REVISTA MEA DIN 3 SEPTEMBRIE/ 2

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 3 SEPTEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

RELIGIE ORTODOXĂ 3 Septembrie

Sf Sfințit Mc Antim, episcopul Nicomidiei; Sf Cuv Teoctist; +) Sf Cuv Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara

Sfântul Sfințit Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei

Sfântul Sfințit Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei – Asia Mică – datorită vieții sale creștine autentice și pentru smerenia și iubirea aproapelui de care dădea dovadă, a primit hirotonia în treapta de preot, apoi după mutarea la Domnul a Episcopului Chiril a fost ridicat în treapta de Episcop al Nicomediei. Nicomedia a fost întemeiată în anul 264 î.Hs., de către regele Nicomedes I al Bythiniei. Poziția ei era în extremitatea estica a Mării Marmara, într-un golf ce pătrunde adânc în uscatul Anatoliei spre răsărit și oarecum paralel cu țărmurile sudice ale. Astăzi pe locul ei se află orașul turc Ismit, la 100 km de Istanbul, vechiul Constantinopol. În timpul împăratului Dioclețian 284-305, orașul Nicomedia devine reședința acestuia și pentru timpul domniei sale, capitala Imperiului Roman. Împăratul Dioclețian sub presiunea frecventelor uzurpări interne și a agresiunii continue a hoardelor barbare, inițiază o reformă constituțională originală, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului care erau grupați într-un colegiu format din: doi Auguști – Dioclețian (care avea în subordine partea orientală Imperiului Roman și avea întâietate în ce privește conducere întregului Imperiu) și Maximian (împărat asociat de Dioclețian și care avea în subordine partea occidentală a Imperiului), lor li se subordonau doi Cezari – Galeriu (în subordinea lui Dioclețian, pentru partea orientală) și Constanțiu I (în subordinea lui Maximian). Sub presiunea Cezarului Galeriu, Dioclețian declanșează în 23 februarie 303 o puternică persecuție supra creștinilor din Nicomedia, capitala sa. Primul act a fost distrugerea Bisericii Episcopale din Nicomedia, urmată de întemnițarea Episcopului Antim. Fiind nemulțumit de aceste măsuri, Galeriu provoacă prin oamenii săi, în două rânduri, incendierea Palatului imperial din Nicomedia, în absența împăratului Dioclețian, punându-le ca și Nero odinioară pe seama creștinilor. În urma acestor fapte, Dioclețian hotărăște uciderea creștinilor începând cu cei care lucrau la Palatul imperial. Lactanțiu spune: „Oficialii imperiali creștini, precum și toți oamenii de nădejde ai Palatului au preferat să fie omorâți decât să se lepede de credință”. Această persecuție a durat în Nicomedia din anul 303 până în anul 305 și a dus la moartea prin martiriu a circa 20 000 de creștini. Deși întemnițat Episcopul Antim a reușit să păstreze legătura cu mulți dintre cei care erau supuși persecuției lui Dioclețian în Nicomedia, trimițându-le scrisori de încurajare și întărire prin diaconul său Teofil. Într-un din misiunile sale, diaconul Teofil este prins și asupra sa este găsită o astfel de scrisoare trimisă de Episcopul Antim. Diaconul Teofil este martirizat, apoi Episcopul Antim este adus înaintea judecății Augustului Maximian care se afla atunci în Nicomedia. Este supus mai multor suplicii pentru a se lepăda de credința creștină și văzând că din contră el mărturisește și cu mai multă puterea credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Maximian poruncește să fie decapitat. Creștinii noaptea ridică în taină trupul Sfântului Ierarh Antim și îl îngroapă cu mare cinste.

  

Sfântul Cuvios Teoctist

Sfântul Cuvios Teoctist – s-a nevoit în pustiul Iudeii împreună cu Sfântul Eftimie cel Mare. Datorită mulțimii de ucenici care i-au urmat în pustiul Iudeii, Sfântul Eftimie cel Mare împreună cu Sfântul Teoctist au întemeiat o lavra monahală, al cărei egumen a rămas Cuviosul Teoctist, iar Sfântul Eftimie s-a retras în pustnicie. În anul 467 Sfântul Cuvios Teoctist s-a mutat la viața veșnică, la înmormântarea sa a participat și Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.

Sfântul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfântului Eftimie cel Mare (praznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia faţă de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuţi şi sfinţenie, sprijinindu-se reciproc în nevoinţe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deşert pentru a se ruga în pustietate şi se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.

După cinci ani petrecuţi împreună, Sfinţii Eftimie şi Teoctist s-au retras în deşert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peşteră mare care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinşi că aceea era voia Domnului. Petrecând izolaţi de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.

Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. EL dorea ca şi ceilalţi să se bucure de înţelepciunea şi sfinţenia lor. Astfel, într-o zi nişte păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi şi au alergat de au spus şi altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitaţi de mulţi oameni ba chiar şi de călugări care veneau din alte mănăstiri şi doreau să rămână sub ascultarea lor.

Adunându-se mulţi călugări, sfinţii au fost nevoiţi să ridice o lavră deasupra bisericii din peşteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peşteră. Înţeleptul Teoctist a primit pe toţi cei care veneau la el, spovedindu-i şi vindecându-le neputinţele sufleteşti şi trupeşti cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.

La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit şi Eftimie a fost cel care, deşi împlinise şi el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat şi l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormântarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.

Sf. Teoctist al Palestinei este altul decât Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).

·       Sf Cuv Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având ca zi de prăznuire data de 3 septembrie.

În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea. Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, s­au retras dincolo de Olt. Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi. Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.

Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinţi creştini ortodocşi, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie sfântă. De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia şi, după mai mulţi ani de ascultare smerită în obşte, dorind viaţă desăvârşită, a primit binecuvântarea stareţului său să meargă în pustnicie. Astfel, şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune, primind după o vreme tunderea în marea schimă călugărească. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar din când în când, în Duminici şi sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil duhovnicul, apoi, la Sfânta Liturghie, se împărtăşea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Hristos. Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, acest fericit, mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns pe înalte trepte de sfinţenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor şi al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani, trăiţi în sălbăticia locurilor, unde a suferit asprimea iernilor „în sărăcie şi golătate”, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în peşteră, neştiut de nimeni. Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor. El a luat trupul Sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis şi l­a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peşteră. Tot în această noapte Cuviosul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă sfântul său trup. A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, le-a dus în peştera lui, în muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”. Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul. Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat îndată. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor. Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera lui unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli. Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara, unde mulţime de binecredincioşi creştini primesc ajutor, fiind izbăviţi de patimi sufleteşti, de necazuri şi de boli, iar peştera unde s-a nevoit Cuviosul este şi astăzi loc de pelerinaj.

Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit. Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate. Şase zile se nevoia în chilia pe care şi-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult. La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”. Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfinţenia sa. După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.

Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit şi Meletie îi arată a fi preamăriţi de Duhul Sfânt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.