REVISTA MEA DIN 18 SEPTEMBRIE/ 1. A.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 18 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri 

Evenimente

1952: Charlie Chaplin a părăsit Statele Unite pentru o călătorie în Europa și nu a putut intra înapoi în SUA la ordinul lui J. Edgar Hoover, directorul FBI.

• 14: Tiberius este confirmat ca împărat roman de Senatul Roman în urma morții naturale al lui Augustus.
• 96: Împăratul roman Domițian este asasinat în urma unei conjurații de palat. Va fi succedat de Nerva.
• 324: Constantin cel Mare l-a învins pe Licinius în bătălia de la Chrysopolis, bătălie ce a adus Imperiul Roman sub controlul lui, și în cele din urmă a dus la creștinarea acestuia.
• 1180: Filip Augustus devine rege al Franței.
• 1600: Mihai Viteazul este învins la Mirăslău de generalul Gheorghe Basta.
• 1714: George I ajunge în Marea Britanie pentru prima dată de când a devenit rege, de la 1 august.
• 1739: Prin pacea de la Belgrad, Oltenia este reîncorporată Țării Românești.
• 1809: Se redeschide "The Royal Opera House " numită pe atunci Theatre Royal cu premiera Macbeth, de William Shakespeare.
• 1851: A apărut prima ediție a ziarului american The New York Times sub titlul "The New York Daily Times".
• 1872: Regele Oscar al II-lea accede la tronul Suediei-Norvegiei.
• 1879: Prima vizită oficială a principelui Alexandru al Bulgariei în Regatul României (18/30 septembrie - 25 septembrie/7 octombrie).
• 1904: A apărut, la București, până în anul 1930, săptămânalul umoristic "Furnica".
• 1911: Regizorul Grigore Brezeanu a realizat primul film artistic românesc: "Amor fatal", "dramă sentimentală aranjată pentru cinematograf". Acesta corespundea aspectelor dominante ale producției mondiale din acea vreme. Din distribuție făceau parte Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, A. Barbelian.
• 1914: S-a încheiat Acordul secret ruso-român prin care Rusia, în schimbul neutralității prietenoase a României, recunoștea dreptul țării noastre asupra teritoriilor locuite de români aflate în Austro-Ungaria. (18 septembrie/1 octombrie)
• 1931: A început agresiunea Japoniei împotriva Chinei. Acțiunile agresive ale Japoniei au drept rezultat ocuparea în mai puțin de cinci luni a întregului teritoriu al Chinei de nord-est.
• 1947: A fost inaugurat Teatrul Municipal din București, cu piesa "Insula", de Mihail Sebastian.
• 1951: Premiera în S.U.A. a filmului Un tramvai numit dorință, realizat după piesa cu același titlu a dramaturgului american Tennessee Williams. Filmul a fost regizat de Elia Kazan, care a fost și regizorul piesei de teatru montată pe Broadway.
• 1952: Charlie Chaplin a părăsit Statele Unite pentru o călătorie în Europa și nu a putut intra înapoi în SUA la ordinul lui J. Edgar Hoover, directorul FBI.
• 1974: A fost inaugurat, la Sfântu Gheorghe, județul Covasna, Monumentul Ostașului Român.
• 1997: A intrat în vigoare Convenția ONU asupra interzicerii folosirii, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal.
• 1998: S-a înființat ICANN, o organizație non-profit care se ocupă cu asignarea numelor de domenii și a adreselor IP în Internet.

Nașteri

• 53: Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 8 sau 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

  Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.  

  Marcus Ulpius Traianus pe un aureus emis, în 115, sub fiul acestuia, Marcus Ulpius Nerva Traianus: Revers: circular: DIVVS • PATER TRAIANVS^[5], în centru: bustul drapat al tatălui împăratului Traian, spre dreapta. Avers (fără imagine): circular: IMP TRAIANO AVG GER DAC P M TR P COS VI P P^[6], bust laureat și drapat, văzut din spate.

  Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa.

  S-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari ai imperiului când Domițian a fost ucis în 96.

  Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domițian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei și avea nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A obținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său și succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuși. Astfel primul roman ne-italian a devenit împărat.  Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pașnică și fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domițian. A eliberat cetățenii romani care fuseseră închiși pe nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate. Popularitatea sa a ajuns să fie atât de mare încât Senatul Roman i-a acordat lui Traian titlul de optimus, adică „cel mai bun”.  Dar Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus.

  Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.  Cam în același timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moștenire regatul său lui Traian, în timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câștigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi și o mică parte din Arabia Saudită).

  Pentru următorii șapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp, a corespondat cu Pliniu pe tema creștinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-și vor practica religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente și drumuri în Italia și Iberia natală. Magnificul forum, ce adăpostește și Columna lui Traian, care amândouă au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se mențin în Roma până în zilele noastre, așa cum se menține și arcul de triumf din Mérida.

  

  Aureus (19 mm diametru; 7,13 grame), atelierul monetar din Roma, cca 112-115. Avers, circular: IMP TRAIANO AVG GER DAC P M TR P COS VI P P, bust laureat, drapat și în armură, spre dreapta;
  Revers: Arcus Traiani (Arcul de Triumf al lui Traian) din Forul lui Traian^[7]. În exergă: FORVM TRAIAN[A].

  În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Parției de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărțit hegemonia încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent și a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi și-a îndreptat atenția către sud, către Parția, cucerind Babilonul, Seleucia și în final Ctesiphon, capitala Armeniei, în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia drept nouă provincie a imperiului, și s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

  

  Imperiul Roman în timpul lui Traian

  Și totuși nu s-a oprit aici. Mai târziu, în anul 116, a trecut munții Khuzestan din Persia și a cucerit marele oraș Susa. L-a detronat pe regele Parției Chrosoes și și-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul Roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est.

  La acest moment, sorții războiului precum și propria-i sănătate, l-au trădat. Cu orașul-fortăreață Hatra de pe râul Tigru în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-au răsculat, la fel și populația Mesopotamiei. Traian a fost astfel forțat să-și retragă armatele pentru a înăbuși revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să conducă o armată pe câmpul de bătălie.  Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Cilicia și plănuia încă un război împotriva Parției, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutățit în primăvara și vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind împărat, a returnat Mesopotamia Parției. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

  Cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată atât pentru a comemora victoriile împăratului, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a-i servi ca mausoleu). O inscripție de la intrarea în interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:

  Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.^[8]

  Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar și a celui al Imperiului Bizantin, i se ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai fericit ca Augustus și mai bun ca Traian". Spre deosebire de alți conducători din istorie, reputația lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.

  Unii văd în Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, în timp ce alții consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârșitului adevăratei societăți romane antice.  

  Traian
  Împărat Roman
  Bust în marmură al lui Traian.
  Date personale
  Nume la naștere	Marcus Ulpius Traianus (de la naștere la adopție); Caesar Marcus Ulpius Nerva Traianus (de la adopție la încoronare); Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus (ca împărat)
  Născut	18 septembrie 53 Italica, Hispania
  Decedat	9 august 117 d.Hr. (63 de ani) Selinus, Cilicia
  Înmormântat	Roma (la baza Columnei lui Traian)
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (apoplexie[*][1])
  Părinți	Marcus Ulpius Traianus[*][2][3] Marcia
  Frați și surori	Ulpia Marciana[2]
  Căsătorit cu	Pompeia Plotina[4]
  Copii	Hadrian (adoptat)
  Cetățenie	Roma Antică
  Etnie	hispano-roman people[*]
  Religie	Religia în Roma antică
  Ocupație	om de stat politician ofițer
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Împărat roman
  Familie nobiliară	Dinastia Antoninilor
  Domnie
  Domnie	28 ianuarie 98 – 8 sau 9 august 117 (19 ani, 193 zile)
  Predecesor	Nerva
  Succesor	Hadrian

• 1434: Eleanor a Portugaliei, soția lui Frederic al III-lea, Împărat Roman (d. 1467)
• 1587: Francesca Caccini, compozitoare și interpretă italiană (d. 1640)
• 1620: Albert al II-lea sau al V-lea de Brandenburg-Ansbach (18 septembrie 1620 – 22 octombrie 1667) a fost prinț german, margraf de Ansbach din 1634 până la moartea sa.  Născut la Ansbach, Albert a fost al doilea fiu al Margrafului Joachim Ernst de Brandenburg-Ansbach (1582–1625) și a soției acestuia, Sophie (1594–1651), fiica contelui Johann Georg de Solms-Laubach. În 1625, după decesul tatălui său, el a fost succedat de fratele mai mare al lui Albert, Frederic al III-lea, inițial sub regența mamei lor. În 1634 Frederic a fost ucis în Războiul de Treizeci de Ani fără să aibă moștenitori. A fost succedat de Albert, sub regența mamei sale deoarece Albert avea 14 ani.  La 31 august 1642, la Stuttgart, el s-a căsătorit cu Henriette Louise (1623–1650), fiica lui Louis Frederic, Duce de Württemberg-Montbéliard. Cuplul a avut următorii copii:
  • Sophie Elisabeth (n./d. 1643)
  • Albertine Luise (1646–1670)
  • Sophie Amalie (n./d. 1649)

  S-a recăsătorit la 15 octombrie 1651 la Oettingen, cu Sophie Margarete (1634–1664), fiica lui Joachim Ernst, Conte de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut următorii copii:

  • Luise Sophie (1652–1668)
  • Johann Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach (1654–1686); s-a căsătorit în 1673 cu Prințesa Johanna Elisabeth de Baden-Durlach (1651–1680); în 1681 s-a căsătorit a doua oară cu Prințesa Eleonore de Saxa-Eisenach (1662–1696)
  • Albrecht Ernst (1659–1674)
  • Dorothea Charlotte (1661–1705); s-a căsătorit în 1687 cu Ernest Louis, Landgraf de Hesse-Darmstadt (1667–1739)
  • Eleonore Juliane (1663–1724); s-a căsătorit în 1682 cu Frederic Carl, Duce de Württemberg-Winnental (1652–1698)

  S-a căsătorit pentru a treia oară la 6 august 1665 la Durlach, cu Christine (1645–1705), fiica lui Frederic al VI-lea, Margraf de Baden-Durlach. Nu au avut copii.  

  Albert al II-lea
  Margraf de Brandenburg-Ansbach
  Portret al lui Albert de Benjamin Block, 1643
  Căsătorit(ă)	Henriette Louise de Württemberg-Mömpelgard Sophie Margarete de Oettingen-Oettingen Christine de Baden-Durlach
  Familie nobilă	Casa de Hohenzollern
  Tată	Joachim Ernst, Margraf de Brandenburg-Ansbach
  Mamă	Contesa Sophie de Solms-Laubach
  Naștere	18 septembrie 1620 Ansbach
  Deces	22 octombrie 1667 (47 de ani) Ansbach
  Înmormântare	Johanniskirche, Ansbach

• 1676: Ducele Eberhard Ludwig (18 septembrie 1676 – 31 octombrie 1733) a fost al 10-lea duce de Württemberg, din 1692 pâînă în 1733.  
  Eberhard Ludwig von Württemberg

  Eberhard Ludwig s-a născut la Stuttgart și a fost al treilea copil al Ducelui Wilhelm Ludwig de Württemberg și a soției acestuia, Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt. După moartea timpurie și neașteptată a tatălui său în 1677, curtea regală a decis să acorde regența unchiului său, Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental.

  În 1693, împăratul Leopold I l-a numit Duce de Württemberg pe tânărul de aproape 17 ani Eberhard Ludwig. Proaspătul duce nu arăta interes pentru treburile guvernamentale. El a fost desctis de contemporanii săi drept superficial și influențabil. Cel mai important, comportamentul său a condus la soarta politică a țării sale, aceasta fiind decisă în mare măsură de către consiliul său. Ducele a preferat vânătoarea și a lăsat administrația țării sale în mâinile consilierilor săi. În 1697, s-a căsătorit cu Joanna Elisabeth de Baden-Durlach.

  Cu puțin timp înainte de 1700, el l-a vizitat pe regele Ludovic al XIV-lea al Franței la Palatul Versailles și a planificat să transforme Württemberg într-un stat absolutist. El a crescut taxele, însă finanțele au rămas în continuare un obstacol. În 1704, el a pus bazele Palatului Ludwigsburg. Pentru a economisi bani, el a permis lucrătorilor să locuiască în jurul palatului timp de 15 ani fără taxe. Mai târziu, orașul Ludwigsburg s-a dezvoltat din aceste rețedințe.

  Începînd cu 1711, Eberhard Ludwig a petrecut tot mai mult timp la Ludwigsburg, de obicei în compania metresei sale, Wilhelmine von Grävenitz, cu care s-a căsătorit în 1707. Din cauza presiunilor exercitate de împărat, căsătoria a trebuit să fie anulată rapid iar Grävenitz a plecat în exil. Eberhard Ludwig a urmat-o în Elveția, unde au stat până în 1710. După ce s-a căsătorit cu un alt bărbat, Graf von Würben, Wilhelminei i s-a permis să se întoarcă la curtea ducală. Timp de peste două decenii, Grävenitz a avut o influență puternică asupra guvernului țării. Ea a fost cea care, împreună cu Eberhard Ludwig, a mutat capitala ducatului de la Stuttgart la Ludwigsburg. Ducesa Joanna Elisabeta de Baden-Durlach a rămas în palatul regal din Stuttgart.

  Decesul timpuriu al fiului lui, în 1731, a amenințat să treacă Württemberg liniei catolice secundare. Din cauza acestui pericol, Ducele Eberhard Ludwig a rupt legătura cu Wilhelmine de Grävenitz și a sperat să conceapă un moștenitor legitim cu soția sa, Johanna Elisabeth. Vârsta înaintată a cuplului și decesul iminent al Ducelui la 31 octombrie 1733 au zădărnicit acest plan.  

  Eberhard Ludwig, Duce de Württemberg
  berhard Ludwig, Duce de Württemberg
  Căsătorit(ă)	Joanna Elisabeth de Baden-Durlach Wilhelmine von Grävenitz
  Urmași Friedrich Ludwig de Württemberg
  Familie nobilă	Casa de Württemberg
  Tată	Wilhelm Ludwig, Duce de Württemberg
  Mamă	Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt
  Naștere	18 septembrie 1676 Stuttgart
  Deces	31 octombrie 1733 (57 de ani) Ludwigsburg

• 1709: Samuel Johnson, autor și lexicograf englez (d. 1784)
• 1718: Arhiducesa Maria Anna Eleanor Wilhelmina Josepha de Austria (18 septembrie 1718 – 16 decembrie 1744) a fost Arhiducesă de Austria prin naștere și Prințesă de Lorena prin căsătorie. A fost sora mai mică a împărătesei Maria Tereza a Austriei.  
  Prințesa Maria Anna de Austria

  Maria Anna s-a născut la Palatul Hofburg din Viena. Nașterea ei nu a fost bine primită de tatăl său. Ea și sora ei Maria Tereza erau singurii copii ai împăratului Carol al VI-lea și ai Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel care au supraviețuit copilăriei. Cele două surori au fost crescute la Kaiserhof în Viena. În timpul tinereții sale ea și-a întâlnit viitorul cumnat Francis Stephen de Lorena și fratele său mai mic Karl Alexander de Lorena. Cele două prințese au crescut în Austria și au avut o bună educație; mama lor Élisabeth Charlotte d'Orléans stătea în Franța.

  În 1725 se făceu negocieri cu regina Spaniei, Elisabeta de Parma, pentru ca Maria Anna să devină viitoare soție a lui Filip, Duce de Parma, care avea doar cinci ani. Uniunea trebuia să netezească relațiile cu Spania. O alianță dintre Spania și Austria a fost semnată la 30 aprilie 1725 și garanta Sancțiunea Pragmatică a Habsburgilor [care a permis Mariei Tereza la dreptul teritoriilor tatălui ei ca fiica cea mare], care a fost declarată pentru prima dată în 1713. Pe baza termenilor tratatului, Imperiul austriac a renunțat la toate pretențiile la tronul Spaniei. De asemenea s-a agreat că Spania ar putea invada Gibraltarul cu ajutorul austriecilor. În ciuda acestui fapt, Războiul anglo-spaniol a stopat ambițiile Elisabetei de Parma și cu semnarea Tratatului de la Sevilla (9 noiembrie 1729) planurile de căsătorie austro-spaniole au fost abandonate.

  Maria Anna s-a îndrăgostit de Karl Alexander de Lorena, fratele mai mic al soțului Mariei Tereza, Francis Stephen. A existat o rezistență considerabilă la căsătoria lor, și nu în ultimul rând dorința tatălui ei pentru un ginere mai important din punct de vedere politic. Numai după decesul tatălui ei, Elizabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel și-a dat acordul pentru căsătorie, care a avut loc la 7 ianuarie 1744 la Augustinerkirche.

  La câteva săptămâni după nuntă, cuplul a fost numit guvernatori ai Țărilor de Jos austriece succedând mătușii lor Arhiducesa Maria Elisabeta de Austria, care a murit în 1741. Cuplul a plecat de la Viena la 3 februarie și a sosit la Westwezel, un oraș din Țările de Jos austriece la 24 martie, unde au fost întâmpinați de către Karl Ferdinand von Koenigsegg-Erps. Karl Ferdinand era membru al Consiliului Suprem al Țărilor de Jos. Sosirea lor a fost întâmpinată cu multe sărbători; aceastea au inclus un Te Deum și mai multe baluri și banchete.

  După numai două luni în Țările de Jos, soțul ei a trebuit să participe la războiul împotriva Prusiei, în timp ce Maria Anna, însărcinată cu primul copil, a rămas la Bruxelles și a fost ajutată politic de omul de stat contele Wenzel Anton Kaunitz-Rietberg.

  În octombrie 1744 Maria Anna a născut un copil care a murit; ea nu și-a mai revenit și a murit la 16 decembrie 1744 din cauza dificultăților la naștere. Ambii au fost înmormântați în cripta imperială de la Viena. Karl Alexander nu s-a recăsătorit niciodată. El va rămâne guvernator până la moartea sa în 1780. A fost un guvernator foarte popular și a murit la Bruxelles.  

  Arhiducesa Maria Anna
  Date personale
  Născută	18 septembrie 1718 Palatul Hofburg, Viena, Austria
  Decedată	16 decembrie 1744 (26 de ani) Bruxelles, Țările de Jos austriece (acum Belgia)
  Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel
  Frați și surori	Maria Terezia a Austriei Maria Amalia de Austria
  Căsătorită cu	Prințul Charles Alexander de Lorena
  Cetățenie	Austria
  Religie	catolicism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg Casa de Lorena

• 

  Traian, împărat roman

 
• 

  Samuel Johnson, autor și lexicograf englez

 
• 

  Papa Grigore al XVI-lea

 
• 

  Ana, Principesă de Bourbon-Parma

 
• 

  Ronaldo, fotbalist brazilian

• 1765: Papa Grigore al XVI-lea, născut Bartolomeo Alberto Mauro Cappellari(n. 18 septembrie 1765, Belluno, Republica Veneția – d. 1 iunie 1846, Roma, Statele Papale^[7]), a fost papă din 1831 până la 1846.

  Cappellari s-a născut la Belluno la 18 septembrie, 1765, și de la o vârstă fragedă a intrat în ordinul Camadolezilor, unde a căpătat repede reputație pentru cunoștințele sale teologice și lingvistice. Prima sa apariție în public a avut loc în 1799, când a publicat o lucrare controversată împotriva janseniștilor italieni, numită II Trionfo della Santa Sede, care a fost editată de mai multe ori în Italia și a fost tradusă și în câteva limbi europene. În 1800 a devenit membru al Academiei Religiei Catolice fondate de Papa Pius al VII-lea (1800–23), unde a contribuit cu mai multe memorii pe teme filozofice și teologice, iar în 1805 a devenit abate de San Gregorio pe Colina Caelină. Când Pius al VII-lea a părăsit Roma în 1809, Cappellari s-a retras la Murano, în apropiere de Veneția, și în 1814, împreună cu alți câțiva membri ai ordinului său, s-a mutat din nou, de data asta la Padua; dar la scurt timp după restaurația papei în 1814 a fost rechemat la Roma, unde a fost numit succesiv vicar general al camaldolezilor, consilier al Inchiziției, prefect al Propagandei și examinator al episcopilor. În martie 1825 a fost făcut cardinal de Papa Leon al XII-lea (1823–29), și la scut timp după aceea a fost însărcinat cu misiunea importantă de a realiza un concordat privind interesele catolicilor din Belgia și ale protestanților din Olanda.  La 2 februarie 1831, el a fost ales pe neașteptate, după 64 de zile de conclav, ca succesor al Papei Pius al VIII-lea (1829–30).

  Grigore al XVI-lea a fost ultima persoană (până în prezent) care a fost ales papă fără să fie episcop.  

  Papa Grigore al XVI-lea
  Date personale
  Nume la naștere	Bartolomeo Alberto Cappellari
  Născut	18 septembrie 1765[1][2][3][4][5][6]  Belluno, Republica Veneția
  Decedat	1 iunie 1846 (80 de ani)[1][2][4][5]  Roma, Statele Papale[7]
  Înmormântat	Bazilica Sfântul Petru din Roma
  Cetățenie	Statele Papale
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot catolic[*]
  Activitate
  Început de pontificat	1831
  Final de pontificat	1846
  Predecesor	Pius al VIII-lea
  Succesor	Pius al IX-lea

• 1786: Christian al VIII-lea (Christian Frederik) (18 septembrie 1786 – 20 ianuarie 1848), rege al Danemarcei 1839-48 și, rege al Norvegiei 1814 sub numele Christian Frederick, a fost fiul cel mare al Prințului Frederick al Danemarcei și Norvegiei și a soției lui, Frederica de Mecklenburg-Schwerin.  S-a căsătorit la Ludwigslust la 21 iunie 1806 cu verișoara sa Charlotte Frederica de Mecklenburg-Schwerin de care a divorțat în 1810. Soția sa era fiica lui Friedrich Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și a Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Singurul copil supraviețuitor din acest mariaj a fost Prințul Frederick.  
  Prințul Christian Frederik

  În mai 1813 fiind moștenitorul prezumptiv al Danemarcei-Norvegiei a fost trimis ca stattholder (reprezentantul cel mai înalt al regelui danez în teritoriile sale) în Norvegia pentru a promova loialitatea norvegienilor față de monarhie, care fusese zdruncinată de rezultatele dezastruoase ale regelui Frederick al VI-lea. Christian a făcut tot ce-a depins de el pentru consolidarea relațiilor dintre Norvegia și casa regală a Danemarcei. Eforturile sale s-au opus partidului suedez, care dorea o dinastie unită cu Suedia, și s-a plasat în fruntea partidului norvegian de independență; după Tratatul de la Kiel, regele a fost forțat să cedeze Norvegia regelui Suediei. Christian a fost ales regent al Norvegiei de Ansamblul notabilităților la 16 februarie 1814.

  Alegerea a fost confirmată de Adunarea Constituantă a Norvegiei convocată la Eidsvoll la 10 aprilie; la 17 mai s-a semnat constituția iar Christian a fost ales unanim rege al Norvegiei, sub numele de Christian Frederick.

  Christian a încercat să atragă interesul marilor puteri asupra cauzei Norvegiei însă nu a avut succes. Fiind presat de comisarii puterilor aliate în legătură cu uniunea dintre Norvegia și Suedia în conformitate cu termenii Tratatului de la Kiel, și întoarcerea în Danemarca, el a replicat că fiind rege constituțional nu poate face nimic fără acordul parlamentului, care nu poate fi convocat până nu se suspendă ostilitățile din partea Suediei.

  Suedia a refuzat condițiile lui Christian și a urmat o scurtă campanie în care armata norvegiană a fost învinsă de forțele suedeze ale Prințului Carol. Scurtul război a fost în cele din urmă încheiat de Convenția de la Moss la 14 august 1814. Potrivit acestui tratat, regele Christian Frederick a transferat puterea executivă Parlamentului apoi a abdicat și s-a întors în Danemarca. Parlamentul la rândul său a adoptat amendamentele constituționale necesare pentru a permite uniunea cu Suedia și, la 4 noiembrie carol al XIII-lea al Suediei a devenit rege al Norvegiei.  

  Christian al VIII-lea al Danemarcei

  Din acel moment, principiile democratice suspecte ale lui Christian l-au facut persona ingratissima la toate curțile reacționare europene, inclusiv la propria sa curte. El și cea de-a doua soție, Prințesa Caroline Amalie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (fiica lui Louise Augusta a Danemarcei, singura soră a lui Frederick al VI-lea), cu care s-a căsătorit la Schloss Augustenburg la 22 mai 1815, au trăit retrași.

  Până în 1831 bătrânul rege Frederick nu i-a acordat loc în consiliul de stat. La 13 decembrie 1839 a urcat pe tronul Danemarcei sub numele de Christian al VIII-lea. Partidul liberal a avut mari speranțe de la "dătătorul constituției" însă el și-a dezamăgit admiratorii respingând fiecare proiect liberal. Reforma administrativă a fost singura reformă pe care a promis-o. Atitudinea sa a fost ezitantă și până în 1846 nu a sprijinit clar ideea că Schleswig este o zonă daneză.

  Unii istorici și biografi consideră totuși că regele Christian a dăruit Danemarcei o constituție liberă care a avut o viață destul de lungă. Regele Christian al VIII-lea a continuat patronajul astronomiei al predecesorului său, oferind medalii de aur pentru descoperirea de comete și sprijinind financiar pe Heinrich Christian Schumacher cu publicarea jurnalului științific Astronomische Nachrichten.

  Văzând că singurul său fiu, viitorul Frederick al VII-lea nu putea avea moștenitori a început aranjamentele pentru a asigura succesiunea în Danemarca. Viitorul Christian al IX-lea a fost ales prinț ereditar în mod oficial prin legea adoptată la 31 iulie 1853, după un tratat internațional efectuat la Londra.

  A murit de septicemie la Palatul Amalienborg în 1848 și a fost înmormântat la Catedrala Roskilde.  

  Christian al VIII-lea
  Rege al Danemarcei; Rege al Norvegiei
  Date personale
  Născut	18 septembrie 1786 Palatul Christiansborg, Copenhaga
  Decedat	20 ianuarie 1848 (61 de ani) Palatul Amalienborg, Copenhaga
  Înmormântat	Catedrala Roskilde Roskilde Cathedral[*]
  Cauza decesului	septicemie
  Părinți	Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin
  Frați și surori	Ferdinand Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei Princess Juliane Sophie of Denmark[*]
  Căsătorit cu	Charlotte Frederica de Mecklenburg-Schwerin Caroline Amalia de Augustenborg
  Copii	Prințul Christian Frederik Frederick al VII-lea
  Cetățenie	Danemarca
  Religie	luteranism
  Ocupație	monarh patron of the arts[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	rege[*] duce
  Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
  Rege al Danemarcei
  Domnie	1839–1848
  Predecesor	Frederick al VI-lea
  Succesor	Frederick al VII-lea
  Rege al Norvegiei
  Domnie	1814
  Predecesor	Frederick al VI-lea
  Succesor	Carol al II-lea

• 1819: Léon Foucault, fizician și astronom francez (d. 1868)
• 1854: Viktor Dankl, feldmareșal austriac, oponent al naziștilor (d. 1941)
• 1862: Arhiducesa Maria Theresa de Austria (germană Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna, Erzherzogin von Österreich^[1][2]) (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933) a fost prin naștere membră a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei.

  Maria Theresia a fost cel mai mare copil^[1][2] a Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a soției lui, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii.  

  Arhiducesa Maria Theresia
  Arhiducesă și Prințesă de Austria, Ungaria, Boemia și Toscana
  Maria Theresia fotografie din 1900.
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna
  Născută	18 septembrie 1862 Alt-Bunzlau, Boemia, Imperiul austriac
  Decedată	10 mai 1933 (70 de ani) Schloss Saybusch, Saybusch, Silesia, Polonia
  Înmormântată	Co-Cathedral of the Nativity of the Blessed Virgin Mary[*]
  Părinți	Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
  Frați și surori	Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana Archduchess Maria Immakulata of Austria[*] Arhiducesa Carolina Maria de Austria
  Căsătorită cu	Arhiducele Karl Stephen de Austria
  Copii	Arhiducesa Eleonora Arhiducesa Renata Arhiducele Karl Albrecht Arhiducesa Mechthildis Arhiducele Leo Karl Arhiducele Wilhelm
  Cetățenie	Austro-Ungaria
  Religie	catolicism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

• 1891: Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei (Дмитрий Павлович Романов) (18 septembrie 1891 - 5 martie 1941) a fost un prinț rus, unul dintre puținii Romanov care au scăpat de crimele bolșevicilor după Revoluția Rusă. El este cunoscut pentru a fi implicat în uciderea țăranului mistic și vindecător Grigori Rasputin, care își folosea puterile pentru a influența deciziile țarului Nicolae al II-lea.  
  Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei, 1905.

  Mare Duce Dimitri Pavlovici s-a născut la Ilinskoe, în apropiere de Moscova, ca al doilea copil și singurul fiu al Marelui Duce Paul Alexandrovici și nepot al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. A fost văr primar cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Mama lui Dimitri Pavlovici, Alexandra Georgievna a Rusiei, a fost fiica regelui George I al Greciei și a reginei Olga Constantinovna a Rusiei. De asemenea, a fost văr primar cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh (soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit).

  Dmitri și sora sa, Maria, au fost crescuți în mare parte de unchiul și mătușa lor, Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei și Elisabeta, care era și sora mai mare a Țarinei Alexandra.  Mama sa, Alexandra, era însărcinată în șapte luni cu el când, în timpul unei ieșiri cu prietenii, a sărit într-o barcă care s-a răsturnat. A doua zi, a intrat într-un travaliu violent; Dmitri s-a născut la câteva ore după accident. Alexandra a intrat în comă și nu și-a mai revenit. Deși medicii îi dădeau mici șanse de supraviețuire prematurului Dmitri, el a trăit, cu ajutorul Marelui Duce Serghei, care i-a făcut lui Dmitri băile prescrise de medici, l-a învelit în vată și l-a pus într-un leagăn umplut cu sticle de apă fierbinte pentru a-i menține temperatura potrivită. "Mă bucur de creșterea lui Dmitri" scria Serghei în jurnalul său.^[2]

  În 1905, Serghei, pe atunci guvernator-general al Moscovei, a fost asasinat de socialiști în timpul Revoluției din 1905. Bombardierul s-a abținut de la un atac mai devreme deoarece a văzut că în trăsură mai erau și Marea Ducesă Elisabeta, Maria în vârstă de cincisprezece ani și fratele ei mai mic Dmitri și nu a vrut să ucidă femei și copii.^[3] Câteva zile mai târziu, al doilea atac a avut succes. După acest incident, tânărul Dmitri a fost trimis să locuiască cu Țarul și familia sa. La un moment dat, chiar au existat speculații că ar putea fi făcut moștenitor în locul țareviciului hemofilic, prin căsătoria cu fiica cea mare a Țarului, Olga.

  Dmitri Pavlovici s-a alăturat ca ofițer unui regiment de gardieni. Avea reputația unui foarte bun călăreț și a participat la Olimpiada de la Stockholm din 1912, unde a ieșit pe locul șapte. Înainte de Primul Război Mondial, el a avut inițiativa unei competiții naționale de sporturi, începutul a ceea ce va deveni în era sovietică Spartakiad.  

  Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei în compania verișoarelor sale, Marile Ducese Maria Nicolaevna și Anastasia Nicolaevna (fiicele Țarului Nicolae al II-lea) la cartierul general Mohilev în 1916.

  De-a lungul vieții sale, Dmitri Pavlovici a fost cunoscut ca un mare afemeiat. Printre iubitele sale au fost: balerina și actrița de film rusă Vera Karalli^[4] și Pauline Fairfax Potter, scriitoare și designer de modă american. De asemenea, Ducesa de Marlborough, care era separată și mai târziu a divorțat de Ducele de Marlborough. Relațiile sale cele mai notabile au fost cu Natalia, Prințesă Brassova, soția morganatică a vărului său Mihail și la începutul anilor 1920 cu Coco Chanel.

  În noapte de 16 spre 17 decembrie 1916, Mare Duce Dimitri Pavlovici a participat la asasinarea lui Rasputin. Doctorul Lazovert, care a furnizat cianura, locotenentul Soukhotine, deputatul Dumei Pourichkevitci și prințul Felix Iusupov care era căsătorit cu nepoata Țarului, au fost complici la asasinarea starețului. Ca rezultat direct al implicării în asasinat, Dmitri a fost trimis pe frontul persan, lucru care în cele din urmă i-a salvat viața; cele mai multe din rudele sale au fost executate de bolșevici, inclusiv tatăl său, mătușa sa Elisabeta și fratele său vitreg Vladimir Paley. Dmitri a scăpat cu ajutorul britanicilor via Teheran și Bombay spre Londra.  

  Marele Duce Dmitri Pavlovici Romanov cu soția sa Audrey Emery în anii 1920.

  Sora lui Dmitri Pavlovici, Maria, ca mulți aristocrați ruși în exil, a găsit o nișă pentru ea în industria modei din Paris. A înființat o firmă numită "Kitmir" specializată în broderie și șirag de mărgele și paiete și a lucrat mult pentru Chanel. În acest fel Dmitri a cunocut-o pe Coco Chanel care era cu 11 ani mai mare decât el și cu care a avut o relație de scurtă durată în 1921. Prin contactele Mariei și a lui Dmitri, Chanel a întâlnit parfumieri în Grasse care în final a dus la crearea faimosului parfum Chanel No.5.

  Dmitri s-a căsătorit cu o moștenitoare americană, Audrey Emery, în 1927 obținând pentru ea titlul nesubstanțial de Prințesa Romanovskaia-Ilyinskaia de la vărul său Kiril. Cei doi au avut un fiu, Paul Romanovski-Ilyinski care mai târziu a devenit primar al Palm Beach, Florida. Dmitri și Audrey au divorțat în 1938.

  De asemenea, în timpul anilor 1930, Dmitri fost implicat în gruparea fascistă "Tânărul rus" (rusă Союз Младороссов), mișcare în jurul lui Alexander Kazembek, care mai târziu a fost descoperit să fi fost un posibil agent provocator sovietic - o afacere complet dezonorantă.

  În pofida interesului său pentru atletism, sănătatea lui Dmitri Pavlovici a fost întotdeauna oarecum fragilă, iar în 1930 tuberculoza sa cronică a devenit acută și a necesitat internarea într-un sanatoriu din Davos, Elveția, unde a murit în 1941 în urma unei uremii urmate de complicații. Au existat zvonuri că a fost prins de bolșevici însă curând acestea s-au stins în haosul celui de-Al Doilea Război Mondial.

  După război, Dmitri a fost reînhumat în capela palatului de pe insula Mainau din sudul Germaniei, ca o favoare acordată surorii lui Maria, proprietarul fiind fiul Mariei, Prințul Lennart.  

  Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Dmitri Pavlovici Romanov
  Născut	18 septembrie 1891 Ilyinsky, Rusia
  Decedat	5 martie 1941 (49 de ani) Ekaterinburg, Rusia
  Înmormântat	Davos, Graubünden, Elveția
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei[1] Alexandra Georgievna a Greciei[1]
  Frați și surori	Vladimir Paley[*] Irina Paley[*] Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Natalia Pavlovna Paley[*]
  Căsătorit cu	Audrey Emery[*] (din 21 noiembrie 1926)
  Copii	Paul Ilyinsky[*][1]
  Cetățenie	Imperiul Rus  Elveția
  Religie	Biserica Ortodoxă Rusă
  Ocupație	Călăreț politician ofițer
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

• 1894: Nico Klopp, pictor luxemburghez (d. 1930)
• 1905: Victoria Mierlescu (n. 18 septembrie 1905, Giurgiu - d. 14 mai 1992, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.  A fost actriță la Teatrul Național „I. L. Caragiale” și la Teatrul de Comedie din București. A fost distinsă în ianuarie 1953 cu Ordinul Muncii, clasa III „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.^[2] A obținut ulterior titlul de artistă emerită.  

  Filmografie

  • Muntele ascuns (1974)
  • Povestea dragostei (1976)
  • Tufă de Veneția (1977)
  • E atât de aproape fericirea (1977)^[3]
  • Prea cald pentru luna mai (1984)
  • Domnișoara Aurica (1986)
  • Secretul lui Nemesis (1987)
  • Fără lumini de poziție (1989)^[4]

  Victoria Mierlescu
  Date personale
  Născută	18 septembrie 1905  Giurgiu, România
  Decedată	14 mai 1992 (86 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță de teatru[*] actriță de film
  Alte premii
  Ordinul Muncii (1953)

• 1905: Greta Garbo, actriță suedeză (d. 1990)
• 1907: Arșavir Acterian, avocat și scriitor român de etnie armeană (d. 1997)
• 1923: Principesa Ana de Bourbon-Parma (cunoscută și sub apelativul Regina Ana, prenume complet Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite; n. 18 septembrie 1923,^[1][2] Paris, Franța – d. 1 august 2016,^[3][1][2] Morges[*], Elveția) a fost soția regelui Mihai I al României și fiica prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei. A fost strănepoata regilor Christian al IX-lea al Danemarcei (pe linie maternă) și Miguel I al Portugaliei (pe linie paternă) și nepoata de soră a împărătesei Zita de Bourbon-Parma.

  Principesa Ana, cetățean francez naturalizat, a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. L-a cunoscut pe regele Mihai al României la nunta principesei Elisabeta a Marii Britanii, în noiembrie 1947, cei doi logodindu-se înainte de întoarcerea regelui în România. Guvernul Groza nu și-a dat acordul pentru căsătorie. Mai mult, l-a forțat pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Cuplul s-a căsătorit în cursul anului următor, în ciuda opreliștilor de natură religioasă. În cercurile monarhiste și în cadrul familiei regale a României, Ana de Bourbon-Parma a fost cunoscută sub titlul Regina Ana (cu calificativul Majestatea Sa).  Regina Ana a României s-a născut la Paris în arondismentul al 16-lea, fiind singura fiică a prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margareta a Danermarcei, primind astfel titlul de principesă de Bourbon-Parma. Aceasta și-a petrecut copilăria împreună cu familia, respectiv cei trei frați Jacques, Michel și André în Franța. În 1939 și-a însoțit familia, care fugea din calea naziștilor, în Spania, Portugalia, apoi în Statele Unite. La New York a urmat cursurile școlii de artă Parson's School of Design în perioada 1940-1943 și a lucrat în același timp ca vânzătoare într-un magazin. Din 1943 până la sfârșitul războiului a participat, înrolându-se voluntar alături de Forțele Franceze Libere (trupele sub comanda generalului Charles de Gaulle), la campaniile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania unde a fost șofer pe ambulanță și infirmieră, pentru acestea primind „Crucea de Război” a Franței  Principesa Ana de Bourbon-Parma nu a participat în noiembrie 1947 la nunta principesei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, dar în acele zile vărul său primar, Jean de Luxemburg, oferea un dineu la ambasada Luxemburgului de la Londra. Acolo s-a cunoscut cu Regele Mihai I, moment despre care își amintește ca fiind stânjenitor, din cauza unei gafe protocolare: „Am văzut-o pe regina Elena, pe ducesa de Aosta, pe sora ei și pe mama, iar de vorbă cu ele, în picioare, era un tânăr în uniformă, regele Mihai al României... Cum nu ieșisem de multă vreme din armată, în loc să fac o reverență, am luat poziție de drepți și l-am salutat lovind călcâiele, ca un soldat! M-am simțit atât de umilită de mine însămi, încât am ieșit imediat“.^[4] Cu acest prilej s-a petrecut, la Londra, logodna sa cu regele Mihai I, însă la 30 decembrie 1947 a survenit abdicarea forțată a acestuia.

  În martie 1948 regele Mihai a declarat la Londra că abdicarea sa este nulă, fiind smulsă prin amenințare cu forța și șantaj. Ca urmare a acestei declarații, guvernul comunist le-a retras atât lui, cât și membrilor Familiei Regale, cetățenia română.  


fotografie de nuntă a reginei Ana cu Regele Mihai I

Căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică, Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care era creștin-ortodox. La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția non-romano-catolic ar fi îngăduit ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune din moment ce ar fi violat statutul constituțional al monarhiei românești. Pentru a rezolva această problemă, însăși regina-mamă Elena însoțită de mama miresei, principesa Margareta, au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, respectiv mergând în audiență la papa Pius al XII-lea. În ciuda argumentelor reginei Elena și a faptului că principesa Margaret a izbucnit de nervi trântind cu pumnul în masă, papa nu a fost de acord cu dispensa invocând cazul principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, de altfel ortodox, nerespectând promisiunea de a-și boteza copii în religia catolică, ci în cea ortodoxă.^[5]

Nereușind să obțină dispensa necesară, cuplul a continuat cu pregătirile pentru nuntă. Astfel, la cererea papei Pius, Xavier ducele de Parma a emis o declarație prin care obiecta împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei sau a familiei miresei, interzicându-le părinților miresei să participe la ceremonie. În aceste circumstanțe familia miresei a fost reprezentată de unchiul matern al principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar.^[5] La ceremonie au fost prezenți, printre alții, regina-mamă Elena a României, Irina ducesa de Aosta, Katherine principesă a Greciei, Regina Alexandra a Iugoslaviei, Regina Frederika a Greciei alături de regele Paul al Greciei, gazdele evenimentului, Amedeo duce de Aosta, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, și rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse. Tatăl regelui Mihai, Carol, și surorile acestuia, Maria, fostă regină-mamă a Iugoslaviei, Elisabeta, fostă regină a Greciei, și Ileana, arhiducesă de Habsburg-Toscana au fost înștiințați de eveniment însă nu și invitati.^[4] La început, au trăit în Italia și în Marea Britanie, apoi s-au mutat în Elveția.

Au împreună cinci fiice: Margareta, Principesă Moștenitoare a României, Custode al Coroanei României (n. 1949), Elena (n. 1950), Irina (n. 1953), Sofia (n. 1957) și Maria (n. 1964).  

S-a stins din viață la ora 13.45 la Spitalul Morges din Elveția la data de 1 august 2016^[6] și a fost înmormântată în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș^[7] la data de 13 august 2016. În memoria ei, Guvernul României a decretat ziua de sâmbătă, 13 august, zi de doliu național.^[8][9] 13 august 2016 a fost decretată și în Republica Moldova zi de doliu național de către președintele Nicolae Timofti.^[10] La funeraliile Majestății Sale au luat parte reprezentanți ai guvernului României,în frunte cu premierul Dacian Cioloș, reprezentanți ai bisericilor catolice și ortodoxe române, membri ai corpului diplomatic și reprezentanți ai familiilor Imperiale ale Rusiei, Austriei și Germaniei, ai familiilor regale ale Olandei, Belgiei, de Luxemburg, de Baden, de Württemberg și de Bourbon-Parma, precum și ai familiilor Princiare de Ligne, de Hohenberg și de Schaumburg-Lippe.  

Ana de Bourbon-Parma
Majestatea Sa Regina României
Regina Ana în Paris, 1991
Date personale
Nume la naștere	Anne Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite
Născută	18 septembrie 1923[1][2] Paris, Franța
Decedată	1 august 2016 (92 de ani)[3][1][2] Morges, Elveția
Înmormântată	13 august 2016 Curtea de Argeș
Părinți	Prințul René de Bourbon-Parma Prințesa Margaret a Danemarcei
Frați și surori	Prince Michel of Bourbon-Parma[*]
Căsătorită cu	Mihai al României
Copii	Margareta, Principesă Moștenitoare a României Elena, Principesă a României Irina, Principesă a României Sofia, Principesă a României Maria, Principesă a României
Cetățenie	România
Ocupație	retail clerk[*] ambulance driver[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de România
Imn regal	Trăiască Regele
Domnie
Domnie	Nu a domnit niciodată
Încoronare	Nu a fost încoronată
Predecesor	Nu are
Succesor	Nu are

• 1948: Andrei Oișteanu (n. 18 septembrie 1948, București) este etnolog, antropolog, istoric al religiilor și al mentalităților.

  Este membru fondator și cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române și membru în Consiliul științific al Institutului.^[2] Este de asemenea profesor asociat la Centrul de Studii Ebraice, Universitatea din București, fiind membru în Consiliul științific al Centrului.^[3] Este președintele Asociației Române de Istorie a Religiilor.  S-a născut în București la 18 septembrie 1948, într-o familie de evrei. Tatăl său, Mihail Oișteanu, era fiu de farmacist și s-a născut în orașul basarabean Bălți sub numele Mihail Oigenstein. Mama sa, Bella Oișteanu, născută Iosovici, era fiică de librar și a lucrat ca traducătoare.

  Este tatăl Amanei Ferro Oișteanu, expertă în afaceri publice la Uniunea Europeană, la Bruxelles, și fratele poetului Valeriu Oișteanu, stabilit la New York City din anii timpurii 1970.

  După studii elementare (1955-1962) și liceale (1962-1966) făcute la București, Andrei Oișteanu a urmat cursurile Facultății de Energetică (1966-1971) și pe cele ale Facultății de Litere a Universității din București (1974-1975). A urmat apoi studii de doctorat în științe umaniste. Domeniile sale predilecte de studiu sunt etnologia, antropologia culturală, istoria religiilor și a mentalităților. Este membru al Comisiei de Folclor și Etnologie a Academiei Române și al International Union of Ethnological and Anthropological Sciences (Londra). Este membru al Grupului pentru Dialog Social^[4]. Este, de asemenea, membru în Comitetul educațional al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și membru al European Association for Jewish Studies (Oxford, Marea Britanie). Este membru în consiliul editorial al publicațiilor Journal for the Study of Antisemitism, Journal of Contemporary Antisemitism, Studia Hebraica și al editurii Hasefer, precum și colaborator permanent al Revistei 22.^[5]

  În prima jumătate a anilor 1970 a fost membru al „Cetei melopoice”, trupă de muzică folk & rock condusă de Mircea Florian.^[6]

  A urmat în 1974 cursuri postuniversitare de studii orientale la Universitatea din București (profesori: Sergiu Al-George și Amita Bhose). În 1997 a urmat cursuri de Jewish Studies la Central European University din Budapesta (profesori: Moshe Idel și Michael Silber). În perioada 1997-1999 a beneficiat de o bursă de cercetare la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Centrul Internațional de Studiere a Antisemitismului. În 2002 a fost invitat cu o bursă de documentare în Germania (Berlin, München, Frankfurt, Düsseldorf), oferită de Institutul Goethe, cu tema „Identitate evreiască și antisemitism în Europa Centrală și de Sud-Est”. În perioada 2005-2006 a beneficiat de o bursă de cercetare („guest of the rector” Andrei Pleșu) la New Europe College - Institute for Advanced Studies, cu tema „Istoria religiilor în România”. A fost co-organizator al Congresului Internațional de Istorie a Religiilor, care s-a ținut la București în septembrie 2006.

  În 2006, președintele României i-a conferit Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuția deosebită în domeniul istoriei religiilor și pentru promovarea operei lui Mircea Eliade”, iar în 2005 președintele Italiei i-a conferit Ordinul Stella della Solidarietà Italiana.  În lucrările sale, reabilitează studiile vizând practicile magico-rituale și simbolistica mito-religioasă, studii grav prejudiciate de imensa maculatură comercială care s-a publicat în ultimul timp pretutindeni în lume.

  Studiile și eseurile sale au fost traduse și publicate în SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Austria, Olanda, Belgia, Israel, Croația, Polonia, Cehia, Ungaria, Republica Moldova etc. A participat cu studii la circa 40 de volume colective publicate în Romania, Germania, Olanda, Belgia, Italia, Franța, Suedia, SUA. Autorul a fost invitat să-și lanseze cărțile la târgurile internaționale de carte de la București, Budapesta (2005), Paris (2008, 2013), Torino (2009, 2019), Frankfurt (2011), Ierusalim (2011, 2015), Leipzig (2018) ș.a. Pentru studiile și cercetările sale i-au fost conferite premii și distincții în România, Italia, Belgia și Israel.

  Din mai 2012, Editura Polirom a început să publice „Seria de autor «Andrei Oișteanu»”. Au aparut pana acum 7 volume.  

  Volume publicate în limba română

  • „Grădina de dincolo. Zoosofia. Comentarii mitologice”, Dacia, Cluj, 1980 (ediția a II-a, Polirom, Iași, 2012);
  • „Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească”, Minerva, Bucuresti, 1989;
  • „Cutia cu bătrâni” (roman), Prefață de Dan C. Mihăilescu, Meta, București, 1995 (ediția a II-a, Cartea Româneasca, București, 2005; ediția a III-a, Polirom, Iași, 2012);
  • „Mythos & Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală”, Nemira, București, 1997 (ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, 1998);
  • „Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european”, Humanitas, București, 2001 (ediția a II-a, Humanitas, 2004; ediția a III-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2012). Volumul a fost distins cu cinci premii importante în România și Israel, printre care Marele Premiu al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), Premiul Asociației Scriitorilor din București (Uniunea Scriitorilor din România), Premiul Fundației "Sara & Haim Ianculovici" (Israel);
  • „Identitate evreiască și antisemitism în Europa Centrală și de Sud-Est”, volum coordonat, prefațat și ilustrat de Andrei Oișteanu, Goethe Institut, București, 2003;
  • "Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească", Polirom, Iași, 2004 (ediția a doua, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2013);
  • "Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu", Polirom, Iași, 2007 (ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2014). Volum nominalizat în 2007 la Premiul Național pentru Arte, acordat de Guvernul României;
  • "Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură", Polirom, Iași, 2010 (ediția a II-a, 2011; ediția a III-a, 2014; ediția a IV-a revăzută, adăugită și ilustrată, Polirom, 2019). Volumul a fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România (2011);
  • "Evreii din România", Coautori: Andrei Oișteanu, Andrei Pleșu, Neagu Djuvara, Adrian Cioroianu, Ed. Hasefer, București, 2013
  • "Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură", Ediție ilustrată, Ed. Polirom, Iași, 2016. Ediția a II-a, revăzută, adăugită și ilustrată, a apărut la Ed. Polirom, în 2018. Autorul volumului a fost distins de Uniunea Scriitorilor din România cu Premiul "Scriitorii anului 2016";

  Volume publicate în alte limbi

  • „cARTe. Object-Books Made by Romanian Artists”, Edited by Andrei Oișteanu & Dan Perjovski, Texts by Andrei Oișteanu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu & Alex Leo Șerban, De Zonnehof Cultural Center, Amersfoort, The Netherlands, 1993;
  • „Cosmos vs. Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture. A Comparative Approach”, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest, 1999;
  • „Das Bild des Juden in der rumänischen Volkskultur”, Herausgegeben von Erhard Roy Wiehn, Hartung-Gorre Verlag, Konstanz, 2002;
  • „A Képzeletbeli Zsidó”, ediția în maghiară a cărții "Imaginea evreului", Editura Kriterion, Cluj, 2005;
  • „Il diluvio, il drago e il labirinto: Studi di magia e mitologia europea comparata”, Edizioni Fiorini, Verona, 2008;
  • „Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures”, Preface by Moshe Idel, University of Nebraska Press, Lincoln & London, 2009. Pentru acest volum autorul a primit Premiul "Alexandru D. Xenopol" al Academiei Române (Bucuresti, 2011), Premiul acordat de Organizatia B'nai B'rith Europe (Bruxelles, 2015) și altele;
  • „Konstruktionen des Judenbildes: Rumänische und Ostmitteleuropäishe Stereotypen des Antisemitismus”, Illustrated edition, Frank & Timme Verlag, Berlin, 2010.
  • „Les Images du Juif: Clichés antisémites dans la culture roumaine. Une approche comparative”, Préface de Matei Cazacu, édition illustrée, Editions Non Lieu, Paris, 2013.
  • „Rauschgift in der rumaenischen Kultur: Geschichte, Religion und Literatur”, Translated from Romanian by Julia Richter, Frank & Timme Verlag, Berlin, 2013;
  • "L´immagine dell'ebreo: Stereotipi antisemiti nella cultura romena e dell'Europa centro-orientale", Collana di Studi Ebraici, a cura di Francesco Testa e Horia Cicortas, Edizioni Belforte, Livorno, 2018.

  Premii și distincții

  • Premiul de excelență pe anul 2000 acordat de Federația Comunităților Evreiești din România “pentru remarcabila activitate de cercetător în domeniul etnologiei”; președinte juriu: Zigu Ornea
  • Marele Premiu pe anul 2001 al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), pentru volumul Imaginea evreului în cultura română (Humanitas, 2001); președinte juriu: Adrian Marino
  • Premiul Uniunii Scriitorilor din România - Asociația din București, secțiunea Critică și istorie literară, pentru volumul Imaginea evreului în cultura română (Humanitas, 2001), președinte juriu: Nicolae Breban
  • Premiul pentru cea mai valoroasă carte din anul 2001 acordat de Revista “Sfera Politicii” și Fundația “Societatea Civilă”, pentru volumul Imaginea evreului în cultura română (Humanitas, 2001), președinte juriu: Stelian Tănase
  • Premiul de excelență pentru realizarea (în colaborare cu Lya Benjamin) a expoziției foto-documentare România în vremea Holocaustului, acordat la Tîrgul de carte “Gaudeamus”, în noiembrie 2003, de Societatea Română de Radiodifuziune
  • Premiul pe anul 2005 acordat de Fundația “Sara & Haim Ianculovici” (Haifa, Israel), secțiunea “Istoria gândirii”, pentru volumul Imaginea evreului în cultura română (Humanitas, 2004). Motivația juriului: "Andrei Oișteanu este unul dintre cei mai importanți cercetători în domeniul antropologiei culturale și istoriei religiilor". Laudatio: Moshe Idel, Președintele juriului: prof. dr. Izu Eibschitz.
  • Ordine della Stella della Solidarietà Italiana, în grad de Commendatore, conferit în anul 2005 de Presedintele Italiei, Carlo Azeglio Ciampi, la propunerea Ministrului Afacerilor Externe, Gianfranco Fini.
  • Ordinul Național Steaua României, în grad de Cavaler, conferit în septembrie 2006 de Președintele României, Traian Băsescu, "în semn de înaltă apreciere pentru contribuția deosebită în domeniul istoriei religiilor și pentru promovarea operei lui Mircea Eliade"
  • Diploma de onoare a Centenarului Revistei “Viața Românească” (1906-2006), acordată în 2006 pentru “efortul intelectual dedicat lărgirii orizontului universal al culturii române”; președinte juriu: Caius Traian Dragomir, redactorul șef al revistei
  • Diplomă de onoare și medalie jubiliară cu ocazia Centenarului Muzeului Țăranului Român (1906-2006), acordată în 2006 de directorul MȚR, Vintilă Mihăilescu.
  • Premiul “Societății Timișoara” pe anul 2008, “pentru contribuția prin intermediul cuvântului scris la dezvoltarea spiritului civic, la promovarea principiilor democrației și ale statului de drept în România”
  • Diploma de Membru de onoare al Asociației 21 Decembre 1989 din Bucuresti, acordată de Teodor Mărieș la 13 iunie 2010, “pentru sufletul deschis cu care a sprijinit idealurile Revoluției din Decembrie 1989”
  • Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură (Polirom, 2010); înmânat la 8 iunie 2011 de președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu.
  • Premiul "Alexandru D. Xenopol" al Academiei Române pentru volumul Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures, University of Nebraska Press, 2009; înmânat la 15 decembrie 2011 de Președintele Academiei Române, acad. Ionel Haiduc.
  • Medalia jubiliară "20 de ani de la înființarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezitenței, Sighet, 1993-2013", acordată la 16 iulie 2013 de Președinta Fundației Academia Civică, Ana Blandiana.
  • Diploma de membru de onoare al Facultății de Litere, Universitatea București, cu ocazia a 150 de ani de la înființarea Școlii Superioare de Litere; acordată la 4 noiembrie 2013 de către Decan, conf. dr. Oana Chelaru-Murăruș.
  • Certificat de excelență al Federației Comunităților Evreiești din România, pentru întreaga operă și pentru cartea "Imaginea evreului în cultura română", tradusă în limbile engleză, franceză, germană, maghiară și premiată în România, Italia, Belgia și Israel; acordată la 10 noiembrie 2013 de către Președinte FCER, dr. Aurel Vainer.
  • Premiul acordat de Organizația B'nai B'rith Europe (Bruxelles) "unui intelectual care a contribuit la schimbarea imaginii evreului în societate"; Bruxelles, 5 iulie 2015;
  • Premiul "Scriitorii anului 2016", acordat de Uniunea Scriitorilor din România , pentru vol. "Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură", Ed. Polirom, Iași, 2016; înmânat de Mihai Zamfir, Președintele juriului;
  • Premiul "ActiveWatch" pe anul 2019. “Se acordă titlul «Cărturar bun de pus pe rănile istoriei» d-lui Andrei Oișteanu pentru întreaga activitate de demistificare a istoriilor și isteriilor românești”, București, 13 iunie 2019, înmânat de Mircea Toma, președintele ONG-ului;  

    Andrei Oișteanu
    Andrei Oișteanu
    Date personale
    Născut	18 septembrie 1948 (71 de ani) București, România
    Părinți	Mihail Oișteanu (Mihail [Meleh] Oigenstein) și Bella Oișteanu, născută Iosovici
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	istoric al religiilor și al mentalităților, etnolog, antropolog
    Limbi	limba română[1]
    Studii	studii orientale la Universitatea din București și Jewish Studies la Central European University din Budapesta
    Activitatea literară
    Opere semnificative	1. „Imaginea evreului în cultura română”, 2. „Narcotice în cultura română: Istorie, religie și literatură”, 3. „Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures”, 4. „Ordine și Haos: Mit și magie în cultura tradițională românească”, 5. „Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și I.P. Culianu”, 6. „Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură”;
    Influențe[ascunde] Mircea Eliade, Sergiu Al-George, Moshe Idel, Ioan Petru Culianu
    Note
    Premii	Ordinul național „Steaua României”
    * Decorat cu Ordinul Stella della Solidarietà Italiana, 2005 * Decorat cu Ordinul Național Steaua României, 2006 * Premiul Asociației Scriitorilor din București, 2001 * Premiul "A.D. Xenopol" al Academiei Române, 2009 * Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, 2010 * Premiul Organizatiei B'nai B'rith Europe (Bruxelles), 2015;

• 1950: Corneliu Stoica, profesor și istoric român
• 1952: Mariana Drăghicescu (n. 18 septembrie 1952, cătunul Prisăcina, satul Bogâltin, comuna Cornereva, regiunea Severin (actualul județ Caraș-Severin) - d. 3 aprilie 1997, Toronto, Canada) a fost o cântăreață română de muzică populară din regiunea Banat. Tiberiu Ceia o numește „Privighetoarea Banatului”.  A absolvit Liceul de Filologie-Istorie. A studiat canto popular la Școala Populară de Artă.  A cântat încă din copilărie, în cadrul Casei de Cultură din Băile Herculane. Primul ei șlagăr, constituind și debutul alături de Orchestra de muzică populară „Lazăr Cernescu” din Caransebeș, a fost piesa „Duce-m-aș și m-aș tot duce (La măicuța mea, la cruce)”, imprimată la Radio Timișoara în 1972. În ciuda succesului radiofonic, cântecul a fost cenzurat de către autoritățile comuniste.

  Cântăreața se specializează pe repertoriul bănățean. Continuă să colaboreze cu orchestra „Lazăr Cernescu” din Caransebeș (dirijată de Nicolae „Laci” Perescu), apoi se alătură orchestrei Banatul din Timișoara (aflată sub conducerea lui Gelu Stan). Culege folclor din regiunea vizată și creează adaptări ale melodiilor și textelor culese.^[2]

  Efectuează numeroase turnee naționale. Realizează imprimări la Radio Timișoara și București și la casa de discuri Electrecord, în care prezintă o parte din repertoriul cules și adaptat. Despre discurile ei se scriu peste 30 de recenzii. Participă în festivaluri și concursuri de muzică populară și este recompensată cu mai multe premii.  

  Mariana Drăghicescu
  Date personale
  Nume la naștere	Mariana Drăghicescu
  Născută	18 septembrie 1952  cătunul Prisăcina, Bogâltin, Cornereva, Regiunea Severin (azi jud. Caraș-Severin)
  Decedată	3 aprilie 1997 (44 de ani)  Toronto, Canada
  Cetățenie	România
  Ocupație	Cântăreață
  Activitate
  Origine	Română
  Gen muzical	Folclor
  Ani de activitate	1971-1997
  Case de discuri	Electrecord

• 1952: Horia Rusu, politician liberal român (d. 2001)
• 1960: Petrică Mîțu Stoian (n. 18 septembrie 1960^[1], Isverna, Mehedinți) este un cântăreț român de muzică populară. Este originar din zona Plaiului Cloșanilor din județul Mehedinți. Din anul 1995 este angajat al Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu.   

  Petrică Mâțu Stoian
  Date personale
  Născut	18 septembrie 1960 (59 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreț
  Activitate
  Instrument(e)	voce[*

• 1963: Tudor Casapu (n. 18 septembrie 1963 la Mingir, Hîncești) este un halterofil din Republica Moldova, medaliat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1992 de la Barcelona.  Tudor Casapu s-a născut la data de 18 septembrie 1963 la Mingir, Hîncești. A obținut mai multe titluri de campion la haltere: cvadruplu campion al Uniunii Sovietice (1987-1990), campion mondial (1990, Budapesta), medalii de bronz la Campionatele Europene și Mondiale (1991).

  A reprezentat Republica Moldova în echipa unificată a CSI la Barcelona 1992, obținând medalia de aur la haltere, cat. 75 kg (mijlocie), stabilind astfel o performanță unică în sportul moldovenesc - fiind singurul campion olimpic la o probă individuală până astăzi.

  În 1992 a fost decorat cu Ordinul Republicii.

  În prezent, este președinte al Federației Moldovenești de Haltere. De asemenea, este șef al secției sport profesionist la CSC "Dinamo" din Chișinău, având gradul de colonel.

• 1967: Constantin Adăscăliței (n. 18 septembrie 1967) este un fost deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat. În cadrul activității sale parlamentare, Constantin Adăscăliței a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia și Republica Kazahstan. Constantin Adăscăliței a înregitrat 39 de luări de cuvânt în 37 de ședințe parlamentare. Constantin Adăscăliței a inițiat 53 de pripuneri legislative din care 18 au fost promulgate legi.  

  Constantin Adăscăliței
  Date personale
  Născut	18 septembrie 1967 (52 de ani)
  Ocupație	politician
  deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 19 decembrie 2012
  Circumscripția	24 Iași, colegiul uninominal nr.3
  Partid politic	Partidul Social Democrat

• 1971: Anna Netrebko, soprană rusă
• 1974: George-Gabriel Vișan (n. 18 septembrie 1974) este un deputat român, ales în 2016.  

  George-Gabriel Vișan
  Date personale
  Născut	18 septembrie 1974 (45 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 21 decembrie 2016
  Partid politic	PSD

• 1976: Silviu Nicu Macovei (n. 18 septembrie 1976) este un deputat român, ales în 2016 în circumscripția electorală nr. 24 Iași din partea Partidului Social Democrat. ^[1]

  Deputatul Silviu Macovei este viceliderul grupului social democraților din Camera Deputaților începând cu luna septembrie 2019^[2]. În calitatea sa de vicelider de grup, Silviu Macovei a avut numeroase luări de poziție în spațiul public fiind considerat unul dintre parlamentarii unui nou „val” de reformare a PSD. Imediat după numirea în funcție, parlamentarul ieșean a declarat: „Nu consider această numire ca o victorie personală fiindcă eu nu muncesc de unul singur în Parlament. Este și meritul colegilor mei parlamentari din Iași împreună cu care am lucrat în Camera Deputaților. Sigur, sunt fericit că munca noastră a fost recunoscută de întreg grupul social democrat și că mi s-a acordat încrederea că voi putea aduce un suflu nou în politica de stânga în Parlamentul României" a menționat Silviu Macovei.^[3]

  Deputatul ieșean este cunoscut în spațiul public în special pentru faptul că militează constant și vocal în favoarea construirii autostrăzii „Unirii” (A8 - Iași-Târgu Mureș). De altfel, în februarie 2019, înaintea votării Legii Bugetului de Stat 2019, Silviu Macovei a fost primul parlamentar social democrat care a ieșit public și a afirmat că nu va vota bugetul dacă nu sunt prevăzute sume pentru A8, asta deși la guvernare se afla un cabinet PSD.  

  Silviu Nicu Macovei
  Deputatul ieșean Silviu Nicu Macovei (PSD)
  Date personale
  Născut	18 septembrie 1976 (43 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 21 decembrie 2016
  Partid politic	Partidul Social Democrat

• 1976: Ronaldo, fotbalist brazilian
• 1979: Daniel Bălan (n. 18 septembrie 1979) este un un jucător de fotbal român care antrenează clubul Bucovina Rădăuți. Evoluează pe postul de fundaș dreapta. Bălan a jucat de asemenea, pentru Bucovina Suceava și Foresta Suceava.

  El a fost constant împrumutat la diferite cluburi: FC Vaslui, Omonia Nicosia, Argeș Pitești și Alki Larnaca.

  În 2002 a suferit o accidentare gravă, oarecum similară cu ceea a lui Marco van Basten și nu a avut posibilitatea de a juca fotbal pentru o perioadă de doi ani.

• 1979: Lucian Ciprian Lipovan (n. 18 septembrie 1979, Timișoara) este un jurnalist român,  prezentator Sport.ro și redactor-șef Pro Sport.

  În ianuarie 2006 a fost numit redactor-șef adjunct la publicația ProSport, fiind redactor-șef între anii 2012 și 2014. Din 2010 este realizator al emisiunilor Ora exactă în sport, Special și Informația difuzate de Sport.ro, fiind și reporter Pro TV la EURO 2016.  

  Lucian Ciprian Lipovan
  Date personale
  Născut	18 septembrie 1979 (40 de ani) Timișoara, România
  Naționalitate	român
  Religie	Creștin
  Ocupație	jurnalist
  Activitate
  Oraș natal	Timișoara
  Program de televiziune	Sport.ro (Ora exactă în sport, Special și Informația)

• 1980: Elena Daniela Cârlan (n. 18 septembrie 1980, Sibiu) este o atletă română, specializată pe marș în trecut, acum pe alergare de distanță.  S-a apucat de atletism la vârsta de 12 ani, după o prezentare la școală.^[1] A practicat mai întâi toate disciplinele atletice, apoi s-a specializată pe marș. În anul 1999 a devenit vicecampioană europeană de juniori la proba de 5.000 marș. A participat la proba de 20 km marș din cadrul Jocurilor Olimpice din 2004, clasându-se pe locul 37.

  În anul 2005 și-a schimbat proba, din lipsa unor perspective financiare la marș, și a ales să concureze în probele de alergare pe distanțe mari.^[1] Primul rezultat notabil l-a obținut la Maratonul de la Berlin din 2008, clasându-se pe locul 9 cu timpul de 2:36:18. A cucerit titlul național în această probă în 2009, 2010 și 2011. În 2012 s-a transferat la CSM Zalău, după ce a fost legitimată timp de trei ani la CSM Onești. În 2014 a fost rănită la gambă după ce a fost atacată de maidanezi în timp ce se antrena în parcul Sub Arini din Sibiu,^[2] apoi a suferit dureri la mușchii fesieri.^[3]

  În anul 2015 a reușit timpul de 2:43:38 la Maratonul de la Cracovia, îndeplinind baremul de calificare la Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro.^[4] Totuși, rezultatul a fost refuzat inițial de Federația Română de Atletism, pe motiv că nu făcea parte din lotul olimpic așa cum este prevăzut în regulamentul național.^[5] În cele din urmă a fost inclusă în programul de pregătire olimpic.

• 1983: Nicolae Josan (n. 18 septembrie 1983, Rezina) este un fotbalist moldovean care în prezent evoluează la clubul Zaria Bălți în Divizia Națională.

• 1984: Eliza-Mădălina Peța Ștefănescu (n. 18 septembrie 1984, Craiova, România) este un deputat român, ales în 2016.  

  Eliza-Mădălina Peța Ștefănescu
  Date personale
  Născută	18 septembrie 1984 (35 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politiciană
  Deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 21 decembrie 2016
  Partid politic	PSD

• 1989: Serge Ibaka, baschetbalist spaniol