MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 14 OCTOMBRIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE

ARTE 14 Octombrie

MUZICĂ 14 Octombrie

Waltzes for Piano | Music Compilation

Best Elegant French Love Melodies By Piano - Mots D'amour Collection

POEZIE 14 Octombrie

Costache Conachi

Biografie Costache Conachi

Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Țigănești, Galați - d. 1849, Țigănești) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Moldova.^[1]p.160 Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, "dar preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Păltănea a adus documente "care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească".^[2]p.13 A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.

Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

A început activitatea prin efectuarea de lucrări pentru hotărnicie la proprietățile de terenuri; a continuat până la târziu, la retragerea din cauza vârstei și a problemelor de sănătate. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic, al timpului, din Moldova. Este comis, înainte martie 1803. Ispravnic al ținutului Tecuci (august 1806). Staroste al ținutului Putna (noiembrie 1809). Agă al târgului Iași (după noiembrie 1813 ). Ispravnic al ținutului Tecuci (1815). Vornic al obștii la Iași (1816). Vornic al poliției (ianuarie 1817). Mare vornic (înainte de iunie 1820). Mare postelnic (președinte al Departamentului Afacerilor Străine, la 28 decembrie 1823). Mare vornic (1824). Mare postelnic (februarie 1827-ianuarie 1828). Membru al unui atelier (lojă masonică) din Iași (1828)^[3]. Mare logofăt (februarie 1829). Membru în comisia moldoveană de patru membri pentru redactarea Regulamentului Organic (iunie 1829-martie 1830). Pavel Kiselev i-a acordat Ordinul Sf. Vladimir cl. III, pentru contribuția sa la lucrările de redactare. Mare logofăt (octombrie 1831). Țiitor al locului marelui logofăt al justiției (aprilie 1832). Demisionează în februarie 1833. Păstrează în continuare titlul de vornic. Mare logofăt, numit de Kiselev (aprilie 1834). Din 1835, rămâne doar epitrop, în special la Sf. Spiridon și continuă administrarea unor hotărnicii. Este ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sf. Mormânt (1837)

Opera sa nu a fost prețuită de nimeni pînă la George Călinescu, Ibrăileanu și Iorga bătîndu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegării penibile. Circulînd ca populare pînă au fost publicate în volum, versurile îl dezvăluie ca pe un adevărat poet, superior Văcăreștilor. Dotat cu simțul limbii, tînguirea sa lirică e plină de o solemnitate filosofică care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evocă adesea ochii iubitei care „Năvălesc cuprinși de gene/ Săgetează din sprîncene”; ochii devin ființe care se ceartă și se dezmiardă, în jurul cărora se creează scenarii glumețe, din care nu lipsesc răpirile, săgețile, otrăvirile etc.

Poezia erotică evocă iubirea, matrimoniul și tragedia lor, sentimentul naturii suprapunîndu-se stărilor de spirit. Cea mai puțin valoroasă este poezia văicăreață („Plîng, oftez, suspin, mă vaiet!”) deși ea l-a impresionat pe Eminescu.Versurile sale erotice (Poezii, alcătuiri și tălmăciri 1856) îmbină inspirația anacreontică, în maniera poeziei galante aparținând clasicismului decadent francez, cu lirica lăutărească a timpului.

Scrisorile lui Conachi către domnitorul Ioniță Sandu Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii române și ale emancipării culturale a țării.

A făcut și unele traduceri din literatura franceză.

Tu numai sub cer esti una

Tu numai sub cer esti una
Care ai luat cununa
De duh, de grai, de blandete,
De nuri si de frumusete.
La mana ta sta legata
Moartea mea si viata toata,
Pentru c-a ta stapanire
Covarseste peste fire.
Nu pot zice ca-s cu viata,
Cand nu sunt pe-a tale brata,
Nici simt, nici vad tot plans imi vine.Cand nu esti tu langa mine.

Cu prietena-mpreuna

Cu prietena-mpreuna
Fericit am petrecut,
Dar o viata asa buna
O minuta mi-a parut
Fericirilor trecute, care nu-i sa mai veniti,
Truda gandurilor mele, pomeniri, ce ma munciti?
Poate fi si-alta frumoasa,
S-asemenea a iubi,
Dar asa de dragostoasa
Ca dansa nu poate fi.
Fericirilor trecute, care nu-i sa mai veniti,
Truda gandurilor mele, pomeniri, ce ma munciti?
Acest cantec ce rasuna.
Ce rasuna prin suspin,
Cu iubita dimpreuna
II cantam ades la san
Fericirilor trecute, care nu-i sa mai veniti,
Truda gandurilor mele, pomeniri, ce ma munciti?

La obrazul ce fireste
Cer cu stele-nchipuieste
Urmeaza sa se robeasca
Orice fire omeneasca;
Caci ochii ce sageteaza
Ca luceferii cu raza,
Sub doua arce-nghinate
Inimile tin legate;
Aerul ce abureste
Dintr-un san ce izvoraste
Nuri, blandete si dulceata —
Mortilor inca da viata;
Dar evghenia ce are
Ca un ifos de-ndurare,
Robind placul si simtirea,
Pleaca toata omenirea
A primi cu bucurie
Jertfa-n veci la ea sa fie.

Scrisoare catre zulnia

Din toti muritorii lumii cel mai in nenorocire
Si dintre toti patimasii cel mai mult in osandire
Este omul care-ti scrie, mai pomenesti-l tu oare ?
Ah, de nu l-ii mai cunoaste dupa slova si scrisoare,
Cunoaste-l di pi durere cu care plangand iti scrie,
Cunoaste-l di pi-a lui lacrami ce le-i gasi pe hartie
Cu ele odinioara udam a tale picioare,
Cu ele pe buza arsa de-a dragostei infocare,
De sute de ori,
Zulnio, printr-a gurilor lipire
Ti-am adeverit amorul cu credinta si iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, intr-acest pustiu de jele,
Unde nu am alt tovaras decat durerile mele,
Le vars numai pentru-un suflet si o trista inimioara,
Ce patrunsa de-a iubirii si de dorul tau sa para
N-au ragaz, nu au odihna, nici pot avea mangaiere,
Decat numai in suspinuri, in lacrami si in durere.
Amar mie, in ce valuri norocul ma aruncara,
Nu stiu, mai traiesc pe lume sau din lume sunt afara !
Si de sunt si de am viata, dar lumea ce-mi folosaste
Cand a ochilor mei lume din vedere imi lipsaste !
Soarele, ce eu cu plansul il intampin cand rasare.
Si luna, ce ma gaseste in suspin si in oftare,
Pentru mine nu colinda decat un cerc de durere,
Ma vait si zi si noapte, dar in zadar, ca scadere
Nici este, nici a fi poate la a despartirii jele
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Ah,
Zulnio, mai tai minte ziua-n care a ta fata
Cu lacrami ca trandafirul in roua de dimineata,
Rumena de rusinare si cu nurii inflorita,
C-o cautatura blanda, de amori povatuita,

Au zambit cu indurare de o dragoste fierbinte
La a mele giuramanturi, la a mele rugaminte.
Ce faceam insa atuncea ? scufundat in uimire
Ca de-un trasnet ce rapeste a sufletelor samtare,
Ca de-un fulger ce-l vad ochii si isi perd lumina toata,
Ca de-o arma arzatoare inima mea sagetata,
Cu ochii boltiti la tine, in genunchi, fara suflare,
Cu manute inclestate de ale tale picioare,
Asteptam dorit raspunsul de-o plecare fericita,
intr-acel ceas insusi viata din cursul ei stingherita
Sa sfarsa de bucuria nadejdii indulcitoare
De-a te castiga,
Zulnio !
Ah,
Doamne, intr-acea stare
Mai fost-am vreun om pe lume, ca sa creada-a mea
durere ?
Tu, sangura mea stapana, tu, viata, tu mangaiere,
Ai samtat si-ndata mila din sufletul tau pornita
Cu ruman de rusinare pe fata ta zugravita
Si cu tremurul de spaima, lipsata de cuvantare,
Ti-ai marturisit caderea numai prin imbratosare.
S-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare.
Ce pare ca-l vaz cu ochii si acum in departare,
Ai primit drept chezasie ceriul, stelele si luna,
Viata mea si a ta insusi, ca te-oi iubi totdeauna.
Ca te-oi iubi pan' la moarte, ca nimic n-a fi in lume,
Nici pe pamant, nici in ceriuri, nici la
Dumnezau anume,
Carele sa ma stramute de nespusa fericire
De a ma-nchina la tine ca la o dumnezaire.
Atunci fulgere cu trasnet prin vazduh scaparatoare.
Pamantul tot in cutremur si stihiile-n perzare
Samana inspaimantate de atatea patimiri.
Te-am iubit pana acolo unde ceriul in uimire
Sa cutremura,
Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum sa aiba la iubire
Dumnezau pe-o muritoare.
Unde-i acea vreme, draga, ah, draga si mult iubita,
In care cu tine-n brata si tu de mine lipita

Petreceam zilele noastre in pustiiul acel mare !
Vai mia, zasai pustiiul si in inima ma doare,
Ma doare, ca acolo numai am trait in fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac si cu multamire,
Acei munti pana la nouri, acele stanci despicate,
Ce rasuna de suspinul dragostelor infocate,
Acei copaci nalti si mandri, maturi cu a lor umbrire
De dezmierdari, de voroave, de libov si de iubire,
Potica acea vestita ce-o treceam cu groaza mare,
Dar ne inlesnea prilejul de-o furisa sarutare,
Rapele intunecoase ce ferea cu tainuiri
A desfatarilor noastre infocate intalniri,
Apele acelea-n care, pe furis, in scaldatoare,
Te prindeam, ochilor, spuneti, ce priveam atunci in zare ?
Comorile firii toate la ochii mei dezvalite,
De mii de ori sarutate, de mii de ori pipaite,
Le rapeam cu lacomie si intr-acea fericire
As fi dat orice pe lume pentr-un ceas de prelungire.
in sfarsit, toate acelea petreceri de multamire
Scrisa cu slove de para intr-a inimii samtare
Le-am perdut, si numai gandul, ce ma arde, ma munceste,
Spre mai multa chinuire ca prin vis mi le sfeteste.
Ah, ibovnica slavita, unde mai esti acum oare ?
Aruncata de un tiran in vron loc cu departare,
Jalnica si nacajita de a lui salbatici fapte
Fara nici o mangaiere, in suspinuri zi si noapte.
De mai ai zare de viata, unde vei fi azvarlita,
Zi citind asta scrisoare, in lacrami si plans urzita :
„Am o inima in lume care stiu ca ma iubeste
Si acum, in departare, pentru mine sa boceste."
Ars am fost de-a ta iubire, ah, cat te-am iubit de tare,
Dar aceasta despartare m-au aprins cu foc mai mare.
Giuramant iti fac din suflet ca si ceriul si pamantul,
De s-or stramuta,
Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvantul
De-a te iubi pan' la moarte, de-a nu avea supt soare

Alta stea de proslavire, alt luceafar
Dar ce folos, vai de mine, ca n-am nici o mangaiere,
Petrecerea mi-i in lacrami, in suspinuri si durere,
As vrea sa mor, dar si moartea ce poate fi pentru mine,
Cand, perzand a mea viata, perd mai mult, te perd pe
tine.
Abia zorile ravarsa si doresc sa asfinteasca,
Abia noaptea innegreste si vroi zori sa sa iveasca,
Caci cu nimic nu sa-npaca intr-a sa nemultamire
Sufletul meu, ticalosul, ce-i pururea in clatire.
Ah, si cum sa sa impace, cum sa rabde, vai de dansul.
Cand il inec pe tot ceasul cu suspinul si cu plansul ?
Calatori pe vai, pe dealuri, pe campii nemarginite,
Umblu de urat cu ziua pe colnice parasate,
Udate de-a mele lacrami, cararile-acelea toate,
Or tine spre pomenire urmele mele-nsamnate,
Pana cand vrodinioara pe-acolo, din intamplare,
Vei trece si vei cunoaste, ah, cat te-am dorit de tare ! innoptez pintre prapastii, pintre rapi, pintre ponoara,
Ca doar oi uita de groaza dorul care ma omoara.
Dar in zadar, ca durerea merge si vine cu mine,
Gandul meu nu sa abate catu-i un chic de la tine.
A noptilor intuneric nu ma ingrozaste nimica,
Groaza mea ii numa una, tu o stii, ca mori de frica
Nu cumva din nevedere sau din ciuda departarii,
Dup-atata patimire, sa ma dai si tu uitarii.
Ah, la o asa-ntamplare, tu stii, fara indoiala,
De mai pot trai,
Zulnio, macar catu-i o clipala.
Alerg, rna duc si vin iarasi, cufundat intr-o tacere
In durere cunosc viata si in viata tot durere.
Caut , cerc stancile toate, ma ingrop in adancime,
Petrecerea mi-i placuta intru intunericime.
Acolo nedormita, pustnica privighetoare, «ocindu-sa cu durere de-o asamenea-ntamplare,
Sa vaita si sa plange, ma asculta, ma jeleste,

Firea toata parca zice : „Amoriu sa rastigneste !" Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urate,
De desfatarile lumii poftele mele lipsate,
Nu mai au nici o placere, nu mai au nici o pornire,
De pacate nu am frica, c-am ramas fara samtare.
Ah, ce samtare sa aiba si ce gust sa le mai vie,
Cand nu esti, draga
Zulnio, sa le dai viata cea vie !
M-am lepadat de tot gustul armelor omoratoare,
Sa despart o pasarica ma-ngrozeste a mea stare,
Cum sa despart, vai de mine, cand imi fac inchipuire
De durerea si nacazul care vin din despartare !
Cititul care-ntr-o vreme rasapea a mele ganduri
Acum nu ma mai agiut.a, caci citind in mii de randuri
A tale scrisori duioasa, de amori insufletate,
Ma cufund in intuneric de ganduri mai amarate.
Ah, si scrisul nu-mi sporeste decat numai catra tine.
Mana mea sa otaraste a-nsamna pricini straine.
Asadar, draga
Zulnio, departat de-a tale brata,
Am agiuns intr-acea stare unde sant mort cu viata, ingamfatele protivnici ce sa au la vro parere
Si te pomenesc cu pizma si acum in nevedere
In zadar mai pun silinta cu vrun gand de rautate : „Cine-o iubit pe
Zulnia, a iubi alta nu poate !"

Mihail Lermontov

Biografie Mihail Lermontov

Mihail Iurievici Lermontov (în rusă Михаил Юрьевич Лермонтов, n. 3/15 octombrie 1814,^[1][2] Moscova, Imperiul Rus^[1][3][4][5] – d. 15/27 iulie 1841,^[1][5][2] Piatigorsk, Gubernia Stavropol[*], Imperiul Rus^[1][6][3][4]) a fost un scriitor romantic rus.

În scurta lui viață a fost un dușman declarat al ipocriziei, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite. În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.

Poezia “Poetul” (1838) transmite mesajul major al artistului-cetățean, care odinioară cu ritmul vânjos al vorbei sale putea la luptă pe ostași să-i îndrume - în opoziție cu poetul pasiv care și-a uitat menirea: Ai dat în schimb pe aur puterea ta de oțel - ce uimea pe vremuri omenirea. Folosind simbolul pumnalului cu tăiș fidel și veșnic treaz, poetul este îndemnat să-și ducă în lume înalta lui solie. Dar această solie, cuvântul profetic al purtătorului de adevăr și de dreptate, se lovește de luxul și superficialitatea veacului său lânced și revolta culminează în stigmatul societății mondene, parazitare. Poetul se vede înconjurat de-o

“…gloată cu fel de fel de inși Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinși, Cu muzica și dansuri și minciuni- Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle, Sub masca unor oameni cuviincioși și buni.” (1ianuarie-1840)

De aici izvorăște spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care o detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, ”lovit cu pietre și alungat de cei din preajmă-mi răi la fire, în ochii cărora citește doar patimă și răutate” Și-atunci, oripilat, poetul-profet fuge de oameni în pustiu.” Profetul”-1841. Atitudinea de izolare, de evadare din minciuna și falsitatea societății privilegiate, nu are la Lermontov substanța intimistă a singurătății voite, căutate. Temperamentul lui tumultuos, în maxima incandescență a pasiunii, se consumă într-un protest social fecundat de idealurile pozitive ale libertății, ale dreptății și egalității dintre oameni. Alte poezii: “Meditație”, ”Te-apasă greu urâtul…”, “îmi port pustiu prin noapte pasul…”

În ultimii ani ai vieții 1840-1841, conflictul dintre poet și ipocrizie se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca și marele său premergător Pușkin, își va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleșit de amărăciune, luându-și rămas bun de la acea Țară de robi și de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluționară, poetul și-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.

Opera

· 1830: Poetul (Поэт)

· 1830: Nu te încrede în tine însuți

· 1835: Bal mascat (Маскарад)

· 1837: Borodino (Бородино)

· 1837: Moartea poetului (Смерть Поэта)

· 1839: Meditație (Дума)

· 1839: Trei palmieri (Три Пальмы)

· 1840: Un erou al timpului nostru (Герой нашего времени)

· 1841: Demonul (Демон).

Un vis

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, în piept cu-o rană grea;
Şi sângele cu picături domoale,
Din rana încă proaspătă curgea.

Jos pe nisip zăceam în nemişcare;
Stânci mari se-ngrămădeau în jurul meu
Şi-nfierbântându-le, cumplitul soare
Mă dogorea; dar eu dormeam somn greu.

Visam; şi-n vis vedeam o sărbătoare
Din ţara mea şi vii lumini lucind;
Femei frumoase-n păr cu câte-o floare
Vorbeau de mine, vesele, glumind.

Şi numai una singură, deoparte,
În vorba celorlalte nu s-a prins;
Şi sufletu-i întunecat de moarte
Era de-un trist şi straniu vis cuprins.

Vedea, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, un trup cu-o rană grea;
Şi sângele, cu picături domoale,
Încet, încet, răcindu-se curgea.

Demonul

Mă jur pe-ntâia zi a firii
Mă jur pe ultimu-i azur
Pe blestemul nelegiuirii
Pe veşnicul adevăr mă jur
Mă jur pe chinul prăbuşirii
Pe sacrul biruinţei dor
Mă jur pe clipa întâlnirii
Pe-ameninţarea despărţirii
Pe visul meu nepieritor
Mă jur pe duhuri, pe înfrângeri
Pe goana lor din loc în loc
Mă jur pe veghetorii îngeri
Vrăjmaşi cu paloşe de foc
Mă jur pe iad, pe cer, pe fire
Pe tine jur, ca să-mi rămâi
Mă jur pe ultima-ţi privire
Mă jur pe lacrima-mi dintâi
Pe rasuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos
Pe parul lung şi mătăsos
Pe fericire şi durere
Pe dragostea ce-ţi port duios
Mă jur să fug de răzbunare
Mă jur să nu mai fiu trufaş
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului faptaş
Vreau să mă rog, vreau să iubesc
În bine iar să cred voiesc.
...........................
Tamara, crede-mi sfântul ţel
Că-n dragoste precum şi-n ură
Eu sunt statornic, eu nu-nşel!

Moartea poetului

O, rege, răzbunare, răzbunare!
Îţi cad la picioare.
Fii drept şi pedepseşte pe cruntul ucigaş
Osânda lui în vremuri viitoare
S-arate lumii dreapta-ţi judecată,
Să fie-o pildă pentru ticăloşi!
(din tragedia "Venceslas" de Jean de Rotrou)

Sclav al onoarei, suflet drept,
Jignit de clevetiri mărunte,
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecându-şi mândra frunte!...
Ocara lumii şi minciuna
L-au supărat, nu l-au supus,
Şi singur ca întotdeauna
S-a răzvrătit... şi-a fost răpus!
Răpus! Ce rost mai are plânsul
Şi corul laudei deşarte
Şi scuza foanfă pentru dânsul
În faţa împlinitei soarte?
Oare nu voi aţi prigonit
Talentul lui cu-nverşunare
Şi ca să râdeţi aţi stârnit
Din foc ascuns văpaie mare?
Fiţi veseli! A căzut învins
În cea din urmă crudă luptă
Şi-acuma geniul lui e stins,
Cununa lui de lauri ruptă.
Calm, ucigaşul a ţintit
Şi-a tras. Şi inima-i păgână
Urma să bată liniştit;
Nu-i tremura pistolu-n mână.
E de mirat? Un venetic
Zvârlit la noi din întâmplare,
Umblând pe-aici la vânătoare
De ranguri, suflet de nimic;
Bătându-şi joc în chip obraznic
De limba noastră şi de ţara-ntreagă,
El a lovit în gloria noastră dragă
Şi n-a putut să înţeleagă
Ce om doboară braţul lui năpraznic.

Şi-acum poetul în mormânt e-nchis
La fel cu cântăreţul drag pe care
Atât de minunat ni l-a descris,
Ros de-ndoieli chinuitoare,
Şi care ca şi el a fost ucis
De-o mână rea, necruţătoare.

Lăsându-şi buni prieteni şi bucurii senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmaşa sufletelor îndrăzneţe?
Dând mâna cu un ipocrit mişel,
De ce-a crezut în vorbe şi-n chipuri false, el
Care-i ştia pe oameni demult, din tinereţe?
Cununa lui de lauri i-au scos-o şi i-au dat
Una de spini cu lauri împletită;
Dar spinii bine-ascunşi l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Cu glume grosolane în şoaptă strecurate,
Setos de răzbunare a murit
Scârbit că-i sunt speranţele-nşelate.
S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Şi n-o să mai răsune nicicând şi nimănui;
Şi unde-i el acuma e întuneric mare;
Pecetluită este gura lui.

Voi, însă, fii înfumuraţi
Ai unor taţi vestiţi prin mârşăvie,
Care cu tălpi de rob călcaţi
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiţi,
Ucideţi Libertate, Genii, Glorii,
Când apăreţi, de lege ocrotiţi,
Muţeşte adevărul şi tac judecătorii!
Dar este-n cer un straşnic judecător cinstit
Care pe voi, aleşii desfrâului, v-aşteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Şi ştie orice gând şi orice faptă.
Zadarnic veţi veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus.

TEATRU/FILM 14 Octombrie

Cu Nucu Păunescu

Biografie Nucu Păunescu

Nascut la data de 14.10.1912, in Bucuresti, intr-o familie de mari negustori ai vremii respective, din mama Eliza si tatal Gheorghe Paunescu, a fost al treilea copil din cei 5 frati, respectiv Puiu Paunescu (diplomat, ambasadorul Romaniei la Viena), Dr. Prof. Constantin Paunescu - sef de clinica sectia cardiologie a Spitalului Coltea, Nelu Paunescu - ofiter de aviatie, Nucu Paunescu - actor, Zoia Paunescu. Se pare ca toti copiii s-au realizat in viata, insa destinul i-a despartit, fiindca cei doi frati Puiu si Nelu au plecat din Romania, au tinut legatura o perioada ca apoi aceasta sa se piarda treptat.

Filme cu Nucu Paunescu

Ascunde

· Drumul oaselor (1980)

· Ultima noapte de dragoste (1980)

· Drumuri în cumpănă (1979)

· Acțiunea Autobuzul (1978)

· Pentru patrie (1978)

· Trepte spre cer (1978) - muncitor linior, tatal lui Vitcu

· Eu, tu și Ovidiu (1977)

· Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - demnitar rus

· Toate pânzele sus! (1977)

· Prin cenușa imperiului (1976)

· Roșcovanul (1976)

· Trei zile și trei nopți (1976)

· Porțile albastre ale orașului (1975) - chelner

· Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Sendrea

· Păcală (1974) - Hangiul

· Trei scrisori secrete (1974)

· Pistruiatul (1973)

· Astă seară dansăm în familie (1972) Trailer

· Bariera (1972) - carciumarul Vestemean

· La Revolte des Haidouks (1972) - Le Prince roumain

· Zestrea domniței Ralu (1972) - Caragea Voda

· Haiducii lui Șaptecai (1971) - Caragea Voda

· Puterea și adevărul (1971)

· Săptămâna nebunilor (1971) - Caragea Voda

· Apoi s-a născut 'Legenda' (1969)

· Baltagul (1969) - voce Bogza

· Balul de sâmbătă seara (1968) Trailer

· Sept hommes et une garce / Șapte băieți și o ștrengăriță (1967)

· De-aș fi... Harap Alb (1965)

· Tudor (1963)

· Un surâs în plină vară (1963)

· Porto-Franco (1961)

· Valurile Dunării (1960)

· O poveste obisnuita... o poveste ca in basme (1959) - Imparatul

· Nufarul rosu (1955)

· Desfășurarea (1954) - Voicu Ghiociooaia

· Rasare soarele (1954) - Andronie Ruja

· Cum e Sfatul e si satul / (1953)

· Nepotii gornistului (1953) - Andronie Ruja

· Mitrea Cocor (1952) - Plt. Catarama

· In sat la noi (1951) - Sarbu Iacov

Zestrea domnitei Ralu HQ: https://youtu.be/sOoTTDh_r_A.

Cu Carmen Trocan

Biografie Carmen Trocan

Carmen Tănase s-a născut în 18 ianuarie 1961, la Ploiești, sub zodia Capricorn (cu ascendent în Leu). Bunica sa pe linie maternă era grecoaică. Carmen a urmat cursurile Liceului Pedagogic din Ploiești și, între 1980 și 1984, pe cele ale Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Actorie, la clasa Olgăi Tudorache. A fost colegă de promoție cu Oana Pellea, Radu Duda (devenit între timp Alteță, principe de Hohenzollern-Veringen), Carmen Ciorcilă, Bogdan Gheorghiu, Marina Procopie, Mihai Verbițchi, Adrian Păduraru, Dan Bădărău etc. A rămas foarte atașată de profesoara sa din facultate, Olga Tudorache.

Între 1984 si 1990, Carmen Tănase a fost actriță la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași, iar din 1990 este actriță la Teatrul Odeon din București. A fost căsătorită cu criticul de teatru Victor Parhon, care s-a stins din viață în anul 2000, după o boală grea. Din acest mariaj a rezultat un fiu, Tudor (n. 1989).

Carmen este o mare iubitoare de animale. A avut o cățelușă pe nume Pacina, la care a ținut în mod deosebit. În acest moment are trei câini (Brana - primită de la Oana Pellea, Bobiță, Ruti), trei pisici (Suspiria Thaisa Calvitia Nosferatu - o pisica egipteană, fără păr, Boxi și Acasha), o iguană și o broască țestoasă. Își dorește să poată întreține un adăpost de animale.

Alături de Olga Tudorache, Gina Patrichi figurează în fruntea listei actrițelor preferate ale lui Carmen. Dintre actori îi apreciază foarte mult pe Anthony Quinn și pe Al Pacino. Scriitorul său preferat este Gabriel Garcia Marquez, iar personajul de ficțiune preferat: Donald Duck. Dintre personajele istorice, o fascinează Cleopatra.

Lui Carmen îi place să mănânce și să prepare sushi, îi plac antichitățile, mobila veche, podoabele din aur, muzica și dansul. Nu suportă argintul și măslinele.

Filme cu Carmen Trocan

· Crucea de piatră / Crucea de piatră - ultimul bordel (1994)

· Privește înainte cu mânie (1993) Trailer

· Miss Litoral (1990)

· Lacrima cerului (1989)

· Martori dispăruți (1988)

· Noi, cei din linia întâi (1986) - Military Nurse 2

· Pădurea de fagi (1986)

· Primavara bobocilor / Primăvara bobocilor (1985)

· Viraj periculos (1983)

· Sfârșitul nopții (1982)

PISTOLUL DE LA MAREA NEAGRA (GUN OF THE BLACK SUN) film with Romanian subtitles: http://youtu.be/z9Q45y2HbI8.