REVISTA MEA DIN 16 SEPTEMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 16 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

• 1087: Papa Victor al III-lea (n. 1026)
• 1380: Carol al V-lea cel Înțelept (franceză: Charles le Sage, n. 21 ianuarie 1338, Vincennes — d. 16 septembrie 1380, Beauté-sur-Marne) a fost monarh al Franței din Casa de Valois care a domnit din 1364 până la moartea sa. Domnia sa marchează sfârșitul primei faze a Războiului de 100 de Ani.

  Carol al V-lea s-a remarcat ca unul dintre marii regi din perioada acestui lung conflict, datorită faptului că a pus accent pe pregătirea militară și a fost ajutat de generalii săi. Aceștia erau conetabilii Du Guesclin și Clisson, care au reușit să realizeze o strategie elaborată împotriva englezilor, construind pe teritoriul francez mai multe fortificații care aveau rolul de a evita lupta și de a-i obliga pe soldații englezi să își irosească forțele. Planul anterior a funcționat atât de bine încât s-au recuperat aproape toate teritoriile pierdute în fața englezilor.

  Franța a fost favorizată și de incapacitatea de a se crea un imperiu continental englez, dar în special de faptul că Anglia a pierdut titlul de "regină a mărilor" din cauza slăbiciunilor diplomatice ale noului prinț care au dus la o coaliție franco-castiliană. După aceea o flotă a britanicilor a fost distrusă la La Rochelle, și corăbiile continentalilor puteau intra pe Tamisa. Ele atacau orașele de pe coastă și au pornit perioada de glorie franceză în Războiul de 100 de Ani.  

  Château de Vincennes, locul nașterii viitorului rege Carol al V-lea.

  Carol s-a născut la Château de Vincennes situat în afara Parisului. A fost fiul cel mare al Prințului Ioan. La momentul nașterii sale Franța era guvernantă de bunicul său, regele Filip al VI-lea. Mama sa a fost Prințesa Bonna de Boemia, fiica regelui Ioan I de Bohemia. Carol a fost educat la Curte împreună cu ceilalți băieți de vârsta lui și cu care va rămâne apropiat de-a lungul vieții: unchiul său Filip, Duce de Orléans (cu numai doi ani mai mare decît el), cei trei frați ai săi Ludovic, Ioan și Filip, Louis de Bourbon, Edward și Robert de Bar, Godfrey de Brabant, Louis I Conte de Étampes, Louis de Évreux, Jean și Charles de Artois, Charles de Alençon și Philip de Rouvres. Viitorul rege a fost extrem de inteligent, dar cu un fizic slab, cu pielea palidă și un corp subțire, prost proporționat. Acest lucru era în contrast puternic cu tatăl său, care era înalt, puternic și cu un păr roșiatic.  Humbert al II-lea, Delfin de Viennois, ruinat din cauza incapacității sale de a mări taxele după o cruciadă în Palestina, și fără copii după moartea singurului său fiu, a decis să vândă Dauphiné, care era un fief al Sfântului Imperiu Roman. Cum nici papa nici împăratul nu au vrut să cumpere, tranzacția a fost încheiată cu Filip al VI-lea.

  În conformitate cu Tratatul de la Romans, Dauphiné urma să fie deținută de un fiu al viitorului rege Ioan cel Bun. Deci, Carol, fiul cel mare al lui Ioan a devenit primul Delfin. La vârsta de doisprezece ani, el a fost imediat confruntat cu exercitarea puterii în timpul șederii la Grenoble (10 decembrie 1349 până în martie 1350). La câteva zile după sosirea sa, oamenii din Grenoble au fost invitați la Place Notre-Dame, unde a fost ridicată o platformă. Tânărul Carol, așezat lângă episcopul Jean de Chissé, a primit jurământul de credință al oamenilor. În schimb, el a promis în mod public să respecte carta comunității și a confirmat libertățile acordate de Humbert al II-lea, care înainte de a semna abdicarea a acordat o ultimă amnistie tuturor deținuților, cu excepția celor condamnați la pedeapsa cu moartea.

  La 8 aprilie 1350, la Tain-l'Hermitage, l-a vârsta de 12 ani, Delfinul s-a căsătorit cu verișoara sa, Ioana de Bourbon. Pentru această căsătorie consangvină (ambii coborau din Carol de Valois) s-a obținut aprobarea prealabilă a papei. Căsătoria a fost amânată de moartea mamei lui Carol, Bonne de Luxemburg și de bunica lui, Ioana de Burgundia, care au murit de ciumă. Delfinul însuși a fost grav bolnav din august până în luna decembrie 1349. Pentru a se încetini răspândirea ciumei care făcea ravagii în Europa, adunările au fost limitate astfel încât căsătoria a avut loc în privat.  


Carta Normandiei din 1315, confirmată în 1339 de Filip al VI-lea, garantează o largă autonomie Normandiei.

Carol a fost rechemat la Paris la moartea bunicului său Filip al VI-lea și a participat la încoronarea tatălui său Ioan cel Bun, la 26 septembrie 1350, la Reims. Legitimitatea lui Ioan cel Bun, și a dinastiei Valois în general, nu a fost unanimă. Tatăl lui, Filip al VI-lea, și-a pierdut credibilitatea cu dezastrele de la Crecy, Calais, ravagiile ciumei și a schimbării monetare necesară pentru a susține finanțele regale. Clanul regal trebuia să facă față opoziției din toate părțile în regat.

Prima facțiune a opoziției era condusă de Carol al II-lea al Navarei, numit "cel Rău", a cărui mamă Jeanne a II-a de Navara renunțase la coroana Franței pentru aceea a Navarei în 1328. Carol al II-lea al Navarei avea cea mai puternică descendență. Dornic să obțină coroana Franței, el a reușit să adune în jurul lui pe nemulțumiți. A fost sprijinit de rude și de aliații săi: Casa de Boulogne (și rudele lor din Auvergne), baronii Champagne loiali Jeannei a II-a de Navara, precum și de către adepți ai lui Robert de Artois. De asemenea el era susținut de Universitatea din Paris i de comercianții din nord-vest, unde comerțul pe canale era vital.

Normandia este o problemă în clanul regal. Din punct de vedere economic ducatul era dependent mai mult de comerțul maritim peste Canal decât de cel de transportul fluvial pe Sena. Normandia și Marea Britanie nu mai erau unite de 128 de ani (1204), însă proprietarii de terenuri (nobili și clerici) dețineau domenii pe ambele părți ale canalului (de la cucerirea normandă a Angliei și prin jocul succesiv de alianțe matrimoniale^[2]). Clanurile nobiliare din Normandia s-au regrupat pentru a face față situației. Astfel ele au obținut o mare autonomie.

La 19 noiembrie 1350, Ioan cel Bun, regele încoronat al Franței, arestează și apoi îl execută pe Raoul de Brienne, conte de Guînes și conetabil al Franței. Se pare că el îi plătea tribut regelui Eduard al III-lea al Angliei, lucru catastrofal pentru noul rege și care ar fi deschis ușa pentru alte dezertări în tabăra engleză. Pentru a evita aceste dezertări potențiale, cazul este soluționat în secret. Cu toate acestea, opacitatea totală care înconjoară executarea alimentează zvonurile. O mare parte a nobilimii din Normandia și numeroși susținători ai conetabilului s-au situat în tabăra normandă.

Regele Ioan îl deleagă în martie 1355 pe Delfin să organizeze apărarea Normandiei, lucru care necesită creșterea taxelor. Sarcina Delfinului a fost dificilă din cauza influenței tot mai mari a lui Charles cel Rău, care a dobândit un statut similar cu cel al unui Duce, în conformitate cu Tratatul de la Mantes. Era foarte probabil să se alieze cu Eduard al III-lea al Angliei deschizând astfel poarta de acces spre Normandia englezilor. Delfinul a evitat războiul prin reconcilierea cu regele Navarei, care a fost întărită printr-o ceremonie la Curte, la 24 septembrie 1355. Eduard al III-lea a fost jignit de ultima trădare a lui Charles de Navara, iar debarcarea promisă nu a avut loc.  

Carol al V-lea
Date personale
Născut	21 ianuarie 1338 Vincennes, Franța
Decedat	16 septembrie 1380 (42 de ani) Beauté-sur-Marne, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis
Cauza decesului	boală infecțioasă
Părinți	Ioan al II-lea al Franței[1] Bonne de Boemia[1]
Frați și surori	Isabella, Countess of Vertus[*] Joan of Valois, Queen of Navarre[*][1] Marie of Valois, Duchess of Bar[*] Filip al II-lea, Duce de Burgundia John, Duke of Berry[*][1] Louis I[*][1]
Căsătorit cu	Ioana de Bourbon
Copii	Carol al VI-lea al Franței Ludovic I, Duce de Orléans Caterina de Valois
Cetățenie	Franța
Religie	creștinism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Familie nobiliară	Casa de Valois
Rege al Franței
Domnie	8 aprilie 1364 – 16 septembrie 1380
Încoronare	19 mai 1364
Predecesor	Ioan al II-lea
Succesor	Carol al VI-lea

• 1701: Iacob al II-lea al Angliei (engleză James II) (n. 14 octombrie 1633 – d. 16 septembrie 1701) a fost rege al Angliei, rege al Scoției și rege al Irlandei, din 6 februarie 1685 până pe 11 decembrie 1688. A fost ultimul monarh catolic al celor trei regate. Mulți dintre supușii săi au pus la îndoială politica sa pe teme religioase și tendințele autocratice, astfel încât a fost obligat să abdice în urma Revoluției Glorioase din 1688. A fost înlocuit nu cu fiul său catolic, James Francis Edward, ci de fiica sa și ginerele său protestanți, Maria a II-a și Wilhelm al III-lea, care au devenit conducători în 1689. Iacob a încercat să-și recapete coroana, ajungând în Irlanda în 1689. După ce a fost înfrânt în Bătălia de la Boyne în vara lui 1690, Iacob s-a întors în Franța, trăindu-și restul vieții sub protecția vărului și aliatului său Ludovic al XIV-lea al Franței.

  Iacob este cunoscut în special pentru credința sa în monarhia absolutistă, precum și pentru încercările sale de instaurare a libertății religioase. Amândouă s-au lovit de împotrivirea parlamentului englez, și a majorității populației. Parlamentul, opunându-se tendinței absolutiste din alte țări europene, precum și pierderii de către Biserica Anglicană a supremației legale, a considerat că luptă pentru conservarea libertăților engleze tradiționale. Aceste tensiuni au transformat domnia de trei ani a lui Iacob într-o luptă pentru supremație între parlament și coroană, care au rezultat în exilarea sa, aprobarea Declarația drepturilor în 1689, și succesiunea hanoveriană.  

  Viitorul Iacob al II-lea cu tatăl său, Carol I

  Nașterea

  Iacob, al doilea fiu al lui Carol I al Angliei și al Henriettei Maria a Franței, s-a născut la Palatul St. James din Londra la 14 octombrie 1633.^[2] În același an, Iacob a fost botezat de arhiepiscopul de Canterbury, William Laud.^[3] Iacob a fost educat de tutori, împreună cu fratele său, viitorul rege Carol al II-lea, și de doi fii ai Ducelui de Buckingham, George și Francis Villiers.^[4] La vârsta de trei ani, Iacob a fost numit Lord Înalt Amiral, funcție exclusiv onorifică și nominală.  Iacob a fost învestit cu Ordinul Jartierei în 1642,^[5] și numit Duce de York la 22 ianuarie 1644.^[3] Cum disputele între rege și Parlamentul englez au dus la Războiul Civil Englez, Iacob a rămas la Oxford, un bastion monarhist.^[6] Când orașul a cedat după Asediul de la Oxford în 1646, liderii parlamentari au ordonat ca Ducele de York să se limiteze la Palatul St. James.^[7] În 1648, el a evadat ajutat de Joseph Bampfield și a plecat la Haga deghizat.^[8] Când Carol I a fost executat de rebeli în 1649, monarhiștii l-au proclamat pe fratele mai mare al lui Iacob drept regele Carol al II-lea al Angliei.^[9]

  Carol al II-lea a fost recunoscut de Parlamentul Scoției și de Parlamentul Irlandei și a fost încoronat rege al Scoției la Scone în Scoția în 1651. Deși a fost proclamat rege la Jersey, Carol a fost în imposibilitatea de a asigura coroana Angliei și, în consecință a fugit în Franța, în exil  

  Iacob Duce de York, în ţinută de Lord Înalt Amiral portret din perioada franceză de Henry Gascars

  Ca și mama și fratele său mai mare, Iacob s-a refugiat la curtea regelui Franței Ludovic al XIV-lea, la Paris. În acea perioadă s-a dedicat artei războiului și s-a demonstrat un comandant îndrăzneț și curajos, chiar dacă nu întotdeauna valid și strălucitor.^[10] A făcut parte din armata condusă de generalul Turenne, care a avut numai cuvinte de laudă despre tânărul duce.^[11] Sub comanda lui Turenne a luptat împotriva frondei, care amenința autoritatea tânărului rege francez, până în 1653, când prinții rebeli au fost învinși definitiv.^[12]

  În 1656, Carol al II-lea a intrat în contact cu curtea spaniolă instaurând un raport amical de alianță cu regele Filip al IV-lea al Spaniei, adversar al Franței lui Ludovic al XIV-lea și al primului său ministru, Jules Mazarin. Acest comportament a dus la expulzarea lui Carol al II-lea din Franța, urmat la scurt timp de fratele Iacob, care a părăsit armata franceză.^[13] Cei doi frați, în exil și săraci, au găsit azil la curtea din Madrid. Șederea la Madrid a durat câteva luni, după care Iacob s-a transferat la Bruges, unde a fost primit de sora sa Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania, soția lui Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, și de fratele său mai mic, Henri Stuart, Duce de Gloucester. La Bruges, s-a unit trupelor spaniole conduse de Prințul de Condé și de Juan José de Austria, împotriva trupelor generalului Turenne; în bătălia de la Dune, 1658, în care Spania lupta împotriva Franței și a Provinciilor Unite, Iacob primește comanda unui contingent de soldați englezi fideli cauzei regaliste. Bătălia, care s-a terminat cu un dezastru pentru trupele iberice, a dus la semnarea unui tratat de pace între Spania și Franța. În această perioadă Iacob a cunoscut doi frați irlandezi catolici, ce făceau parte din anturajul regalist și care au contribuit în a-l apropia de religia catolică. După pacea dintre Spania și Franța, în 1659, Filip al IV-lea îi oferă lui Iacob gradul de amiral al flotei spaniole; inițial Iacob a luat serios în considerarea propunerea, dat fiind slabele posibilități ale unei întoarceri în patrie, dar anul următor, situația la Londra s-a schimbat, astfel Iacob a refuzat oferta regelui spaniol: fratele său urma să fie încoronat rege al Angliei.  

Iacob cu prima sa soţie Anne Hyde, portret de Peter Lely, 1660

După moartea lui Oliver Cromwell în 1658, puterea trece în mâinile fiului său Richard; dar lipsit de experiența și carisma care îl distingeau pe tatăl său, Richard nu a fost capabil să gestioneze puterea, și în 1660 guvernul Commonwealthului cade. Richard Cromwell fuge, iar Carol al II-lea își face intrarea triumfătoare în Londra, unde este încoronat rege al Angliei. Chiar dacă fratele său este încă tânăr și a demonstrat că poate avea copii,^[14] Iacob este desemnat succesorul lui Carol.

După întoarcerea în patrie, Carol îl numește pe Iacob Duce de Albany, titlu scoțian asociat celui precedent de Duce de York, englez. Puțin mai târziu, Iacob a provocat un scandal la curte anunțând logodna sa cu Anne Hyde, fiica primului ministru Edward Hyde, I Conte de Clarendon. În 1659 , pe când se aflau amândoi în exil, Iacob și Anna își juraseră reciproc fidelitate, iar ducele îi promisese că o va lua de soție.^[15] În 1660, anul reîntoarcerii în patrie, Anna era însărcinată, dar nimeni de la curte nu era de acord cu căsătoria dintre duce și fiica primului ministru. Însuși Clarendon, tatăl Annei, încercase să-și convingă fiica să renunțe la căsătoria cu un membru al familiei regale, primul în linia de succesiune la tron.^[16] Curând au început să circule zvonuri că această căsătorie era un plan organizat de Clarendon pentru a câștiga favoruri pentru familia sa, iar influența sa asupra regelui a început să scadă. Cu toate acestea, Iacob și Anna s-au căsătorit, prima dată cu o ceremonie secretă, iar în 3 septembrie 1660, cu o ceremonie oficială. Primul fiu al cuplului s-a născut două luni mai târziu, dar a murit în timpul copilăriei, soartă împărtășită de alți cinci copii ai cuplului. Unicele care au supraviețuit au fost Maria (născută la 5 aprilie 1662) și Anna (născută la 6 februarie 1665).

Cronicarul Samuel Pepys a scris că Iacob era foarte mândru de copiii săi și de rolul său de tată și că lăsând deoparte eticheta regală, se comporta cu ei ca un tată obișnuit, în contrast cu obiceiurile epocii, care impuneau în special în public, un comportament rece și distant.^[17] Anna Hyde, foarte devotată soțului, a fost pentru Iacob o consilieră importantă și deseori a influențat deciziile lui. Cu toată dragostea ce unea cuplul, Iacob a avut diverse amante, după obiceiurile din acea vreme, de la care a avut numeroși copii ilegitimi. Cele mai faimoase au fost Arabella Churchill și Catherine Sedley. Anne Hyde a murit în 1671.

După încoronarea lui Carol al II-lea, Iacob a fost confirmat în funcția de Lord Înalt Amiral, primind și funcțiile de guvernator de Portsmouth și Lord Warden of the Cinque Ports. În timpul celui de-al doilea război anglo-olandez (1665-1667) și al celui de-al treilea război anglo-olandez (1672-1674), Iacob a primit funcția de amiral al flotei engleze. Englezii au câștigat multe bătălii, printre care bătălia de la Lowestoft, după care Carol a ordonat ca Iacob să fie ținut departe de bătaia tunurilor inamice, deoarece acesta avea obiceiul de a sta în primele rânduri în timpul luptelor.^[10] După bătălia de la Medway din 1667, în care flota engleză a fost interceptată și distrusă de cea olandeză, Iacob a încercat să salveze fortificațiile costiere din sudul țării, încercând să oprească înaintarea puterii olandeze. În 1664 armata engleză a reușit să sustragă olandezilor teritoriul american al Noii Olande, care a fost rebotezat Provincia New York, omagiu adus lui Iacob, duce de York. Și orașul New Amsterdam a fost redenumit New York, tot în cinstea lui Iacob. În schimb fortul olandez Fort Orange aflat în vecinătatea râului Hudson, a primit numele de Albany.

În 1683, Iacob a fost numit guvernator al Companiei Golfului Hudson, dar nu a exercitat niciodată acestei funcții^[16] A avut un rol important în Royal African Company care se ocupa de comerțul cu sclavi africani.  

Convertirea la catolicism și a doua căsătorie

Iacob, duce de York, portret de Peter Lely

În timpul anilor petrecuți în Spania și Franța, ducele de York s-a apropiat de religia catolică, participând împreună cu mama sa Henrietta Maria, și ea catolică, la slujbe religioase. Între 1668 și 1669, Iacob a decis să abandoneze religia anglicană pentru a se converti la catolicism. Inițial ducele a continuat să participe împreună cu soția la slujbele religioase anglicane, dar în secret frecventa preoți catolici. Până în 1676 Iacob întreținea relații de strânsă prietenie în principal cu membrii protestanți de la curte, ca tânărul duce John Churchill, I Duce de Marlborough și George Legge.^[18] Pentru a bloca definitiv influența catolică în Anglia, Parlamentul englez a promovat în 1673 un nou Test Act, pe care Carol a fost nevoit să-l accepte. Această lege îi obliga pe toți cei ce dețineau o funcție publică, civilă sau militară să facă jurământ de supremație și fidelitate bisericii anglicane și să subscrie o declarație împotriva transsubstanțierii. În plus trebuia să primească sacramentul anglican în primele trei luni după intrarea în funcție. Catolicii erau socotiți superstițioși și idolatrii. Membrii casei regale nu erau scutiți de jurământ; atunci Iacob a refuzat să depună jurământul și a preferat să renunțe la sarcinile sale militare decât să abjure catolicismul.^[10] Carol a pierdut un sprijin valoros, iar Iacob a fost nevoit să facă publică credința sa religioasă.

Mary de Modena a doua soție a lui Iacob

Carol s-a opus cu putere deciziei fratelui său de a se convertii credinței din Roma și a încercat în zadar să-l convingă să jure măcar în mod formal credință anglicanismului. A poruncit ca cele două fiice ale lui Iacob, Anna și Maria, să fie crescute și educate ca prințese protestante. Între timp Anna Hyde, soția fidelă a lui Iacob, murise; ducele a decis să se recăsătorească cu o prințesă catolică italiană de cincisprezece ani, Mary de Modena, fiica ducilor de Modena. Carol nu s-a opus deciziei fratelui său și a acceptat căsătoria. În 1673 Mary a plecat împreună cu suita sa spre Londra; după o oprire la Paris, prelungită din cauza Parlamentului care se opunea intrării sale în țară, Mary a sosit la Londra unde era așteptată de ducele de York.^[19] Căsătoria a avut loc în 20 septembrie 1673 cu ritual catolic. În 21 octombrie, episcopul de Oxford Nathaniel Crew a efectuat o scurtă ceremonie cu rit anglican pentru a oficializa căsătoria.^[20] Nemulțumirea din Parlament și de la curte a făcut să se zvonească că tânăra mireasă era o spioană a Papei.  

Portret de un autor necunoscut ce îi arată pe cei doi fraţi Carol al II-lea în veşminte regale şi Iacob, duce de York purtând insignele Ordinului Jartierei, strângându-și mâinile în semn de prietenie

În 1677, ezitant, Iacob consimte ca fiica sa Maria, să se căsătorească cu prințul olandez protestant William de Orania^[21] În realitate contractul de căsătorie fusese deja semnat de Carol al II-lea și William, iar Iacob nu a avut altă alternativă decât să se resemneze în fața faptului împlinit.^[22] Între timp era clar că regina consort Caterina de Braganza, nu putea avea copii. Deci Carol nu putea avea o descendență directă, iar Iacob era primul pe linia de succesiune la tron. La puțin timp, un cleric englez, Titus Oates, a declarat în mod public că fusese organizat un complot papal cu intenția de a-l asasina pe regele Carol al II-lea pentru a-l pune pe tron pe fratele său, ducele de York. Toată Anglia a fost scuturată de un val de isterie anti-catolică, iar contele de Shaftesbury, în acel moment ministru și puternic oponent al catolicismului, propune excluderea lui Iacob din linia de succesiune la tron^[23].

În același timp unii membri ai parlamentului au propus ca coroana să treacă la fiul ilegitim a lui Carol, James Scott, Duce de Monmouth. În 1679 se pregătea să aprobe Exclusion Bill, o lege de excludere, iar Carol a rezolvat problema prin dizolvarea parlamentului.

În cei doi ani succesivi, 1680 și 1681 au fost constituite două noi Parlamente, amândouă dizolvate după câteva luni din aceleași motive. Criza de excludere a contribuit la dezvoltarea sistemului bipartidist al Angliei moderne: partidul Whig,(liberal) favorabil aprobării legii de excludere și partidul Tory (conservator) contrar și fidel liniei conservatoare a suveranului. Succesiunea nu a fost modificată în cele din urmă, dar Carol a fost constrâns să-l exileze pe Iacob, care a plecat la Bruxelles^[24] Exilul a fost scurt deoarece în 1680 Iacob a fost trimis în Scoția cu titlul de Lord High Commissioner of Scotland (Lord Înalt Comisar al Scoției) pentru a pune capăt insurecțiilor împotriva guvernului regelui. La palatul regal Holyrood din Edinburgh, Iacob a avut primele experiențe guvernamentale.^[10] Cu putere egală cu cea a unui rege, ducele de York face să fie aprobate proiecte de lege care au confirmat succesiunea sa la tronul Scoției. Apoi a promulgat un Test Act egal cu cel emis în Anglia împotriva catolicismului, dar acesta lovea religia prezbiteriană^[10]. Cei care refuzau să depună jurământ și rămâneau credincioși religiei prezbiteriene, erau persecutați cu cruzime: Iacob a asistat personal la torturi teribile.^[25] În 1682 când Carol al II-lea se afla în culmea popularității, i-a permis fratelui său să se întoarcă la Londra.

Iritat de guvernul absolutist al lui Carol al II-lea, care dizolvase definitiv Parlamentul și guverna după modelul regelui Franței, un grup de parlamentari a organizat un complot menit să-i elimine pe Carol al II-lea și pe Iacob și să instaureze un guvern după modelul Commonwealthului, numit Rye House Plot. Planul era simplu: Carol al II-lea și Iacob urmau să fie asasinați la întoarcerea lor dintr-o călătorie în afara Londrei. Dar un incendiu a distrus casele unde erau găzduiți regele și suita sa, astfel acesta s-a întors anticipat la curte și i-a luat prin surprindere pe conjurați. Conjurați, printre care se numărau nume importante în acea vreme, au fost o parte executați și o parte închiși în Turnul Londrei. Printre aceștia se afla și James Plot, care a fost exilat în Olanda^[25]. Proiectul de atentat asupra vieții regelui și a ducelui de York a făcut ca stima și admirația poporului pentru casa regală să devină și mai mare  

Portret oficial al lui Iacob ca rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei din 1684, de Sir Godfrey Kneller

Carol al II-lea moare în februarie 1685: pe patul de moarte s-a convertit la catolicism. Fără un descendent direct, a lăsat tronul fratelui său, ducele de York. Iacob avea cincizecișidoi de ani când a devenit rege al Angliei, Scoției și Irlandei. Deja expert în domeniul militar și politic, a fost primit cu bunăvoință de Parlament și aclamat cu fervoare de popor^[26]. Ultima tentativă de asasinat, Rye House Plot, confirmase popularitatea sa. În 23 aprilie 1685 a fost încoronat la Westminster Abbey, cu o ceremonie de la care fuseseră eliminate elementele anglicane. A primit numele de Iacob al II-lea ca rege al Angliei și Irlandei și Iacob al VII-lea ca rege al Scoției. În luna mai Parlamentul s-a demonstrat favorabil lui Iacob și i-a confirmat aceiași rentă de care dispusese predecesorul său; în schimb Iacob după ce a promis să guverneze după legile statului, a confirmat libertatea bisericii anglicane și a menținut numeroși miniștrii și parlamentari în funcțiile lor, cu excepția contelui de Clarendon, a contelui de Rochester și a marchizului de Halifax^[27]. Contele de Sunderland, care fusese unul din principalii exponenți a partidului de excludere, a devenit consilierul de încredere al lui Iacob.  

James Scott, I Duce de Monmouth, nepotul lui Iacob al II-lea

Curând Iacob a fost constrâns să înfrunte o rebeliune care a fost cunoscută cu numele de rebeliunea lui Monmouth. Membri partidului Whig, care organizaseră complotul pentru asasinarea lui Carol al II-lea și a lui Iacob, fuseseră exilați în Olanda. Printre ei se aflau două persoane importante: James Scott, I Duce de Monmouth, fiul nelegitim a lui Carol al II-lea și Archibald Campbell, Conte de Argyll. Dar acest grup nu era omogen și era prost organizat: când Iacob a devenit rege, au hotărât că sosise momentul pentru a lovi, dar au pierdut șase luni cu pregătirile.^[29] Într-un final au decis ca atacul să vină din două părți: o parte a trupelor sub comanda lui Argyll urma să debarce în Scoția, unde contele avea mulți prieteni și era susținut de clanul Campbell; cealaltă parte condusă de Monmouth, urma să mărșăluiască spre Londra^[30]. Expediția condusă de Argyll s-a sfârșit repede: contele a fost luat prizonier lângă un sătuc din Scoția, Inchinnan, în 18 iunie 1685. A fost dus la Edinburgh, iar în 30 iunie a fost condamnat la moarte pentru trădare.

Monmouth a debarcat în orășelul puritan Lyme în 11 iunie. A recrutat în grabă patru mii de oameni dintre artizani și țărani și câteva zile mai târziu s-a proclamat rege.^[31] Armata ducelui a mărșăluit spre Londra până a întâlnit trupele regelui compuse din milițiile locale și mercenari, conduse de John Churchill și de Henry Fitzroy, Duce de Grafton. În noaptea de 6 iunie, Monmouth a dat ordin trupelor să atace prin surprindere. În lupta care a urmat, bătălia de la Sedgemoor, trupele lui Iacob au respins fără dificultate atacul trupelor rebele și au reușit să-l ia prizonier pe ducele de Monmouth.^[30] Ajuns la Londra, a cerut în zadar unchiului său să-i cruțe viața. Iacob a confirmat condamnarea la moarte pentru înaltă trădare, iar acesta a fost executat în Turnul Londrei în 15 iulie. Mulți dintre adepții săi au fost capturați în timpul bătăliei: mai mult de trei sute au fost executați și aproape opt sute au fost deportați în Indiile de Vest  

Robert Spencer, al II-lea Conte de Sunderland, a fost cel mai important consilier al regelui și deseori purtătorul său de cuvânt în Comisia pentru Cauzele religioase, portret de Carlo Maratta

Pentru a se proteja de alte revolte, Iacob a instituit o armată permanentă. Acest fapt a cauzat numeroase polemici, nu doar din cauza problemelor pe care soldații le provocau populației civile în orașe, ci și deoarece era împotriva tradiției engleze să se mențină o armată profesionistă pe timp de pace. În plus, crezând că a câștigat favorurile Parlamentului după înfrângerea revoltei, Iacob a cerut să fie abrogat Test Act, care împiedica libertatea religioasă. Parlamentul a refuzat abrogarea și dimpotrivă, a cerut aplicarea legii. Atunci Iacob a decis să-și transforme guvernul: în Consiliul Coroanei au fost admiși miniștri catolici, la fel în instanțele de judecată și în cadrul armatei și nu a mai convocat Parlamentul. În 1686, douăsutecincizeci de judecători de pace au fost înlocuiți cu judecători catolici^[32]. Apoi Iacob a ordonat să se deschidă seminare la Londra, a trimis un ambasador la Sfântul Scaun și l-a primit pe ambasadorul papal Ferdinando D'Adda. Mai târziu s-a ocupat și de universități: la Cambridge și Oxford au fost introduși rectori catolici, iar la Magdalen College, lângă Oxford, a fost demis întregul senat academic.^[33]

Când a înțeles că cel mai mare obstacol al difuzării catolicismului era Biserica Anglicană, Iacob al II-lea a încercat să domolească nemulțumirea preoților și episcopilor anglicani, care însă au refuzat să urmeze indicațiile regelui; astfel Iacob a creat o Comisie pentru Cauzele Ecleziastice, care trebuia să controleze activitatea clerului anglican. Între timp regele s-a împrietenit cu quakerul William Penn, fondatorul coloniei Pennsylvania, în America de Nord. Exponent al unei religii la fel de persecutată ca și catolicismul, William Penn l-a convins pe Iacob să promulge o Declarație de Indulgență, prin care se proclama libertatea religioasă în întreaga țară  


Prinţul de Wales, James Francis Edward Stuart în 1703, de Alexis Simon Belle

Cooperarea dintre quakeri, dizidenți și catolici a provocat multe critici. Iacob, pentru a-i liniștii pe protestanți a căutat aprobarea politicii sale din partea fiicei sale Maria și a ginerelui său, William de Orania. Dar amândoi s-au aliat împotriva deciziilor lui Iacob: William nu a aprobat nici Declarația de Indulgență, care îi avantaja pe catolici, nici facultatea de suspendare a legilor din partea lui Iacob.^[35] În acest climat de tensiune, regina a anunțat că era însărcinată. Nașterea unui fiu, care ar fi primit o educație catolică, i-ar fi asigurat lui Iacob o descendență catolică. Întărit de această convingere, Iacob a reafirmat oficial Declarația de Indulgență și a impus să fie citită în timpul liturghiilor. Episcopii anglicani au refuzat să se supună dorinței regelui și au prezentat o petiție împotriva regelui, pentru ca ordinul să fie anulat. Iacob a cerut ca cei șapte episcopi care l-au sfidat, printre care se afla și Arhiepiscopul de Canterbury, să fie arestați și judecați. Dar juriul londonez i-a exonerat de acuzații pe episcopi și i-a eliberat.^[36] În 10 iunie, regina a născut un fiu, James Francis Edward Stuart, Prinț de Wales. Odată cu nașterea prințului de Wales, fiica lui Iacob și soțul său William de Orania au trecut pe locul doi în linia de succesiune la tron. Cu două fiice protestante pe linia de succesiune, politica pro-catolică dusă de Iacob putea fi văzută de anglicani ca un fenomen pasager, dar nașterea prințului catolic, dădea posibilitatea unei dinastii catolice permanente.^[37] Amenințați de o dinastie catolică, mai mulți nobili protestanți au împrăștiat zvonuri cum că prințul de Wales s-ar fi născut mort și ar fi fost înlocuit cu un alt nou-născut.^[38] În 30 iunie, un grup de șapte nobili protestanți cunoscuți cu numele de Cei șapte nemuritori, l-au invitat pe prințul protestant William de Orania, să vină în Anglia cu o armată.^[39] Informat constant despre trupele și flota engleză de către Cei șapte nemuritori, William de Orania s-a hotărât să invadeze Anglia.  


Iacob al II-lea în armură, portret de Sir Godfrey Kneller

În septembrie 1688 a devenit clar că William de Orania intenționa să invadeze Anglia. Pentru a evita acest lucru Iacob a luat rapid măsuri: episcopul de Londra putea să își reia postul, protestanții de la Magdalen College au fost readmiși, iar Comisia pentru Cauzele Ecleziastice a fost desființată. În același timp toți magistrații anglicani concediați și-au reprimit posturile, iar regele a renunțat la înființarea unui Parlament compus doar din susținătorii săi. Noul schimb de roluri în administrația statului a aruncat țara în haos.^[40] Între timp a fost răspândită în Anglia o declarație semnată de William de Orania, prin care acesta avertiza populația despre "invitația" pe care o primise pentru a menține țara liberă și a reconfirma religia oficială. Totul era pregătit pentru invazie: William dispunea de


William de Orania, nepotul și ginerele lui Iacob al II-lea, portret de Peter Lely

douăzeci de mii de soldați, cinci mii de cai și tot atâtea tunuri.^[41] Crezând că propria sa armată este suficientă, Iacob refuzase oferta verișorului său Ludovic al XIV-lea, temându-se și că englezii s-ar opune intervenției franceze.^[41] Astfel dispunea doar de flota engleză aflată sub conducerea amiralului George Legge, I baron Dartmouth. Din cauza proastelor condiții maritime, Dartmouth nu a găsit necesar să scoată flota din porturi, crezând că olandezii nu vor putea debarca pe coastele engleze.^[42] Astfel flota olandeză, care nu alesese un punct precis pentru debarcare, a sosit nestânjenită la Torby, în Devon, în 5 noiembrie 1688.

Iacob s-a pus în mișcare cu armata sa formată din 25000 de soldați permanenți și tot atâția milițieni. Tabăra olandeză se afla în vecinătatea orașului Exeter, iar cea engleză lângă Salisbury; bătălia părea iminentă. Dar în ultimul moment, generalul armatei lui Iacob, John Churchill, a trecut de partea lui William de Orania. Iacob și-a pierdut cumpătul și a refuzat să atace armata olandeză, în ciuda superiorității numerice a armatei sale și a ordonat retragerea.^[43] Sosit la Londra, a aflat că și fiica sa Anna îl trădase și în fruntea unui grup de rebeli, avea controlul asupra celor mai importante orașe din Midlands^[44]. Învins și trădat de proprii copii, a trimis ambasadori la William de Orania pentru a negocia pacea.

La puțin timp după sosirea ambasadorilor în tabăra lui William, a sosit vestea că Iacob părăsise Londra. Acesta, după ce s-a asigurat de plecarea reginei și a prințului de Wales, datorită intervenției unui diplomat italian, Franceso Terriesi, în 11 decembrie a aruncat sigiliul regal în Tamisa și a plecat spre Kent.^[45] Puțin mai târziu, a fost prins de un grup de pescari, care l-au recunoscut și a fost trimis la Londra, unde a fost primit cu căldură.^[46] William, conștient de puterea sa, a trimis oameni de încredere pentru a-l aresta și scoate pe Iacob din Londra. Planul a dat greș, deoarece Iacob a reușit să fugă din nou și să ajungă la nava care-l aștepta, pentru a-l duce în siguranță la Paris.

În lunile următoare s-a discutat deseori în Parlament despre legitimitatea abdicării lui Iacob și despre posibilitatea de a-i pune pe tron pe William și Maria. După câteva săptămâni, odată cu redactarea Declarației Drepturilor, William și Maria au devenit oficial rege și regină a Angliei. În Declarația Drepturilor, printre altele, s-a specificat că din acel moment nu i se va mai permite niciunui catolic să urce pe tronul Angliei și niciun monarh englez nu se va mai putea căsătorii cu un catolic.  


Iacob al II-lea de Godfrey Kneller

Sosit la Paris, Iacob a fost primit de Ludovic al XIV-lea care i-a oferit drept reședință castelul Saint-Germain-en-Laye. În același timp a refuzat să-l recunoască rege al Angliei pe William și a adunat o armată pentru a-i reda verișorului său regatul. În martie 1689, Iacob a debarcat în Irlanda, care nu încetase să-l considere suveranul legitim. La puțin timp după sosirea la Dublin, Iacob controla aproape întreaga insulă. Prima contraofensivă engleză s-a sfârșit cu un dezastru: ultimele fortărețe engleze au fost capturate și armata nu a reușit să debarce.^[48] În iunie 1690, William a reușit să debarce cu o armată de cincisprezece mii de soldați la Belfast și s-a îndreptat imediat spre armata lui Iacob, staționată lângă râul Boyne. La 1 iulie a avut loc Bătălia de la Boyne care s-a terminat cu victoria englezilor. Statul major francez și Iacob au fugit la Dublin pentru a se îmbarca spre Franța. Aceasta a fost ultima tentativă a lui Iacob de a-și recupera tronul.  


Saint-Germain-en-Laye reședința lui Iacob în ultimii săi ani

Iacob s-a stabilit definitiv la Saint-Germain-en-Laye împreună cu soția sa și câțiva dintre susținătorii săi. Ultima bucurie a lui Iacob a fost nașterea fiicei sale Louisa Maria Teresa Stuart în 1692. Unii dintre susținătorii săi au încercat să-l asasineze pe William al III-lea al Angliei în 1696, dar complotul nu a reușit. În același an, Ludovic al XIV-lea i-a oferit tronul Poloniei, dar Iacob a refuzat deoarece se temea că acceptarea coroanei poloneze ar exclude orice posibilitate de a se întoarce pe tronul Angliei.^[49] În 1697 Ludovic al XIV-lea a încheiat pacea cu William al III-lea și în urma semnării Tratatului de la Ryswick, a încetat să-i ofere asistență lui Iacob.

În ultimii ani, Iacob a trăit ca un auster pocăit^[50] El a scris un memorandum pentru fiul său în care îl sfătuia despre modul în care ar trebui să guverneze Anglia, precizând că catolicii ar trebui să aibă un secretar de stat, un comisar al trezoreriei și un secretar de război.

Iacob a murit în 1701 la Saint-Germain-en-Laye din cauza unei hemoragii cerebrale.^[51] În timpul Revoluției franceze mormântul său a fost profanat.  

Fiica mai mică a lui Iacob, Anna, a urcat pe tronul Angliei după moartea lui William al III-lea în 1702. Maria murise în 1694. Un act al Parlamentului a stabilit în 1701, că în cazul în care linia de succesiune se va stinge, coroana va fi preluată de o verișoară germană, Sofia de Hanovra, sau de urmașii protestanți ai acesteia. La moartea Annei în 1714, pe tronul Angliei a urcat fiul Sofiei, George I al Marii Britanii, strănepot al regelui Iacob al II-lea.  

Din căsătoria cu Anne Hyde, Iacob a avut opt copii, din care doar doi au ajuns la vârsta adultă:

• Maria a II-a a Angliei 30 aprilie 1662 - 28 decembrie 1694, s-a căsătorit cu William de Orania, a fost regina Angliei, Scoției și Irlandei împreună cu soțul său. Nu a avut copii.
• Anna a Marii Britanii 6 februarie 1665 - 1 august 1714, s-a căsătorit cu Prințul George, Duce de Cumberland, a fost regină a Angliei, Scoției și Irlandei în perioada 1702-1714. În perioada domniei sale (1707) Anglia și Scoția s-au unit într-un singur stat formând Regatul Unit al Marii Britanii. Nu a avut copii care i-au supraviețuit.

Din căsătoria cu Mary de Modena a avut șapte copii, din care doar doi au ajuns la vârsta adultă:

• James Francis Edward Stuart, Prinț de Wales 10 iunie 1688 - 1 ianuarie 1766, s-a căsătorit cu Maria Clementina Sobieska.
• Louisa Maria Teresa Stuart 28 iunie 1692 - 18 aprilie 1712

De la una din amantele sale, Arabella Churchill, a avut patru copii:

• Henrietta FitzJames 1667 - 3 aprilie 1730
• James FitzJames, Duce de Berwick 21 august 1670 - 12 iunie 1734, a fost cel mai cunoscut dintre fiii ilegitimi ai lui Iacob, a fost un lider militar. A fost căsătorit cu Honora de Burke și apoi cu Anne Bulkeley.
• Henry FitzJames, I Duce de Albemarle august 1673 - decembrie 1702
• Arabella FitzJames 1674 - 7 noiembrie 1704

De la amanta sa Catherine Sedley, Contesă de Dorchester a avut doi copii:

• Catherine Darnley 1681 - 13 martie 1743
• James Darnley 1684 - 1685  

  Iacob al II-lea
  Date personale
  Născut	14 octombrie 1633 Palatul St. James, Londra
  Decedat	16 septembrie 1701 (67 de ani) Saint-Germain-en-Laye, Franța
  Înmormântat	Saint-Germain-en-Laye
  Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
  Părinți	Carol I al Angliei[1] Henrietta Maria a Franței[1]
  Frați și surori	Anne Henrietta a Angliei[1] Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania[1] Elizabeth Stuart[*] Princess Anne of England[*] Carol al II-lea al Angliei[1] Henry Stuart, Duke of Gloucester[*][1]
  Căsătorit cu	Anne Hyde (1660–1671) Mary de Modena (1673–1701)
  Copii	Mary a II-a Anna a Marii Britanii James FitzJames, Duce de Berwick James, Prinț de Wales Louisa Maria Teresa Stuart
  Cetățenie	Regatul Scoției  Regatul Angliei
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician slave trader[*] suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa Stuart
  Rege al Angliei, Scoției și Irlandei
  Domnie	6 februarie 1685 – 11 decembrie 1688 (3 ani, 309 zile)
  Încoronare	23 aprilie 1685
  Predecesor	Carol II
  Succesor	William III și Maria II

• 1736: Gabriel Daniel Fahrennheit, fizician german (n. 1686)
• 1764: Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (25 septembrie 1697 – 16 septembrie 1764) a fost duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.

  A fost al patrulea fiu care a atins vârsta adultă al lui John Ernest al IV-lea, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld, și al treilea copil al tatălui său și a celei de-a doua soții, Charlotte Johanna de Waldeck-Wildungen. În tinerețe a servit în armata imperială.

  După moartea celor doi frați mai mari, Wilhelm Friedrich (28 iulie 1720) și Ernest Karl (30 decembrie 1720), a devenit al doilea în linia de succesiune a ducatului de Saxa-Coburg-Saalfeld, precedat doar de fratele său vitreg, Christian Ernest.

  Când Christian Ernest a făcut o căsătorie morganatică în 1724, Francis Josias a pretins moștenirea ducatului. Voia tatălui său (1729) l-a pus în situația de a domni împreună cu fratele său. În 1735, sprijinul liniei de Saxa-Meiningen i-a permis să domnească peste Coburg și după moartea lui Ernest Christian în 1745 a devenit duce unic. Încă din 1733 el a proclamat dreptul primului născut în ducat, care însă a fost confirmat de împărat abia în 1747.

  Din 1750 până în 1755, el a fost regent al ducatului de Saxa-Weimar în numele Ducelui Ernest Augustus II Constantin.

  La Rudolstadt la 2 ianuarie 1723 Franz Josias s-a căsătorit cu Prințesa Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt. Cuplul a avut opt copii. Francisc Josias a fost străbunicul regelui Leopold I al Belgiei și stră-străbunicul Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha și al reginei Victoria a Regatului Unit.  

  Franz Josias
  Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
  Portret al lui Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
  Date personale
  Născut	25 septembrie 1697 Saalfeld, Saxa-Saalfeld, Sfântul Imperiu Roman
  Decedat	16 septembrie 1764 (66 de ani) Rodach, Saxa-Coburg-Saalfeld, Sfântul Imperiu Roman
  Înmormântat	Pfarrkirche[*]
  Părinți	Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Countess Charlotte Johanna of Waldeck-Wildungen[*]
  Frați și surori	Christian Ernest II, Duke of Saxe-Coburg-Saalfeld[*] Princess Sophia Wilhelmina of Saxe-Coburg-Saalfeld[*] Princess Charlotte Wilhelmine of Saxe-Coburg-Saalfeld[*]
  Căsătorit cu	Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt
  Copii	Ernest Frederick Prințul Johann Wilhelm Prințesa Anna Sophie Prințul Christian Franz Charlotte Sophie, Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Fredericka Magdalene Prințesa Fredericka Caroline Prințul Josias
  Cetățenie	Germania
  Religie	Luteranism
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
  Domnie	1745–1764
  Predecesor	Christian Ernest
  Succesor	Ernst Frederick

• 1824: Ludovic al XVIII-lea (17 noiembrie 1755 - 16 septembrie 1824) a fost regele Franței și al Navarei în 1814 și apoi în perioada 1815 - 1824.  
  Contele de Provence şi fratele său, Ludovic Auguste, de François-Hubert Drouais, 1757.

  Louis Stanislas Xavier, Conte de Provence, s-a născut la 17 noiembrie 1755 la Palatul Versailles, ca fiu al lui Ludovic, Delfin al Franței și al soției sale, Marie-Josèphe de Saxonia. Ludovic a fost nepot al regelui Ludovic XV.

  La naștere, era al treilea în linia de succesiune la tronul Franței, după tatăl său, Delfinul, și după fratele său mai mare, Ludovic Auguste. În martie 1765 tatăl său moare iar după ce la 10 mai 1774 bunicul său, regele Ludovic al XV-lea, moare, urmează la tronul Franței fratele său Ludovic al XVI-lea. Contele de Provence devine succesorul prezumtiv al tronului este desemnat cu titlul de Monsieur, titlu sub care era cunoscut fratele mai mic al regelui.

  La 17 mai 1771 Ludovic s-a căsătorit cu Marie Josephine Louise de Savoia, prințesă a Sardiniei și a Piedmontului însă cuplul n-a avut copii.  În ianuarie 1792, Adunarea Legislativă a declarat toți prinții emigranți, trădători ai Franței. Proprietățile și titlurile lor au fost confiscate.^[1] Monarhia franceză a fost abolită de Convenția Națională la 21 septembrie 1792.^[2]

  Ludovic al XVI-lea a fost executat în ianuarie 1793 iar prinții din exil l-au proclamat pe fiul său, Louis Charles, rege sub numele de Ludovic al XVII-lea al Franței. Contele de Provence aflat în Țările de Jos s-a autoproclamat regent pentru nepotul său care era prea tânăr pentru domnie. De vreme ce monarhia fusese abolită de câteva luni, Ludovic al XVII-lea de fapt n-a domnit niciodată.

  Tânărul Ludovic XVII moare în iunie 1795 iar la 16 iunie prinții din exil îl proclamă pe Contele de Provence rege sub numele de Ludovic al XVIII-lea. Regele acceptă declarația lor câteva zile mai târziu, de la Verona, noul său exil.^[3]

  Ludovic XVIII negociază eliberarea din închisoare a nepoatei sale, Marie-Thérèse-Charlotte a Franței în 1795. În primăvara anului următor Ludovic al XVIII-lea este forțat să părăsească Verona deoarece Napoleon Bonaparte invadase Veneția și ocupase orașul.  

  Palatul Jelgava, casa lui Ludovic al XVIII-lea în perioada 1798 - 1801, 1804 - 1807.

  După plecarea din Verona, Ludovic se mută la Blankenburg în Prusia. Trăiește modest într-un apartament cu două dormitoare.^[5] După moartea regelui Frederick William al II-lea al Prusiei i se cere să părăsească orașul Blankenburg.

  În 1798, Paul I al Rusiei îi oferă lui Ludovic să locuiască la Palatul Jelgava din Courland (acum Letonia). De asemenea, Paul I îi garantează securitatea și îi acordă o pensie generoasă.^[6] În iarna 1798 - 1799 Ludovic scrie o biografie a Mariei Antoaneta.^[7]

  Nepoata sa, Marie-Thérèse se căsătorește cu verișorul ei, Louis Antoine, la 9 iunie 1799 la Palatul Jelgava. Ludovic al XVIII-lea a încercat din răsputeri să afișeze în fața lumii o familie unită. Soția sa, regina Marie Joséphine locuia departe de soțul ei, la Kiel. Ludovic știa că nepotul lui, Louis Antoine, nu era compatibil cu Marie-Thérèse. Totuși, a insistat ca nunta să aibă loc. Mariajul lor a fost nefericit și nu a produs copii.^[8] Ludovic a încercat să recreeze la Jelgava atmosfera curții de la Versailles.  După căderea lui Napoleon în 1814, a fost restaurat în Franța regimul monarhic, deși Vechiul Regim, care a existat înaintea Revoluției, nu a mai putut fi restaurat. Constituția octroaiată ^[9] de Ludovic al XVIII-lea a aplicat un sistem limitat de monarhie parlamentară.

  Ludovic al XVIII-lea a dus o politică internă conform intereselor aristocrației funciare emigrate în timpul Revoluției peste hotare și care a revenit în urma Restaurației. Deși a încercat să aducă reconcilierea între francezi, s-a confruntat deseori cu opoziția fanatică a ultraregaliștilor, nostalgici ai Vechiului Regim, care au triumfat în 1824, o dată cu venirea pe tronul Franței a regelui Carol al X-lea.

  Ludovic al XVIII-lea a fost supranumit Regele emigranților. În 1823 a intervenit în Spania și a înăbușit revoluția care izbucnise.  Ludovic al XVIII-lea suferea de gută, boală care s-a agravat în ultimii ani. La sfârșitul vieții sale, regele era obligat de cele mai multe ori să folosească scaunul cu rotile. A murit la data de 16 septembrie 1824 la Palatul Tuileries din Paris, după o agonie dureroasă de câteva zile, ca urmare a unei gangrene la ambele picioare.

  Fratele lui Ludovic, contele d'Artois, a devenit rege al Franței sub numele de Carol al X-lea.  

  Ludovic al XVIII-lea
  Rege al Franței și al Navarei
  Date personale
  Nume la naștere	Louis-Stanislas-Xavier de France
  Născut	17 noiembrie 1755 Palatul Versailles, Franța
  Decedat	16 septembrie 1824 (68 de ani) Paris, Franța
  Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (boală)
  Părinți	Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Marie-Josèphe de Saxonia
  Frați și surori	Marie Thérèse, Madame Royale[*] Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*] Louis, Duce de Burgundia Ludovic al XVI-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Clothilde a Franței
  Căsătorit cu	Marie Josephine Louise de Savoia
  Cetățenie	Franța  Spania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon
  Domnie
  Domnie	De jure 8 iunie 1795 – 16 septembrie 1824 De facto 6 aprilie 1814 – 20 martie 1815; apoi 8 iulie 1815 – 16 septembrie 1824
  Predecesor	De facto Napoleon al II-lea De jure Ludovic XVII
  Succesor	De jure Carol X

• 1883: Franz Xavier KNAPP (n. 3 septembrie 1809, Tachau - d. 16 septembrie 1883, Cernăuți) a fost un pictor român.  Franz Xavier Knapp este autorul albumului „Illustrierte Bukowina” (Bucovina ilustrată) ce conține 18 litografii după acuarelele sale. Knapp este considerat a fi un portretist de marcă, el i-a pictat printre alții pe Silvestru Morariu, Niculae Picu și Iraclie Porumbescu. Opera lui Knapp are o mare valoare îndeosebi datorită faptului că litografiile sale redau starea localitățiilor din acea vreme, cum ar fi: Suceava, Dragomirna, Cernăuți, Fântâna Albă, Vatra Dornei, Lăpușna, Storojineț, Vama, Putna, etc. Multe din lucrările sale sunt la Viena, deși a avut o mulțime de expoziții la Cernăuți  

  Franz Xavier Knapp
  Date personale
  Născut	3 septembrie 1809 Tachau
  Decedat	16 septembrie 1883 (74 de ani) Cernăuți
  Naționalitate	român
  Cetățenie	Austro-Ungaria
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	Pictură
  Mișcare artistică	acuarelă

• 

  Ludovic al XVIII-lea al Franței

 
• 

  Alexander Friedman, matematician rus

 
• 

  Valeriu Sterian, cântăreț, muzician și compozitor român de muzică folk și rock

• 1925: Alexander Friedman, astronom, cosmolog și matematician rus (n. 1888)
• 1936: Jean-Baptiste-Etienne-Auguste Charcot, explorator și oceanograf francez (n. 1867)
• 1953: Lucian Triteanu (cu numele laic de Lazăr Triteanu; n. 15 august 1872,^[1] Războieni-Cetate, Ocna Mureș, România^[1] – d. 6 septembrie 1953,^[1] Roman, România^[1]) a fost un cleric ortodox român, care a îndeplinit demnitățile de arhiereu-vicar al Eparhiei Râmnicului (toamna anului 1922 - 29 martie 1923) și episcop al Romanului (29 martie 1923 - august 1947).  

  Lucian Triteanu
  Date personale
  Născut	15 august 1872[1]  Războieni-Cetate, Ocna Mureș, România[1]
  Decedat	6 septembrie 1953 (81 de ani)[1]  Roman, România[1]
  Ocupație	preot

• 1956: Avram Leiba Zissu (n. 25 ianuarie 1888, Piatra Neamț - d. 16 septembrie 1956, Tel Aviv, Israel) a fost un scriitor, publicist, fabricant și fruntaș sionist evreu român   
  Avram Leib Zissu

  În Piatra Neamț a redactat împreună cu M. Braunstein-Mebaan o publicație în ebraică. După scurtă vreme, a înființat la Iași publicația Floare albastră (1911-1912), unde a semnat cu pseudonimul Ormuz. A scos la Galați revista Hatikvah și a colaborat la revista Sicht din Iași. În 1919 fondează gazeta Mântuirea. A mai colaborat cu revistele Egalitatea, Opinia, Integral, Lumea evree, Adam, Puntea de fildeș, Spicul, Bilete de papagal și a fost prieten cu Gala Galaction și Tudor Arghezi. În 1926 a scos romanul Spovedania unui candelabru care a fost, la scurtă vreme, tradusă și prefațată de Barbu Fundoianu (cunoscut ca Benjamin Fondane) la Paris.

  Între 1941-1944 a condus un oficiu semilegal de emigrare. După al doilea război mondial a fost arestat, acuzat de spionaj și condamnat în 1951, rejudecat în 1954 și condamnat la viață pentru înaltă trădare^[2]. În 1956 este eliberat și, ajuns în Israel, moare la doar câteva săptămâni după eliberare.

  Zissu a murit în Israel la câteva săptămâni după ce a fost eliberat din temnițele României comuniste. A fost coproprietarul fabricii de zahăr Ripiceni și director la ziarul Mântuirea. Este unul dintre personajele principale ale romanului De două mii de ani și a Jurnalului lui Mihail Sebastian.  

  Opere

  • David Brandeis, 1914
  • Spovedania unui candelabru, 1926
  • Ereticul de la Mânăstirea Neamțu, 1930
  • Marcu sin Marcu, 1934
  • Calea calvarului, 1935
  • Samson și noul Dagon, 1939  

    Avram Leib Zissu
    Avram Leib Zissu
    Date personale
    Născut	25 ianuarie 1888  Piatra Neamț, România
    Decedat	16 septembrie 1956 (68 de ani)  Tel Aviv, Israel
    Cetățenie	România
    Ocupație	scriitor om de afaceri sindicalist[*] poet diarist[

• 1960: Nicu Enea (Nicolae Enea; n. 28 mai 1897,^[1] Valea Arinilor, Măgirești, Bacău, România – d. 16 septembrie 1960,^[2] Bacău, România) a fost un pictor român.  S-a înscris inițial la Școala de arte frumoase din București (1921), pe care a frecventat-o cu intermitențe, audiind cursurile ținute de George Demetrescu Mirea. Nicu Enea a preferat apoi să studieze la Academia liberă de Pictură, unde țineau cursuri Jean Alexandru Steriadi, Gheorghe Petrașcu și Arthur Verona.

  În 1934 a reprezentat România la Expoziția Internațională de Pictură de la Paris, unde a primit un premiu meritoriu: medalia de argint pentru lucrarea „Elvira”- un portret al soției sale.

  În 1937, pictorii Nicu Enea și Ion Diaconescu au pus bazele Pinacotecii Municipale din Bacău.^[3]

  În anii ’40 a primit comanda de a picta palatele regale.

  În 1942 a fost desemnat să renoveze catedrala ortodoxă din Chișinău.

  După 1945, comuniștii l-au acuzat că fost prea apropiat de Casa Regală și l-au îndepărtat din viața artistică.

  A trăit mulți ani în Bacău unde a realizat pictura bisericii sfinții Voievozi din cartierul CFR și pictura cupolei Teatrului Bacovia.

  A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Bacău.  

  Nicu Enea
  Date personale
  Născut	28 mai 1897[1]  Valea Arinilor, Măgirești, Bacău, România
  Decedat	16 septembrie 1960 (63 de ani)[2]  Bacău, România
  Căsătorit cu	Elvira Enea (n. Paloșanu)
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură, pictură murală
  Studii	Școala de arte frumoase din București, Academia liberă de Pictură Guguianu
  Pregătire	George Demetrescu Mirea, Jean Alexandru Steriadi, Gheorghe Petrașcu, Arthur Verona
  Mișcare artistică	Tinerimea artistică

• 1977: Maria Callas, (Maria Calogeropoulos) soprană americană de origine greacă (n. 1923)
• 1977: Marc Bolan, compozitor și chitarist britanic (n. 1947)
• 1980: Jean Piaget, epistemolog și psihopedagog elvețian (n. 1896)
• 1983: Cristofor Etterle, cunoscut și sub numele de Fory Etterle (n. 24 mai 1908, Ploiești, România – d. 16 septembrie 1983, București, RS România) a fost un actor român de origine elvețiană.

  A fost absolvent al Conservatorului de artă dramatică din București, fiind elevul Luciei Sturdza-Bulandra. A avut o remarcabilă și îndelungată activitate teatrală (Teatrul Municipal/Bulandra). Pe ecran a interpretat numeroase roluri de compoziție.

  A fost căsătorit cu Marie-Jeanne Vizanti.  

  Premii și distincții

  • titlul de Artist Emerit (anterior anului 1964)
  • Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[1]
  • ACIN 1973 (Conspirația, Departe de Tipperary).

  Filmografie

  • Viața învinge (1951)
  • Desfășurarea (1954)
  • Răsare soarele (1954)
  • Alarmă în munți (1955)
  • Pasărea furtunii (1957)
  • Darclée (1960)
  • Portretul unui necunoscut (1960)
  • Soldați fără uniformă (1960)
  • Celebrul 702 (1961)
  • Porto-Franco (1961)
  • Lupeni '29 (1961)
  • Tudor (1963)
  • Străinul (1964)
  • Neamul Șoimăreștilor (1965)
  • Runda 6 (1965)
  • Serbările galante (1965)
  • De-aș fi... Harap Alb (1965)
  • Haiducii (1966)
  • De trei ori București (1967) - episodul București
  • Dacii (1967) - dublaj de voce
  • Șeful sectorului suflete (1967)
  • Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
  • Moartea lui Joe Indianul (1968)
  • Bătălia pentru Roma (1968)
  • Castelul condamnaților (1970)
  • Mihai Viteazul (1971)
  • Pentru că se iubesc (1971)
  • Astă seară dansăm în familie (1972)
  • Conspirația (1972)
  • Departe de Tipperary (1973)
  • Pistruiatul (1973)
  • Un august în flăcări (1974) - serial TV
  • Hyperion (1975)
  • Trei zile și trei nopți (1976)
  • Între oglinzi paralele (1978)
  • Muntele alb (1978)
  • Detașamentul „Concordia” (1981)
  • O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Agamemnon Dandanache
  • Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)
  • O lebădă iarna (1983)

  
  

Fory Etterle
Date personale
Născut	24 mai 1908  Ploiești, România
Decedat	16 septembrie 1983 (75 de ani)  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	actor

• 1993: Silvia Popovici (n. 7 mai 1933, Fundata, Județul Brașov, România – d. 16 septembrie 1993, București, România) a fost o actriță română.  A debutat în 1954 ca actriță în filmul „La mere”, realizat de studenți. În 1961, actrița devine celebră datorită rolului titular din pelicula de succes Darclee în regia lui Mihai Iacob, unde Silvia Popovici conturează o excepțională imagine a celebrei soprane de origine română Haricleea Darclee, ajutată fiind în ariile interpretate în film de vocea Artei Florescu. Au urmat roluri în Omul de lângă tine (1961) și O dragoste lungă de-o seară (1963), ambele în regia lui Horea Popescu, precum și în Pădurea Spânzuraților (1967, r. Liviu Ciulei).

  Consacrarea definitivă în cinematograful românesc a venit o dată cu debutul regizoarei Malvina Urșianu, care în 1967 o alege să interpreteze rolul titular din filmul Gioconda fără surâs (1967). Silvia Popovici va rămâne multă vreme fidelă regizoarei, cu care va realiza și Serata (1971), Trecătoarele iubiri (1974), Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1979).

  O popularitate deosebită în rândul românilor a obținut cu rolul Oana din serialul TV Mușatinii, în regia Soranei Coroamă-Stanca (13 episoade).

  Silvia Popovici s-a dedicat, însă, în principal teatrului, ea făcând parte din "Promoția de Aur" a teatrului românesc (1956), interpretând pe scenele Naționalelor din Craiova (1959-1963), Cluj (1963-1966) și București (1967-1993) nenumărate roluri, de o mare complexitate și valoare.

  „Ea reprezenta cel mai bine eșalonul de absolvenți ai IATC care în 1956 au plecat cu profesorul lor Vlad Mugur la Craiova. De altfel însuși Vlad a declarat că fără Silvia n-ar fi făcut "această nebunie". Silvia era înzestrată cu toate darurile: frumoasă, inteligentă, fermecătoare, serioasă, talentată, autentică și spontană, sensibilă, dramatică, impecabilă în tot ce realiza. Toate realizările ei scenice și filmice au avut o cotă valorică ridicată pentru că era ea însăși un puternic caracter dramatic. Au rămas de neuitat Ofelia cu straniul ei cântec, Gwendolin de-un farmec inedit, Magda prin intransigența dovedită, Hilde prin dezinvoltura creată, Julietta prin acuratețea sentimentului, apoi Ana Petrovna, Andromaca, Euxinia, Anca, Margareta, Casandra, Drusilla și altele.

  (...)

  Silvia a fost și un model de seriozitate și corectitudine profesională pentru toată lumea din teatru și colegii ei au iubit-o ca pe o ființă dragă plină de grație și energie. Delicată și rasată, Silvia a reprezentat pe scena românească tipul femeii moderne, senină și echilibrată, capabilă de orice victorie, o femeie tipic luptătoare. Luciditatea ei scenică a ajutat-o mult în realizarea marilor sale creații, de mare vibrație și încărcătură emoțională." ”

  —Alexandru Lazăr - "Promotia 1965 - 50 de ani de teatru"

   A fost căsătorită cu demnitarul comunist Maxim Berghianu.^[1] În mod eronat, după Revoluție, s-a indus ideea că era prietenă cu Elena Ceaușescu. De fapt, Elena Ceaușescu nu o suporta, după cum declara și Emilia Marinela Macovescu, soția lui George Macovescu, ministru de Externe al României între 1972-1977  A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[3] și clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”  

  Filmografie

  • Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980) - Doamna Ruxandra
• Enigmele se explică în zori (1987)
• Ancheta (1980)
• Drumuri în cumpănă (1978)
• Rătăcire (1978)
• Trepte spre cer (1977) - Valeria Sădeanu
• Im Staub der Sterne (1976) - Illyk
• Trecătoarele iubiri (1974) - Lena
• Mușatinii (1971)
• Serata (1971)
• Gioconda fără surâs (1968) - Irina
• Pădurea spânzuraților (1965)
• O dragoste lungă de-o seară (1963)
• Omul de lângă tine (1961)
• Darclée (1961) - Darclée
• Furtuna (1961)
• Bijuterii de familie (1957)
• Ora H (1956)
• Blanca (1955)
• La mere (1953)  

  Silvia Popovici
  Date personale
  Născută	7 mai 1933 Fundata, Brașov
  Decedată	16 septembrie 1993, (60 de ani) București
  Căsătorită cu	Maxim Berghianu
  Ocupație	actriță
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
  Ani de activitate	1954 - 1988
  Roluri importante	Darclee

• 2000: Valeriu Sterian, cântăreț, muzician și compozitor român de muzică folk și rock (n. 1952)
• 2000: Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos^[1] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj - d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia.  S-a născut în noaptea de 25 Decembrie 1941 (Crăciun) în localitatea Topa Mică, județul Cluj. Acum, în 2016, localitatea Topa Mică este sat aparținător comunei Sânpaul, împreună cu Mihăiești, Berindu, Șardu, Sumurducu.

  „Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, (în) ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).

  Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ (în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești) la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții - tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Diktatul de la Viena.

  Își petrece copilăria în satul natal (dar și la Berind, unde era „mama bătrână Todosia”), despre care va nota mai târziu destul de multe amintiri, reflecții, meditații etc. „Pot să spun că întreaga mea copilărie este legănată de tradiția teribilă a Transivaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. [...] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai, într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele.” („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, Ioan Alexandru).

  „Am copilărit într-o perioadă mai zbuciumată din istoria noastră, dar trăiam în natură. Călăream caii de mic și codrul era la doi pași de sat, turmele și izvoarele și cerul uriaș revărsat peste noi. Dormeam în fân vara și înainte de ivirea zorilor eram pe câmp cu caii și bivolii la păscut. Iarna cu oile. Știu de mic toată rânduiala naturii...” (Ioan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”, interviu de Aurel Sasu, (în) „Tribuna”, Cluj, anul XIX, 1975, nr.5 (945), 30 ianuarie, p.5)

  În 1958, după școala făcută în satul natal (unde l-a avut profesor de română pe Ilie Butoi, pe care-l menționează ca apropiindu-l de literatură, în special de Eminescu), devine elev la Școala Medie „G. Barițiu” din Cluj. Încă din perioada studiilor liceale este cunoscut în mediile literare clujene și citește la cenaclurile literare de aici. Este perioada în care îl va cunoaște pe Lucian Blaga:

  „Mi-l amintesc pe liceanul de la „G. Barițiu” de prin 1959 citind cu vocea gravă și avântată în fața câtorva redactori entuziasmați ai revistei „Steaua”. Îmi rămâne foarte vie în minte și ziua de primăvară în care am sunat pur și simplu, alături de Liviu Petrescu și Ion Papuc, la ușa lui Lucian Blaga, care ne-a întâmpinat cu ochii lui de pe vremuri din Istoria lui G. Călinescu, poftindu-ne, cu simplitate, să-i trecem pragul (au urmat apoi, în câmpul pe-atunci apropiat de casa poetului, lecturile noastre emoționante din poemele ediției definitive din 1942). Și nu voi uita vreodată vizita pe care i-am făcut-o, imediat după timidul meu debut din 1966, în satul natal, Topa Mică, într-o zi de foarte însorit septembrie; plecase, mi-au spus părinții săi, la o mătușă din Florești, am străbătut pădurea de la câțiva kilometri ca să-l găsesc așezat în strana bisericii din sat, la o liturghie cum n-am mai auzit niciodată: o oficia, în odăjdii aurii, un foarte bătrân preot, Cosma, coborât parcă dintre apostolii și dascălii lui Goga; în casa parohială a acestuia am petrecut noaptea, întorși la Topa, între sfeșnice și stele mari. Au fost însă și minunatele seri de cenaclu de la Facultate, șezătorile literare ale acelor ani, [...], atâtea și atâtea întâlniri și convorbiri prietenești, dintre care una, notată după mutarea la București, a apărut în revista Echinox. Ani de-a rândul i-am simțit apoi mâna fraternă pusă cald pe umăr și i-am auzit adresarea «Frate Ioane», cu care obișnuia să mă întâmpine.[...] Pentru istoria mai nouă a poeziei românești, Ioan Alexandru cel «blond, cârn și cu urechi barbare», «răzvrătitul presupus» despre care vorbea un Portret din Viața deocamdată, adică poetul unui «loc și timp anume», neliniștit și tragic, va rămâne, oricum, cu mult mai viu decât Ioan, definitiv înseninatul său frate imnic. Sub numele celui dintâi a trăit și a scris poate ultimul mare poet al Transilvaniei.” (Ion Pop, Ultimul rapsod al Transilvaniei, (în) „Grai”, Bistrița, 2002, nr. 1).

  În 1960 debutează cu poezia Floarea mea în revista „Tribuna” din Cluj (anul IV, nr 14, 7 aprilie, p. 6). Poezia este semnată: Ioan Alexandru, elev.

  În iunie-iulie 1962 termină studiile liceale și susține examenul de maturitate (Diploma de maturitate nr. 32/1962, eliberată de Școala Medie „Gh. Barițiu” din Cluj).

  În decembrie se transferă de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj („Cererea aprobată de tov. Rector C. Daicoviciu...”). Cu numele Șandor I. Ioan este înmatriculat la secția Limba și literatura română (numărul matricol: 2634).

  Spirit liber, fire ușor boemă, la vârsta iubirilor furtunoase și a prieteniilor sincere, în timpul când poezia tortura sufletul și zdruncina mintea trebuind să fie scrisă, cu o anume notorietate literară dat fiind că publicase deja poezii în presa literară, cu o personalitate deja puternic conturată, tânărul poet suporta mai greu rigoarea unui program fixat în ore exacte, între cursuri, seminarii, colocvii și examene. Așa se face că la sfârșitul anului I (1962/1963) este „Exmatriculat de Rectorat” pentru neîndeplinirea sarcinilor de studiu (Decizia nr. 9013 din 25.X.1963), dar este reprimit în anul universitar următor (1963/1964) tot „pe baza deciziei Rectoratului Universității nr. 4187 din 30 aprilie 1964”.

  În 1964 promovează anul I la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj și se transferă apoi la Universitatea din București. În documentele existente la Universitatea din Cluj se menționează: „Transferat la Facultatea De Filosofie a Universității din București, la 25.IX.1964”.

  Debutează editorial cu volumul „Cum să vă spun“, semnat Ion Alexandru; prefață de Mihai Beniuc, prezentare grafică: Mihu Vulcănescu, Editura pentru Literatură, București, 74 p. Cronicile literare apărute în majoritatea revistelor literare consemnează apariția unui nou poet. „La Mihai Beniuc m-am dus cu manuscrisul primei mele cărți întâi pentru că este un mare poet transilvan și simțeam acest lucru, apoi pentru că era președintele Uniunii Scriitorilor și eu eram un necunoscut nu tocmai bine văzut în Clujul din care a trebuit să plec și știam cuvântul lui are greutate, cum a și avut, în sensul că m-am putut statornici într-un loc să-mi văd de carte și scris. Beniuc m-a ajutat să reintru la Facultate și mi-a scris prefața cărții fără să mă cunoască.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”).

  În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și se căsătorește cu Spitz Ulvine-Grete (act de căsătorie nr. 6 din 1964, Sfatul Popular al comunei Sâncraiul Almașului, județul Sălaj).

  Tot în 1964 citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” un amplu ciclu de poeme (în ședința din 13 octombrie), publicat, apoi, în revista „Luceafărul” (nr. 22 din 23 octombrie).

  În 1965, la Editura Tineretului din București îi apare volumul „Viața deocamdată“.

  Face parte din grupul de tineri scriitori care, în perioada 8-13 mai, a participat la întâniri literare în Dobrogea. Din acest grup mai făceau parte Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Violeta Zamfirescu, Ileana Mălăncioiu și Florența Albu.

  În ianuarie 1966 apare la București revista „Amfiteatru” (Revistă literar-artistică editată de Uniunea Asociațiilor Studenților din R.S.R; an I, nr. 1, ianuarie). Ion Alexandru face parte din Colegiul de redacție, de la primul număr, alături de Ion Băieșu (redactor șef), Ana Blandiana, Ion Chirie, Dumitru Constantin, Vasile Crețu, Adi Cusin, Kikeli Pali, Taskai Adriana, Nicolae Manolescu, Costin Miereanu, Adrian Păunescu, conf. univ. Al. Piru, Andrei Șerban, Ioana Vlasiu, conf. univ. Mircea Zaciu.

  Colaborează la revistă de la primul număr, susținând rubrica „Am citit în această lună“. în primul număr publică articolul: „Doi copii ai secolului nostru“ (Lucian Blaga, Hronicul, Jean Paul Sartre, Cuvintele). Începând cu nr. 6 (iunie, 1966) inaugurează rubrica „Jurnal de poet“, cu articolul „Condițiile poeziei“.

  La 28 februarie citește la Cenaclul „Nicolae Labiș” împreună cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăneioiu, Gheorghe Pituț, Grigore Hagiu, Ion Gheorgbe, Petru Popescu, Victoria Raicev iar la 23 octombrie citește în prima ședință a Cenaclului „Junimea”, în Amfiteatrul „Odobescu” al Facultății de limbă și Literatură Română – Universitatea din București, alături de Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Gheorghe Alboi, Dumitru M. Ion și Ioana Diaconescu.

  În decembrie 1966 își va schimba numele din Șandor Ioan în Alexandru Ioan (Decizia nr. 219747/834 din 28 decembrie 1966).

  Este anul în care, călătorind spre mănăstirile din Moldova, împreună cu George Bălan, Putna, Sihăstria („unde vrem să-l vedem pe părintele Cleopa”) se oprește și la Mănăstirea Rohia, loc de care va rămâne permanent legat. Îl cunoaște pe Justinian Chira, starețul Mănăstirii Rohia, de care va rămâne apropiat și cu care va întreține o bogată corespondență (publicată în volum la Baia Mare în anul 2001).

  În 1967 i-a apărut, la Editura Tineretului, volumul „Vina“, cu poezii antologate din plachetele de versuri „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“ și „Infernul discutabil“.

  Traduce și publică în revista „Amfiteatru” (nr. 20, august, p. 328) poezii de Charles Baudelaire: Dans macabru, Apusul soarelui romantic, Madrigal trist. Au apărut sub genericul: 100 de ani de la moartea poetului Charles Baudelaire.

  Vizitează, din nou, Rohia, de data aceasta împreună cu I. Negoițescu.

  Prin intermediul și cu ajutorul lui Paul Miron, călătorește în Germania, împreună cu Nicolae Manolescu si Marin Sorescu.

  În septembrie 1967 va face prima vizită la Martin Heidegger.

  În 1968 termină studiile universitare la Universitatea din București, fiind reținut asistent, la Catedra Eminescu. Modalitatea de lucru nu era comună pentru activitatea de seminar din universitățile românești, tânărul asistent introducând un stil în care lucrul pe text era esențial. „Facem o strofă, două pe seminar, cu încetinitorul. Încercăm toate implicațiile pe care Eminescu le-a închis în versurile sale. Deci o lectură pe text la modul cel mai științific posibil. Facem două - trei poezii pe an. Mergem foarte încet întrucât trebuie ca studenții să-și însușească o metodă de a lucra pe text, acordându-i dreptul suveran pe care acesta și-l proclamă. Textele sunt grele de înțelesuri și trebuie să venim cu mare răbdare și smerenie spre ele pentru a le pune în lumină sensurile. Vremea de a vorbi global cred că a cam trecut. Pe plan mondial lumea începe să acorde textului mai mare importanță. Să lăsăm textul să vorbească. Cred că o mare problemă în lumea științifică de azi este aceea de a lăsa firea lucrurilor să spună, creația poetică fiind ea însăși un fruct natural al firii omului.”(,,Patria, Poetul, Eminescu, Blaga“, interviu de C. Coroiu, (în) „Convorbiri literare”, Iași, 1974, nr. 12, p. 3)

  În paralel (aproape în clandestinitate, „în podul Universității”) făcea cu studenții, care doreau acest lucru, interpretări din Biblie, studii ebraice etc. Și-a perfecționat cunoașterea limbii ebraice la Ierusalim.

  Reîncepe să publice, intermitent, „Jurnal de poet“ în revista „Luceafărul”, cu precizarea: „Din volumul în pregătire Noli me tangere”.

  Este bursier la Universitatea din Freiburg, unde audiază cursurile lui Martin Heidegger și este interesat de filosofie.

  În 1969 îi apare la Editura Tineretului din București volumul „Vămile Pustiei“, cu dedicația: „Mamei“.

  La Freiburg adâncește studiul filosofiei. „De jumătate de an sunt aici în casa asta în Pădurea Neagră, într-o singurătate minunată, înconjurat de cărți alese, tot ce-i esențial din cultura filosofică și poetică a lumii până azi. Când trebuie să ies pentru 2-3 ore până la Universitate îmi vine foarte greu.[...] Lectură din Nietzsche până după miezul nopții.[...] Singur în sihăstria mea am dat de firul gândirii lui Nietzsche prin Heidegger.[...] Am citit pe nerăsfulate Monadologia lui Leibniz scrisă la Paris între 1672-76.” ( Sihăstria – jurnal de poet).

  La Universitatea din Freiburg audiază și cursurile lui Hugo Friederich. „Der Grosse Friederich, cum îi spun studenții, Marele Friederich așadar, își ține prelegerile în fiecare luni între 10 și 12 în auditorium maximum care încape vreo mie de persoane și e mereu aproape plin.” (Jurnal de poet).

  Aprofundează opera lui Hölderlin, este tot mai mult interesat de cultura vechii Elade și imnografia orientală. „Hölderlin m-a însoțit în drumul meu spre Elada și pilda lui a fost fecundă pentru mine. Experiența cărturărească, întâlnirea cu Elada și Orientul, pe care le-am străbătut în ceea ce socot necesar mie, egalează întrucâtva experiența copilăriei mele sănătoase și minunate din sat.” (loan Alexandru, „A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie“).

  Profită de faptul că se află la studii în Germania și vizitează marile orașe ale Europei. În luna februarie vizitează Parisul (Louvru, Mormântul lui Pascal etc.). În septembrie se află la Roma (Capela Sixtină, Basilica Sfântului Pavel, Vaticanul – „Astăzi voi face o vizită a Vaticanului însoțit de un ardelean care tocmai lucrează acolo precum Petru Maior pe vremuri” – Scrisoare către Justinian Chira, datată, 10 septembrie 1969, Roma). În luna noiembrie se află la Amsterdam.

  Participă la Colocviul critic: „E ușor a scrie versuri...“ organizat de revista „Luceafărul”, alături de Nicolae Manolescu, Gheorghe Pituț, Marin Sorescu. Textele intervențiilor sunt publicate în „Luceafărul”.

  Se află la studii la Universitatea din Aachen – Philosophisches Institut. De aici face mai multe călătorii (Paris, Basel etc.). În martie călătorește la Constantinopol și vizitează Biserica Sfânta Sofia. Este de remarcat apetitul deosebit pentru călătorii al poetului, ca semn al unei neistovite dorințe de cunoaștere.

  Sub titlul „Poeme“ se publică o antologie din creația lui loan Alexandru. Pe exemplarul aflat în Biblioteca Episcopului Justinian Chira Maramureșanul, de la Mănăstirea Rohia, există următoarea precizare, scrisă de mână și semnată loan Alexandru: „Rog ca greșelile de tipar să fie corijate cu blândețe căci această carte a apărut fără știrea mea când eram plecat din țară.” În același volum, pe pagina unde este citatul din Hölderlin (p.177), care deschide Vămile Pustiei, loan Alexandru a notat: „Adăugat acest citat după ce am scris Imnul Ascensiune.” Probabil că și alte volume au apărut fără ca poetul să poată face ultima corectură, așa explicându-se și repetarea unor poezii în același volum.

  Este preocupat de scrierea imnelor; având deja un plan clar al primului volum, după cum reiese dintr-o scrisoare către Justinian Chira, trimisă în luna septembrie din Paris. „Am un plan de viitor deja făcut care cuprinde 307 titluri de Imnuri lirice. Un titlu este Rohia. Dacă voi trăi să le pot împlini aceste trei sute de imnuri datoria vieții mele va fi încheiată. Imnuri lungi în care să fie redeșteptate toate frumusețile Cosmosului în lumina Învierii, neamul și graiul și părinții, așa cum au făcut marii poeți ai altor neamuri, Dante, ori Roman Melodul, ori Eminescu, Coșbuc și Blaga la noi.”

  Revista „Tribuna” din Cluj (nr.21, 21 mai) deschide cu Ioan Alexandru un proiect de prezentare a scriitorilor contemporani. O întreagă pagină de revistă cuprinde poeme de Ioan Alexandru; de asemenea, sunt texte despre poet semnate de D.R. Popescu, Nicoale Manolescu, Adrian Păunescu, Teohar Mihadaș, Ion Cocora, N. Prelipceanu, Viorel Cacoveanu.

  În ancheta revistei „Argeș” (nr. 12) – Cărțile deceniului – volumele „Vina“ și „Infernul discutabil“ sunt considerate cărți ale deceniului de către Nicolae Balotă, Mircea lorgulescu, Dan Cristea, Eugen Barbu, Al. Ivasiuc, Radu Boureanu, Gh. Tomozei.

  În septembrie 1971 va face o călătorie la Ierusalim.

  Într-o scrisoare adresată revistei „Tribuna” din Cluj — datată, 11 ianuar 1971, Aix-la Chapelle -, răspunde celor care „mi-au adus unele obiecții în ce privește truda mea în căutarea Izvoarelor adevărate din care se cuvine a se hrăni poetul...” și își reafirmă atitudinea față de poezie, de responsabilitate a scrisului.

  În 1972 apare, în traducere, „Cântarea Cântărilor“, la Editura Științifică și Enciclopedică din București, colecția „Biblioteca Orientalis”; traducere din limba ebraică, note și comentarii de Ioan Alexandru; studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

  În 1973 obține Doctoratul în Filologie cu teza „Patria la Pindar și Eminescu“, susținută la Universitatea din București; conducător științific: Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

  Îi apare volumul „Imnele Bucuriei“ la Editura Cartea Românească.

  Traduce și publică, la Editura „Univers“, „Odele pindarice“ – Olimpianice –; în românește de Ioan Alexandru; îngrijire de ediție, introducere și note de Mihail Nasta.

  În perioada mai-iunie 1974 călătorește în fosta Uniune Sovietică și vizitează Moscova, „Leningrad” (Sankt Petersburg), bisericile din nordul Rusiei etc.

  În 1975 la Editura Univers îi apare volumul II din „Ode“ de Pindar – Pythianice – în traducerea lui Ioan Alexandru.

  Sub egida Facultății de Limbi Romanice, Clasice și Orientale de la Universitatea din București publică „Gramatica limbii ebraice vechi“. Este menționat și titlul academic: Doctor în Filologie.

  Nu de puține ori amintește de „Rohia sfântă locul cel mai luminos pe lângă satul meu din această culme de lut dată de Domnul pentru trudă și mormânt.”

  Este hotărât să-și construiască o casă la Rohia, loc de reculegere și de creație, și amintește de dorința de a aduce aici manuscrise și cărți și, atunci când va veni momentul, de a fi înmormântat aici.

  În luna august se află la Rohia. Împreună cu familia vizitează localități din Maramureș: Budești, Sârbi, Călinești, Cornești, Fetești.

  Este inlcus în „Lexicon der Weltliteratur“ (Vol. I, Stuttgart), redactat de Gero von Wilpert.(Cf. „Secolul 20”, 1976, nr.4-5, p.64).

  În 1976 i se publică volumul „Imnele Transilvaniei“, la Editura „Cartea Românească“ (Bun de tipar 31.03.1976; tiraj 6500 exemplare broșate). Volumul are dedicația: „Părinților mei Ioan și Valeria”.

  La Editura „Albatros“, apare o selecție din poezia sa tradusă în limba maghiară, „Legszebb versei“, Forditotta, az utoszöt es a jagyzeteket irta Jancsik Pal. Sunt antologate poezii din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.

  Virgil Nemoianu publică în „Times Literary Supplement” (30 ianuarie) un articol despre poezia lui Ioan Alexandru.

  Din acest an, poetul este tot mai insistent în acțiunea de a se construi casa de la Rohia. Epistolarul Ioan Alexandru – Justinian Chira oferă cele mai multe și mai exacte date despre o anumită etapă a procesului de construcție, nu și despre finalizare, care rămâne învăluită în mister și a generat legende.

  În 1977 la Editura „Albatros“ a apărut volumul antologic „Imne“, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Antologia cuprinde selecții din volumele „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“, „Imnele Bucuriei“, „Imnele Transilvaniei“.

  La Editura „Facla“ din Timișoara a apărut volumul „Scrisori către un tânăr poet“ de Rainer Maria Rilke (traducere de Ulvine și Ioan Alexandru; prefață de Ioan Alexandru).

  Volumul al III-lea din „Odele pindarice“, în traducerea lui Ioan Alexandru, apare la Editura „Univers“. Volumul cuprinde „Nemeene“, „Isthmianice“ și fragmente.

  În 1978 la Editura „Dacia“, din Cluj-Napoca, a apărut volumul „Iubirea de patrie. Jurnal de poet“.

  La Editura „Cartea Românească“ apare volumul „Imnele Transilvaniei“, fără a se preciza dacă este o nouă ediție, dacă este o ediție revizuită și adăugită sau dacă este o extindere de tiraj, deși tirajul diferă de cel al volumului din 1976. (Bun de tipar 25.02.78; tiraj 6300 ex. broșate). Față de volumul apărut în 1976 are câteva modificări. Poezia „Iobagii“ are titlul „Țăranii“, iar poezia „Secetă“ apare cu titlul „Durere“. În acest volum apar trei poezii noi: „Ascensiune“, „Cântec“, „Autoportret“ (Rohia, 1977).

  Publică la Editura „Meridiane“ albumul „Luchian“, care cuprinde studiul „Luchian, Zugravul“ o cronologie și șaizeci și șapte de reproduceri ale picturilor lui Luchian.

  În 1980 la Editura „Albatros“ i se publică volumul „Imnele Moldovei“ iar în 1981 volumul „Imnele Țării Românești“ a apărut la Editura „Cartea Românească“.

  La Editura „Eminescu“ publică volumul „Poezii“ – ediție bilingvă româno – italiană; traducere din limba română de George Lăzărescu, prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga.

  În 1982 la Editura „Minerva“, în colecția „Biblioteca pentru toți”, (nr.1124) a apărut volumul antologic „Pământ transfigurat“, cu o prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga și o notă biobibliografică de Ulvine Alexandru.

  În 1983 îi apare volumul „Imnele Iubirii“, la Editura „Cartea Românească“ din București iar în 1984, în luna aprilie, s-a aflat la întânirea literară internațională de la Mazara del Vallo (Sicilia) – „Incontro fra i Popoli del Mediterráneo”.

  La Editura „Cartea Românească“ publică ediția a II-a, revăzută și adăugită, a volumului „Imnele Iubirii“. Sunt adăugate poeziile „Ieremia de Valahia“, „Viața“, „Adam“.

  Susține recitaluri poetice în Timișoara și Arad.

  În 1985 îi apare volumul „Imnele Putnei“, la Editura „Cartea Românească“. În toamna aceluiași an se află la Heidelberg, ca bursier Humboldt, „străduitor în biblioteca Universității, ce împlinește 6 veacuri, pe malul Neckar-ului cântat de poet în cunoscutul său imn”. („Jurnal de poet“).

  În traducerea lui Kanyadi Sandor a apărut, la Editura „Kriterion“, o selecție de versuri („Szeplötelen szerelem”, Versek).

  La Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din București, a apărut, în traducerea lui Ioan Alexandru, cartea lui Wilhelm Nyssen, „Frescele Bisericii ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul – Ferentari din București“.

  În 1987, la Tokio, primește „Medalia de aur”, conferită unui mare poet creștin.

  Scrie un cuvânt înainte, „Rolando Certa“, la volumul de poezii „Surâsul Korei“ de Rolando Certa, apărut la Editura „Facla“ din Timișoara (traducere de Ștefan Damian; postfață de Eugen Dorcescu).

  În 1988 i se publică volumul „Imnele Maramureșului“, la Editura Cartea Românească

  În 1989, pe 21 Decembrie, participă la manifestațiile revoluționare din București. „Socot că lupta pe care am dus-o ca poet să-mi scot cărțile creștine într-o perioadă atee, a fost tot o luptă! Însă nu a fost așa de deschisă și nu s-a putut manifesta în sfera politicului, dar, după, Revoluție, dreptul de-a fi atât de deschis în Parlament mi l-am obținut în noaptea de 21 Decembrie '89, când mi-am luat rămas bun de la soție și copii – a venit și soția mea cu mine la manifestație, a stat o vreme, a plâns că o las singură cu cinci copii, întrucât se trăgea! Deci m-am despărțit de soție, care mi-a spus: „dacă așa îți este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii!” Eu am rămas acolo în stradă. Fără să îmi dau seama a fost o noapte hotărâtoare, care a schimbat soarta României! Sunt fericit în vecii-vecilor că în noaptea de 21 Decembrie '89, când s-a hotărât soarta – și încă erau la putere dictatorii, pentru că abia pe data de 22 Decembrie (după vreo 30 și ceva de ore) au plecat – am luat parte la manifestația din Piața Universității și am fost martor la evenimentele de acolo, cu o cruce în mână, cu Sfânta Scriptură și cu Icoana Mântuitorului. Le țineam predici soldaților să nu omoare! Nu era nici un preot din păcate acolo! Sau cel puțin eu nu am văzut. Și m-au întrebat – lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universitate – „Ești popă?”, pentru că făceam rugăciune! Zic, „Da, sunt popă!”, „Hai, domnule părinte!”. Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României! După ce a fugit Ceaușescu, am ajuns la Televiziune, apoi m-am întors acasă. În seara aceea s-a înființat, în casa mea, Partidul Național Creștin Țărănesc.” (Emil Șimăndan, „Dialoguri cu Ioan Alexandru“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001).

  Pe 8 aprilie 1990, seara, a vorbit în Catedrala mitropolitană din Timișoara, numind Timișoara „Ierusalimul neamului românesc”. A participat și Mitropolitul Nicolae Corneanu.

  Este ales deputat de Hunedoara în Parlamentul României.

  În 1991 publică volumul „Bat clopotele în Ardeal“, Editura Făt-Frumos, București, o fascinantă carte despre sat și copilărie.

  În 1992 este ales senator de Arad în Parlamentul României.

  Se publică volumul „Poeme“ de Karol Wojtyla, traducere și postfață de Nicolae Mareș, S.C. „Diacon Coresi” — S.R.L., București. Prefața – „Adorație și doxologie“ – este scrisă de Ioan Alexandru.

  În 1993 participă la Washington la „Micul Dejun cu Rugăciune“ al Președintelui Statelor Unite ale Americii.

  La fel în 1994. S-a întâlnit cu președintele S.U.A., Bill Clinton și cu vicepreședintele Al. Gore. Vizitează orașele cu comunități românești, în fața cărora susține conferințe și recitaluri de poezie. „Sunt unul dintre puținii români – nu am vrut eu, dar așa m-a pus situația și vremurile – care i-a văzut cam pe toți frații, de la Pacific până în Siberia! Practic pot să spun că neamul meu este împrăștiat pe toată suprafața pământului.”

  Publică volumul „Căderea Zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție“, la Editura „Valea Plopilor” din Vălenii de Munte. Cartea începe cu o prezentare a participării sale la Revoluție, dar, în cea mai mare parte, cuprinde meditații asupra întâmplărilor din timpul ulterior, axate în mod esențial pe textul biblic.

  În același an, la București, publică broșura „Cu Biblia în America“ și inițiază, împreună cu Fundația „Hanns Seidl”, Seminarul internațional cu tema „Stat, Națiune, Biserică – în viziunea creștin-democratică“, ținut la Castelui Regal din Săvârșin (19-21 iulie). Nu a putut participa la lucrări, fiind la München cu o delegație parlamentară română, dar a transmis un mesaj video.

  La 13 iunie 1994 a participat la Arad (în Sala de Cultură a Sindicatelor) la o adunare populară cu caracter religios/ecumenic împreună cu cosmonautul Charles M. Duke jr. (membru al echipajului Apolo 16). În timpul discursului pe care l-a ținut aici a suferit un accident cerebral. Și-a încheiat cuvântarea cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu ca în România să se schimbe de astăzi înainte mai mult și să avem martori să mărturisim pe Isus Hristos fiecare acolo unde suntem! Dumnezeu să Binecuvânteze America, care ne trimite asemenea oameni aici. Dumnezeu să Binecuvânteze România, care are credincioși ca dumneavoastră și care știe să primească pe acești trimiși de a lui Dumnezeu de către frații noștri din America.“ (Dialoguri cu loan Alexandru, p.76)

  A fost dus de urgență, în comă, la Spitalul Județean Arad, iar a doua zi, cu elicopterul, la Spitalul Universitar din Szeged. După o oarecare stabilizare a fost transferat la o clinică de recuperare din Karlsruhe. După externare a locuit la Bonn, unde s-a stabilit cu familia.

  În 1995 îi apare antologia „Imnele Iubirii“ cu ilustrații de Paul Gherasim (Editura Ioana, București).

  Pe 16 septembrie 2000, poetul se stinge din viață la Bonn (act nr. 5342 înregistrat la Primăria Sectorului 5 din București).

  Este adus în țară cu un avion militar, datorită interesului manifestat de Președintele țării. Dar nici Uniunea Scriitorilor (deși Ioan Alexandru era membru al Uniunii Scriitorilor și a fost și în conducerea Uniunii), nici Parlamentul României (deși a fost parlamentar) nu s-au ocupat de înmormântarea poetului. N-a fost depus la Uniunea Scriitorilor, n-a fost depus la Palatul Parlamentului, n-a putut fi depus la Patriarhie... A poposit un timp la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, dar n-a putut să-și doarmă somnul de veci nici aici.

  Prin grija lui Bartolomeu Anania a fost dus și înmormântat la Mănăstirea Nicula. A plecat din Capitală și a străbătut țara într-o ultimă călătorie, prin plaiurile pe care le-a cântat în Imne, spre inima Transilvaniei, cu un popas mai lung de reculegere în Catedrala din Alba Iulia.

  În 2001, la Baia Mare, a fost publicat volumul „Scrisori, loan Alexandru – Justinian Chira“ și sub titlul „Poezii“ a apărut o antologie din poezia lui loan Alexandru (ediție îngrijită de Cristian Moisescu, Arad, Editura Nigredo; coperta și supracoperta: Onisim Colta).

  În anul 2002, la Bistrița, a apărut primul număr al revistei „Grai“, – revistă de literatură și artă – număr dedicat lui loan Alexandru. În revistă semnează Ion Pop, Eugen Simion, Nicolae Breban, Ion Cocora, Constantin Cubleșan, Justinian Chira, Paul Miron, Nicolae Manolescu, loan Pintea, Paul Gherasim, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Aurel Rău, Andrei Marga, Alex. Ștefănescu, Ion Buzași ș.a.

  În 2003, la Editura „Palimpsest“ din București a apărut volumul „Amintirea poetului“, ediție sentimentală alcătuită de Ion Cocora, cu o prefață de Aurel Rău („Un portret loan Alexandru“). Volumul cuprinde o selecție din volumele de tinerețe ale poetului: „Cum să vă spun“, „Viața deocamdată“, „Infernul discutabil“, „Vămile Pustiei“.

  În anul 2004 se publică antologia „Lumină lină, Imne“, cu o prefață de Justinian Chira (Editura „Palimpsest“, București) iar în anul 2015, la Editura „Renașterea“ din Cluj-Napoca a fost reeditat volumul „Imnele Transilvaniei“. Volumul are un cuvânt înainte de Mitropolitul Andrei – „Satul transilvan, căsuță de pământ“ – și, în final, un interviu cu loan Alexandru realizat de loan Pintea.  

  Opera

  • Cum să vă spun (1964)
  • Viața, deocamdată (1965)
  • Infernul discutabil (1966)
  • Vina (versuri) (1967);
  • Vămile pustiei (1969)
  • Poeme (1970);
  • Imnele bucuriei (1973);
  • Gramatica limbii ebraice vechi (1975)
  • Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Transilvaniei (ediția a doua, revăzută și adăugită 1978); Imnele Transilvaniei II (conține și CD, 2015)
  • Imne (1977)
  • Iubirea de Patrie. Jurnal de poet (1978)
  • Luchian (monografie, 1980)
  • Imnele Moldovei (1980)
  • Poezii-Poesie (1981);
  • Imnele Țării Românești (1981)
  • Pământ transfigurat (1982)
  • Imnele iubirii (1983), Imnele iubirii (ediția a doua, adăugită, 1984)
  • Imnele Putnei (1985)
  • Iubirea de Patrie (1985)
  • Imnele Maramureșului (1988)
  • Bat clopotele în Ardeal (autobiografie) (1991);
  • Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție (publicistică) (1993);
  • Cu Biblia în America (1993)
  • Imnele iubirii (1995)
  • Poezii (2001)
  • Scrisori Ioan Alexandru – Justinian Chira (corespondență, 2001)
  • Amintirea poetului (2003);
  • Lumină lină: Imne (2004)
  • Imnele Sfinților martiri Brâncoveanu (2014)

  Traduceri și prefețe

  • Cântarea cântărilor (1972)
  • Ode de Pindar (volumul I, 1973)
  • Ode de Pindar (volumul II, 1975)
  • Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke (1977)
  • Ode de Pindar (volumul III, 1977)
  • Frescele Bisericii ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul – Ferentari de Wilhelm Nyssen (1985)
  • Surâsul Korei de Rolando Certa (prefață, 1987)
  • Poeme de Karol Wojtyla (prefață, 1992)

  Prezent în antologii

  • 1994 – Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9
  • Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;
  • Testament – Anthology of Modern Romanian Verse / Testament - Antologie de Poezie Română Modernă – Bilingual Edition English & Romanian – Daniel Ionita (editor and translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews – Minerva Publishing 2012 and 2015 (second edition) - ISBN 978-973-21-1006-5
  • Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English language edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5  

    Ioan Alexandru
    Ioan Alexandru în Parlament
    Date personale
    Nume la naștere	Ion Șandor Janos
    Născut	25 decembrie 1941 Topa Mică, România
    Decedat	16 septembrie 2000, (59 de ani) Bonn, Germania
    Naționalitate	România
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	politician, scriitor, jurnalist
    Partid politic	PNȚCD
    Limbi	limba română
    Studii	Facultatea de Filologie la Universitatea din București
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1960 - 2000
    Specie literară	poezie, eseu
    Operă de debut	1. 1960 - poezie în revista Tribuna 2. 1964 - volumul „Cum să vă spun”
    Opere semnificative	„Cum să vă spun”, „Imnele Transilvaniei”, „Vămile pustiei”
    Note
    Premii	drapelul american "Old Glory"

• 2002: James Gregory, actor american de film (n. 1911)
• 2008: Dan Horia Mazilu, autor, critic literar, estetician și istoric literar român (n. 1943)
• 2010: Frederic Wilhelm, Prinț de Hohenzollern (Friedrich Wilhelm Ferdinand Joseph Maria Manuel Georg Meinrad Fidelis Benedikt Michael Hubert von Hohenzollern-Sigmaringen) (n. 3 februarie 1924, Castelul Umkirch ^[2], lângă Freiburg im Breisgau - d. 16 septembrie 2010 ^[3], Sigmaringen) a fost șeful casei princiare de Hohenzollern-Sigmaringen din Germania. A fost urmat la șefia Casei de Hohenzollern de fiul lui, Karl Friedrich, Prinț de Hohenzollern.  Prințul Frederic Wilhelm s-a născut la castelul Umkirch.^[4][5] A fost fiul cel mare al lui Frederic, Prinț de Hohenzollern (1891–1965) și a soției acestuia, Prințesa Margareta Karola de Saxonia (1900–1962), fiica ultimului rege al Saxoniei, Frederick Augustus al III-lea.^[4][5]

  În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, principele Friedrich Wilhelm de Hohenzollern, fiul principelui Friedrich de Hohenzollern, a fost numit „à la suite”, pe 30 august 1941, cu gradul de sublocotenent în Batalionul 3 Vânători de Munte al Armatei Român „cu ocazia împlinirii vârstei de 50 ani, pe data de 30 August 1941, a Alteței Sale Regale Principele Friederich de Hohenzollern, cât și pentru strângerea cât mai mult a legăturii între armata română și Familia Domnitoare, precum și între cele două națiuni” (potrivit raportului nr. 44.362 din 28 august 1941 al ministrului apărării naționale, gen. Iosif Iacobici).^[6]

  A devenit șeful Casei de Hohenzollern la 6 februarie 1965 în urma decesului tatălui său, Prințul Friedrich.

  În conformitate cu legea românească de succesiune din 1923, urma ca după decesul Regelui Mihai, care avea numai fete, descendenții lui Friedric Wilhelm să pretindă tronul României. În 2006, prințul a declarat public că Hohenzollern nu a avut "nici un interes în tronul românesc"{ SURSA ???}^, iar Regele Mihai a proclamat o actualizare a liniei de succesiune, desemnând-o pe fiica sa cea mare "Prințesă Moștenitoare".  Prințul Frederic de Hohenzollern s-a căsătorit ^[2] pe 5 ianuarie 1951, la Sigmaringen cu Margarita Ileana Viktoria Alexandra, Prințesă de Leiningen (1932-1996) și a avut trei copii:

  • Carol Frederic Emich Meinrad Benedikt Fidelis Maria Michael Gerold ^[2], Prinț de Hohenzollern (n. 20 aprilie 1952, Sigmaringen). El s-a căsătorit la 17 mai 1985 cu Alexandra Petra Sophie Schenk, Contesă de Stauffenberg ^[7] (n. 25 mai 1960), cu care are patru copii. Cuplul a divorțat în 2010 și Carol Frederic s-a recăsătorit în 2010 cu Nina de Zome.
  • Albert Johannes Hermann Meinrad Stephan ^[2] (n. 3 august 1954, Umkirch) s-a căsătorit la 8 septembrie 2001, la Roma, cu Nathalie Rocabado de Viets (n. 10 noiembrie 1970, Hamburg), cu care are copii.
  • Ferdinand Maria Fidelis Leopold Meinrad Valentin ^[2] (n. 14 februarie 1960, Sigmaringen); el s-a căsătorit la 3 august 1996 la Číčov, în Slovacia, cu Contesa Ilona Kálnoky de Köröspatak (n. 9 martie 1968, Bruck an der Mur), cu care are urmași.  

    Friedrich Wilhelm
    Prinț de Hohenzollern
    Portret de Günter Rittner, 2003.
    Date personale
    Nume la naștere	germană Friedrich Wilhelm Ferdinand Joseph Maria Manuel Georg Meinrad Fidelis Benedikt Michael Hubert
    Născut	3 februarie 1924 Schloss Umkirch, Umkirch, Germania
    Decedat	16 septembrie 2010 (86 de ani) Sigmaringen, Germania[1]
    Înmormântat	Kloster Hedingen[*]
    Părinți	Frederic, Prinț de Hohenzollern Princess Margarete Karola of Saxony[*]
    Frați și surori	Prince Ferfried of Hohenzollern[*] Prințul Johann Georg de Hohenzollern Franz Josef de Hohenzollern-Sigmaringen[*] Princess Maria Adelgunde of Hohenzollern-Sigmaringen[*]
    Căsătorit cu	Prințesa Margarita de Leiningen
    Copii	Karl Friedrich, Prinț de Hohenzollern Prințul Albrecht Prințul Ferdinand
    Cetățenie	Germania
    Religie	catolicism
    Ocupație	antreprenor
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern-Sigmaringen
    Șeful Casei de Hohenzollern
    Domnie	6 februarie 1965 – 16 septembrie 2010
    Predecesor	Frederic
    Succesor	Karl Friedrich

• 2016: Carlo Azeglio Ciampi, om politic italian, președinte al Italiei (n. 1920)
• 2016: Edward Albee, dramaturg american (n. 1928)
• 2017: Dumitru Șomlea (n. 13 februarie 1914, comuna Frata, comitatul Cluj, astăzi în județul Cluj - d. 16 septembrie 2017, Miheșu de Câmpie, județul Mureș)^[1] a fost cel mai vârstnic veteran de război din județul Mureș și ultimul supraviețuitor al bătăliei de la Oarba de Mureș^[2], cea mai grea bătălie din al Doilea Război Mondial purtată pe teritoriul României.^[3]

  A fost încorporat la Someșeni, Cluj Napoca, în 1939, specialitatea pușcaș^⁠(d) de aviație, ulterior infanterist și a fost liberat în 1945. În timpul războiului a avut gradul de caporal^[4] și a fost avansat la gradul de plutonier la împlinirea vârstei de 100 de ani  

  Dumitru Șomlea
  Date personale
  Născut	13 februarie 1914 comuna Frata, județul Cluj
  Decedat	16 septembrie 2017 (103 ani) Miheșu de Câmpie, județul Mureș
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	veteran de război

Sărbători

Ortodoxe 

Sf. Mare Mc. Eufimia; Sf. Mc. Meletina și Ludmila 

• Ziua internațională pentru protecția stratului de ozon, marcată pe baza unei rezoluții a Adunării Generale a ONU; la 16 septembrie 1987 a fost semnat, la Montreal, Protocolul privind substanțele care subțiază stratul de ozon, protocol la care a aderat și România.
• Ziua europeană de prim ajutor, desemnată în anul 2000 de către forurile coordonatoare ale Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie pentru a atrage atenția, prin manifestările organizate în această zi, asupra importanței cunoașterii regulilor de acordare a primului ajutor în acțiunile de salvare a persoanelor aflate în primejdie.