REVISTA MEA DIN 18 SEPTEMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 18 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI  - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

• 96: Domițian, împărat roman
• 411: Constantin al III-lea, general și împărat roman
• 1180: Ludovic VII (numit cel Tânăr) (franceză Louis le Jeune) (1120 – 18 septembrie 1180) a fost rege al Franței, fiu și succesor al regelui Ludovic al VI-lea. A domnit din 1137 până la moartea sa. A fost membru al Casei Capet.

  Domnia sa a fost dominată de luptele feudale (în special cu familia Angevin), și a văzut începutul rivalității de lungă durată dintre Franța și Anglia. În timpul domniei sale s-a început construcția Catedralei Notre-Dame din Paris. Este fondator al Universității din Paris. A fost promotor al dezastruoasei cruciade a doua.  Ludovic al VII-lea al Franței, numit și Ludovic VII Cel Tânăr (fr. Louis VII le Jeune, 1120—1180) - rege francez (1137—1180), era fiul lui Ludovic al VI-lea al Franței Cel Gros.

  S-a căsătorit cu Eleanor (sau Aliénor), Ducesă de Aquitania, moștenitoarea ducatului Aquitania. Interesul acestei căsătorii, inițiată de tatăl său, Ludovic al VI-lea, a fost acumularea ținuturilor.  

  Raymond de Poitiers întâmpinându-l pe Ludovic al VII-lea la Antioch.

  În 1146 Ludovic VII merge în cruciada creștină, din cauza zvonurilor infidelității lui Eleanor o ia în războiul sfânt. Cruciada se dovedește a fi nereușită, mare parte a armatei cruciate murind din cauza foamei și din refuzul unui ajutor din partea bizantinilor. Ajunge în Antiohia cu ce a mai rămas din armată, apoi pleacă tainic spre Tir sperând că va primi trupe noi, se îndreaptă spre Damasc, dar este învins. Ajunge la rugămintea templierilor în Ierusalim, unde stă până de Paște, apoi se întoarce acasă în anul 1149.  Ajuns în Franța, anulează mariajul cu Eleanor, căreia îi reîntoarce ținuturile. Eleanor de Aquitainia se va căsători cu Henric al II-lea al Angliei Plantagentul, care deși era vasal Franței, deținea mai mult regiuni în Franța decât Regele Franței - Ludovic al VII-lea.  Doar după a treia sa căsătorie, Ludovic al VII-lea a avut un moștenitor - Filip II August.

A fost căsătorit de 3 ori. Prima dată cu Eleanor de Aquitainia, cu care a avut:

• Maria a Franței, căsătorită cu Henric de Champagne;
• Alix a Franței, căsătorită cu Theobald V de Blois.

Apoi cu Constance de Castilia:

• Margherita a Franței (1158–97), măritată cu Henric Cel Tânăr și apoi cu Regele Béla al III-lea al Ungariei
• Alis (4 octombrie 1160 – 1220), logodită cu Regele Richard I al Angliei, s-a măritat cu William III Talvas, Conte de Ponthieu.

A treia căsătorie, cea cu Adele de Champagne:

• Filip al II-lea August, Rege al Franței (22 august 1165 – 1223), Rege al Franței;
• Agnes a Franței (1171–1240), care i-a fost dată lui Alexius II-lea Comnenus (1180–83), dar s-a căsătorit cu Andronicus I Comnenus (1183–85), apoi cu Theodore Branas (1204).  

  Ludovic al VII-lea
  Efigia lui Ludovic al VII-lea, Bourges
  Date personale
  Născut	1120 Paris, Regatul Franței
  Decedat	18 septembrie 1180 (59–60 de ani) Saint-Pont, Allier
  Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
  Părinți	Ludovic al VI-lea al Franței[1] Adelaide de Maurienne[1]
  Frați și surori	Philip of France, Archdeacon of Paris[*] Robert I de Dreux Philip of France[*] Petru I de Courtenay Henry of France, Archbishop of Reims[*] Constance of France, Countess of Toulouse[*]
  Căsătorit cu	Eleanor, Ducesă de Aquitaine Constance de Castilia Adèle de Champagne
  Copii	Maria, Contesă de Champagne Alix, Contesă de Blois Margaret, regină a Ungariei Alys, Contesă de Vexin Filip al II-lea al Franței Agnes, împărăteasă bizantină
  Cetățenie	Franța
  Religie	creștinism
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa Capet
  Rege al Franței
  Domnie	25 octombrie 1131 – 1 august 1137 1 august 1137 – 18 septembrie 1180
  Încoronare	25 octombrie 1131 la Reims (ca rege minor) 25 decembrie 1137 la Bourges (ca rege)
  Predecesor	Ludovic XVI
  Succesor	Filip II Augustus

• 1569: Pieter Bruegel cel Bătrân, pictor flamand (n. 1525)
• 1783: Leonhard Euler, matematician elvețian (n. 1707)
• 1790: Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn (Henry Frederick;^[1] 7 noiembrie 1745 – 18 septembrie 1790) a fost al șaselea copil al lui Frederick, Prinț de Wales și a Prințesei Augusta de Saxa-Gotha. A fost fratele mai mic al regelui George al III-lea.  
  Portret de Jean-Etienne Liotard

  Prințul Henry s-a născut la 7 noiembrie 1745 la Casa Leicester din Londra ca al șaselea copil și al patrulea fiu al Prințului de Wales (fiul cel mare al regelui George al II-lea și a reginei Caroline de Ansbach) și a soției acestuia, Prințesa de Wales. A fost botezat la Casa Leicester 23 de zile mai târziu.^[2]

  La 22 octombrie 1766,^[3] chiar înainte de aniversarea a 21 de ani, prințul a fost numit Duce de Cumberland și Strathearn și Conte de Dublin.  La 4 martie 1767, Ducele de Cumberland a pretins că s-a căsătorit cu Olive Wilmot, o femeie de rând, în cadrul unei ceremonii secrete. Conform relatărilor, a existat un copil, Olivia Wilmot (1772–1834), din această relație deși paternitatea ducelui nu a fost dovedită iar Olivia Wilmot a fost acuzată de falsificarea probelor.

  În 1769, Ducele de Cumberland a fost dat în judecată de către Contele Grosvenor pentru "conversații criminale" (adică adulter) după ce Ducele și Lady Grosvenor au fost descoperiți în flagrant delict.^[4] Lordul Grosvenor a fost despăgubit cu 10.000 £ care împreună cu costurile s-au ridicat la un câștig de 13.000 £ (1.430.000 £ la nivelul anului 2012).  Căsătoria Ducelui cu o femeie de rând, văduva Anne Horton (1743–1808), la 2 octombrie 1771 a determinat ruptura cu regele și a fost catalizatorul Actului Regal al Căsătoriilor din 1772, care interzicea oricărui descendent al regelui George al II-lea să se căsătorească fără permisiunea monarhului. Nu au existat copii din această căsătorie.

  Anne a fost, în general, considerată una dintre marile frumuseți iar Thomas Gainsborough a pictat-o de mai multe ori.  

  Prințul Henry
  Duce de Cumberland și Strathearn
  Ducele de Cumberland, pictură de Thomas Gainsborough, 1777.
  Date personale
  Nume la naștere	Henry Frederick
  Născut	7 noiembrie 1745 Casa Leicester, Londra
  Decedat	18 septembrie 1790 (44 de ani) Londra
  Înmormântat	Catedrala Westminster
  Părinți	Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha
  Frați și surori	Caroline Matilda de Wales Prințesa Augusta a Marii Britanii Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh
  Căsătorit cu	Anne Horton
  Cetățenie	Regatul Marii Britanii
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra

• 

  Pieter Bruegel cel Bătrân, pictor flamand

 
• 

  Leonhard Euler, matematician elvețian

 
• 

  Vasile Cârlova, poet și ofițer român

• 1821: Caroline de Hesse-Darmstadt (2 martie 1746 – 18 septembrie 1821) a făcut parte din nobilimea germană. A fost fiica cea mare a lui Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt și a soției acestuia, Caroline de Zweibrücken. La 27 septembrie 1768 s-a căsătorit cu Frederic al V-lea, Landgraf de Hesse-Homburg.

  Ei au avut următorii copii:

  • Frederic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Homburg (1769-1829), căsătorit cu Prințesa Elisabeta a Regatului Unit (1770-1840)
  • Ludwig Wilhelm (1770-1839), căsătorit cu Prințesa Augusta de Nassau-Usingen (1778-1846), divorțat în 1805
  • Caroline (1771-1854), căsătorită cu Louis Frederick II de Schwarzburg-Rudolstadt (1767-1807)
  • Louise Ulrike (1772-1854), căsătorită cu Prințul Charles Günther de Schwarzburg-Rudolstadt (1771-1825)
  • Amalie (1774-1846), căsătorită cu Frederic, Prinț de Anhalt-Dessau (1769-1814)
  • Auguste (1776-1871), căsătorită cu Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (1778-1819)
  • Filip (1779-1846), căsătorit cu Rosalie Antonie, Contesă de Naumburg, Baroneasă Schimmelpfennig von der Oye (1806-1845)
  • Gustav (1781-1848), căsătorit cu Prințesa Louise de Anhalt-Dessau (1798-1858)
  • Ferdinand (1783-1866), ultimul Landgraf de Hesse-Homburg
  • Maria Anna (1785-1846) căsătorită cu Prințul Wilhelm al Prusiei (1783-1851)
  • Leopold (1787-1813), căzut în Bătălia de la Großgörschen  

    Caroline de Hesse-Darmstadt
    Date personale
    Născută	2 martie 1746 Buchsweiler
    Decedată	18 septembrie 1821 (75 de ani) Bad Homburg vor der Höhe
    Înmormântată	Bad Homburg Castle[*]
    Părinți	Ludovic al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Caroline de Zweibrücken
    Frați și surori	Prince Christian of Hesse-Darmstadt[*] Ludovic I, Mare Duce de Hesse Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt Amalia de Hesse-Darmstadt Louisa de Hesse-Darmstadt Wilhelmina Louisa de Hessa-Darmstadt
    Căsătorită cu	Frederic al V-lea, Landgraf de Hesse-Homburg
    Copii	Frederic al VI-lea Louis William, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Caroline de Hesse-Homburg Landgravine Amalie of Hesse-Homburg[*] Philip, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Marie Anna de Hesse-Homburg Gustav, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Ferdinand, Landgrave of Hesse-Homburg[*] Leopold of Hesse-Homburg[*] Landgravine Auguste of Hesse-Homburg[*] Landgravine Louise Ulrike of Hesse-Homburg[*]
    Cetățenie	Germania
    Religie	luteranism
    Apartenență nobiliară
    Titluri	prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Hesse

• 1831: Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău (Târgoviște după alți autori^[1][2]) - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european...  Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

  1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.

  1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaïre a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată la 8 mai 1830 în Curierul Românesc, condus de I. Heliade Rădulescu. Poezia a fost pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann.

  1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.

  1828 - Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.

  30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina Românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.

  1830 - Ia ființă miliția națională, nucleu al oștirii române moderne.

  6 iulie 1830 - E al treizeci și treilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.

  1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).

  18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.  

  Vasile Cârlova
  Date personale
  Născut	4 februarie 1809 Buzău, Țara Românească
  Decedat	18 septembrie 1831 (22 de ani) Craiova, Țara Românească
  Înmormântat	Craiova
  Cauza decesului	boală infecțioasă
  Naționalitate	român
  Cetățenie	Țara Românească[*]
  Ocupație	poet
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	romantism
  Opere semnificative	„Odă oștirei române”

• 1860: Joseph Locke, inginer britanic de căi ferate (n. 1805)
• 1872: Carol al XV-lea (Carl Ludvig Eugen) (3 mai 1826 – 18 septembrie 1872) a fost rege al Suediei (sub numele de Carol al XV-lea) și rege al Norvegiei (sub numele de Carol al IV-lea) din 1859 până la moartea sa.  S-a născut la Palatul Stockholm din Stockholm și la naștere a primit titlul de Duce de Skåne. A fost fiul cel mare al regelui Oscar I al Suediei și al reginei Josephine de Leuchtenberg. Prințul moștenitor a fost o scurtă perioadă de timp prim-ministru al Norvegiei în 1856 și 1857. A devenit regent la 25 septembrie 1857 și rege la moartea tatălui său la 8 iulie 1859. Ca nepot al Augustei de Bavaria, era descendent al regilor Gustav I al Suediei și Carol al IX-lea al Suediei.

  La 19 iunie 1850 s-a căsătorit la Stockholm cu Prințesa Louise a Olandei, nepoata regelui William al II-lea al Olandei prin tatăl ei, Prințul Frederick al Olandei și nepoata regelui William I al Prusiei prin mama sa, Prințesa Louise a Prusiei. Prințesa Louise a fost îndrăgostită de soțul ei în timp ce Carol a preferat alte femei. Printre metresele sale sunt incluse actrițele Hanna Styrell și Elise Jakobsson-Hwasser (mai târziu cea mai cunoscută actriță din Suedia din timpul domniei sale). În schimb, relația cu singura sa fiică, Lovisa, a fost caldă și apropiată.

  Ca Prinț moștenitor, Carol cu toate că avea un mod brusc de a conduce, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai populari regi scandinavi. Domnia sa a fost remarcabilă prin mulțimea și anvergura reformelor. El a declarat libertatea femeilor acordând dreptul legal de maturitate pentru femeile necăsătorite în 1858. Sora sa, Prințesa Eugenie a Suediei a devenit prima femeie care a fost declarată matură.

  A murit la Malmö la 18 septembrie 1872. A fost urmat atât la tronul Suediei cât și al Norvegiei de fratele său mai mic, Oscar al II-lea al Suediei.  

  Carol al XV-lea
  Rege al Suediei și Norvegiei
  Carol al XV-lea în anii 1860
  Date personale
  Nume la naștere	Carl Ludvig Eugen
  Născut	3 mai 1826 Stockholm
  Decedat	18 septembrie 1872 (46 de ani) Malmö
  Înmormântat	Riddarholmskyrkan, Stockholm
  Părinți	Oscar I al Suediei[1] Josephine de Leuchtenberg[1]
  Frați și surori	Prințesa Eugenie a Suediei Prințul Gustaf, Duce de Uppland August Oscar al II-lea al Suediei
  Căsătorit cu	Louise a Olandei
  Copii	Lovisa a Suediei Prince Carl Oscar, Duke of Södermanland[*]
  Cetățenie	Suedia
  Religie	luteranism
  Ocupație	monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	rege[*] duce
  Familie nobiliară	Casa de Bernadotte
  Domnie
  Domnie	8 iulie 1859 – 18 septembrie 1872
  Încoronare	3 mai 1860
  Predecesor	Oscar I al Suediei
  Succesor	Oscar al II-lea al Suediei

• 1909: Grigore Tocilescu, istoric, arheolog, epigrafist și folclorist român (n. 1850)
• 1929: Hippolyte Petitjean (n. 11 septembrie 1854, Mâcon, Franța – d. 18 septembrie 1929 Paris, Franța) a fost un pictor postimpresionist francez care a practicat tehnica pointilismului.  La vârsta de 13 ani, Petitjean și-a început studiile de artă la Ecole de dessin din Mâcon. Orașul i-a acordat o bursă pentru a continua la École des Beaux-Arts unde a studiat sub îndrumarea lui Alexandre Cabanel și a lui Pierre Puvis de Chavannes. Ulterior, el a fost influențat de Georges Seurat pe care l-a cunoscut la Paris în 1884.^[7] După ce Seurat l-a încurajat să se alăture neoimpresionistilor, el a fost influențat și de Paul Signac și Camille Pissarro. A adoptat tehnica pointilistă până în 1894, când a început să o combine cu tușe mai ușoare. În 1910, a revenit la neo-impresionism cu o serie de acuarele decorative ce prezentau peisaje și oameni reliefate de pete largi rotunjite de culoare pură.^[8]

  Petitjean a expus la Salon des Indépendants în 1891 și ulterior la Le Brac de Bouteville împreună cu simboliștii și impresioniștii. A mai expus la Bruxelles în 1893 și 1898, la Berlin în 1898, la Weimar în 1903 și la Wiesbaden în 1921.  

  Lucrări alese

  • Jeune femme assise (1892), ulei pe pânză, 73 x 60,5 cm, Musée des Beaux-Arts, Nancy.^[9]
  • Le Pont Neuf (c. 1914), acuarelă și guașă pe hârtie, 250 x 190 cm, Metropolitan Museum of Art, New-York.^[10]
  • Barque sur un étang (c.1912–1929), acuarelă pe hârtie, 30 x 48 cm, Musée Thyssen-Bornemisza, Madrid.^[11]
  • La Danse du printemps (1911), ulei pe pânză, 54 x 105 cm, Musée des Ursulines, Mâcon.
  • Baigneuse (1921), ulei pe pânză, 55 x 38 cm, Musée d'Orsay, Paris.  

    Hippolyte Petitjean
    Date personale
    Născut	11 septembrie 1854[1][2][3][4][5][6]  Mâcon, Franța
    Decedat	18 septembrie 1929 (75 de ani)[2][3][4][6]  Paris, Franța
    Cetățenie	Franța
    Ocupație	pictor desenator[*]
    Activitate
    Studii	Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris
    Mișcare artistică	Pointilism  Le Pont Neuf (c. 1912)

• 1940: Gheorghe Domășnean(u), în germană Georg Domaschnian, (n. 20 octombrie 1868, Mehadia, Caraș-Severin, România – d. 18 septembrie 1940, Timișoara, România) a fost un general român în Armata Comună austro-ungară, apoi general de divizie în România, politician și primar al Timișoarei.  
• În Austro-Ungaria
• 

  Riva del Garda pe la 1900
  

  3 august 1919: Armata română în Timișoara

  Gheorghe Domășnean provenea dintr-o veche familie română de grăniceri din Banat, tatăl său, Iancu din Petnic mama, Ana, dintr-o familie din Globurău. Tatăl avea gradul de caporal în compania a V-a din Mehadia a regimentului de graniță bănățean. Tânărul Gheorghe a frecventat școala elementară din Orșova, apoi o școală reală militară inferioară din Eisenstadt și școala reală militară superioară din Biserica Albă, pe care a absolvit-o cu epitetul de „eminent”. Cu ajutorul generalului Traian Doda a fost primit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt pe care o va absolvi ca șef de promoție. După absolvirea academiei a fost repartizat în anul 1890 ca locotenent, la dorința lui, în regimentul de infanterie grăniceresc nr. 43 din Caransebeș, de unde a fost trimis la Școala de Război din Viena, pe care a terminat-o pe primul loc.^[1][2] De la regimentul nr.43, avansat în mod excepțional la gradul de căpitan, a fost trecut în cadrul Statului Major al Armatei Imperiale și Regale la Biroul de Operațiuni pe 1 noiembrie 1900.^[3]

  La 12 martie 1906 a fost avansat la gradul de maior al Statului Major și mutat la fortăreața Riva del Garda. De acolo s-a înapoiat pe 20 martie 1911 la Viena, unde a preluat un post în departamentul nr. 5 al Ministerului Imperial și Regal de Război. A fost numit locotenent-major la 1 mai 1911 și șef al departamentului nr. 5 la 21 octombrie al anului. În această poziție a fost ridicat la rangul de colonel la 1 noiembrie 1913.^[4]

  În calitate de director executiv al departamentului 5, a fost responsabil, printre altele, pentru problemele operaționale, atașamentele Dublei Monarhii, comunicațiunea poștală și telegrafică, dislocarea trupelor și instruirea tactică ale armatei. A fost decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Franz Joseph.

  De la 14 aprilie 1914 până la sfârșitul războiului Domășnean a fost șeful de stat major al Armatei a 10-a. În timpul Primului Război Mondial, a participat la a patra bătălie de la Isonzo în calitate de comandant al Brigăzii nr. 60 de infanterie, in primul rând la luptele pentru capul de pod de la Oslavia lângă Gorizia (25-29 noiembrie 1915), care în cele din urmă au dus la înfrângerea inamicilor italieni acolo.^[5] De aceea a fost onorat ca Cavaler al Ordinului Imperial Leopold de clasa a 3-a și cu Crucea de Merit Militar de clasa a 3-a, ambele premii cu decorație de război.

  Domășnean a fost ridicat la rangul de general-maior (Generalmajor) la 1 august 1917 (cu rang din 7 septembrie al anului). A mai luptat de la 15 iunie 1918 până la sfârșit pe frontul din Tirol. Generalul fost pensionat la 1 ianuarie 1919.  

  În România

  

  Timișoara, Catedrala Trei Ierarhi

  După război, Domășnean a intrat în serviciile militare românești la gradul de general de divizie și s-a pus la dispoziția Consiliului Dirigent de la Sibiu, condus de Iuliu Maniu. I s-a încredințat misiunea de a proceda la organizarea armatei naționale a Ardealului și Banatului. În această calitate a organizat patru divizii românești, precum și jandarmeria din Banat și Transilvania. Când armata română a intrat în Ardeal, generalul Domășnean era șef al Statului Major al armatei din noile provincii. L-a susținut pe Ioan Boeriu de Polichna în campania împotriva Ungariei. A refuzat propunerea generalului Constantin Cristescu, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, de a avea funcția de Subșef acestuia, preferând să rămână în Ardeal, trecând la comanda Diviziei a 19-a de la Timișoara. S-a retras din serviciul militar activ la sfârșitul anului 1920 și a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în clasa de Mare Ofițer.^[1]

  După demisia din armată, a fost ales președinte al Comunității de Avere din Caransebeș. În continuare a început să se intereseze de politică și a fost ales primar al municipiului Timișoara (9 martie 1929 până la 23 decembrie 1929). În aceasta calitate a avut o seamă de realizări de interes obștesc: mutarea liniei ferate Timișoara – Buziaș ce traversa orașul, terminarea lucrărilor clădirii Capitol destinată inițial „Filarmonicii“, susținerea înființării Episcopiei Ortodoxe Române de Timișoara, devenită ulterior arhiepiscopie, și construirea Catedralei Arhiepiscopale. Pe perioada cât a fost primar nu a pretins nici o retribuție, mulțumindu-se cu pensia militară. Un ziar maghiar l-a numit „titan al cinstei”. Pentru activitatea sa ca primar, la data de 30 noiembrie 1930, i s-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare” al Timișoarei. A finanțat publicarea revistei Analele Banatului și ridicarea statuii pentru Pavel Vasici-Ungureanu. Prin decretul regal cu nr. 1142/14 din 3 aprilie 1931 regele Carol al II-lea i-a conferit generalului Ordinul „Ferdinand I” în grad de comandor.^[1]

  Domășnean a fost înmormântat în Cimitirul de pe Strada Cosminului. Piața General Gheorghe Domășnean în Timișoara este denumită în memoria lui.  

  Gheorghe Domășnean
  Gheorghe Domășnean
  Date personale
  Născut	20 octombrie 1868  Mehadia, Caraș-Severin, România
  Decedat	18 septembrie 1940 (71 de ani)  Timișoara, România
  Ocupație	soldat
  Studii	Academia Militară Tereziană
  Gradul	Generalstabsoffizier[*]
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Franz Joseph Ordinul Coroana României

  
  
  * 1945: Raymund Netzhammer, arhiepiscop romano-catolic de București (n. 1862)

• 1961: Dag Hammarskjöld, diplomat, economist suedez, laureat Nobel (n. 1905)

• 1962: Krikor H. Zambaccian, critic și colecționar de artă, membru al Academiei Române (n. 1889)
• 1967: John Douglas Cockcroft, fizician britanic, laureat Nobel (n. 1897)
• 1970: James Marshall „Jimi” Hendrix (n. Johnny Allen Hendrix; 27 noiembrie 1942 - d. 18 septembrie 1970) a fost unul dintre cele mai mari personalități ale hard rock-ului și chitarist cu o tehnică de neîntrecut.

  Jimi Hendrix este considerat unul dintre cei mai mari chitariști rock din lume, stilul său foarte novativ, la acea vreme, de a cânta la chitara electrică a influențat majoritatea chitariștilor moderni. Din cauza vieții dezordonate el a lăsat în urmă puține înregistrări hi-fi; multe dintre discurile sale care circulă, sunt piratate din concerte.

  În 2003 a fost numit de revista Rolling Stone „Cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor”  Jimi a învățat să cânte la chitară la vârsta de 12 ani, pe când copilărea în Seattle, Washington, fiind influențat de legendele blues-ului B.B. King și Robert Johnson. La început a cântat pentru formații locale doar pentru răcoritoare și hamburgeri. În 1959, la 17 ani, s-a înrolat în Air Force, unde a servit ca parașutist până când, datorită unei accidentări, cariera sa militară s-a încheiat. Până în anul 1963 el cânta(se) pentru Little Richard, The Isley Brothers, Wilson Pickett, Jackie Wilson, ca cel de-al doilea chitarist sau chitarist de rezervă. Deși stângaci, el a cântat cu chitara pentru dreptaci, folosind-o răsturnată. Nu și-a încercat șansele de unul singur până în anul 1965, după ce l-a ascultat pe Bob Dylan cântând.

  S-a reținut să pornească o carieră solo până în acel moment, nepăsându-i de vocea pe care o avea, dar dacă Dylan poate să se descurce cu vocea sa care suna destul de ciudat, el - Jimi de ce nu ar putea? Mai întâi, s-a făcut cunoscut cântând blues în cluburi din Greenwich Village, New York, sub numele Jimmy James, trupa sa numindu-se Blue Flames. S-a răspândit repede în oraș, zvonul existenței unui chitarist nou care putea să scoată din chitara sa Fender Stratocaster sunete nemaiauzite de cineva până atunci. Muzicieni de prin tot orașul veneau să-l vadă cântând, iar unul dintre ei, aflat în vizită în oraș, era basistul trupei Animals - Chas Chandler. Impresionat profund, Chandler îl convinge pe Jimi să se mute în Anglia, promițându-i că-l va face faimos. În Anglia, Chandler devine managerul lui Hendrix, îi aduce un basist - Noel Redding și un baterist - Mitch Mitchell, formând astfel Jimi Hendrix Experience. Trio-ul a urcat foarte repede culmile succesului în US și UK, unde piesele Hey Joe, Purple Haze, The Wind Cries Mary au ajuns în top 10 în prima jumătate a anului 1967.

  Albumul de debut al lui Jimi împreună cu Experience, intitulat Are You Experienced?, a fost lansat, inițial, doar în Anglia, la începutul anului 1967. Acest album a afișat nu doar calitățile de chitarist de excepție ale lui Hendrix, ci și abilitatea sa de a scrie versuri pentru piesele albumului. În iunie 1967, el s-a întors în America pentru a participa la Monterey Pop Festival, unde a trebuit să cânte după un show de zile mari făcut de cei de la The Who.

  După ce publicul l-a privit pe Peter Townsend (The Who) distrugându-și chitara pe scenă, ridicând astfel miza spectacolului, Jimi a încheiat dând foc chitarei sale. La început a cântat în turnee prin Statele Unite, deschizând concertele pentru mai multe trupe. Dar nu trece foarte mult timp, până când pornește la drum cu propriul turneu. Albumul Are You Experienced? deși a fost lansat în SUA într-o versiune puțin diferită de versiunea lansată în Marea Britanie, a avut parte de un succes uriaș. Hendrix a înregistrat, în scurta sa viață, doar 3 albume concepute în studio, celelalte două fiind: Axis Bold As Love lansat în 1968, și dublul LP ELectric Ladyland, înregistrat de asemenea în 1968. Ambele albume fiind considerate de unii mai experimentale decât albumul de debut.

  Ultimul album aduce ceva nou în lumea muzicii prin folosirea inedită chiar a întregului de înregistrări pe post de instrument, realizare posibilă cu ajutorul inginerului de sunet Eddie Kramer. La începutul anului 1969, Jimi desființeaza The Jimi Hendrix Experience. În luna mai, este arestat în Toronto, Canada pentru posesie de heroină, dar mai târziu a fost găsit nevinovat.

  În luna august, este cel care cântă la închiderea celebrului festival de la Woodstock, unde concertează cu o trupă de moment, numită Band Of Gypsies, pe care a format-o special pentru acest concert împreună cu bateristul Buddy Miles și basistul Billy Cox. Memorabilă rămâne de la reprezentația sa de la Woodstock, versiunea în care a cântat The Star Spangled Banner. În formatul acesta, a lansat un album de înregistrări live. La scurt timp, această formulă eșuează însă, și The Experience se reunește, însă nu pentru mult timp. Rămas singur, din nou, Hendrix înregistrează noi piese, însă fără să planifice lansarea unui nou album, datorită dificultăților întâmpinate în a găsi un grup potrivit de muzicieni pentru a înregistra și porni în turneu. Dar, la mijlocul anului 1970, Hendrix îi aduce din nou pe Mitchell și Cox, pentru a-l sprijini în turnee și pentru a începe înregistrarile unui nou dublu album, pe care Jimi ar fi intenționat să-l intituleze First Rays Of the New Rising Sun. Mai multe piese erau deja înregistrate pentru noul album, dar, din păcate, Hendrix moare pe 18 septembrie 1970, în timpul somnului provocat de beție, sufocat de propria vomă, iar albumul nu este finalizat. Jimi Hendrix a înregistrat o cantitate uriașă de material nelansat în timpul vieții sale, material ce a fost motiv al unei lungi dispute în tribunal.

  În 1995, această dispută este încheiată, iar drepturile asupra posesiunilor lui Hendrix, îi revin lui Al Hendrix, tatăl chitaristului. Împreună cu Janie, sora vitregă a lui Jimi, tatăl său au angajat pe John McDermott și pe inginerul de sunet al lui Jimi - Eddie Kramer pentru a prelucra cele 3 albumele dar și înregistrările nelansate, în vederea scoaterii pe piață a unor ediții CD. Astfel, în aprilie 1997, sunt relansate albumele lui Jimi, cu un sunet foarte mult îmbunătățit. Mai târziu, au apărut în magazinele de muzică și compilații precum First Rays Of the New Rising Sun, sau South Saturn Delta ( cu piese precum: Cry Of Love, Rainbow Bridge, War heroes, Crash Landing). Au urmat și alte materiale de arhivă: Radio One, extins mai târziu pe un dublu cd - BBC Sessions (1998), iar în 1999 este lansat întreg concertul lui Jimi Hendrix de la Woodstock, precum și alte materiale LIVE înregistrate pe vremea când Jimi concerta cu Band Of Gypsies, lansate sub numele Live At The Fillmore East.  

  Jimi Hendrix
  Date personale
  Nume la naștere	Johnny Allen Hendrix
  Născut	27 noiembrie 1942, Seattle, Washington,  Statele Unite ale Americii Seattle, Comitatul King, Washington, SUA[2]
  Decedat	18 septembrie 1970 (27 de ani) , Kensington, Londra, Regatul Unit Kensington and Chelsea, Regatul Unit
  Înmormântat	Greenwood Memorial Park[*]
  Cauza decesului	accident (barbiturate overdose[*])
  Frați și surori	Leon Hendrix[*]
  Număr de copii	0
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american Cherokee Irlandezi Americani[*]
  Religie	Lapsed Catholic[*]
  Ocupație	Muzician, cântăreț, producător de muzică, textier, chitarist
  Activitate
  Studii	Fort Campbell[*][1], Garfield High School[*]
  Gen muzical	Psychedelic rock, hard rock, blues rock
  Tipul de voce	Bariton
  Instrument(e)	Chitară, voce, bass, pian
  Ani de activitate	1963 — 1970
  Case de discuri	Vee-Jay, RSVP, Track, Barclay, Polydor, Reprise, Capitol, MCA
  Interpretare cu	The Isley Brothers, Little Richard, the Blue Flame, Curtis Knight, The Jimi Hendrix Experience, Gypsy Sun and Rainbows, Band of Gypsys
  Premii	UK Music Hall of Fame[*] Stea pe Hollywood Walk of Fame[*] Premiul Grammy pentru întreaga carieră[*

• 1975: Pamela Brown, actriță britanică de film (n. 1918)
• 1980: Katherine Anne Porter, scriitoare americană (n. 1890)
• 1981: Tașcu Gheorghiu (n. 20 septembrie 1910, Constanța - m. 17/18 septembrie 1981) a fost un traducător, poet și grafician român. A fondat împreună cu Virgil Teodorescu și Mircea Pavelescu revista de factură avangardistă Liceu în 1932. A publicat un singur text în timpul vieții, neavând la activ niciun volum.

  A tradus din autori precum Lautréamont, Guillaume Apollinaire, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Shakespeare etc.  

  Tașcu Gheorghiu
  Date personale
  Născut	20 septembrie 1910
  Decedat	18 septembrie 1981 (70 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	traducător poet ilustrator[*]
  Activitate
  Limbi	limba română

• 1992: Prințesa Margaret a Danemarcei (n. 17 septembrie 1895 - d. 18 septembrie 1992) a fost prințesă a Danemarcei și a Islandei prin naștere și prințesă de Bourbon-Parma ca soție a Prințului René de Parma. A fost mama Principesei Ana de Bourbon-Parma, soția Regelui Mihai I al României.  Tatăl ei a fost Prințul Valdemar al Danemarcei, fiul cel mic al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și al reginei Louise de Hesse-Kassel. Mama ei a fost Prințesa Marie d'Orleans.

  S-a căsătorit cu un prinț catolic, Prințul René de Bourbon-Parma, la 9 iunie 1921 la Copenhaga. René era al treilea fiu al lui Robert I, Duce de Parma. Mama lui era a doua soție a Ducelui, Prințesa Maria Antonia, fiica regelui exilat Miguel I al Portugaliei. René a fost fratele împărătesei Zita a Austriei și a lui Felix, soțul Mare Ducesă Charlotte I, Mare Ducesă de Luxemburg.

  René și Margrethe au avut patru copii;

  • Jacques de Parma (9 iunie 1922 – 5 noiembrie 1964); s-a căsătorit în 1947 cu Birgitte Alexandra Maria, contesă de Holstein-Ledreborg (1922–2009). A fost motociclist entuziast însă a murit în accident în Danemarca. Au avut trei copii.
  • Ana de Parma (18 septembrie 1923 - 1 august 2013); căsătorită cu fostul rege Mihai I al României. Au cinci copii.
  • Michel de Parma (4 martie 1926 - 7 iulie 2018)
  • André de Parma (6 martie 1928 - 28 octombrie 2011)

  În iunie 1951, Margaret călătorea în mașina condusă de soțul ei când au trecut peste un tânăr de 22 de ani numit Jaja Sorensen, care a murit la scurt timp după ce a fost dus la spital.^[1]

  Familia a fost relativ săracă. Și-au ales ca reședință Franța. În 1939 familia a fugit de naziști în Spania. De acolo au plecat în Portugalia, apoi în Statele Unite. Prințesa Margaret a murit la o zi după ce a împlinit 97 de ani, în ziua când fiica sa Ana împlinea 69 de ani. A rămas cel mai longeviv membru al familiei regale daneze.  

  Prințesa Margaret
  Date personale
  Nume la naștere	Margrethe Françoise Louise Marie Helene
  Născută	17 septembrie 1895 Palatul Bernstorff, Danemarca
  Decedată	18 septembrie 1992 (97 de ani) Copenhaga, Danemarca
  Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
  Părinți	Prințul Valdemar al Danemarcei Prințesa Maria de Orléans
  Frați și surori	Count Viggo of Rosenborg[*] Prințul Axel al Danemarcei Prince Aage, Count of Rosenborg[*] Count Erik of Rosenborg[*]
  Căsătorită cu	Prințul René de Bourbon-Parma
  Copii	Principele Jacques Ana, Principesă de Bourbon-Parma Principele Michel Principele Andre
  Cetățenie	Danemarca
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

• 2002: Mauro Ramos, fotbalist brazilian (n. 1930)
• 2005: Marta Bohn-Meyer (n. 18 august 1957^[1] – d. 18 septembrie 2005,^[1] Yukon[*], Comitatul Canadian, Oklahoma, SUA^[1]) a fost pilot și inginer american.

  Marta Bohn-Meyer s-a născut în Ammityville, New York.^[3] Marta Bohn-Meyer a ocupat funcția de inginer șef al Centrului de Cercetare a Zborului NASA Dryden. Bohn-Meyer a fost implicată într-o varietate de proiecte de cercetare la NASA - ea a fost prima femeie membră a echipajului alcătuită Lockheed SR-71, funcționând ca navigatoare în timpul studiilor de aerodinamică și propulsie care au folosit SR-71 ca testbed. De asemenea, a fost manager de proiect într-un studiu de proiectare avansată a aripilor de flux laminar folosind aeronavele General Dynamics F-16XL.^[4]

  Bohn-Meyer a fost un pilot aerobatic nelimitat și a fost de două ori membru al echipei de acrobatie nelimitată din Statele Unite. De asemenea, a îndeplinit funcția de manager de echipă în 2005.^[5] Bohn-Meyer a murit în timp ce exersa pentru Campionatele Naționale de Aerobatic din SUA din 2005, când aeronava aerobatică Giles 300 pe care o pilota s-a prăbușit în Yukon, Oklahoma, în apropierea aeroportului municipal Clarence E. Page. Cauza accidentului a fost considerată a fi eșecul catastrofal al balamalei frontale a baldachinului - ceea ce aparent a incapacitat-o ​​și a dus la accident.^[6]

  Soțul ei a fost Robert R. Meyer, Jr., manager de proiect și inginer de teste de zbor la Dryden.^[6][7]

  Bohn-Meyer a fost absolvent în 1979 de la Institutul Politehnic Rensselaer din Troy, N.Y. În acea perioadă, l-a cunoscut pe soțul ei, Bob Meyer, în timpul unui stagiu la NASA. Pe lângă faptul că a excelat în cariera sa aerospațială, Bohn-Meyer a servit ca model pentru fete tinere interesate de domeniile tehnice de carieră. Adesea putea fi găsită în sălile de clasă încurajând femeile tinere să exploreze domeniile de carieră care au fost atât de mult timp dominate de femei.  

  Marta Bohn-Meyer
  Date personale
  Născută	18 august 1957
  Decedată	18 septembrie 2005 (48 de ani) Yukon[*], Comitatul Canadian, Oklahoma, SUA[1]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	ingineră aviatoare
  Activitate
  Instituție	Armstrong Flight Research Center[1]
  Alma Mater	Rensselaer Polytechnic Institute[

• 2012: Romulus Vulpescu, poet, prozator, traducător român (n. 1933)
• 2012: Nicolae Nițescu (n. 19 noiembrie 1930, Galați, România – d. 18 septembrie 2012, București, România) a fost cântăreț român de muzică ușoară.  Născut la Galați în 19 noiembrie 1930, Nicolae Nițescu a cântat încă din liceu.^[1] A studiat canto cu nume mari în domeniu (Petre Ștefănescu-Goangă, Maria Snejina, Melnic și Finkelstein) dar nu a rămas în lumea muzicii clasice pentru că era și a rămas devotat „muzicii ușoare”.^[1] Din 1965 a ajuns la Teatrul „Ion Vasilescu” unde a rămas timp de 15 ani. Din 1981 a trecut la Ansamblul artistic „Rapsodia Română”.

  A ajuns la 60 de ani de carieră, fiind premiat de nenumărate ori. A fost primul solist român premiat la un festival internațional de muzică ușoară (Polonia, 1963).^[1] Șlagărul său „Of, inimioară!” a fost foarte apreciat de publicul prestigiosului Friedrichstadtpalast din Berlin. În 2010, când împlinise 80 de ani, a fost recompensat pentru cariera sa impresionantă pe scena Teatrului „Constantin Tănase” (unde a activat încă din anii '50).

  Nicolae Nițescu a murit pe o stradă din București, în urma unui accident vascular.  

  Nicolae Nițescu
  Date personale
  Născut	19 noiembrie 1930  Galați, România
  Decedat	18 septembrie 2012 (81 de ani)  București, România
  Cauza decesului	accident vascular cerebral
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreț
  Activitate
  Instrument(e)	voce[

• 2012: Santiago Carillo, lider comunist spaniol (n. 1915)
• 2019: Alexandru Darie, regizor român de teatru (n. 1959)

Sărbători

• Sf. Eumenie, Ep. Gortinei; Sf. Mc. Ariadna (calendar ortodox)
• Chile: Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1810)
  .