REVISTA MEA DIN 11 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 11. OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         1303: A murit Papa Bonifaciu al VIII-lea; (n. c. 1235). A fost papa Romei între anii 1294-1303. Prin bula “In supremae praeminentia dignitatis”, Papa Bonifaciu al VIII-lea, a pus bazele Universităţii Sapienza din Roma, la 20 aprilie 1303. Universitatea Sapienza din Roma, este cea mai mare şi cea mai veche universitate de stat din capitala Italiei. A ramas in istorie si pentru faptul cǎ a distrus localitatea Palestrina în luptele sale pentru putere, masacrându-i populația (6000 de suflete). Se culca cu femei căsătorite și era renumit în toată Roma pentru actele sale de pedofilie; ba mai mult, a declarat că sexul cu băieței nu este un păcat.

·         1347: Ludovic IV de Bavaria (cunoscut și ca Ludwig Bavarezul) de Wittelsbach (n. 1 aprilie 1282 - d. 11 octombrie 1347) a fost duce de Bavaria între 1294 și 1301 împreună cu fratele său Rudolf I, de asemenea conte palatin până în 1329. Din 1314 a fost Rege al Romanilor (Rex Romanorum) iar în 1328 este încoronat Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ludovic a murit în 11 octombrie 1347 când a suferit un accident vascular cerebral în timpul unei vânători de urși la Puch lângă Fürstenfeldbruck. A fost înmormântat în Frauenkirche din München.

A dus o luptă îndelungată cu Frederic Habsburg, inițial pentru tutelajul ducilor de Bavaria iar la moartea lui Henric VII pentru coroana regală germană, fiecare dintre cei doi fiind susținuți de tabere opuse. În 1322 la Bătălia de la Mühldorf Frederic este învins și luat prizonier. În 1325, la presiunea papalității și a unei părți din susținători, Ludovic hotărăște să îl reabiliteze pe Frederic, și să stabilească un mod de a conduce împreună Imperiul. Astfel Frederic ar deveni Rege al Germaniei iar Ludovic, împărat. Frederic renunță însă în 1326 la moartea fratelui său când se retrage în Austria pentru a o conduce până la moartea sa în 1330.

în 1327 Ludovic este încoronat Rege al Italiei la Milan iar în 1328 acesta ocupă Roma și este încoronat Împărat de către decanul de vârstă al nobilimii romane. Fiind în conflict cu Papa Ioan al XXII-lea, un aliat al Regelui Franței, Ludovic îl instalează pe Nicolae al V-lea ca Antipapă, acesta fiind detronat la părăsirea Romei de către Ludovic. Datorită conflictului cu Papalitatea, în 1338 principii electori hotărăsc să acorde în viitor titlul imperial automat la alegerea regelui Germaniei, fără a mai aștepta acordul Papalității.

Ludovic a fost protector al Cavalerilor Teutoni care au înființat Statul monastic al Cavalerilor Teutoni pe malul Balticii. În interiorul Imperiului s-a concentrat pe dezvoltarea orașelor, numele lui fiind asociat cu numeroase privilegii. Politica sa dinastică a favorizat casa sa regală și pe cea de Habsburg, ceea ce a dus la declanșarea unui conflict cu Casa de Luxemburg. Un conflict de lungă durată a fost evitat de moartea neașteptată a lui Ludovic în 1347.

Ludovic al IV-lea

Părinți Louis II, Duke of Bavaria[*] Matilda of Habsburg[*]  Frați și surori Rudolf I[*] Agnes of Bavaria, Margravine of Brandenburg-Stendal[*] Mathilda of Bavaria[*]  Căsătorit cu Beatrix de Świdnica Margareta a II-a, Contesă de Olanda Copii Matilda de Meissen Ludovic al V-lea, Duce de Bavaria Ștefan al II-lea, Duce de Bavaria Ludovic al VI-lea, Duce de Bavaria William I, Duce de Bavaria Albert I, Duce de Bavaria Beatrice, regină a Suediei Otto al V-lea, Duce de Bavaria

·         1424: A murit Ian Žižka, unul dintre conducatorii rascoalei husitilor ; (n. 1360). Războaiele husite au precedat Reforma protestanta şi, deşi au avut in principal obiective religioase, au fost de asemenea motivate de problemele sociale şi de consolidarea conştiinţei naţionale cehe. Biserica Catolică a considerat că învăţăturile lui Ian Hus erau “eretice” si l-au excomunicat în anul 1411, fiind condamnat de către Consiliul de Constanţa , şi ars pe rug în 1415. Razboiul a inceput in iulie 1419, atunci când husiţii i-au aruncat pe consilierii locali de la ferestrele Primăriei din Praga . Acest lucru a condus la conflictul armat în care Žižka a avut un rol major, fiind unul dintre putinii comandanti din istorie care nu a fost infrant niciodata.
* 1531: Huldrych (sau Ulrich/Ulricht^[3]) Zwingli (n. 1 ianuarie 1484,^[1][2] Wildhaus, Obertoggenburg District[*], Elveția – d. 11 octombrie 1531,^[2] Kappel am Albis, Elveția) a fost conducătorul Reformei Protestante în Elveția și întemeietor al Bisericilor Reformate (de confesiune helvetică). Independent de Luther, care era doctor biblicus, Zwingli a ajuns la concluzii similare, prin studierea Scripturilor din punctul de vedere al unui cărturar umanist.

Zwingli s-a născut la Wildhaus, cantonul St. Gall, Elveția, într-o familie proeminentă din clasa mijlocie, ca al șaptelea din opt fii. Tatăl său, Ulrich, era magistratul-șef în oraș, iar unchiul său Bartolomeu vicarul.

Reforma lui Zwingli a fost susținută de magistrații și populația orașului Zürich, conducând la schimbări semnificative în viața civilă și politică a Zürichului. În particular, această mișcare e cunoscută pentru persecutarea anabaptiștilor și a altor creștini adepți ai non-rezistenței. Reforma s-a răspândit de la Zürich în cinci alte cantoane ale Elveției, în timp ce alte cinci au rămas la catolicism.

Zwingli a fost ucis la Kappel pe Albis, într-o bătălie împotriva cantoanelor catolice.

Huldrych Zwingli

Huldrych Zwingli Căsătorit cu Anna Reinhart[*]  Copii Regula Gwalther-Zwingli[*] Wilhelm Zwingli[*] Huldrich Zwingli[*] Anna Zwingli[*]

* 1648: Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász (în maghiară I. Rákóczi György, în germană Georg I. Rákóczi, cunoscut și ca Gheorghe Rákóczi cel Bătrân (n. 1593, la Szerencs – d. 1648) a fost principe al Transilvaniei între anii 1630-1648.

În timpul domniei sale, la fel ca în timpul domniei principilor Gabriel Bethlen sau Gheorghe Rákóczi al II-lea, Principatul Transilvaniei aflat sub suzeranitate otomană a cunoscut o epocă de înflorire economică și de afirmare politică și culturală, întărindu-se puterea centrală. A promovat o politica absolutistă care a fost dublată de tendința de răspândire a Calvinismului. Conform ideilor Calvinismului a sprijinit folosirea limbii materne în liturghie și în învățământ, nu numai în cazul comunității maghiare, dar și în cazul românilor și sașilor. La îndemnul lui și pe cheltuielile Principatului s-a tipărit în tipografia domnească de la Alba Iulia prima traducere completă a Noului Testament în limba română, Noul Testament de la Bălgrad, cunoscut și sub denumirea de Biblia Rakocziana. De numele lui se leagă înființarea în 1669 a sistemului educațional elementar în limba română, bazat pe școli primare („népiskola”), după ce soția lui, Zsuzsanna Lorántffy a înființat prima școală românească (medie) la Făgăraș (în 1657).

A fost descendent al Familiei Rákóczi, tatăl lui fiind Sigismund Rákóczi, care a trăit între 1544 și 1608,mama lui (a doua soție a principelui Sigismund) a fost Anna Gerendi. Tatăl lui l-a trimis încă în copilărie (la 12 ani) la curtea domnească al principelui István Bocskai, la Kosice unde s-a împrietenit cu Gabriel Báthory și cu Gabriel Bethlen, care au copilărit și ei în curtea principelui (ulterior toți trei au devenit, pe rând, principi ai Transilvaniei). În 1615 a fost numit prim-span al Comitatului Borsod, apoi căpitanul cetății Ónod. La 18 aprilie 1616 s-a căsătorit cu Zsuzsanna Lorántffy primind ca zestre și Sárospatak,devenit prin el și urmașii săi un centru educațional și religios important al calvinismului maghiar. În 1619 s-a alăturat, între primii, principelui Gabriel Bethlen în campania împotriva trupelor habsburgice, conduse de Ferdinand al II-lea și a participat și la asediul Vienei, care a eșuat din cauza învingerii lui de cazacii lui Gheorghe Homonnai Drugeth. Ca urmare, Gabriel Bethlen s-a întors în Transilvania și l-a retras rangul de căpitan, dar în același timp, ca răsplată, l-a primit în consiliul sfătuitor al principatului. Ca cel mai fidel adept al principelui Bethlen, în 1625 Gheorghe Rákóczi a primit sarcina de onoare ca să-i ceară mâna Ecaterinei de Brandenburg în numele principelui și să o aducă în Transilvania.

După moartea lui Bethlen, Transilvania a fost condusă inițial de jure de văduva lui, Ecaterina de Brandenburg (însă de facto de guvernatorul Ștefan Bethlen). La inițiativa guvernatorului, Dieta a demis-o forțat pe Ecaterina și l-a ales principe chiar pe Ștefan Bethlen, care i-a oferit deja tronul lui Gheorghe Rákóczi, dacă acesta avea să-l ajute în schimbarea carismatice principese, incompetentă, însă, în politică, solicitare trimisă și la Poarta Otomană. Întrucât Sultanul nu era interesat de persoana principelui și nedorind să decidă în locul Dietei, a trimis în Transilvania două diplome de numire, ambele legale și valabile, prin care i-a numit principe al Transilvaniei de fapt pe fiecare dintre cei doi canditați: Ștefan Bethlen și Gheorghe Rákóczi.
Profitând de situația neclară, Ecaterina de Brandenburg a avut posibilitatea să ia decizia privitoare la persoana succesorului său, deoarece i-a aparținut dreptul (ca principesă demisă) să citească în fața Dietei de la Sighișoara actul de numire al noului principe. Din răzbunare față de Ștefan Bethlen, care sprijinise demiterea ei, Ecaterina a ales să anunțe dintre cele două numiri, pe cea a lui Gheorghe Rákóczi. Cu acest gest oficial s-a încheiat disputa de succesiune și, în același timp, domnia scurtă al lui Ștefan Bethlen, de numai două luni.

Gheorghe Rákóczi și Zsuzsanna Lorántffy

După numirea sa, în 1 decembrie 1630, Gheorghe Rákóczi a luat înapoi averile ajunse din proprietatea principatului în mâna magnaților, dar a și confiscat o serie de proprietăți nobiliare (mai ales ale celor pe care nu i-au fost fideli) cu care a îmbogățit atât principatul, cât și propria sa familie. Domnia lui autoritară și strictă s-a bazat pe avere și pe forța militară. În 1636 Ștefan Bethlen a încercat să-l înlocuiască, cu sprijinul Pașei de la Buda, care i-a promis și acordul Porții Otomane, față de care Principatul Transilvaniei era de jure vasal. În 1636, poziția lui Gheorghe Rákóczi era deja atât de stabilă, încât nu a acceptat tentativa celor doi de a-l înlocui și în Bătălia de la Salonta i-a învins pe turci.
În 1644 a participat la Războiul de Treizeci de Ani de partea Alianței Protestante. După o serie de succese militare a ales să se retragă în Transilvania la îndemnul sultanului, care nu a vrut ca un stat vasal al Porții Otomane să se amestece în luptele catolico-protestante. Ca urmare, Rákóczi a încheiat Pacea de la Linz cu Ferdinand al III-lea, conform căruia a primit ca răsplată comitatele Abaúj, Bereg, Borsod, Ung și Zemplén în feuda Principatului pe durata domniei sale. Profitând de consecințele păcii de la Linz, Gheorghe Rákóczi a extins libertatea religioasă și asupra acestor comitate, sprijinind îndeosebi cultele protestante, profitând, însă, și ortodocșii). Înainte de domnia lui temporară, pe aceste teritorii ale regatului ungar (dominat de regii catolici de Habsburg)a fost aplicat principiul „cuius regio eius religio”, prin care țăranii de pe domeniul unui nobil (iobagii și jelerii, dar uneori și țăranii liberi) erau obligați prin prin lege să preia confesiunea stăpânului.
Rákóczi a garantat prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal. Această practică s-a inspirat din legislația transilvăneană, unde țăranii (inclusiv iobagii) beneficiau, deja de mult timp, de libertatea religioasă, astfel încât iobagii maghiari, secui, români sau sași nu erau forțați să treacă la catolicism, calvinism, lutheranism sau unitarianism, chiar dacă stăpânul domeniului aparținea unuia dintre aceste culte, având dreptul de a-și ridica biserică pe pământul stăpânului lor.
În urma deciziilor lui Rákóczi s-a întărit protestantismul în comitatele răsăritene ale Ungariei Regale, iar comunitățile românești și-au menținut apartenența la biserica ortodoxă, spre deosebire de teritoriile Ungariei Regale.

Tot în cadrul Păcii de la Linz, Rákóczi a obținut dreptul de a domni pe teritoriile comitatelor Sătmar și Sălaj, acest drept fiind moștenit și de urmașii săi pe tronul Transilvaniei. Urmare a condițiilor Păcii de la Linz s-a introdus în vocabularul administrației transilvănene termenul de Partium, pentru a denumi teritoriile din Regatul Ungariei, stăpânite de facto de principi transilvăneni.

Deși a păstrat libertatea religiei în teritoriile aflate sub domnia lui, Rákóczi a sprijinit cu toate puterea răspândirea ideilor calviniste, fiind considerat un protestant calvin „ortodox”, adevărat dușman al puritanismului, al unitarianismului și al sâmbătismului. În timpul domniei lui Rákóczi s-au tipărit cele mai multe cărți în Principatul Transilvaniei.

A murit la 11 octombrie 1648, fiind înmormântat în Catedrala din Alba Iulia.

Principele Gheorghe Rákóczi și principesa Zsuzsanna au sprijinit dezvoltarea sistemului educațional în Transilvania și înființarea sistemului de învățământ și în limba română, fiind puternic influențați de curentele vest-europene umanismului și ale protestantismului.
Zsuzsanna Lorántffy, stăpână a Cetății Făgărașului, a înființat prima școală (medie) românească din Țara Făgărașului (la Făgăraș în 1657, care a funcționat sub patronajul principesei.^[1]
În 1669, urmând îndemnul principelui Rákóczi, își deschid porțile o serie de școli elementare românești pe întregul teritoriu al principatului.

Gheorghe Rákóczi I

Principe al Transilvaniei

Gheorghe Rákóczi I (1593-1648) (gravură de Rembrandt și Jan Gillisz van Vliet) Părinți Sigismund Rákóczi Anna Gerendi[*]  Frați și surori Erzsébet Rákóczi[*] Pál Rákóczi[*] Zsigmond Rákóczi[*]  Căsătorit cu Katalin Bethlen (?) Zsuzsanna Lorántffy (1616) Copii Sámuel Rákóczi (1617–1618) Gheorghe Rákóczi al II-lea (1621–1660) Sigismund Rákóczi (1622–1652) Francisc Rákóczi (1624–1632)

* 1665: César de Bourbon, Légitimé de France (3 iunie 1594 – 22 octombrie 1665), Duce de Vendôme, a fost fiul regelui Henric al IV-lea al Franței și a metresei acestuia, Gabrielle d'Estrées. Prin fiica sa, Élisabeth de Bourbon, César a fost stră-stră-străbunicul regelui Ludovic al XV-lea al Franței. De asemenea, César de Bourbon este strămoșul regelui Juan Carlos I al Spaniei, al regelui Albert al II-lea al Belgiei, a lui Henri, Mare Duce de Luxemburg și a lui Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole, un pretendent al tronului italian.

S-a născut la castelul Coucy în regiunea Picardia; părinții lui și-au început relația în 1591 iar César a fost primul copil al cuplului. A fost recunoscut în 1595 și numit Duce de Vendôme de tatăl său în 1598. Ducatul de Vendôme era deținut de Casa de Bourbon din 1393, la acel moment fiind un comitat ridicat apoi de regele Ludovic al XII-lea al Franței la ducat.

César a fost logodit în 1598 cu Françoise de Lorena, "... una dintre cele mai bogate moștenitoare din Franța".^[1] În 1599, César a devenit Duce de Beaufort și Duce de Étampes în urma decesului mamei lui ca urmare a unui avort.

Tatăl său, regele Henric al IV-lea, a fost îndurerat în special din cauza zvonurilor că metresa sa a fost itrăvită. A purtat doliu negru ceea ce nici un monarh francez anterior nu a făcut înainte și i-a oferit funerarii ca unei regine.

César a fost primul fiu al tatălui său însă din cauza nelegitimității lui nu îi era permis să moștenească tronul; fratele său vitreg, viitorul Ludovic al XIII-lea al Franței a fost născut în septembrie 1601 spre bucuria regelui.

La 16 iulie 1608, la Château de Fontainebleau, el s-a căsătorit cu Françoise de Lorena (d. 1669), bogata moștenitoare a lui Philippe Emmanuel, Duce de Mercœur. Françoise era moștenitoarea legală a vastelor ducate Mercœur și Penthièvre.

César a fost implicat în mai multe intrigi de curte în timpul domniei fratelui său vitreg Ludovic al XIII-lea.^[2] Implicat în conspirația contelui de Chalais împotriva cardinalului Richelieu, el și fratele său Alexandre, cavaler de Vendôme au fost închiși la castelul Vincennes în 1626. A fost eliberat în 1630 și exilat în Olanda.

În 1632, el s-a întors în Franța însă curând a fost acuzat că a complotat împotriva lui Richelieu și a fost exilat din nou, de data asta în Anglia. Nu s-a mai întors în Franța până în 1642. Căsătoria fiului său Louis cu Laura Mancini (nepoata cardinalului Mazarin) l-a reconcilat cu Mazarin și a sprijinit-o pe Ana de Austria pe parcursul Frondei.

S-a împăcat cu fratele său vitreg în decembrie 1642, cu un an înainte de moartea regelui și la începutul domniei nepotului său, Ludovic al XIV-lea. Împăcarea a avut loc după moartea lui Richelieu.

César

Légitimé de France Duce de Vendôme

Părinți Henric al IV-lea al Franței Gabrielle d'Estrées  Frați și surori Catherine Henriette de Bourbon[*] Henrietta Maria a Franței Christine a Franței Elisabeta a Franței Gaston, Duce de Orléans Ludovic al XIII-lea al Franței Nicolas Henri, Duke of Orléans[*] Henri, Duke of Verneuil[*] Alexandre de Vendôme[*] Antoine de Bourbon[*] Jeanne-Baptiste de Bourbon[*]  Căsătorit cu Françoise de Lorena Copii Louis, Duce de Vendôme François, Duce de Beaufort Élisabeth, Ducesă de Nemours

* 1740: Prințesa Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst (13 octombrie 1679 – 11 octombrie 1740) a fost, prin naștere, prințesă de Anhalt-Zerbst și, prin căsătorie, ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg. Ea a fost bunica maternă a regelui George al III-lea al Regatului Unit.

Tatăl ei a fost Karl de Anhalt-Zerbst iar mama Ducesa Sophia de Saxa-Weissenfels.

La Castelul Friedenstein din Gotha, la 7 iunie 1696, ea s-a căsătorit cu vărul ei primar, Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg. Cuplul a avut nouăsprezece copii:

1. Sophie (n. 30 mai 1697 – d. 29 noiembrie 1703), a murit de variolă
2. Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. 14 aprilie 1699 – d. 10 martie 1772)
3. un fiu (22 aprilie 1700)
4. Wilhelm (n. 12 martie 1701 – d. 31 mai 1771), căsătorit la 8 noiembrie 1742 cu Anna de Holstein-Gottorp. Mariajul lor a rămas fără copii.
5. Karl Frederick (n. 20 septembrie 1702 – d. 21 noiembrie 1703)
6. o fiică (8 mai 1703)
7. Johann August (n. 17 februarie 1704 – d. 8 mai 1767)
8. Christian (n. 27 februarie 1705 – d. 5 martie 1705)
9. Christian Wilhelm (n. 28 mai 1706 – d. 19 iulie 1748), căsătorit la 27 mai 1743 cu Luise Reuss de Schleiz. Mariajul lor a rămas fără copii.
10. Ludwig Ernst (n. 28 decembrie 1707 – d. 13 august 1763)
11. Emanuel (n. 5 aprilie 1709 – d. 10 octombrie 1710)
12. Moritz (n. 11 mai 1711 – d. 3 septembrie 1777)
13. Sophie (n. 23 august 1712 – d. 12 noiembrie 1712)
14. Karl (n. 17 aprilie 1714 – d. 10 iulie 1715)
15. Fredericka (n. 17 iulie 1715 – d. 12 mai 1775), căsătorită la 27 noiembrie 1734 cu Johann Adolf al II-lea, Duce de Saxa-Weissenfels.
16. un fiu (30 noiembrie 1716)
17. Magdalena Sibylle (n. 15 august 1718 – d. 9 noiembrie 1718)
18. Augusta (n. 30 noiembrie 1719 – d. 8 februarie 1772), căsătorită la 8 mai 1736 cu Frederick, Prinț de Wales. Ei au avut nouă copii, dintre care al doilea copil a devenit regele George al III-lea al Marii Britanii.
19. Johann Adolf (n. 18 mai 1721 – d. 29 aprilie 1799).
20. ^ „Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
21. ^ „Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 30 decembrie 2014

Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst

Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg

Părinți Karl, Prince of Anhalt-Zerbst[*] Duchess Sophia of Saxe-Weissenfels[*]  Frați și surori John Augustus, Prince of Anhalt-Zerbst[*]  Căsătorită cu Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Copii Prințesa Sofia Frederic III Prințul Wilhelm Prințul Karl Frederick Prințul John August Prințul Christian Prințul Christian Wilhelm Prințul Ludwig Ernst Prințul Emanuel Prințul Moritz Prințesa Sofia Prințul Karl Fredericka, Ducesă de Saxa-Weissenfels Prințesa Magdalena Sibylle Augusta, Prințesă de Wales Prințul Johann Adolf

·         1809: Meriwether Lewis, explorator american (n. 1774)

·         1824: Maria Anna de Savoia (Maria Anna Carlota Gabriela; 17 decembrie 1757 – 11 octombrie 1824) a fost prințesă de Savoia prin naștere și Ducesă de Chablais prin căsătorie.

Născută la Palatul regal din Torino, a fost al șaselea copil și a patra fiică a Ducelui și a Ducesei de Savoia. Printre surorile ei s-au inclus și: Marie Josephine de Savoia, care s-a căsătorit cu viitorul Ludovic al XVIII-lea al Franței în 1771, și Marie-Thérèse de Savoia, soția viitorului Carol al X-lea al Franței cu care s-a căsătorit în 1773. O altă soră, Maria Carolina, s-a căsătorit cu viitorul rege Anton al Saxoniei.

Frații ei au fost ultimii trei regi ai Sardiniei: Charles Emmanuel al IV-lea, Victor Emmanuel I și Carol Felix.

După căsătoriile surorilor ei mai mari cu prinți francezi, Maria Anna a fost căsătorită cu unchiul ei, Prințul Benedetto de Savoia, Duce de Chablais, fiu al regelui Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și a celei de-a treia soții, Elisabeta Tereza de Lorena.

A avut relații bune cu cumnatele ei, prințesa franceză Clothilde a Franței și prințesa austriacă Maria Theresa de Austria-Este.

Mariajul a fost unul fericit însă n-au avut copii. Deși cuplul era apropiat, ea l-a respectat însă l-a privit întotdeauna ca pe unchiul ei.^[1] Bun militar^[2] Chablais a primit controlul armatei Italiei care conținea trupe franceze și a intenționat să reinstaureze monarhia în Franța după execuția regelui Ludovic al XVI-lea în 1793.^[3]

Soțul ei a murit în 1808. Ca văduvă, ea a trăit la Palazzo Chiablese pe care ea i l-a lăsat fratelui ei Carol Felix de Savoia. În 1820 Maria Ana a cumpărat Villa Rufinella din Frascati de la Lucien Bonaparte.

A murit la Torino în 1824 la vârsta de 66 de ani în timpul domniei fratelui ei Carol Felix.

Maria Ana de Savoia

Ducesă de Chablais

Maria Anna de Savoia, Ducesă de Chablais. Părinți Victor Amadeus al III-lea al Sardiniei Maria Antonia a Spaniei  Frați și surori Marie Josephine de Savoia Marie-Thérèse de Savoia Prințesa Maria Carolina de Savoia Victor Emmanuel I al Sardiniei Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei Carol Felix al Sardiniei Giuseppe Benedetto, Count of Asti[*] Prince Maurizio, Duke of Montferrat[*] Amedeus Alexander of Savoy[*] Maria Elisabetta Carlotta of Savoy[*]  Căsătorită cu Benedetto, Duce de Chablais

·         1850: Louise Marie Thérèse Charlotte Isabelle de Orléans, numită Louise-Marie a Franței (3 aprilie 1812 - 11 octombrie 1850) a fost fiică a Franței, regină a Belgiei ca soție a regelui Leopold I al Belgiei. Este strămoașa actualului rege al Belgiei Albert al II-lea, a prințului de Neapole Vittorio Emanuele, a Marelui Duce de Luxembourg Henri și a actualului prinț Napoléon - capul Casei Imperiale Franceze.

Portret al reginei, pictat de Gustaaf Wappers.

Născută Louise Marie Thérèse Charlotte Isabelle d'Orléans la Palermo, Sicilia la 3 aprilie 1812, a fost cea mai mare fiică a viitorului rege Louis-Philippe I, rege al Franței și a soției lui Maria Amalia a celor Două Sicilii. A avut o educație religioasă și bourgeoise mulțumită mamei și mătușii sale, Louise Marie Adélaïde Eugénie d'Orléans cu care Louise-Marie a fost foarte apropiată.

Din partea tatălui ei a fost descendentă a lui Philippe Égalité, Philippe d'Orléans, regent pentru Ludovic al XV-lea, Madame de Montespan, Ludovic al XIV-lea și Filip I, Duce de Orléans amândoi fii ai regelui Ludovic al XIII-lea. Din partea mamei sale, era descendentă a Mariei Theresa de Austria și Caterinei de Medici. După ce tatăl ei a urcat pe tronul Franței sub numele de Louis-Philippe I, când ea avea 18 ani, Louise a devenit prințesă de Orléans.

La 9 august 1832, Louise s-a căsătorit cu regele Leopold I al Belgiei la Castelul Compiègne din Franța. Leopold era protestant așă că au avut două ceremonii, una catolică și alta calvinistă.

Louise și Leopold au avut patru copii.

• Prințul Louis Philippe Léopold Victor Ernst al Belgiei (24 iulie 1833 – 16 mai 1834); a fost prinț moștenitor al Belgiei de la naștere până la decesul din timpul copilăriei
• Prințul Léopold Louis Philippe Marie Victor al Belgiei (9 aprilie 1835 – 17 decembrie 1909); s-a căsătorit prima dată cu Marie Henriette de Austria, apoi s-a logodit în secret într-o ceremonie religioasă cu Blanche Zélia Joséphine Delacroix; a fost al doilea rege al belgienilor
• Prințul Philippe Eugène Ferdinand Marie Clément Baudouin Léopold George al Belgiei (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905), conte de Flandra; fiul său i-a succedat lui Leopold al II-lea sub numele de Albert I al Belgiei
• Prințesa Marie Charlotte Amélie Auguste Victoire Clémentine Léopoldine a Belgiei (7 iunie 1840 - 19 ianuarie 1927); a fost soția împăratului Maximilian I al Mexicului.

Louise a fost o soție devotată și o mamă iubitoare; a fost foarte timidă și adesea era văzută în public numai când soțul ei o forța. Datorită frumuseții și generozității sale a devenit populară la curtea belgiană.

Regina Marie-Louise a murit de tuberculoză la Ostend la 11 octombrie 1850. A fost înmormântată lângă soțul ei în cripta regală de la Biserica Maicii Domnului din Laeken.

Louise Marie Thérèse Charlotte Isabelle de Orléans

Regină a Belgiei

Părinți Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii  Frați și surori Clementine de Orléans Marie de Orléans Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Louis, Duce de Nemours François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale  Căsătorită cu Leopold I al Belgiei Copii Louis-Philippe Leopold al II-lea al Belgiei Prințul Filip, Conte de Flandra Charlotte a Belgiei

·         1889: James Prescott Joule, fizician britanic (n. 1818). James Prescott Joule (n. 24 decembrie 1818, d. 11 octombrie 1889), fizician englez autodidact și un fabricant de bere. A devenit celebru datorită unei experiențe celebre, destinată a determina echivalentul mecanic al caloriei, efectuată în anul 1842. Prin această experiență, Joule a verificat principiul conservării și transformării energiei. A formulat principiul întâi al termodinamicii şi legea lui Joule.

·         1896: Anton Bruckner, compozitor austriac (n. 1824)
* 1916: Otto (germană Otto Wilhelm Luitpold Adalbert Waldemar von Wittelsbach; 27 aprilie 1848 – 11 octombrie 1916), a fost rege al Bavariei din 1886 până în 1913. A fost al doilea fiu al lui Maximilian al II-lea și al soției lui, Maria a Prusiei, și fratele mai mic al regelui Ludwig al II-lea. Otto al Bavariei nu trebuie confundat cu Otto al Greciei, care a fost unchiul și nașul său

Otto

Rege al Bavariei

Părinți Maximilian al II-lea al Bavariei Maria a Prusiei  Frați și surori Ludovic al II-lea al Bavariei

* 1917: Filip de Württemberg (30 iulie 1838 – 11 octombrie 1917) a fost duce de Württemberg. A fost fiul Ducelui Alexandru de Württemberg și al Mariei de Orléans. Din anul 1903, după decesul vărului său, ducele Nicolae de Württemberg, el a fost moștenitorul prezumptiv al tronului de Württemberg.
Orfan de mamă la scurt timp după naștere, a fost crescut în credința catolică de către familia maternă, la Palatul Tuileries, până la Revoluția de la 1848. Bunicii său materni erau regele Ludovic-Filip al Franței și regina Maria Amalia a celor Două Sicilii. Planul de a obține mâna Ducesei Sophie Charlotte de Bavaria, sora împărătesei Elisabeta a Austriei (Sissi) și viitoarea eroină dramatică decedată în incendiul de la "Bazar de la Charité" din Paris în 1897.

Filip de Württemberg și soția sa Maria Theresa de Austria

În 1865 Filip de Württemberg s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresa de Austria (1845–1927) (fiica Arhiducelui Albert, Duce de Teschen și a Prințesei Hildegard a Bavariei). Maria Theresa și Filip au avut cinci copii:

• Ducele Albrecht (1865–1939)
• Maria Amelie (1865–1883)
• Maria Isabella (1871–1904); s-a căsătorit cu Prințul Johann Georg de Saxonia, al doilea fiu al regelui George I al Saxoniei
• Ducele Robert (1873–1947)
• Ulrich (1877–1944)

Filip de Württemberg este ascendentul direct al actualului pretendent la tronul din Württemberg, Carl, Duce de Württemberg.

Ducele Filip

Părinți Alexandru de Württemberg Marie de Orléans  Căsătorit cu Arhiducesa Marie-Thérèse de Teschen Copii Ducele Albrecht Ducesa Marie Amélie Ducesa Maria Isabella Ducele Robert Ducele Ulrich

·         1922: August Leopold, Prinț de Saxa-Coburg-Koháry (6 decembrie 1867 – 11 octombrie 1922), a fost prinț german din Casa de Saxa-Coburg-Gotha. A fost al doilea fiu din cei patru ai Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary și ai Prințesei Leopoldina a Braziliei.

Mama lui August (în picioare), ținându-l pe el în braațe și mătușa Isabel (stând), ținându-l pe fratele său Petru August (Rio de Janeiro, 1866)

Născut Prințul August Leopold Philipp Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga de Saxa-Coburg-Gotha, Duce în Saxonia, la Rio de Janeiro, Brazilia, el a fost al doilea fiu al Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary și a Prințesei Leopoldina a Braziliei. Fratele său mai mare a fost Petru August; cei doi frați mai mici au fost: Joseph și Ludwig Gaston.

La 30 mai 1894, la Viena, August Leopold s-a căsătorit cu Arhiducesa Karoline Marie de Austria. Mireasa lui era al patrulea copil și a doua fiică a Arhiducelui Karl Salvator de Austria, Prinț de Toscana și a Prințesei Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii. Ei au avut opt copii:

• August Clemens Karl Joseph Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (27 octombrie 1895, Pula – 22 septembrie 1908, Gerasdorf)
• Klementine Maria Teresa Josepha Leopoldine Viktoria Raphaele Gabriele Gonzaga (23 martie 1897, Pula – 7 ianuarie 1975, Lausanne), căsătorită cu Eduard von Heller la 17 noiembrie 1925.
• Maria Karoline Philomena Ignatia Pauline Josepha Michaela Gabriela Raphaela Gonzaga (10 ianuarie 1899, Pula – 6 iunie 1941, Hartheim bei Linz^[1]), a trăit într-un institut de boli mintale în Schladming; în 1941, sub acțiunea politicii naziste de eutanasiere, pacienții au fost trimiși în lagărul de concentrare de la Hartheim și gazați.
• Rainer Maria Joseph Florian Ignatius Michael Gabriel Raphael Gonzaga (4 mai 1900, Pula – după 7 ianuarie 1945), se crede că a fost ucis în acțiune la Budapesta.
• Philipp Josias Maria Joseph Ignatius Michael Gabriel Raphael Gonzaga (18 august 1901, Walterskirchen – 31 decembrie 1994), căsătorit morganatic la 23 aprilie 1944 cu Sarah Aurelia Halasz; singurul lor fiu și cei patru nepoți au fost îndepărtați din linia de succesiune a Casei de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry.
• Theresia Christiane Maria Josepha Ignatia Benizia Michaela Gabriele Raphaele Gonzaga (23 august 1902, Walterskirchen – 24 ianuarie 1990, Villach), căsătorită la 6 octombrie 1930 la Lamoral cu Freiherr von Taxis di Bordogna e Valnigra.
• Leopoldine Blanka Maria Josepha Ignatia Pankrazia Michaela Gabriele Raphaele Gonzaga (13 mai 1905, Schloß Gerasdorf – 24 decembrie 1978, Ungaria)
• Ernst Franz Maria Joseph Ignatius Thaddeus Felix Michael Gabriel Raphael Gonzaga (25 februarie 1907, Gerasdorf – 9 iunie 1978, Gröbming), căsătorit morganatic la 4 septembrie 1939 cu Irmgard Röll. Nu au avut copii.

El a murit la Schladming, Austria în 1922.

Prințul August Leopold

Părinți Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary Prințesa Leopoldina a Braziliei  Frați și surori Prințul Petru de Saxa-Coburg-Kohary Prince Joseph Ferdinand of Saxe-Coburg and Gotha[*] Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary  Căsătorit cu Arhiducesa Carolina Maria de Austria Copii August Clemens Klementine Maria Teresa Maria Karoline Philomena Prințul Rainier Philipp Josias Maria Theresia Christiane Maria Leopoldine Blanka Maria Ernst Franz Maria

* 1927: Miguel Januário de Bragança (19 septembrie 1853 - 11 octombrie 1927) a fost pretendent miguelist la tronul Portugaliei din 1866 până în 1920. A folosit titlul de Duce de Bragança.

Miguel Januário de Bragança împreună cu copiii din prima căsătorie: Miguel, Francis Joseph și Maria Theresia.

Miguel Januário s-a născut la Castelul Kleinheubach din apropiere de Miltenberg, Bavaria, în timpul exilului în Germania a tatălui său, fostul rege Miguel I al Portugaliei. Mama sa a fost Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.

Prin legislația portugheză de exil din 1834 și constituția din 1838, lui Miguel îi era interzis să intre în Portugalia. El a fost educat în Germania și Austria. A fost membru al personalului împăratului Franz Joseph al Austriei și a luat parte la ocuparea Bosniei. Se spune că împăratul Franz Joseph l-a plăcut mult pe Miguel și i-a acordat privilegiul de extrateritorialitate care i-a permis să rămână portughez, în ciuda respingerii Portugaliei. Al doilea fiu al lui Miguel, Francisco José de Braganza, a fost numit după împăratul austriac, care a fost nașul lui.

Miguel a deținut rangul de colonel în Regimentul 7 Austriac de Husari. În timpul Primului Război Mondial, a deținut rangul de general locotenent (Feldmarschalleutnant) în armata autriacă. A demisionat în 1917 când Portugalia a intrat în conflict de partea cealaltă și a petrecut restul războiului ca civil.

La 31 iulie 1920, după certuri cu fiul său cel mare (care s-a căsătorit cu o moștenitoare americană), Miguel al II-lea a renunțat la pretenția sa asupra tronului în favoarea celui de-al treilea fiu, Duarte Nuno, care avea 13 ani la acea vreme.

Miguel a murit la Seebenstein, la 11 octombrie 1927. A fost înmormântat la Kloster Maria Himmelfahrt în Bronnbach.

Prima căsătorie a lui Miguel, cu nepoata împărătesei Elisabeta a Austriei, Elisabeta de Thurn și Taxis (28 mai 1860 - 7 februarie 1881), a avut loc la 17 octombrie 1877 la Regensburg. Au avut trei copii.

• Miguel Maria Maximiliano de Bragança (1878–1923), căsătorit cu Anita Stewart; a avut copii
• Francisco José de Bragança (1879–1919), a murit necăsătorit; fără copii
• Maria Teresa de Bragança (1881–1945) căsătorită cu Prințul Karl Ludwig de Thurn și Taxis; a avut copii

După decesul primei soții, s-a recăsătorit la 8 noiembrie 1893 la Kleinheubach cu verișoara sa primară, Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1870–1935). Au avut opt copii.

• Isabel Maria de Bragança (1894–1970), căsătorită cu Franz Joseph, al 9-lea Prinț de Thurn și Taxis; au avut copii
• Maria Benedita de Bragança (1896–1971), a murit necăsătorită și fără copii
• Mafalda de Bragança (1898–1918), a murit necăsătorită și fără copii
• Maria Anna de Bragança (1899–1971), s-a căsătorit cu Karl August, al 10-lea Prinț de Thurn și Taxis; au avut copii
• Maria Antónia de Bragança (1903–1973), s-a căsătorit cu Sidney Ashley Chanler; au avut copii
• Filipa Maria de Bragança (1905–1990), a murit necăsătorită și fără copii
• Duarte Nuno de Bragança (1907–1976), s-a căsătorit cu Maria Francisca de Orléans-Braganza; au avut copii
• Maria Adelaide Manuela America Michael Rafaela de Bragança (n. 1912), s-a căsătorit la Viena la 13 noiembrie 1945 cu Nicolaas Johannes Maria van Uden (1921-1991); au avut copii

Miguel

Pretendent Miguelist

Părinți Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg  Frați și surori Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Infanta Maria Tereza a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei Infanta Maria das Neves a Portugaliei  Căsătorit cu Elisabeta de Thurn și Taxis Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Copii Princess Isabel Maria of Braganza[*] Prințul Miguel de Braganza Prințul Francisco José de Braganza Maria Adelaide de Braganza Duarte Nuno, Duce de Braganza Princess Maria Anna of Braganza[*] Maria Teresa de Bragança[*]

* 1937: Grigore Borisov, cunoscut și ca Grigore Starîi (în rusă Григорий Иванович Борисов (Старый)) (n. 27 noiembrie/9 decembrie 1880, satul Bozieni, raionul Hîncești - d. 11 octombrie 1937) a fost un lider comunist din RSSA Moldovenească, care a îndeplinit funcția de președinte al Sovietului Comisarilor Poporului din această republică (1926-1928 și 1932-1937).

Grigore Borisov s-a născut la data de 27 noiembrie/9 decembrie 1880 în satul Bozieni din gubernia Basarabia (astăzi în raionul Hîncești) în familia unui muncitor rus de la Căile Ferate. A fost la rândul său muncitor și a participat la mișcarea social-democrată începând din anul 1900. A desfășurat o activitate sindicală în Ucraina și în regiunea Rostov pe Don (Kiev, Rostov, Nikolaev, Kremenciug, Mariupol, Poltava, Donbas).

În decembrie 1905, a participat la greva muncitorilor mineri din orașul Gorlovka din regiunea Donețk. Până în perioada primului război mondial a fost de mai multe ori arestat și închis. Mobilizat în Armata Țaristă în primul război mondial, el a desfășurat o activitate de propagandă revoluționară în rândul soldaților de pe Frontul de sud-vest.

După Revoluția din februarie 1917, a fost membru al Comitetului Revoluționar din Armata a XI-a. În anul 1918 devine membru al Partidului Comunist Bolșevic, iar ulterior intră în conducerea Comitetului regional Basarabia al PCUS. În ianuarie - februarie 1918 a condus apărarea bolșevicilor din orașului Tighina în fața atacurilor armatei române. Apoi, în perioada 1918-1921, a fost unul dintre organizatorii și conducătorii mișcării de partizani din Basarabia care atacau forțele armate române stabilite acolo. A condus rebeliunea bolșevică de la atelierele muncitorești din Tighina din 27 mai 1919, fiind condamnat în contumacie de către autoritățile române la pedeapsa capitală. A fugit din România și s-a refugiat în Ucraina.

Între anii 1922-1924, Grigore Borisov, cunoscut sub pseudonimul de Starîi (Moșneagul), a studiat la Universitatea Comunistă I.M. Sverdlov, activând în paralel în Comitetul de partid din regiunea Odessa. A fost redactor al primului ziar în limba română din RSSA Moldovenească, intitulat "Plugarul Roșu".

Pentru a arăta că românii din Basarabia doresc să facă parte din viitoarea Uniune Sovietică, Comitetul Central al Ucrainei a convocat, la data de 8 octombrie 1924, o ședință plenară specială, unde s-a pus pe ordinea de zi chestiunea înființării unei republici autonome moldovenești.

La data de 12 octombrie 1924 a fost proclamată Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind orașul Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu granița vestică fixată declarativ pe Prut. Această inițiativă nu avea drept scop acordarea de drepturi naționale românilor aflați în stânga Nistrului, dupa cum susțineau autoritățile bolșevice, lucru demonstrat de faptul că din lista membrilor guvernului autonom, doar doi erau români, unul bulgar și restul ruși. În aprilie 1925, la Bârzula, Congresul Pan-Moldovenesc a fixat granițele și Constituția recunoscută de ucrainieni la 10 mai 1925.

În perioada 12 octombrie 1924 - 23 aprilie 1925, Grigore Borisov-Starîi a fost președinte al Comitetului revoluționar provizoriu din RSSA Moldovenească, iar ca adjunct al său a fost ales avocatul bulgar Aleksei Stroev. În discursul său de după alegerea ca președinte al Comitetului, Starîi a declarat în fața delegațiilor prezente la ședință: „Noi niciodată nu vom uita de frații noștri care gem sub jugul boieresc”, iar în încheiere a rostit cuvintele „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice”.^[1]

După un an în care a îndeplinit funcția de președinte al Comitetului Executiv Central din RSSAM, Starîi este numit în funcția de președinte al Sovietului Comisarilor Poporului al RSSA Moldovenești, pe care o va îndeplini în două rânduri (mai 1926 - 1928 și 7 aprilie 1932 - 1937). A fost deputat în Sovietul Suprem al URSS timp de cinci legislaturi.

În perioada 1928-1932 a desfășurat o activitate econmică în orașul ucrainean Harkov. A fost delegat la cel de-al XVII-lea Congres al PCUS, precum și la cel de-al V-lea Congres al Cominternului. Cu prilejul celui de-al VIII-lea Congres extraordinar al Sovietelor din întreaga Uniune Sovietică, a fost ales ca membru al comisiei de redcatare a textului Constituției URSS. Ca o recunoaștere a meritelor sale în cadrul fondării URSS, a fost decorat cu Ordinul Lenin.

Grigore Borisov-Starîi a fost arestat la data de 22 mai 1937, fiind condamnat la pedeapsa capitală la 8 octombrie 1937. A fost executat prin împușcare în 11 octombrie 1937.

Grigore Borisov

·         1945: Scarlat Demetrescu, profesor, scriitor român (n. 1872)

* 1953: James Earle Fraser (4 noiembrie 1876 – 11 octombrie 1953) a fost un sculptor și gravor american.

James Earle Fraser s-a născut la 4 noiembrie 1876, la Winona, Minnesota, în Statele Unite ale Americii. Tatăl său, Thomas Fraser, era inginer pe șantierul de extindere a căii ferate, în Vestul Statelor Unite.

În 1895, James Earle Fraser a fost admis la École des Beaux-Arts din Paris, unde a lucrat sub îndrumarea sculptorului francez Alexandre Falguière.

James Earle Fraser

Fraser, c. 1920 Benjamin Franklin Memorial, Franklin Institute - Philadelphia, PA     Second Division Memorial, The Ellipse, Washington, D.C.     Aspiration & Literature - Arts of Peace sculptures. Washington, DC     Statuia actorului John Big Tree, de James Earle Fraser (1913), aflată la Berkeley Oak, Berkeley, California     Frederick Keep Monument. Rock Creek Cemetery - Washington, D.C.     Albert Gallatin monument, United States Treasury, Washington, D.C.     General George S. Patton, West Point     Contemplation of Justice, United States Supreme Court Building, Washington, DC     American Buffalo (2006), avers     American Buffalo (2006), revers

* 1954: Petru M. Șuster (n. 15 mai 1896, satul Costești, comuna Răchiți, județul Botoșani - d. 11 octombrie 1954) este primul profesor de biologie generală de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, disciplină înființată în urma reformei învățământului din 1948.

S-a născut la 15 mai 1896, în satul Cioara (probabil numele vechi al satului Costești, comuna Răchiți) nu departe de Botoșani, fiind cel mai mic din cei 11 copii ai unei familii de țărani răzeși. A urmat o școală primară la Botoșani și liceul la Iași. În anul 1917 se înscrie ca student la Facultatea de științe din Iași, secția de Naturale și Fizico- Chimice, după ce mai întâi a intenționat să urmeze cursurile de preoție. Mai târziu se înscrie la secția de Agronomie și Geografie. Din lipsa mijloacelor de întreținere la facultate, el a solicitat ajutorul profesorului Paul Bujor, care i-a găsit un post de pedagog la Liceul Internat Iași.^[1]

A terminat facultatea la 23 februarie 1923, luându-și examenul de licență cu calificativul Magna cum laude, după care a fost încadrat ca asistent provizoriu la catedra prof. dr. Ion Borcea, specialitatea hidrobiologie. Între timp a început să colecteze material dipterologic și în special dipterele din familia Tachinidae s. lat. Ca urmare a studiilor sale din țară și din străinătate, își susține doctoratul la Iași, pe data de 18 iulie 1929 cu teza Contribuții la studiul Tachinidelor din România, care ulterior a fost publicată în Analele Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Iar ca apreciere a calităților sale de cercetător deosebit, reușește să obțină o bursă de stat, pentru a studia în laboratoarele de biologie experimentală și anatomie microscopică ale prof. dr. Hans Przibram de la Viena. Aici întreprinde o serie de cercetări de mare interes ca: regenerarea organelor la insecte și influență sistemului nervos asupra acestui proces biologic. Pe baza studiului histologic asupra insectelor holometabole, prof. dr. Petru M. Șuster stabilește relația dintre două familii de coleoptere, Scarabeidae și Tenebrionidae, precum și unele date interesante cu privire la numitul organ al lui Johnston.

Fig. 1. Genitalia speciei Sarcophaga susteri Lehrer, 1959

În anul 1938, cu ocazia Congresului internațional de entomologie de la Berlin, i se permite să comunice două lucrări științifice în loc de una și este ales vicepreședinte al secției de entomologie și răspândire geografică a insectelor. La universitate, el ajunge conferențiar suplinitor în anul 1941, conferențiar definitiv în anul 1945 și titularul catedrei de biologie la 15 octombrie 1949. A ținut cursuri de histologie-embriologie (1940-1948) și de biologie (1948-1954) de o foarte mare frumusețe și competență, impresionând studenții prin cursivitatea, memoria sa excepțională, limbajul ales și, mai ales, fluidul intelectual și afectiv transmis de ființa sa, cu care a cucerit mintea și inimile tineretului.^[1]

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935^[2].

Din punct de vedere politic, prof. Șuster a fost un om iubitor de dreptate socială, combătând aberațiile politice ale lui A.C. Cuza și Zelea Codreanu în conferințele sale ținute în aula Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În timpul prigoanei fasciste împotriva evreilor, din perioada 29 iunie 1941, el a salvat multe vieți, adăpostindu-i la moșia soției sale din județul Botoșani.

Fig. 2. Genitalia speciei Hyperacathisca susteriana Lehrer, 2003

În entomologie a cercetat câteva familii de diptere, printre care Tachinidae, Asilidae, Anthomyidae și Syrphidae ce au constituit pasiunea sa permanentă. A publicat peste 60 de contribuții biologice și faunistice. Înainte de a deceda (1954) a reușit să redacteze monografia familiei Syrphidae pe care a prezentat-o sub formă de manuscris la secția de Biologie a Academiei Române, apărând sub îngrijirile prietenilor săi, în anul 1959 cu titlul: Suster, P., Diptera. Syrphidae, in : Fauna Republicii Populare Romîne. Insecta.. 286 p., 158 figs.

A avut un singur discipol devotat, Dr. Andy Z. Lehrer, care a fost singurul său prieten iubit, de la primele clipe ale studenției sale și până în ultimul moment al vieții profesorului, și care a devenit continuatorul direcțiilor sale de interes științific. Amintirea plină de afecțiune a prof. dr. Petru M. Șuster a fost imortalizată de acesta în entomologia mondială prin câteva specii din familia Sarcophagidae: Sarcophaga susteri 1959 - o specie răspândită în regiunea palearctică (fig. 1) și Hyperacanthisca susteriana Lehrer 2003 - o specie descrisă din Africa de Sud (fig. 2).

Petru M. Șuster

Petru M. Șuster

·         1961: Leonard „Chico” Marx (22 martie 1887, New York – 11 octombrie 1961, Hollywood, California) a fost un actor american de comedie.

Personajul lui era de obicei un artist slab la minte dar viclean, aparent de origine rurală italiană, care purta haine ponosite, avea o perucă cu părul în bucle și o pălărie tiroleză.

Fiind primul-născut din cei cinci frați Marx, el a jucat, de asemenea, un rol important în gestionarea și dezvoltarea actoriei, cel puțin în primii ani.

Filmografie:

Cu Harpo, Groucho și Zeppo:

• Humor Risk (1921)
• Nuci de cocos (1929)
• Biscuiți pentru animale (1930)
• The House That Shadows Built (1931)
• Frații Marx - Agenți secreți (1931)
• Frații Marx la colegiu (1932)
• Supă de rață (1933)

Cu Harpo și Groucho:

• O noapte la operă (1935)
• O zi la curse (1937)
• Room Service (1938)
• La circ (1939)
• Frații Marx în Vest (1940)
• The Big Store (1941)
• O noapte la Casablanca (1946)
• Love Happy (1949)
• Istoria omenirii (1957)

Chico Marx

Chico Marx c. 1930 Părinți Sam Marx[*] Minnie Marx[*]  Frați și surori Groucho Marx Zeppo Marx Harpo Marx Gummo Marx  Căsătorit cu Betty Karp (m.1917-1940; 1 child; divorced) Mary De Vithas (m.1958-1961; his death)

* 1961: Prințesa Dagmar a Danemarcei și Islandei (Dagmar Louise Elisabeth; 23 mai 1890 – 11 octombrie 1961) a fost cel mai mic copil al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a soției acestuia, Lovisa a Suediei și Norvegiei.

Prințesa Dagmar s-a născut la Charlottenlund. A fost numită după mătușa ei, împărăteasa Maria Fedorovna, care s-a născut Prințesa Dagmar a Danemarcei.

S-a căsătorit la Fredensborg la 23 noiembrie 1922 cu Jørgen Castenskjold (1893–1978), fiu al lui Anton Castenskiold, șambelan al curții daneze, și al soției acestuia, Sophie Steensen-Leth care aparținea nobilimii daneze.^[1] Cuplul a avut patru copii:

• Carl Frederik Anton Jørgen Castenskjold (13 noiembrie 1923 – 14 aprilie 2006), căsătorit cu Bente Grevenkop-Castenskiold la 23 octombrie 1948, au divorțat în 1963 și au avut trei copii.
• Christian Ludwig Gustav Fritz Castenskjold (n. 10 iulie 1926) căsătorit cu Cecily Abbots la 11 noiembrie 1952, au avut o singură fiică.
• Jørgen Frederik Aage Erik Helge Castenskjold (16 martie 1928 – 4 mai 1964), căsătorit cu Kirsten Schlichtkrull, au avut două fiice.
• Dagmar Louise Thyra Sophia Castenskjold (11 septembrie 1930 - 12 iulie 2013), căsătorită cu Poul Bitsch la 4 aprilie 1950, au avut trei copii.

Prințesa Dagmar

Părinți Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei  Frați și surori Prințesa Louise a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Christian al X-lea al Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei  Căsătorită cu Jørgen Castenskiold Copii Carl Castenskiold Christian Castenskiold Jørgen Castenskiold Dagmar Castenskiold

·         1963: Cantareata franceza Edith Piaf a incetat din viata la 48 de ani. Numele real al acesteia a fost Edith Giovanna Gassion. S-a nascut pe 19 decembrie 1915, intr-un district saracacios al Parisului. Tatal ei era acrobat, iar mama ei canta prin baruri sub numele Line Marsa si se prostitua ca sa se intretina. Dupa plecarea tatalui ei pe frontul Primului Razboi Mondial, Edith a ramas in grija mamei care nu si-a luat deloc in serios rolul. La 17 ani, a dat nastere unei fetite, care a murit la 2 ani in urma unei meningite. Dupa pierderea copilei, Edith a inceput sa cante pe strazi si in bistrouri. A fost remarcata de directorul unui cabaret de pe Champs Elysees, Louis Leplee, care a transformat-o in vedeta. La 23 de ani, vocea ei a reusit sa vrajeasca Parisul. in anii ’40, lasand in spate conditia ei saraca, a patruns in lumea buna, dar mai ales a inregistrat succes dupa succes. A inceput sa concerteze pe marile secene, iar faima ei a depasit granitele Frantei. La finalul carierei ei, Edith Piaf facea parte deja din galeria legendelor muzicii.

·         1963: A murit Jean Cocteau, scriitor, scenarist şi regizor francez. Talent polivalent – poet, prozator, pictor, actor, dramaturg (lirică: “Dansul lui Sofocle”, “Cântec neted”; romane: “Marea întorsătură”, “Copiii teribili”; balet satiric: “Soţii din Turnul Eiffel”; piese: “Maşina infernală”, “Părinţii teribili”, “Monştrii sacri”; film: „Sângele unui poet”, „Frumoasa şi bestia”, „Orfeu”) (n.15.07.1889).
* 1975: Josef Hopmann (22 decembrie 1890, Berlin – 11 octombrie 1975, Bonn) a fost un astronom german.

Și-a făcut studiile superioare la Universitatea Renană Friedrich-Wilhelm din Bonn, în germană: „Rheinische Friedrich-Wilhelms-Universität Bonn”.

A lucrat la Bonn începând din 1920. În 1930 a devenit profesor de astronomie la Universitatea din Leipzig. Din 1951 a fost profesor la Universitatea din Viena.

Cercetările sale conduc îndeosebi spre stelele binare, cât și spre topologia Lunii. În 1931-1932, el și Herbert Schneller au descoperit că Zeta Aurigae este o binară cu eclipsă.

* 2002: Friedrich „Fritz” Halmen (n. 2 aprilie 1912, la Baaßen, Austro-Ungaria, d. 11 octombrie 2002, la München, Germania)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Halmen a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în toate cele trei meciuri.^[1][3]

În 1938, Friedrich Halmen s-a aflat în lotul selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal de câmp din Germania.^[4]

Friedrich Halmen a fost component de bază al clubului sibian Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu).

* 2004: Alexandru Ungureanu (n. 7 ianuarie 1957, București – d. 11 octombrie 2004, Bacău) a fost un scriitor de science-fiction român.

Fiul juristului Vasile Ungureanu și al Elenei, își începe studiile în București, unde, după absolvirea școlii generale, urmează cursurile secției reale a Liceului Teoretic Nr. 24 și, apoi, pe cele ale secției Tehnologia Transporturilor și Telecomenzi Feroviare a Facultății de Transporturi din cadrul Institutului Politehnic București.

Are preocupări literare încă din liceu, frecventând mai toate cenaclurile bucureștene și scriind cu frenezie proză umoristică, poezie și teatru absurd. În anul 1978 își face debutul în cenaclul studențesc Solaris, al Casei de Cultură a Studenților "Grigore Preoteasa", pe care îl va și conduce în perioada 1979-1982. În 1979 creează primele proze de anticipație, gen care îl va impune rapid mai ales prin inventivitatea, viziunea poetică și romantică, dar și ultramodernă cu care își construia misterioasele povestiri.

Debutează publicistic peste doi ani, când SLAST îi publică povestirea Alarmă în sistemele cibernetice, în același an revista "Convorbiri literare" acordându-i premiul său pentru povestirea Mașina de visat șerpi. Urmează, firesc, alte și alte consacrări, între care se număra Premiul Helion pentru povestirea „Artele marțiale moderne” (I) - 1982, Premiul al III-lea la secțiunea povestire a concursului Consfătuirii Naționale a Cenaclurilor de Anticipație, pentru „Cei dintr-o lacrimă” - 1982 ș.a., precum și apariția în paginile revistelor Știință și Tehnică, Ateneu, Convorbiri literare, România literară, Steaua, Vatra, în fanzinele Paradox, Helion, Fantastic Magazin, Ing, Quasar, în almanahurile Anticipația și Convorbiri literare.

În 1982, la absolvirea facultății, e repartizat ca inginer la Stația Căi Ferate Uzinale a Combinatului de îngrășăminte Chimice Bacău, din 1984 preluând și conducerea cenaclului Clepsidra al Comitetului Județean Bacău al U.T.C. Atmosfera de creație de aici îi priește, lucrând concomitent la culegerea de povestiri Artele marțiale moderne și la romanul realist Povestiri de la marginea lumii.

Editorial debutează în 1984, când Editura Albatros îi publică, în colecția "Fantastic Club", romanul Marele Prag, ce l-a impus definitiv și i-a adus Premiul Comitetului Central al U.T.C. În 1987 se transferă la Centrul de Radiodifuziune Galbeni (Bacău), iar după 1990 își abandonează profesia de bază, dedicându-se aproape în exclusivitate gazetăriei, împreună cu cenacliștii de la "Clepsidra" pune bazele publicației "Pur și simplu", al cărei redactor-șef e în perioada 1990-1991, apoi devine director al săptămânalului "Argus" (1992), redactor-șef adjunct al cotidianului "Ziua" (1993), redactor-șef al "Radio Star B" (1993) și la cotidianele "Ultima oră" (1995), "Monitorul de Bacău" (1995-1996) și săptămânalului "Așa" (1998), director al publicației "Top Class", la alte publicații cu caracter economic. Nu neglijează afacerile, având preocupări editoriale, care au condus la apariția celui de-al doilea volum, Artele marțiale moderne (Editura "Celelalte Cuvinte", Bacău, 1990), precum și a altora, de factură tehnică.

După 1990, s-a dedicat o vreme activității editoriale, fiind redactor și editor al revistei "Dracula" (1990-1991), precum și al unor antologii SF de proze românești și străine.

Tradus peste hotare și inclus în dicționarele de gen, prozatorul a decedat înainte de vreme, la începutul lui octombrie 2004. ^{[necesită citare]}

A publicat în "Convorbiri literare", Știință și tehnică, Almanahul Anticipația, Ing, Paradox, Helion, Fantastic Magazin și în toate antologiile SF dinainte de 1990.

În cele peste două decenii de la debut, a fost inclus în peste 20 de volume colective^[2], între care amintim:

• Avertisment pentru liniștea planetei (Editura Albatros, 1985)
• Povestiri ciberrobotice (Editura Științifică și Enciclopedică, 1986)
• Povestiri despre mileniul III (Editura Științifică și Enciclopedică, 1986)
• Timpul este umbra noastră (Editura Dacia, 1991)
• Young Science-Fiction from East (New York, 1992)
• Nemira'94 (Editura Nemira, 1994)
• Twelve (Editura Sedona, 1995).

·         2004: A murit Christopher Reeve, actor american (n. 1952). Christopher D’Olier Reeve (n. 25 septembrie 1952 – d. 10 octombrie 2004) a fost un actor, regizor, producător, scenarist, autor și activist american, cunoscut mai ales pentru interpretarea rolului „Superman”. În mai 1995, în timp ce filma are loc un accident în care actorul, căzând de pe cal pe platourile din Charlottesville, rămâne paralizat de la gât în jos pentru toată viața.

·         2005: Emil Iordache, scriitor, traducator - rusa (n. 1956)
* 2006: Eugen Tănase (n. 19 iunie 1914, la Poiana Sibiului, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria – d. 11 octombrie 2006, la Timișoara) a fost un poet, prozator, traducător, dramaturg, lingvist și profesor universitar român.

Eugen Tănase s-a născut la Poiana Sibiului, la 19 iunie 1914, fiu al Mariei și al lui Ioan Tănase, care era învățător. Școala a urmat-o în satul natal și la Sibiu. După absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, a urmat cursurile Facultății de Litere, secția limba franceză, a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, între anii 1931 – 1935. După absolvirea facultății, rămâne la Catedra de limbi romanice a acestei facultăți, în paralel, funcționează ca suplinitor în învățământul preuniversitar.

Între 1938 – 1943, este bursier al Franței, la Universitatea din Montpellier, unde își susține teza de doctorat, cu titlul « Essai sur la valeur et les emplois du subjonctif en français » sub îndrumarea lui Jean Bourciez. Lucrarea a fost publicată la Montpellier, în 1943. Teza complementară se referea la traducerea în proză cadențată a Cântării lui Roland, lucrare apărută la Sibiu, în 1942.

După revenirea în țară, în 1944, a predat la Școala Normală din Sibiu, apoi s-a stabilit la Cluj, fiind asistent la Universitate, unde a devenit titular, în 1948.

Din 1966, este profesor la Universitatea din Timișoara, de unde se va pensiona, în 1974.

În anii 1991 – 1992, 1996 – 1997, funcționează la universități private din Timișoara.

·         2008: Jörg Haider (n. 26 ianuarie 1950, Bad Goisern, Austria Superioară - d. 11 octombrie 2008, Lambichl, Carintia) a fost un politician austriac, din 1999 guvernatorul (în germană Landeshauptmann, președintele executivului) landului Carintia. Până în 2005 a reprezentat partidul populist FPÖ, de care s-a separat, după care și-a înființat propria formațiune politică, Alianța pentru Viitorul Austriei.

Jörg Haider a decedat la 11 octombrie 2008 într-un accident de automobil în Austria.

Jörg Haider

Jörg Haider în 2007

* 2008: Via Artmane (let: Vija Artmane) (n. 21 august 1929, Kaive[*], Tuckum County[*], Letonia – d. 11 octombrie 2008,^[1] Strenči[*], Letonia) a fost o actriță sovietică letonă de teatru și film. Fost membru PCUS.
Roluri în teatru:

• A colaborat cu regizorul Eduard Smilga la următoarele spectacole:
• Raina Leldi lugā "Spēlēju, dancoju", (1956)
• Laimdotu "Ugunī un naktī", (1965)
• Āriju "Indulī un Ārijā", (1971)
• Mirdzu Aspazijas "Vaidelotē", (1958)
• Džuljetu Šekspīra lugā "Romeo un Džuljeta", (1953)
• Ofēliju Šekspīra "Hamletā", (1959)

Alte roluri

• Nastasia Filipovna Dostoievski "Idiotul", (1969)
• Ieva Blaumana "Indrānos", (1970)
• Maksina Fouka Viljamsa lugā "Leguānas nakts", (1973)
• Monahova Gorki "Barbaros", (1974)
• Arkadina Cehov "Kaijā", (1976)
• Meluzine Vetema "Rožu dārzs", (1978)
• Hanna Kertesa "Atraitnes", (1979)
• Elizabete Bruknera lugā "Elizabete, Anglijas karaliene", (1980)
• Jaunajā Rīgas teātrī Artmane ir atveidojusi veco grāfieni Pușkina "Dama de pică", (1998)
• Stendal "Traktāts par mīlestību", (1999)

Roluri în filme:

• Dace Straume "Kā gulbji balti padebeši iet", (1956)
• Elza "Svešiniece ciemā", (1958)
• Velta Mežmale "Kārkli pelēkie zied", (1961)
• Māra "Vētra", (1960)
• Soņa filmā "Dzimtas asinis", (1964)
• Perla "Nimeni nu vrioa să moară", (1965)
• Ona "Neviens negribēja mirt", (1966)
• Kristīne "Purva bridējs", (1966)
• Liena "Mērnieku laiki", (1968)
• Anna Beringa "Balāde par Beringu", (1970)
• Nino "Tauriņdeja", (1971)
• Dagmāra "Egle rudzu laukā", (1972)
• Gita-Kņopiene "Dāvana vientuļai sievietei", (1973)
• Keta "Robina Huda bultas", (1975)
• Katrīna II "Jemeļjans Pugačovs", (1978)
• Džūlija Lamberte "Teātris", (1978)
• Nabagmājas komendante "Emīla nedarbi", (1985)

·         2011: Ion Diaconescu (n. 25 august 1917, Boțești, județul Dâmbovița, România – d. 11 octombrie 2011, București^[2]) a fost un om politic și activist anticomunist român; a fost membru al Partidului Național Țărănesc, începând cu anul 1936 până la desființarea partidului de autoritățile comuniste, în 1947. Condamnat la 15 ani de închisoare, a fost încarcerat la Aiud, Baia Sprie, Nistru și Râmnicu Sărat, iar după ispășirea pedepsei a fost deportat în Bărăgan. Revenit în București, a activat la întrunirile clandestine ale țărăniștilor.

După anul 1989 a fost în conducerea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, fiind ales ca deputat în Parlament în trei legislaturi consecutive (1990–1992, 1992–1996 și 1996–2000) iar în legislatura 1996–2000, a îndeplinit funcția de președinte al Camerei Deputaților.^[3] Ca parlamentar, a acționat în sensul înțelegerii și înlăturării consecințelor regimului comunist.

Ion Diaconescu s-a născut în vara lui 1917 în localitatea Boțești, în Muntenia aflată sub ocupație germană, în familia preotului Popescu. A copilărit o vreme la Cândești în Dâmbovița, după care a fost adoptat de sora tatălui său și de soțul ei, și el preot, de la care a luat numele de Diaconescu.^[4] El a revenit de multe ori la locurile natale, inclusiv în ultimii ani de viață, deși avea o vârstă înaintată.^[5] Familia sa era una cu tradiție monahală, mulți dintre membrii ei fiind preoți sau călugări.^[6] Era înrudit cu Ion Mihalache din partea mamei care era verișoară cu omul politic țărănist.^[4][7] De mic, Ion Diaconescu a crescut cu respect pentru Partidul Țărănesc înființat de Mihalache, pe care îl cunoștea bine din familie și, în 1936, la 19 ani, a devenit membru. În aceeași perioadă a plecat la București, unde a studiat la Universitatea Politehnica, facultatea de electromecanică, absolvită în 1942. După aceea, a lucrat în Ministerul Economiei Naționale pe un post de referent tehnic. Începând cu 1944, a fost ales în Biroul Central al organizației de tineret a PNȚ

În anul 1947, Diaconescu a fost concediat din postul său de la Ministerul Economiei, din cauza activității sale politice. După înscenarea de la Tămădău, liderii partidului au fost arestați, iar Diaconescu, ca lider al grupării de tineret, era și el urmărit. În seara de 1 decembrie 1947, a fost arestat din garsoniera în care locuia în București, de către Siguranță din ordinele guvernului comunist, în baza unui mandat preștampilat și completat ad-hoc.^[9] În 1948 a fost condamnat la 15 ani de închisoare și confiscarea averii.^[10] Inițial încarcerat la Jilava, Diaconescu a fost ulterior transferat la Aiud în 1949. Acolo a fost supus unui regim dur de înfometare și alte abuzuri. A stat în celulă de obicei cu 5–6 alți deținuți politici, grupurile din celulă fiind totuși ocazii de schimb cultural între intelectualii încarcerați, care țineau cu ceilalți cursuri în domeniile ce le erau familiare. Aici i-a cunoscut pe Mircea Vulcănescu, pe Ion Petrovici și pe viitorul coleg de partid Valentin Gabrielescu. În secția specială de la Zarca Aiudului a stat legat în lanțuri în permanență între septembrie 1953 și martie 1955 și s-a îmbolnăvit de apendicită.^[11] Afecțiunea i-a fost tratată după transferul la mina de plumb din Baia Sprie, printr-un procedeu rudimentar, cu o anestezie insuficientă.^[12]

De la Baia Sprie, unde fusese de fapt închis într-un lagăr secret de muncă, a mai fost dus să muncească la o altă mină de plumb, la Nistru. Revenit la secția specială de la Zarca Aiud, a participat la o grevă de 23 de zile a deținuților în august 1957.^[13] Ca urmare, a fost transferat la închisoarea de la Râmnicu Sărat.^[14] Acolo a fost ținut în izolare, timp de cinci ani, până la eliberarea sa la 30 noiembrie 1962.^[8]

După eliberare, persecuțiile regimului comunist nu au încetat. Imediat i s-a fixat domiciliu forțat în Bărăgan, fiind deportat la Rubla, regiunea Galați, astăzi denumită Valea Călmățuiului, în județul Brăila,^[15] una dintre cele 18 foste comune speciale, unde fuseseră deportați anterior alți opozanți ai regimului comunist.^[16] Acolo l-a cunoscut pe Corneliu Coposu cu care a păstrat legătura în continuare

Revenit în București în 1964, a avut dificultăți în a-și găsi de lucru. În cele din urmă, a fost angajat la întreprinderea Ascensorul, cu ajutorul altor foști țărăniști.^[4] A continuat să se întâlnească clandestin cu alți țărăniști, în principal cu Corneliu Coposu. Una din întâlnirile sale din 1974 a fost descoperită de Securitate,^[6] care l-a urmărit timp de 25 de ani, alcătuind un stufos dosar de urmărire pe care Diaconescu l-a citit după revoluția din 1989.^[17] A ieșit la pensie în 1980, sperând în continuare că regimul totalitar se va schimba.

Diaconescu (stânga), Corneliu Coposu și Ion Rațiu în 1990.

În timp ce revoluția română din 1989 ducea la răsturnarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceaușescu, Diaconescu a semnat împreună cu Coposu și cu alți lideri apelul din 22 decembrie 1989 pentru reînființarea Partidului Național Țărănesc. Acesta a fuzionat rapid cu un alt nucleu, formând Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat.^[6] La 10 ianuarie 1990, liderii partidului s-au întâlnit cu reprezentanții eșalonului secund al Partidului Comunist, grupați în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), un organ care preluase puterea după căderea lui Ceaușescu. Cu această ocazie, Diaconescu l-a cunoscut pe Ion Iliescu, cel care avea să-i fie adversar politic.^[19] În urma cererilor opoziției democratice de a i se permite reprezentarea în noile organisme ce urmau să pregătească primele alegeri libere din România, cereri susținute și de proteste de stradă în București, CFSN a acceptat înființarea unui nou organism, denumit „Consiliul Provizoriu de Uniune Națională” (CPUN) în care totalitatea partidelor înființate în primele zile de după revoluție constituiau ceva mai puțin de jumătate, restul fiind reprezentanți ai FSN.^[20] Diaconescu a fost membru al CPUN, despre care mai târziu avea să spună că a fost „un organism primitiv, din epoca de piatră a democrației”.^[21] În 29 ianuarie 1990, muncitorii, susținători ai majorității comuniste din CPUN, au devastat sediul partidului; la fel s-a întâmplat și la mineriada din iunie 1990.^[21]

La primele alegeri libere, din 20 mai 1990, Diaconescu a candidat pe listele PNȚCD la București și a obținut unul din cele 12 mandate de deputat ale partidului său, care a obținut 2,56% din voturi. În noiembrie 1991, PNȚCD a constituit, împreună cu Partidul Național Liberal și mai multe alte grupări democratice și reformiste Convenția Democrată (CDR), o largă alianță ce își propunea să preia puterea și să implementeze reforme de trecere la un stat democratic cu economie de piață. Deși Frontul Salvării Naționale s-a scindat, gruparea conservatoare din acesta a câștigat alegerile prezidențiale din 1992 și a format o alianță cu alte grupări naționaliste și cu unele rămășițe ale fostului PCR, împiedicând CDR să preia puterea. Convenția Democrată a obținut însă mai multe locuri în Parlament, iar Diaconescu a fost reales ca deputat de București. De la tribuna Camerei Deputaților, împreună cu ceilalți reprezentanți ai partidului său, Diaconescu a cerut reforma morală, judecarea comunismului, restaurarea monarhiei, trecerea rapidă la economia de piață.^[22][23]

Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, a murit în 1995, iar Diaconescu i-a luat locul în funcția de președinte al partidului. În 1996, candidatul prezidențial al Convenției Democrate, Emil Constantinescu, a fost ales președinte și a format o alianță cu Partidul Democrat (ramura reformistă a FSN) condus de Petre Roman, cu social-democrații conduși de Sergiu Cunescu și cu UDMR. Ion Diaconescu, reales ca deputat din partea PNȚCD, a fost pentru patru ani președinte al Camerei Deputaților. Deși nu a reușit toate schimbările pe care și le-a propus, partidul condus de Ion Diaconescu a reușit să promoveze unele reforme, cum ar fi accelerarea privatizării și retrocedarea proprietăților funciare confiscate de comuniști, începerea procesului de analiză a arhivelor Securității, precum și o fermă orientare spre Occident în politica externă.^[24] În 1998, Diaconescu a publicat la editura Nemira primul său volum de memorii, intitulat Temnița - destinul generației noastre.

Din cauza crizei economice inerente tranziției spre economia de piață, și din cauza atacurilor opoziției conservatoare și naționaliste, PNȚCD nu a mai intrat în Parlament la alegerile din 2000. Diaconescu s-a retras din funcția de președinte al partidului și din orice altă funcție oficială.

După 2000, Diaconescu a primit funcția onorifică de președinte de onoare al Partidului. Retras în apartamentul său, a continuat să-și scrie memoriile, care au fost publicate de aceeași editură Nemira în 2003 în două noi volume, După temniță și După Revoluție.

După 2007, PNȚCD a fost marcat de puternice frământări, pentru conducerea partidului luptând două facțiuni (una în frunte cu Aurelian Pavelescu și Vasile Lupu, alta condusă de Victor Ciorbea și Radu Sârbu).^[24] Diaconescu a dat binecuvântarea sa celei din urmă, dar, deja nonagenar, nu a putut acționa pentru a păstra unitatea partidului.

În 2009, la sugestia lui Victor Ciorbea,^[25] Diaconescu a cerut în instanță 18 milioane de euro despăgubiri statului român pentru încarcerarea sa cu încălcarea Drepturilor Omului.^[12][26] Banii obținuți din despăgubire urmau să fie utilizați în folosul partidului.^[25] În 2010, Tribunalul București i-a acordat 500.000 de euro despăgubiri, dar Curtea de Apel a anulat decizia de despăgubire financiară, deși a menținut constatarea că condamnarea din 1948 a fost făcută pe motive politice.^[22]

S-a internat în spitalul Fundeni din București în septembrie 2011 pentru tulburări de ritm cardiac; starea lui a fost inițial stabilizată,^[27] dar pe parcursul primelor zile din octombrie ea s-a înrăutățit, iar Diaconescu a murit în ziua de 11 octombrie 2011, la 94 de ani

Ion Diaconescu

Președinte al Camerei Deputaților din România  În funcție 27 noiembrie 1996 – 30 noiembrie 2000 Precedat de Adrian Năstase Succedat de Valer Dorneanu Membru al Camerei Deputaților a României  În funcție 18 iunie 1990 – 30 noiembrie 2000 Circumscripția București

* 2013: María de Villota Comba (13 ianuarie 1980 – 11 octombrie 2013) a fost un pilot de curse spaniol. Ea este fiica fostului pilot de Formula 1, Emilio de Villota, și sora lui Emilio de Villota, Jr., care la fel ca ea a concurat în Formula Palmer Audi. Înainte de moartea sa, Maria de Villota se recupera în urma unor traume grave craniene și faciale, obținute în timpul unui accident de testare în linie dreaptă, ca pilot de teste al echipei de Formula 1, Marussia.

María de Villota Comba

De Villota in 2011

• 2019: Aleksei Leonov, cosmonaut rus (n. 1934)

Sărbători

·         Ziua Mondială de luptă împotriva durerii

·         Ziua internationala a tinerelor fete. Conform ONU. A fost celebrata prima data in 2012. Esre ziua in care se militeaza odata in plus impotriva discriminarilor si a injustitiilor la care sunt supuse in marea majoritate a statelor.

·         Calendar religios 11 octombrie- Calendar crestin ortodox: 
Sfantul Apostol Filip, unul din cei 7 diaconi; Sf Ier Teofan Marturisitorul, episcopul Niceei; Duminica a 21-a după Rusalii- A Sfințior Părinți de la Sinodul VII Ecumenic - Pilda Semănătorului - Rugăciunea lui Iisus