traiani. L’ensemble commémoratif d’Adamclissi, Il Mar Nero, 2, 1995-1996, p.145-188.
  • Portraits romains dans les collections de Bucarest, Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts, 110, 1995, p. 277-365.
  • Le culte d’Aphrodite orientale dans le bassin de la Mer Noire à l’époque grecque, Bulletin de Correspondance Héllenique, 1, 1997, p. 15-32.
  • Une alternative à l’identification de la statue colossale d’Istros, in Civilisations grecques et culture périphériques, Hommage à Petre Alexandrescu à son 70e anniversaire, București, 2000, p. 274-282.
  • Présences nord-syriennes et chypriotes en Mer Noire à l’époque archaique, Ancient West and East, Leiden, vol. 3, no. 1, 2004, p. 78-100.
  • Mihail C. Soutzou, le collectionneur, in Kypriaka in Romania, ed. V. Karageorgis, Leventis Foundation, Nicosia, 2006.
  • Unele observații cu privire la mormântul G 20 de la Callatis, Orgame, Supplementa 1, București, 2006, p. 207-224.
  • La propagande impériale aux frontières de l’Empire romain, Tropaeum Traiani, Dacia, 50, 2006, p. 207-235.
  • Sur les mystères dionysiaques à Tomis, Dacia, 51, 2007, p. 221-227.
  • Ateliere sculpturale în Dobrogea romană (I), SCIVA, 58, 1-2, 2007, 55-60.
  • O lekane din colecțiile Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța aparținând « grupului de la Viena ». Pictorul de la Callatis-Laurion, Pontica, 40, 2007, p. 101-109.
  • Atelierele de sculptură din Moesia Inferior. 2. Relațiile cu Bithynia, SCIVA, 59, 2008.
  • Tezaurul de sculpturi de la Tomis, inventarul de cult al unui templu, Dacia, 2008.
  • Statue de culte de Dionysos à Istros, Caietele ARA, 5, 2013
  • Considérations sur le culte d'Aphrodite à Histria, Il Mar Nero, VIII, 2010/2011, p. 23-38.

  Traduceri

  • J. Boardmann, Grecii de peste mări, București, 1988, (în colaborare cu Petre Alexandrescu)  

    Maria Alexandrescu Vianu
    Maria Alexandrescu Vianu
    Date personale
    Născută	16 septembrie 1940 (79 de ani)
    Părinți	Tudor Vianu Elena Vianu
    Frați și surori	Ion Vianu
    Căsătorită cu	Petre Alexandrescu
    Copii	Vlad Alexandrescu
    Cetățenie	România
    Ocupație	universitară[

• 1942: Ion Bog (n. 16 septembrie 1942 - d. 21 ianuarie 1976) a fost un actor român de film, radio, teatru, televiziune și voce. A interpretat roluri în filme realizate în România și Ungaria.  

  Filmografie

  • Neamul Șoimăreștilor (1965)
  • 1972 - Utazás Jakabbal (Călătorie cu Iacob)
  • Ultimul cartuș (1973)
  • 1973 - Egy kis hely a nap alatt
  • 1974 - Ámokfutás
  • Evadarea (1975)
  • 1975 - Hajdúk, personajul Nagy Balázs
  • 1976 - A járvány, personajul Pauk Mihály
  • Toate pînzele sus (serial de televiziune, 1977) - Cristea Busuioc (episodul 2)  

    Ion Bog
    Date personale
    Născut	16 septembrie 1942
    Decedat	21 ianuarie 1976 (33 de ani)
    Cetățenie	România
    Ocupație	actor

• 1954: Mickey Rourke, actor american
• 1955: Dănuț Culețu (n. 16 septembrie 1955, Constanța, România) este un economist și om politic român, deputat ales în legislatura 2012-2016.  Dănuț Culețu s-a născut în anul 1955, în Constanța. În 1974, a absolvit Colegiul Mircea cel Bătrân. Între 1979 și 1987 a fost economist în Cooperația de Consum. Între 1987 și 1991 a fost ofițer de cont la Banca de Investiții Constanța. După 1994, a lucrat în domeniul bancar, fiind managerul sucursalelor din Constanța ale mai multor bănci, ca BRD (1995-1998) și ING (1998-2005) și director la Elcomex Grup (2009-2010) și Marfin Bank România (2010). În 2010, a devenit campion internațional la tenis.  În 1990, s-a înscris în Partidul Național Liberal (PNL). În 1991, a fost ales președinte al PNL Constanța, funcție pe care a deținut-o până în 1993. În perioada 1993-2005 a fost vice-președinte al PNL Constanța. În 2005, a fost numit prefect al Constanței, de către prim-ministrul liberal, Călin Popescu-Tăriceanu. A deținut această funcție până în 2009, perioada în care a realizat mai multe lucruri. În 2010, a demisionat din PNL, motivând rezultatul alegerilor filialei din Constanța. În 2012, s-a înscris în organizația non-guvernamentală, condusă de Mihai Răzvan Ungureanu, numită Inițiativa Civică de Centru-Dreapta (ICCD)^[1]. Mai apoi, s-a înscris și în Forța Civică, vehiculul electoral al ICCD la alegerile parlamentare din 2012. După un timp, a fost ales președinte al Forței Civice Constanța.^[2] El a susținut filiala județeană a Alianței România Dreaptă (ARD), coaliția electorală dintre PDL, FC și PNȚCD.

  La alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, Dănuț Culețu a fost ales deputat, candidând din partea ARD în colegiul nr. 9 al județului Constanța, colegiu aflat în întregime în orașul Constanța. Din aprilie 2013, este vice-președintele Forței Civice, în Biroul Permanent Național. În 2014, Dănuț Culețu a demisionat din Forța Civică și a devenit membru PNL din februarie 2015. În cadrul activității sale parlamentar, Dănuț Culețu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Letonia, Republica Bulgaria și Republica Finlanda. Dănuț Culețu a inițiat 51 de propuneri legislative din care 3 au fost promulgate legi.  

  Dănuț Culețu
  Date personale
  Născut	16 septembrie 1955 (64 de ani)  Constanța, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	economist politician
  Membru al Camerei Deputaților a României
  În funcție 2012 – 2016
  Circumscripția	Constanța
  Prefect al județului Constanța
  În funcție 2005 – 2009
  Partid politic	PNL (din 2015) Forța Civică (2012–2014) PNL (1990–2010)
  Alma mater	Academia de Studii Economice

• 1956: David Copperfield, magician american
• 1957: Anca Parghel (n. 16 septembrie 1957, Câmpulung Moldovenesc — d. 5 decembrie 2008, Timișoara) a fost o cântăreață și profesoară de jazz, fosta soție a pictorului Virgiliu Parghel.  După ce a terminat Liceul de Muzică din Iași, și-a continuat studiile la Conservatorul de Muzică, tot din Iași, unde și-a dat licența cu lucrarea Charlie Parker, un geniu al improvizației.^[1]

  Până în 1989, a predat canto, pian și improvizație la Liceul de Muzică din Suceava, în București, la Conservatorul de Muzică, în Belgia, la Bruges și Namur (La Marlagne), la Hanovra, Ravensburg, la Conservatorul din Leipzig, München, Oldenburg), în Germania, la Silsoe și Cleolaine Workshops în Marea Britanie și la Chișinău.^[1]

  A cântat în cadrul marilor festivaluri de jazz începând cu 1984 (București, Brașov, Sibiu, Costinești, Iași, Nürnberg, Leipzig, Varșovia, Leverkusen, Viena, Liège, Tübingen, München, Linz, Zagreb, Varna, Lomza și Bratislava), dar și în cluburile de jazz din România, Bulgaria, Germania, Belgia, Austria și Elveția.^[1]

  De-a lungul carierei a cântat alături de muzicieni români cunoscuți, între care Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Garbis Dedeian, dar și cu celebrități din jazzul mondial (Billy Hart, Archie Shepp, Larry Coryell, Jean-Louis Rassinfosse, Phillip Catherine, Marc Levine, Claudio Roditi, Thomas Stanko, Ricardo del Fra, Stephane Galland, Jon Hendricks Band, Klaus Ignatzek etc.).^[1]

  Stabilită în Bruxelles, Belgia, Anca Parghel și-a continuat activitatea la catedră, ca profesor de jazz vocal la Conservatorul Regal de Muzică din Bruxelles și la Conservatorul Lemmens, dar și ca muziciană și vocalistă pe scenele de jazz din Belgia, Germania și Olanda în formule de trio, cvartet sau cvintet, a căror componență cuprinde pe Ciprian Parghel, la bass, Tudor Parghel, baterie, și Puiu Pascu, la pian.

  Cu ocazia festivalului Jazz Supernight, Mamaia, din iulie 2002, a susținut un recital alături de saxofonistul american Rick Condit, de bateristul italian Fabio Grande și de mai vechii săi colaboratori, pianistul Ion Baciu Jr. și basistul Pedro Negrescu. A apărut de asemenea pe scena Festivalului de Jazz București 2002, alături de Big Band-ul Radiodifuziunii Române.

  În 2008 artista a primit numeroase premii, din care o parte pentru albumul "Zamorena" și single-ul "Brasil" lansat în colaborare cu Fly Project și Tom Boxer. Din premiile primite merită amintite: "Artistul anului 2008" și "Cel mai bun cântec pop-dance" la Premiile Radio România Actualități, "Premiul pentru întreaga activitate" la Romanian Music Awards, "Trofeul aniversar" și "Best Hit" la Romanian Top Hits, precum și alte premii în cadrul "Galei sectorului 6", "Eroii din Ring" a ziarului Ring, emisiunilor "Duminica în familie", "Agentul VIP", "Confidential", ș.a. De asemenea, Anca Parghel a fost desemnată "Cetățean de onoare al orașului Câmpulung Moldovenesc", localitatea de origine a artistei.

  În decembrie 2008, studio-ul de producție FlyRecords împreună cu Roton au lansat albumul de colinde al artistei intitulat Colind pentru România. În 2009, asociații FlyRecords, Tudor Ionescu, Tudor Parghel și Dan Deneș au participat sub patronajul label-ului Roton la filmarea clipului pentru single-ul "Andale" al artistei, înregistrat în toamna 2008, acesta urmând a fi acompaniat și de lansarea ultimului album pop-dance al artistei.

  În februarie 2009, Jurnalul Național și Fundația Anca Parghel au reeditat albumul Midnight Prayer al artistei și l-au lansat în cadrul ediției de colecție a cotidianului dedicată Ancăi Parghel.

  Cu ocazia zilei de naștere a artistei în septembrie 2009, Hard Rock Cafe București și Tudor Parghel au organizat în debutul seriei de concerte Blue Monday un concert in memoriam. La acest eveniment au interpretat fii artistei, Tudor și Ciprian Parghel, Puiu Pascu și Alin Constanțiu, având ca invitate speciale pe Paula Seling, Ozana Barabancea și Luiza Zan.  Bunica din partea tatălui a Ancăi Parghel era de etnie romă, etnia bunicului fiind necunoscută.  La 28 iunie 2008, Anca Parghel a fost internată în spital în urma unor dureri de cap și de stomac, fiind ulterior diagnosticată cu un cancer ovarian,^[3], care se pare că este ereditar.^[4]

  Anca Parghel a decedat la 5 decembrie 2008 la Spitalul Județean din Timișoara și a fost înmormântată pe aleea Artiștilor din cimitirul Bellu din București.  

  Anca Parghel
  Anca Parghel în Belgia, la sfârșitul anilor '90
  Date personale
  Născută	16 septembrie 1957  Câmpulung Moldovenesc, Romania
  Decedată	5 decembrie 2008 (51 de ani)  Timișoara, Romania Timișoara, România
  Înmormântată	Cimitirul Bellu
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
  Cetățenie	România
  Ocupație	Cântăreață, pianistă, compozitoare, textieră, aranjoare, profesor universitar
  Activitate
  Gen muzical	jazz
  Ani de activitate	1984 - 2008
  Case de discuri	Electrecord (1986-1987; 1988) Blue Flame (1987-1989) Amadeo (1990) Polydor (1991) Koala (1992) Nabel (1992-1994) Prima Club (1994) Intercont Music (1994-1997) Miramar (1995) Acoustic Music (1998- anii 2000) Nrg!a/Roton (2007-2008)
  Interpretare cu	Johnny Răducanu, Fly Project, Mircea Tiberian, Tom Boxer

• 1957: Maria Nagy (n. 16 septembrie 1957, Remetea, România) este o cântăreață de limbă maghiară din România. În 1969 la Casa de Cultură din Remetea, prima oară pe o scenă, cântă folclor și câteva melodii ale Margaretei Pâslaru. În 1976 cântă la „Festivalul Muzicii Tinere” cu Folk Group 5. În anul 1977, alături Folk Group 5, câștigă Marele Premiu al Festivalului organizat la Miercurea Ciuc.Prima apariție de Televiziune și Radio cu ocazia Festivalului Muzicii Tinere din M-Ciuc la emisiunea în limba maghiară TVR-cu redactor muzical Boros Zoltán, și respectiv Borbély Zoltán la Radio-Tg-Mureș. În martie 1978 selecționată de poetul Adrian Păunescu, împreună cu Folk Group 5, pentru Antena vă aparține. A urmat Școala Populară de Arte, la clasa profesoarei Florica Orăscu, în același an cu Gabriel Dorobanțu și Natalia Guberna. Primul disc cu melodii din repertoriul internațional cu text scris de Józsa Erika, înregistrate cu redactorul muzical Boros Zoltán a apărut în 1982 la Casa de discuri Electrecord.  

  Maria Nagy
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Nagy
  Născută	16 septembrie 1957 (62 de ani)  RemeteaHarghita
  Cetățenie	România
  Ocupație	muziciancompozitor
  Activitate
  Gen muzical	pop, dance rock
  Instrument(e)	voce[*]
  Case de discuri	ELECTRECORD
  Modifică date / text

• 1966: Florin Dumitrescu (n. 16 septembrie 1966, București) este un textier român, cunoscut și ca poet, prozator și publicist.^[1] A debutat în 1987 ca publicist, în presa studențească, și în literatură în 1997 cu volumul de poezie „Ana are mere”  În 1992 încheie studiile de inginerie la Institutul Politehnic București și continuă cu studiul limbilor străine (italiană - franceză) la Universitatea București (1992-1996). Absolvă un stagiu Erasmus la Universitatea din Padova și un masterat în studii romanice la Universitatea București, unde predă (1996-1999) italiană, retorică și teoria argumentării.

  Din 1999 abandonează cariera universitară în favoarea unei activități mai intense în publicitate.

  Între 2010 și 2013, studiază antropologia cu prof. dr. Vintilă Mihăilescu (doctorat POSDRU la SNSPA, stagiu la Universitatea din Perugia). În iulie 2014 susține teza doctorală Supermarketizarea tradițiilor.  

  Publicații

  Poezie

  • „Megaviziuni” (grupaj) în Marfă (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu), Ed. Salut, București, 1996;
  • Ana are mere, Cartea Românească, București, 1997, ISBN: 973-23-0620-3 (Premiul de debut al ASB);
  • „Umbra lui Basho peste Lacul Titan” în Mică antologie a poeziei române, D.S. Boerescu, Ed. Regală, București, 1998;
  • ÎNcîntece, Vinea, București, 2010 (Premiul Tiuk! pentru poezie);
  • Grupaj în Cele mai frumoase poeme din 2010 (selecție de C. Komartin și R. Vancu), Tracus Arte, București, 2011;
  • „Furat la cîntare” (grupaj) în Marfă reîncărcată (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu), Brumar, Timișoara, 2012 ^[5];
  • „Bucătarul Ben” (poveste în versuri) în Ce poți face cu două cuvinte, Art, București, 2012.
  • Dodii, Vorpal/Nemira, București, 2016.
  • „Atlantida / Cîntece nemaiauzite” (grupaj) în DosArte. unfinished (volum colectiv, alături de D.M. Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa, B.O. Popescu, coord. de Mihai Zgondoiu), Euro Culturart, București,

  Proză

  • Schițe, povestiri și eseuri în săptămînalul B-24-FUN, 2005 – 2010;
  • „De ce ne chinuim bunicii” (schiță) în Cartea cu bunici, Humanitas, București, 2007;
  • „Fizică, chimie, istorie, geografie” (nuvelă) în Prima mea călătorie în străinătate, Art, București, 2010;
  • „Memoriile unui caras auriu” (nuvelă) în Primul meu job, Art, București, 2011 (volum îngrijit de Florin Dumitrescu);
  • „Pornograf la poligraf” (nuvelă) în Primul meu porno, Art, București, 2011;
  • „Cereale în zorii noștri luminoși” (schiță) în Prima dată, Art, București, 2013;
  • „Cine este Ghiocel” (poveste) în Cui îi e frică de computer, Art, București, 2013.

  Antropologie și studii culturale

  • Florin Dumitrescu, Bâlciul Universității. Descoperind spiritul târgoveț în Bucureștiul postsocialist. (ebook), Ed. Humanitas, București, 2013
  • „The Frivolous Revolution. Fair/Carnival Elements of Mărțișor in University Square Before and After 1990” (în engl. de F.C. Pîtea) în Brie, M.; Chirodea, F.; Țoca, C.V., European Public Policies. Instruments, Models and Behaviour in the Public Space, Editura Universității din Oradea, 2013
  • Florin Dumitrescu, Tradiții la superofertă. Între socoteala din agenție și cea de la raft, Ed. Cartier, Chișinău, 2015
  • Florin Dumitrescu, Retorica sloganului. Manual de copywriting în limba română, Ed. Integral, București, 2019
  • Florin Dumitrescu, Publi-Cetatea. Branduri de poveste, Ed. Integral, București, 2019.

  Volume colective

  • Ce poți face cu două cuvinte, coord. de Liviu Papadima - Adina Popescu, Simona Popescu, Dan Sociu, Dan Stanciu, Grete Tartler, Florin Bican, Florin Dumitrescu, Matei Florian, Laura Grünberg, Ioana Nicolaie, Robert Șerban, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Fanny Chartres, Adela Greceanu, Călin-Andrei Mihăilescu,Radu Paraschivescu, Doina Ruști; Ed. Art, 2012;
  • Prima dată, coord. de Laura Albulescu și Andra Matzal - Laura Albulescu, Ion Barbu, Mihai Barbu, Lavinia Braniște, Philip Ó Ceallaigh, Marius Chivu, Bogdan Coșa, Andrei Crăciun, Silviu Dancu, Gabriel H. Decuble, Raluca Dincă, Florin Dumitrescu, M. Duțescu, Șerban Foarță, Miron Ghiu, Adela Greceanu, Mugur Grosu, Bogdan Iancu, Florin Iaru, Vera Ion, Cristi Luca, Cosmin Manolache, Matei Martin, Andra Matzal, Marin Mălaicu-Hondrari, Dmitri Miticov, Dan Pleșa, Matei Pleșu, Antoaneta Ralian, Ana Maria Sandu, Dan Sociu, Ionuț Sociu, Elena Stancu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Șerban, Cecilia Ștefănescu, Alex Tocilescu,Călin Torsan, Răzvan Țupa, Vlad Ursulean, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Luiza Vasiliu, Constantin Vică, Elena Vlădăreanu; Ed. Art, 2013;  

    Florin Dumitrescu
    Date personale
    Născut	16 septembrie 1966 (53 de ani)  București[*], România
    Ocupație	poet publicist

• 1975: Pest, solist vocal norvegian
• 1978: Alina-Ștefania Gorghiu (n. 16 septembrie 1978, Tecuci, România), este un avocat și om politic român, fost președinte al Partidului Național Liberal. Până în anul 2004 a îndeplinit funcția de consilier local pentru București, sector 5. La alegerile legislative din 2008 a obținut un loc de parlamentar în Camera Deputaților în colegiul 22 din București.^[1] La alegerile din 9 decembrie 2012 a obținut un nou mandat în Parlament, fiind reprezentant al colegiului uninominal 22, București. În 2016 devine senator de Timiș. ^[2] La 18 decembrie 2014 a fost aleasă prima femeie, președinte al Partidului Național Liberal. A demisionat din funcția politică după alegerile parlamentare din 2016.  Între 1997 și 2001 a urmat cursurile Facultății de Științe Juridice și Administrative din cadrul Universității Creștine Dimitrie Cantemir din București. În perioada 2002-2003, a făcut studii post-universitare de specializare în Științe Penale Criminologie la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. Studiază începând cu anul 2004 în cadrul unui master în domeniul Dreptul penal al afacerilor din cadrul Universității Hyperion, pe care l-a absolvit în 2006, iar din octombrie 2006 până în noiembrie 2006 a urmat studiile post-universitare la Colegiul Național de Apărare, specializarea Securitate și Apărare Națională în cadrul Universității Naționale de Apărare. A finalizat studiile printr-un master de Comunicare și Relații Publice la Facultatea de Comunicare și Relații Publice David Ogilvy în perioada noiembrie 2005 – iunie 2007 și prin Facultatea de Științe Economice, Juridice și Administrative, specializarea ECTS, Universitatea din Pitești în perioada octombrie 2004 – iulie 2008. A obținut doctoratul în drept penal în cadrul Facultății de Drept al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.  A luat contact cu domeniul medierii în ianuarie 2007 odată cu urmarea unui curs de inițiere în profesia de mediator, în cadrul Consiliului Baroului București și Centrul de Mediere și Arbitri București. În iunie 2007 a participat la UIA World Forum of Mediation Centres la Forumul Centrelor de Mediere organizat de Uniunea Internațională a Avocaților care a avut loc la New York, SUA, iar în noiembrie 2007 la al 51-lea Congres al Uniunii Internaționale a Avocaților de la Paris, Franța, apoi în februarie 2008 la Seminarul "International Mediation and Arbitration" în Jaipur, India.  În perioada august 2002 - decembrie 2004 a lucrat ca avocat stagiar la Societatea civilă de Avocați “Alexandru și Geamănu”. Din ianuarie 2005 până în iulie 2007 a deținut postul de avocat – asociat coordonator în cadrul firmei “Gorghiu, Pop și Asociații – Societate civilă de avocați”, post pe care l-a reluat in ianuarie 2009, ramurile principale de activitate fiind drept comercial, drept civil și drept penal. În perioada iulie 2007 - decembrie 2008 a fost consilier Președinte AVAS. Din ianuarie 2008 deține postul de Arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional. Din mai 2008 până în 2016 a fost mediator autorizat în cadrul Biroului de Mediator "Alina Gorghiu", iar din octombrie 2008 pana in 2015 a fost lector colaborator la Catedra de Mediere și Arbitraj din cadrul Universității Titu Maiorescu, Facultatea de Drept. În perioada septembrie-decembrie 2012 a ocupat funcția de Vicepreședinte al Camerei Deputaților. La alegerile parlamentare din decembrie 2012 a câștigat un nou mandat de deputat, ca reprezentat al colegiului 22. Procentul pe care l-a obținut, 71,33%, a fost cel mai ridicat din București. În perioada 18 decembrie 2014 - septembrie 2016 a fost Copreședinte al Partidului Național Liberal, iar în perioada septembrie - decembrie 2016 a ocupat funcția de Președinte PNL.  

  Alina Gorghiu
  Alina Gorghiu
  Date personale
  Născută	16 septembrie 1978 (41 de ani)  Tecuci, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politiciană avocată
  Senatoare a României
  Deținător actual
  Funcție asumată 21 decembrie 2016
  Circumscripția	Timiș
  Reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
  Deținător actual
  Funcție asumată 8 martie 2013
  Membru al Camerei Deputaților a României
  În funcție 2012 – 20 decembrie 2016
  Circumscripția	București
  În funcție 19 decembrie 2008 – 2012
  Circumscripția	București
  Partid politic	PNL
  Alma mater	Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir Universitatea din București

  
  
• 1984: Alexandra Presură (n. 16 septembrie 1984,Comuna :Osica De Jos ,Olt) este un deputat român, ales în 2016.  

  Alexandra Presură
  Date personale
  Născută	16 septembrie 1984 (35 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politiciană
  Deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 21 decembrie 2016
  Partid politic	PSD