MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 3 SEPTEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Viața lui Petru Rareș înainte de domnie este destul de puțin cunoscută. Ion Neculce consemnează că Petru a fost în tinerețe negustor de pește în zona Galațiului, pe care îl transporta cu măji (maje), niște care mari, trase de patru sau șase boi. De aici și porecla de Petru Măjerul (Măjariul).
Petru Rareș a ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul micii boierimi, al târgoveților și al răzeșilor (țăranii liberi), dar și prin voința predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, așa cum scria cronicarul Grigore Ureche: „aflându-se bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș”.[3] Fapt este că în ianuarie 1527, „boierii și țara”, după detalierea lui Grigore Ureche, în care rolul eligibil efectiv îl aveau dregătorii din sfatul domnesc, ținând seama de dorința domnului defunct și luând în considerare dovezile care arătau că „ieste de osul lui Ștefan vodă”, l-au ales domn al Moldovei pe Petru Rareș. A urmat „ridicarea” sa ca domn, adică ungerea (miruirea) și încoronarea sa, ceremonia având loc la 20 ianuarie 1527, în cetatea de scaun a Sucevei.[4]
Pe plan intern, la începutul domniei Petru Rareș a avut o atitudine conciliantă față de boierii pribegi din motive politice, permițând revenirea unora dintre aceștia în țară. Pe plan extern, în primii ani a întreținut relații bune atât cu Regatul Poloniei, cu care a încheiat în 1527 un tratat de alianță ce prevedea sprijin reciproc în cazul unui atac turcesc, precum și o convenție comercială, cât și cu Regatul Ungariei, păstrând astfel domeniile din Transilvania pe care le deținuse și Ștefan cel Mare. De asemenea, a stabilit raporturi de prietenie și cu Țara Românească, căsătorindu-și una dintre fiice, Ana, cu voievodul Vlad Înecatul.
Între timp, în Transilvania se petreceau evenimente importante care nu puteau să-l lase indiferent pe voievodul Moldovei. După dezastrul suferit în Bătălia de la Mohács, coroana regatului Ungariei (partea ce mai rămăsese necucerită încă de Imperiul Otoman) era disputată de Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, supus turcilor, și de Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul. Petru Rareș socoti că ar fi momentul potrivit pentru a interveni în Transilvania sfâșiată de luptele dintre cei doi pretendenți la tron, pentru a-și consolida stăpânirea domeniilor moștenite de la Ștefan cel Mare (Cetatea Ciceu și Cetatea de Baltă) și chiar a extinde aceste posesiuni.[5] În vara anului 1529, el pătrunde cu oștile sale în Ardeal și asediază cetatea Bistrița (aceasta și celelalte cetăți săsești, îndeosebi Sibiul și Brașovul, trecuseră de partea lui Ferdinand). La 21 octombrie 1529 Petru Rareș obține o strălucită victorie, la Feldioara, asupra oștii lui Ferdinand de Habsburg, capturând printre altele și 50 de tunuri mari „de spijă” (fontă).[6] După aceasta, le impune brașovenilor o contribuție de război de 4.000 de florini (sumă foarte mare pentru acea epocă) și supune definitiv și cetatea Bistrița. Ioan Zápolya și-a dat seama că această campanie a lui Petru Rareș în Ardeal urmărea extinderea posesiunilor acestuia și nu sprijinul pe care credea că îl obținuse de la voievodul moldovean pentru a ocupa tronul Ungariei. În consecință, îl somează pe Rareș să părăsească Transilvania, amenințându-l cu represalii din partea aliaților săi, turcii. Petru Rareș a fost nevoit astfel să se retragă din Ardeal, dar cu o pradă de război consistentă.[7]
Nemulțumit de faptul că Polonia nu dorea să se situeze pe o poziție antiotomană și dornic de a întări poziția Moldovei în zona est-europeană, Petru Rareș a ocupat Pocuția la sfârșitul anului 1530. Problema Pocuției (ținut cu o întindere de circa 8.000 km2, situat la nord de Moldova și populat de ucraineni dar și de moldoveni) apăruse încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când voievodul Petru Mușat (1375-1391) îl împrumutase pe regele Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei cu 3.000 ruble de argint (o sumă foarte mare pentru acea perioadă, echivalând pe atunci cu 52 kg de aur sau 538 kg de argint fin), regele polon punând ca zălog cetatea Halici și întreaga Pocuție. Ținutul Pocuției a fost disputat ulterior între cele două state, deoarece suma împrumutată de coroana poloneză nu a fost niciodată returnată în întregime.[8] Deși inițial Petru Rareș a obținut câteva victorii și ocupase aproape în întregime Pocuția, în final a fost învins în Bătălia de la Obertin (22 august 1531) de către oastea poloneză condusă de hatmanul Jan Tarnowski[9], "în care tactica desăvârșită a lui Tarnowski, care își rânduise el oastea, meșteșugul tunarilor săi, biruiră pe Rareș, care-și pierdu și tunurile de la Feldioara și fugi, purtând trei răni pe trup, spre Moldova".[10]
Prin politica sa independentă, Petru Rareș își atrase însă mânia turcilor, la acea dată în plină expansiune spre centrul Europei. Trei fapte au cântărit mult în hotărârea sultanului Soliman I Magnificul (1520-1566) de a-l detrona pe voievodul moldovean: plângerile regelui Sigismund I al Poloniei referitoare la conflictul din Pocuția (plângeri însoțite și de amenințarea voalată de invadare a Moldovei, lucru pe care turcii voiau să-l evite cu orice preț), rolul jucat de Petru Rareș în prinderea și executarea în Transilvania a lui Aloisio Gritti (trimisul special al sultanului și favorit al marelui vizir Ibrahim Pașa]]) și pârile unor boieri modoveni nemulțumiți de Petru Vodă.[11] Turcii îl trimiseseră în Transilvania pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să facă ordine. Voievodul transilvănean Ștefan Mailat și nobilii țării l-au silit să se închidă în Mediaș. Petru Rareș, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru. Acesta, în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate și l-a dat pe mâna dușmanilor. Aceștia l-au ucis pe loc, iar fiilor săi, duși în Moldova, Rareș le-a pregătit aceeași soartă. Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupați în Persia, și astfel Petru putea să-și continue intrigile între Ferdinand și Zápolya. Polonezii au încercat zadarnic să-l înlocuiască în 1538 și au cerut sultanului să îl pedepsescă.[12]
În 1538 a început campania otomană împotriva lui Petru Rareș, denumită oficial în documentele turcești Gazây-i Kara Boğdan („războiul sfânt pentru Moldova”), campanie condusă de însuși sultanul Soliman I Magnificul. Odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august 1538, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creștin renegat, Sinan Celebi, cerându-i domnului să vină în fața lui și să presteze personal omagiul de credință. Deși sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru Rareș a refuzat cererea sultanului și a decis să opună rezistență. Oastea turcească (care număra circa 200.000 de oameni, printre care și 3.000 de oșteni din Țara Românească, trimiși de Radu Paisie) a înaintat în Moldova, făcând joncțiunea cu tătarii conduși de hanul Sahib Ghiray la 9 septembrie, în apropriere de Iași. Petru s-a pregătit de luptă alegându-și o poziție strategică între dealurile împădurite de la Dracșani, de lângă Botoșani. Bătălia decisivă nu a mai avut însă loc, deoarece marii boieri, temători în fața formidabilei forțe otomane, l-au trădat pe voievod. Imediat după primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, și cu logofătul Trotușanu, „lei sălbateci și lupi încruntați”, după cum îi numea Grigore Ureche în cronica sa, l-au părăsit pe domn și s-au retras cu cetele lor în tabăra de la Bădeuți din apropierea Sucevei.[13] În această situație, Petru Rareș este nevoit să fugă în Transilvania, ajungând în Cetatea Ciceului, feuda sa transilvană, la 27 septembrie 1538.[14]
Petru Rareș a trecut prin grele încercări până când a reușit să ajungă în siguranță la Ciceu. Într-un hrisov datat în 1546, din timpul celei de-a doua domnii, el spunea: „Atunci am văzut că nu voi putea să le stau împotrivă [oștilor sultanului Soliman] și, lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița sfintelor icoane și mult am plâns, la fel și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi, și am dat făgăduință... că de mă voi întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelie voi înnoi sfânta mănăstire..., iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu dând laude, făcând denie pentru mine și dându-le sărutare am zis: părinți sfinți, rugați pe Dumnezeu și mă iertați. Și m-am despărțit de dânșii și m-am dus prin locuri pustii și... biruind am luat iarăși scaunul meu și mi-am adus aminte de făgăduiala mea”.[15][16] Scăpând ca prin minune de urmăritorii săi, care încercuiseră mănăstirea, a rătăcit șase zile prin munți flămând și trudit. Ajungând în locuri neprielnice, a lăsat calul, dar a întâlnit niște pescari secui, de care s-a temut la început. Aceștia însă l-au scos în pace în Ardeal, Petru ajungând astfel în Cetatea Ciceului.[15]
La 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, unde a pus mâna pe tezaurul lui Petru, care includea, între altele, și spada lui Ștefan cel Mare. Soliman Magnificul a ocupat apoi întreaga Moldovă și l-a numit ca domn pe Ștefan Lăcustă, sporind considerabil dependența țării față de Înalta Poartă: pentru prima dată în istoria Moldovei domnul era impus printr-o decizie unilaterală a sultanului, iar condițiile păcii nu erau incluse într-un tratat, ca până atunci, ci într-un act al sultanului (berat), act care marca supunerea efectivă a Moldovei față de Imperiul Otoman.[17][18] Actul respectiv mai prevedea dublarea tributului (care ajungea la 30.000 de galbeni) și cedarea unui ținut de pe malul drept al Nistrului (Tighina, împreună cu 18 sate din jurul acesteia), unde turcii au înființat raiaua Bender (existentă până în secolul al XIX-lea, cu un rol important în menținerea controlului turcesc în această zonă).[19]O inscripție turcească, cu litere arabice, de la Tighina (Bender) amintește înfrângerea Domnitorului Moldovei, despre care se spune că "a fost călcat în picioarele cailor împărătești."(N. Iorga). Cu puțini însoțitori, domnul s-a îndreptat spre Piatra lui Crăciun, unde, potrivit tradiției înregistrate de Ion Neculce, a fost gonit de pietreni, fiind nevoit să tragă cu arcul într-un popă care-l ajunsese. Petru s-a îndreptat apoi spre Mănăstirea Bistrița, dar și de acolo a fost nevoit să se refugieze. La 18 septembrie plecă peste Carpați, intrând la 28 septembrie în Cetatea Ciceului, unde îl aștepta doamna sa, Elena-Ecaterina Brancovici, cu copiii Iliaș, Ștefan și Ruxandra.
Șederea lui Petru Rareș la Ciceu nu a fost în realitate cea a unui biet pribeag, ci a unui adevărat voievod. Petru Rareș avea dreptul de justiție și de deplasare liberă în Ardeal (surse documentare confirmă că la 25 ianuarie 1539 se afla la Turda) iar cetatea Bistrița îi plătea dare. Avea relații diplomatice cu regele Sigismund I al Poloniei (noiembrie 1538) și cu împăratul Carol Quintul, care la 7 noiembrie 1538 trimite la el pe arhiepiscopul de Lund, ba chiar și cu unii boieri partizani ai săi din Moldova. În cele din urmă el s-a convins că nu va putea redobândi domnia Moldovei cu ajutorul lui Ioan Zapolya, Ferdinand I de Habsburg sau Sigismund I, pentru că sultanul Soliman Magnificul controla cu autoritate situația din Moldova. „Ștefan Lăcustă nu reprezintă nimic. Sultanul stăpânește Moldova", se spunea la Viena în februarie 1539. La începutul anului 1540, Petru Rareș a plecat din Ciceu, după ce obținuse porunca (hochim) sultanului de liberă trecere la 25 ianuarie 1540 și a ajuns la Constantinopol spre sfârșitul lui februarie 1540.[20]
Întrucât Petru considera că numai cu sprijinul sultanului își poate recăpăta domnia, i-a scris acestuia, cerându-i iertare. La începutul anului 1540, la invitația sultanului, Petru a plecat spre Constantinopol, unde, cu mari cheltuieli, a făcut demersuri pentru reînscăunarea sa în Moldova. Acțiunile sale pentru reluarea domniei au primit un sprijin neașteptat în decembrie 1540, prin asasinarea lui Ștefan Lăcustă de către boieri și înălțarea în domnie a lui Alexandru Cornea (care își zicea fiu al lui Bogdan cel Orb), fără înștințarea sultanului.
În acest context, la 9 ianuarie 1541, după primirea steagului de învestitură din partea sultanului, Petru pornește spre Moldova. Întâmpinat de boieri la Brăila, Petru îl prinde pe Alexandru Cornea la Galați, unde acesta a fost executat. Principalii trădători din 1538, boierii Mihu, Trotușanu, Crasnăș și Cozma, au fost prinși în cetatea Romanului și ulterior au fost și ei executați (la 11 martie 1541), capetele lor fiind trimise sultanului. După experiența pierderii domniei, Petru nu mai avea încrederea de a purta războaie, mai ales că nu mai avea nici legăturile de altădată cu Muntenia, căci ginerele său Vlad al VII-lea Vintilă fusese ucis. Nu a putut să recâștige nici Bugeacul, ocupat de Soliman Magnificul și nici cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă, decât ca simple feude (în 1544), căci zidurile acestora fuseseră dărâmate de George Martinuzzi.
În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraș pe voievodul Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. În 1542 a încearcat fără succes să ocupe Bistrița. Un eșec a fost și implicarea sa cu entuziasm în planul de cruciadă al principilor creștini împotriva turcilor. L-a împrumutat pe Ioachim al II-lea de Brandenburg, capul cruciadei, cu 200.000 de florini, însă inițiativa eșuează în momentul asedierii Budei, în 1542.[18]
A doua domnie a lui Petru Rareș a fost mai liniștită decât prima, fără evenimente militare semnificative, voievodul fiind nevoit să respecte puterea otomană, aflată în acea perioadă la apogeul său. În acest timp a ctitorit mănăstirile Probota (unde se află și în prezent mormântul său) și Rașca, a refăcut mănăstirile Moldovița și Bistrița și a făcut importante donații mănăstirilor de la Muntele Athos. Voievodul, cu totul schimbat după încercările prin care trecuse în perioada 1538-1540, și dovedind multă abilitate diplomatică, a căutat să nu mai fie confruntat cu doi inamici în același timp, inaugurând o nouă politică externă: a păstrat pe față relații prietenești cu sultanul, protectorul și suzeranul său, în timp ce în secret căuta să sprijine orice acțiune antiotomană ce părea să aibă sorți de izbândă (cum a fost cea a principilor germani, sub conducerea markgrafului Ioachim al II-lea de Brandenburg, pentru eliberarea Budei, din toamna anului 1542. 
Petru Rareș a murit la 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopții (după cum relatează cronicarii).
Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin.
Caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche i se potrivește în mare măsură:
„Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara.”—Grigore Ureche, Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara.
Petru Rareș a fost căsătorit cu Maria, fiica boierului Cernat, iar după moartea acesteia (1529) s-a recăsătorit cu Elena Brancovici, descendentă a despoților sârbi. A avut 12 copii, printre care Ana, căsătorită cu Vlad Înecatul (Domn al Țării Românești între 1530-1532), Maria, căsătorită cu logofătul Ioan Movilă (mama viitorilor domni Ieremia și Simion Movilă), Chiajna, căsătorită cu Mircea Ciobanul (Domn al Țării Românești între 1545 - 1554), Iliaș (care l-a urmat pe tronul Moldovei între 1546-1551), Ștefan (domn al Moldovei, mai 1551 - septembrie 1552), Iancu Sasul, Constantin și Ruxandra, căsătorită cu Alexandru Lăpușneanu (domn al Moldovei de două ori, 1552-1561 și 1564-1568). 
Continuând tradiția tatălui său, Ștefan cel Mare, Petru Rareș a fost un important ctitor de mănăstiri și biserici. Ajutat și de soția sa, Elena Doamna, a ridicat mai multe biserici și mănăstiri, cele mai importante dintre acestea fiind Mănăstirea Probota (1530, unde se află și mormântul său), Mănăstirea Rașca, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău și Biserica Sfântul Dumitru din Suceava. De asemenea, a refăcut Mănăstirea Moldovița (1537), Mănăstirea Bistrița, Mănăstirea Humor (1535) și Mănăstirea Caracalu de la Muntele Athos[24].
În timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș au început să fie realizate fresce exterioare la unele biserici moldovenești, renumite în prezent în întreaga lume. O importantă contribuție la apariția acestora a avut-o Grigorie Roșca, mitropolit al Moldovei și văr al lui Petru, un adevărat consilier spiritual al voievodului. Voievodul moldovean a fost adesea evocat de-a lungul vremii în literatură și arte plastice. Astfel, el este eroul principal al dramei Luceafărul, de Barbu Ștefănescu Delavrancea. O statuie a sa, operă a sculptorului Ion Dămăceanu (cod LMI IS-III-m-B-04288), este parte integrantă a Grupului Statuar al Voievozilor din Iași. La intrarea în Parcul „Profesor Ioan Nemeș” din Suceava se găsește un bust al lui Petru Rareș, operă a sculptorului Gheorghe Covalschi. Tot un bust al lui se află și în incinta Mănăstirii Moldovița, ctitorie a sa.
De asemenea, o serie de instituții de învățământ poartă numele voievodului, printre care Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava, Colegiul Național „Petru Rareș” Piatra Neamț și Școala Militară de Subofițeri de Jandarmi „Petru Rareș” din Fălticeni.
| Petru Rareș | |
| Domn al Moldovei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1483 Hârlău, România  |
| Decedat | 3 septembrie 1546 Suceava |
| Înmormântat | Mănăstirea Probota |
| Părinți | Ștefan cel Mare Maria Rareș |
| Frați și surori | Elena |
| Căsătorit cu | Doamna Elena |
| Copii | Iliaș al II-lea Rareș Ștefan al VI-lea Rareș Iancu Sasul Doamna Chiajna Ruxandra Lăpușneanu |
| Cetățenie |  Moldova |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Dinastia Mușatinilor.jpg) Sigiliul lui Petru Rareș (1533)  Bustul lui Petru Rareș amplasat în incinta Mănăstirii Moldovița |
La vârsta de 18 ani ocupă postul de mare interpret al Porții. Zece ani mai târziu, la nici 30 de ani este numit domn al Moldovei. Era un om învățat, știa mai multe limbi străine, studiase filosofia și teologia, iar in țara Românească a învățat și românește.
În prima domnie a debutat prin asuprirea boierilor și protejarea țăranilor. Dușmanii lui au folosit nemulțumirile boierilor și pârile regelui Suediei, Carol al XII-lea, și au obținut înlocuirea lui cu Dimitrie Cantemir în 1710, pentru ca sa fie reîntronat în 1711, după ce Dimitrie Cantemir a fugit în Rusia. În timpul acestei domnii a obținut expulzarea oștilor suedeze și poloneze, care deveniseră o adevărată pacoste pentru Moldova.
În 1716, după uciderea lui Ștefan Cantacuzino, a fost trecut pe tronul din București, unde, datorită înrăutățirii relațiilor dintre turci și nemți, turcii aveau mare nevoie de el acolo. Izbucnind în curând războiul turco - austriac (1716 - 1718), Nicolae a ucis câțiva boieri care erau partizani ai nemților și l-a exilat în Turcia pe mitroplolitul Antim Ivireanu, care a și fost omorât acolo. Deoarece Nicolae a fost prins și dus la Sibiu, în locul său, turcii îl numesc pe Ioan Mavrocordat. După Pacea de la Passarowitz din 1718, și moartea lui Ioan Mavrocordat, Nicolae primește tronul din nou, bucurându-se pe lângă încrederea turcilor, de o domnie lungă și liniștită. Deși favoriza elementul grecesc, pe care se putea sprijini mai mult, printr-o bună administrare a țării, prin obținerea scăderii tributului față de turci, prin purtarea prietenoasă față de boieri, prin scăderea anumitor dări, a câștigat încrederea și mulțumirea țării. A construit lângă București Mănăstirea Văcărești, a obligat episcopia din Bacău să aibă o școală grecească și slavonească în schimbul veniturilor acordate. Nicolae Mavrocordat a încercat fără succes revenirea la un sistem de plată a birului prin plata în sferturi ca să nu mai îmble orânduiali prin țară.[3]
Nicolae Mavrocordat a murit de ciumă la 14 septembrie 1730 în București și e înmormântat la Mănăstirea Văcărești. Fiind un eminent literat, a scris lucrările: Sfaturi (manuscris), Despre datorii (tipărită la Londra), Cuvânt împotriva nicotinei (Iași, 1786), Precuvântări la actele patriarhalicești (manuscris). A fost căsătorit de trei ori:
- Casandra Cantacuzino (1682-1713) cu care nu a avut copii;
- Pulcheria Tzouki (?-1716) cu care a avut împreună șase copii:
- Ioan N. Mavrocordat (1712-1747), domn în Moldova (1743-1747);
- Scarlat Mavrocordat (1701-?);
- Constantin Mavrocordat (1711-1769), domn al țărilor române, căsătorit cu Smaranda Cantacuzino și cu Ecaterina Rosetti;
- Ioannis Mavrocordat (1712-1757), principe fanar, domn în Moldova, căsătorit cu Maria Mavrocordat (n. Guliano) și cu Sultana Mavrocordat (n. Manos);
- Ruxandra Alevra;
- Maria Scarlatos;
- Smaranda Stavropoleos cu care a avut trei copii.
- Alexandru Mavrocordat (1720-1790);
- Sultana Moruzi (1721-?);
- Casandra Soutzos;
| Nicolae Mavrocordat | |
 Nicolae Mavrocordat | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Constantinopol, Imperiul Otoman |
| Decedat | (60 de ani) București, Țara Românească[1] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (pestă) |
| Părinți | Alexandru Mavrocordat Exaporitul |
| Frați și surori | Ioan Mavrocordat |
| Copii | Constantin Mavrocordat Ioan N. Mavrocordat |
| Cetățenie |  Imperiul Otoman Moldova Țara Românească |
| Etnie | greci otomani[*] |
| Ocupație | conducător[*] Dragoman of the Porte[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| domnitor al Moldovei | |
| Domnie | 1709 – 1710 |
| Domnie | 1711 – 1715 |
| domnitor al Țării Românești | |
| Domnie | 1715 – 1716 |
| Domnie | 1719 – 1730 |
.jpg)
* 1747: Christine Louise de Oettingen-Oettingen (20 martie 1671 – 3 septembrie1747) a fost Ducesă de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost bunica maternă a împărătesei Maria Tereza a Austriei, reginei Elisabeth Christine a Prusiei, reginei Juliane Marie a Danemarcei și Norvegiei și a Țarului Petru al II-lea al Rusiei și străbunica reginei Maria Antoaneta a Franței, Țarului Ivan al VI-lea al Rusiei și a Ducelui Francisc de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Christine Louise a fost a treia fiică a lui Albert Ernest I, Prinț de Öttingen și a Ducesei Christine Friederike de Württemberg (fiica lui Eberhard al III-lea, Duce de Württemberg).
- Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel (1691–1750), căsătorită cu împăratul Carol al VI-lea
- Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg (1694–1715), căsătorită cu Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei, fiul țarului Petru cel Mare
- Antoinette Amalie de Brunswick-Wolfenbüttel (14 aprilie 1696 – 6 martie 1762), căsătorită cu Ducele Ferdinand Albert II de Brunswick-Lüneburg
| Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen | |
 Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen |
| Căsătorit(ă) | Ludwig Rudolf, Duce de Brunswick-Lüneburg |
|---|---|
| Urmași | |
| Familie nobilă | Casa de Oettingen-Oettingen |
| Tată | Albert Ernest I, Prinț de Oettingen-Oettingen |
| Mamă | Ducesa Christine Friederike de Württemberg |
| Constantin | |
| Prinț de Hohenzollern-Hechingen | |
 |
| Părinți | Friedrich Hermann Otto, Prince of Hohenzollern-Hechingen[*] Princess Pauline, Duchess of Sagan[*] |
|---|---|
| Căsătorit cu | Eugénie de Beauharnais Baroneasa Amalie Schenk von Geyern |
* 1881: Clementina de Austria[1] (germană Maria Clementina Franziska Josepha[1] 1 martie 1798 – 3 septembrie 1881) a fost arhiducesă de Austria și Prințesă de Salerno după căsătoria cu Prințul Leopold de Bourbon-Două Sicilii, Prinț de Salerno.
| Clementina | |
| Prințesă de Salerno | |
 |
| Adelaide de Lippe-Biesterfeld | |
| Prințesă de Saxa-Meiningen | |
 |
| Părinți | Ernest al II-lea, Conte de Lippe-Biesterfeld Karoline of Wartensleben[*] |
|---|---|
| Frați și surori | Leopold al IV-lea, Prinț de Lippe Prince Bernhard of Lippe-Biesterfeld[*] |
| Căsătorită cu | Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen |
| Copii | Feodora, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Adelaide, Prințesă Adalbert de Prusia Georg, Prinț de Saxa-Meiningen Prințul Ernst Leopold Prințesa Luise Marie Bernhard, Prinț de Saxa-Meiningen |
Vuia dovedește de când urma cursurile primare, și apoi secundare, o atracție irezistibilă și o predilecție pentru mecanica aplicată și de fizică.[1] La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic, iar micul Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmărește atent detaliile lor și încearcă să construiască altele mai perfecționate. Ajuns la liceu, Vuia își însușește noțiuni de fizică și mecanică și nu se mai mulțumește să construiască zmeie, ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forțele care acționează la lansarea și menținerea lui în aer, condițiile de echilibru, etc. Voia să înțeleagă zborul și, mai ales, voia să mânuiască zmeie, să le facă a se mișca în văzduh după propriul gând.[3] A absolvit Liceul Romano-Catolic din Lugoj cu calificativul „eminent”.[4]
După bacalaureat, în 1892, Vuia s-a înscris la Politehnica din Budapesta. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept și va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-și putea asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenția lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspirații și aptitudini. Tânărul reușește însă și în domeniul științelor juridice. La 6 mai 1901 Traian Vuia își ia doctoratul în Științe Juridice cu teza: „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.
După terminarea facultății Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman și începe să-și construiască primul aparat de zbor, pe care-l numește aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu reușește să-și ducă la capăt proiectul și decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul, mai ales a pasionaților de aerostate însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Vuia merge la Victor Tatin,[5] un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă și să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipsește un motor adecvat și este instabil. Vuia însă continuă să-și promoveze proiectul și-l trimite Academiei de Științe de la Paris pe 16 februarie, 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât și procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivația că ar fi prea utopic, cu mențiunea că:
- Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis.
În ciuda acestor obstacole, Vuia nu renunță la proiect și se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 și publicat pe 16 octombrie 1903. Invenția brevetată se numește aeroplan automobil.
La 4 august 1919 a fost inițiat, în loja masonică pariziană „Ernest Renan”, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod și cu ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris. 
În ziua de 1 iulie 1902, el sosea la Paris, aducând în bagajele sale proiectul unui original „aeroplan-automobil”, conceput în perioada studenției, și macheta aferentă, realizată pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. În iarna lui 1902/1903, Vuia începe construcția aparatului, perfecționând până în minime detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Se lovește din nou de probleme de natură financiară, dar reușește să le depășească, ajutat și de mentorul său Coriolan Brediceanu. În toamna lui 1904 începe să-și construiască și un motor, tot invenție personală. În 1904 obține un brevet pentru această invenție în Marea Britanie. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aparatul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, și este numit Vuia I, poreclit Liliacul, din cauza formei sale. Avea prevăzută o greutate totală de 250 kg, o suprafață de susținere de 14 m² și un motor de 20 CP. Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta experiență în manevrarea lui.
Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o accelerație pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru, pe o distanță de 12 m, după care paletele elicei s-au oprit, iar avionul a aterizat.
Multe ziare din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare. De atunci a fost scoasă în evidență și propagată ideea că Vuia a reușit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafață plată, folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuși, au fost și mai există multe contradicții și dezbateri asupra definiției de primul aeroplan.
În continuare va mai breveta și construi diferite invenții, spre exemplu un generator de abur în 1925, sau două elicoptere între 1918 și 1922. La 3 septembrie 1950 se stinge din viață la București.
A fost ales membru de onoare al Academiei Române, pe 27 mai 1946.
Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.
In memoriam
- Aeroportul internațional din Timișoara poartă numele Traian Vuia.
- În fața Aeroportului Internațional Traian Vuia din Timișoara este amplasată macheta aeroplanului Vuia 1, la scara 1:1, realizată de către Fundația Academică Culturală Timișoara.[6]
- În ziua de 14 septembrie 2013, la Montesson, autoritățile franceze locale au dezvelit o placă în memoria lui Traian Vuia.
- Nikolaus, Mare Duce Ereditar (10 august 1897 - 3 aprilie 1970); s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Waldeck și Pyrmont
- Ducesa Alexandrine (25 martie 1900 - 26 martie 1900)
- Ingeborg Alix, Prințesă Stephan de Schaumburg-Lippe (1901 - 1996); s-a căsătorit cu Prințul Stephan Alexander Victor de Schaumburg-Lippe
- Ducesa Altburg Marie Mathilde Olga (1903 - 2001); s-a căsătorit cu Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont.
| Elizabeth Alexandrine of Mecklenburg-Schwerin | |
 Duchess Elizabeth Alexandrine of Mecklenburg-Schwerin, c. 1907. |
· 1971: Alexandru Borza (n. 21 mai 1887, Alba Iulia - d. 3 septembrie 1971, Cluj) a fost botanist, întemeietorul Grǎdinii Botanice din Cluj si al geobotanicii din România, membru (post-mortem) al Academiei Române precum și preot român unit (greco-catolic), protopop onorar al Clujului.- Alexandru Borza - Flora și vegetația Văii Sebeșului (Editura Academiei, București, 1959);
- Alexandru Borza, Nicolae Boscaiu - Introducere în studiul covorului vegetal (Editura Academiei, București, 1965);
- Alexandru Borza - Dicționar etnobotanic (Editura Academiei, București, 1968);
- Alexandru Borza - Amintirile turistice ale unui naturalist călător pe trei continente (Editura Sport-Turism, București, 1987).
La Cluj a desfășurat, timp de aproape trei decenii, o activitate prodigioasă, întemeind publicații științifice, ctitorind (în 1923) și conducând Institutul Botanic, a fondat în anul 1920 Grădina Botanică din Cluj (care îi poartă numele începând din anul 1991) și Muzeul Botanic.
Tot la inițiativa sa a fost înființat Parcul Național Retezat, primul parc național românesc, avându-l alături pe Emil Racoviță
Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.
Un Dicționar etnobotanic publicat de el cuprinde nu mai puțin de 11.000 de nume românești de plante, față de cele 5.000 înregistrate anterior de botanistul Zaharia Panțu. A avut contribuții importante în determinarea unor specii de plante din România, fiind autorul unui mare inventar floristic, întocmit în perioada 1947-1949.
Alexandru Borza a organizat primul Congres al Naturaliștilor din România (1931) și a fost președinte al Comisiei Monumentelor Naturii (1938). De asemenea, a inițiat o lege pentru ocrotirea naturii, votată în 1930 de către Parlamentul României.
A fost membru al unui mare număr de societăți științifice române și străine.
A fost membru fondator al Academiei de Științe din România.[1]
În 1958, a fost invitat de Academia de Științe a R. P. Chineze, unde a fost omagiat ca „cel mai vechi cercetător european în viață al florei chineze” (oamenii de știință chinezi cunoșteau lucrarea sa din 1914). Alexandru Borza s-a aflat în rândul cărturarilor ardeleni care la 1 decembrie 1918 au participat la Alba Iulia la votarea unirii Transilvaniei cu România.
A fost în perioada interbelică președintele Asociației Generale a Românilor Uniți (AGRU) din Eparhia de Cluj-Gherla. Episcopul Iuliu Hossu a reușit să-i încredințeze spre păstrare singurul album cu fotografiile realizate de Samoilă Mârza la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Acest album a fost redat Episcopiei de Cluj-Gherla în anul 1990, de către Viorica Lascu, fiica profesorului Borza.[2]
Om de mare cultură, s-a ocupat de asemenea de arheologie și istorie, studiindu-le cu pasiune. Patrimoniul cultural românesc îi datorează, între altele, identificarea unor manuscrise de mare importanță ale lui Gheorghe Șincai, reprezentant de seamă al Școlii Ardelene. În 1954 a fost ales președinte de onoare al Congresului Internațional de Botanică de la Paris. Savant de renume european, în 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
| Alexandru Borza | |||
 Alexandru Borza | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 21 mai 1887 Alba Iulia, Comitatul Alba de Jos .svg){kind=small} Regatul Ungariei, Austro-Ungaria | ||
| Decedat | 3 septembrie 1971, (84 de ani) Cluj, Județul Cluj .svg){kind=small} Republica Socialistă România | ||
| Părinți | Ignat Borza, Valeria Borza (născută Rațiu) | ||
| Căsătorit cu | Veturia Borza (născută Negruțiu) | ||
| Naționalitate |  română | ||
| Cetățenie | România | ||
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma | ||
| Ocupație | profesor universitar, botanist, preot greco-catolic, protopop onorar al Clujului | ||
| Activitate | |||
| Educație | Seminarul Central Teologic din Budapesta (1904-1908), Facultatea de Științe Naturale si Geografie, Universitatea din Budapesta (1908-1911), doctor "summa cum laude" în Botanică, Universitatea din Budapesta (1913). Studii postdoctorale la Breslau (1913-1914) cu Ferdinand Pax. | ||
| Alma mater | Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta | ||
| Organizație | Universitatea Babeș-Bolyai | ||
| Reprezentant | 1. A fondat Grădina Botanică din Cluj 2. Membru fondator al Academiei de Științe din România 3. Președinte de onoare al Congresului Internațional de Botanică de la Paris | ||
| Lucrări remarcabile | „Flora și vegetația Văii Sebeșului”, „Dicționar etnobotanic” | ||
| Cunoscut pentru | Este considerat a fi întemietorul geobotanicii în România | ||
| Partid politic | Partidul Național-Tărănesc | ||
 Membru fondator al Academiei de Științe din România | |||
| |||
Filmografie
- Maiorul Mura (1928)
- Povara (1928)
- Ciuleandra(1930)
- O scrisoare pierdută (1953)
Elvira Godeanu 
Date personale Născută 13 mai 1904
BucureștiDecedată 3 septembrie 1991, (87 de ani)
BucureștiCetățenie 
România Ocupație actriță Activitate Roluri importante Zoe Trahanache în O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale
La vârsta de 6 ani a emigrat împreună cu familia în SUA. După ce a încercat câteva meserii în industria filmului, a devenit regizor.
Filmografie:
- The Strong Man(d) (1926)
- For the Love of Mike(d) (1927)
- Long Pants(d) (1927)
- The Power of the Press(d) (1928)
- Say It with Sables(d) (1928)
- So This Is Love(d) (1928)
- Submarine (1928)
- The Way of the Strong(d) (1928)
- That Certain Thing(d) (1928)
- The Matinee Idol(d) (1928)
- Zbor (1929)
- The Donovan Affair(d) (1929)
- The Younger Generation(d) (1929)
- Rain or Shine(d) (1930)
- Ladies of Leisure(d) (1930)
- Dirigible(d) (1931)
- The Miracle Woman(d) (1931)
- Platinum Blonde(d) (1931)
- Forbidden (1932)
- American Madness(d) (1932)
- The Bitter Tea of General Yen(d) (1932)
- Lady for a Day(d) (1933)
- S-a întâmplat într-o noapte (It Happened One Night) (1934)
- Broadway Bill(d) (1934)
- Mr. Deeds Goes to Town(d) (1936)
- Orizont pierdut (1937)
- You Can't Take It with You(d) (1938)
- Domnul Smith merge la Washington (Mr. Smith Goes to Washington) (1939)
- Vi-l prezint pe John Doe (Meet John Doe) (1941)
- Arsenic and Old Lace (1944)
- The Battle of China(d) (1944)
- O viață minunată (It's a Wonderful Life) (1946)
- Discurs privind Starea Uniunii (1948)
- Riding High(d) (1950)
- Here Comes the Groom(d) (1951)
- A Hole in the Head(d) (1959)
- Pocketful of Miracles(d) (1961)
| Frank Capra | |
 |
| Michael Clarke Duncan | |
 Duncan în 2009 |
* 2018: Dan Bălășescu (n. 1944, d. 3 septembrie 2018, în Trois-Rivières, Canada)[1] a fost un fost antrenor român de handbal, antrenor secund al echipei naționale a României care a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial din 1973, desfășurat între 8-15 decembrie, în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.[2] Alături de antrenorul principal Constantin Popescu, el a condus echipa României până în finală, care s-a desfășurat în Sala Pionir din Belgrad, în fața a circa 8.000 de spectatori,[3] dar România a fost învinsă de selecționata țării gazdă cu scorul de 16-11. Tot de numele lui și al lui Popescu se leagă și cea mai bună performanță până în prezent a echipei feminine la Jocurile Olimpice de vară, locul 4 la Olimpiada din 1976. În competițiile interne, Dan Bălășescu a antrenat echipa de junioare a Școlii Sportive pentru Elevi nr. 2 din București, cu care s-a clasat pe primele trei locuri din campionat în perioada 1968-1975. În sezonul 1969/70, Dan Bălășescu a câștigat campionatul de junioare al României cu ȘSE 2 București.[5]
La Campionatul Mondial din 1975, desfășurat între 3-13 decembrie, în URSS, echipa României, antrenată de Constantin Popescu și Dan Bălășescu, ocupă locul al patrulea.[6]
În urma unor analize din Colegiul Antrenorilor și Biroul Federal al FRH s-a hotărât că acest loc al patrulea este unul bun și s-a decis în unanimitate ca naționala României să fie condusă în continuare de Constantin Popescu și Dan Bălășescu, obiectivul fiind obținerea unei medalii la Jocurile Olimpice de vară din 1976.[6] Au urmat mai multe jocuri de pregătire pentru Olimpiadă. Apoi, în luna iulie 1976, echipa României s-a deplasat în Canada, la turneul olimpic, unde s-a calificat până în finala mică, dar a fost învinsă de Ungaria în lupta pentru medalia de bronz. România s-a clasat pe locul al patrulea în clasamentul general.
Antrenorul secund Dan Bălășescu nu s-a mai întors în țară cu restul delegației și a cerut azil politic în Canada.
- San Marino: Ziua națională. Aniversarea fondării statului (301). Republica San Marino (în italiană Serenissima Repubblica di San Marino) este unul din cele mai mici state independente din Europa și din lume, o enclavă situată în centrul Italiei. San Marino este o republică, cu un fond de 60 de membri, cu Marele Consiliu General și cu 2 șefi ai statului: Capitani Reggenti care sunt în funcție timp de câte 6 luni. Se află pe peninsula Italiei, în apropierea țărmului Adriatic. Are suprafată de 60 km2 și 30.000 de locuitori.
- Qatar: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței. (1971). Qatar (Catar), cu denumirea oficială Statul Qatar, este un emirat arab în sud-vestul Asiei, ocupând teritoriul Peninsulei Qatar, aflată pe coasta de nord a Peninsulei Arabe. Are graniţă terestră doar cu Arabia Saudită la sud, în rest teritoriul fiind înconjurat de apele Golfului Persic. Este o ţară bogată în gaze naturale şi petrol; conform CIA World Factbook este a doua ţară din lume ca PIB pe cap de locuitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu