REVISTA MEA DIN 16 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 16 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         1553: A murit pictorul german Lucas Cranach cel Bătrân; (n. 1472), unul dintre cei mai de seamă pictori germani din perioada Renasterii. Lucas Cranach cel Bătrân (n. 1472, Kronach, Franconia – d. 16 octombrie 1553, Weimar), unul dintre cei mai de seamă pictori germani din perioada Renașterii. A fost unul dintre cei mai de seamă pictori germani din perioada Renasterii. Creația lui reprezintă unul din evenimentele cele mai importante nu numai în arta germană a secolului al XVI-lea. Afost un adevărat maestru în folosirea culorilor, dar și un desenator inegalabil și un grafician desăvârșit. Casatorit cu cu Barbara Brengbier, fiica primarului din Gotha, a avut doi fii, Hans și Lucas . Amândoi vor deveni pictori, cel mai tânăr fiind cunoscut în istoria artelor cu numele de Lucas Cranach cel Tanar. Situația financiară a familiei este înfloritoare.In anul 1544 a devnit primar („Bürgermeister”) al orașului Wittenberg. Cranach a întreținut o strânsă prietenie cu reformatorul Martin Luther, fiind adept al Reformei. Va picta câteva portrete ale lui Luther si va ilustra câteva ediții ale Noului Testament în traducerea germană a lui Luther, dar și numeroase pamflete protestante.
* 1590: Anna de Austria (7 iulie 1528 – 16 octombrie 1590) a fost fiica împăratului romano-german Ferdinand I și a soției sale, Anna Iagello.

Anna de Austria

Ducesă de Bavaria

Arhiducesa Anna de Austria (1528–1590) (Portret de Jakob Seisenegger.) Părinți Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei  Frați și surori Elisabeta de Austria Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Arhiducesa Eleanor de Austria Ioana a Austriei Margaret of Austria[*] Helena von Österreich[*] Archduchess Magdalena of Austria[*] Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[*]  Căsătorită cu Albert al V-lea, Duce de Bavaria Copii Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria Ferdinand Maria Anna Ernest de Bavaria

·         1591: A decedat Papa Grigore al XIV-lea; (n.11 februarie 1535). A fost ales papa in data de 5 decembrie 1590.

·         1621: A decedat compozitorul olandez Jan Pieterszoon Sweelinck (n. mai 1562). Lucrarile sale muzicale s-au situat la jonctiunea perioadei Renasterii cu Barocul.

·         1791: A murit printul rus Grigori Alexandrovici Potiomkin ; (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie 1791), general-feldmareșal rus, demnitar al statului și favorit al țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. Prințul Grigori Alexandrovici Potiomkin , cunoscut în limba română și ca Potemkin (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie 1791), general-feldmareșal rus, demnitar al statului și favorit al țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. A murit în timpul unei călătorii de la Iași la Nikolaev. Termenul Potemkiniadă este legat de numele său

·         1793: Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (germană Maria Antonia Josepha Johanna von Habsburg-Lothringen; franceză Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg-Lorraine; n. 2 noiembrie 1755 - d. 16 octombrie 1793), cunoscută în istorie sub numele de Maria Antoaneta (pronunție în IPA, /maʁi ɑ̃twanɛt/), s-a născut arhiducesă de Austria, mai târziu devenind regină a Franței și a Navarei. La vârsta de 15 ani s-a măritat cu Ludovic al XVI-lea al Franței, devenind apoi mama „delfinului pierdut” Ludovic al XVII-lea. Maria Antoaneta este cunoscută mai degrabă pentru excesele sale legendare (considerate exagerări de unii istorici moderni), precum și pentru moartea sa: a murit executată prin ghilotinare, în toiul Revoluției Franceze, în 1793, pentru un așa-zis incest cu fiul ei, precum și pentru înaltă trădare, nedovedită, însă. S-a pretins pe durata vieții sale că ar fi fost lesbiană, că ar fi întreținut relații sexuale cu numeroși bărbați, inclusiv cu cumnații ei, dar nu există nici o dovadă în acest sens, toate acestea fiind acuze care au ajutat la declanșarea Revoluției Franceze.

Marie Antoinette la vârsta de doisprezece ani, de Martin van Meytens.

Născută la Palatul Hofburg din Viena în 1755, Arhiducesa Maria Antonia a fost fiica cea mică a lui Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Mariei Theresa, regină a Ungariei și Boemiei. Maria Antonia era descrisă ^[1] ca „micuță, dar o Arhiducesă complet sănătoasă”. Arhiducesa a fost botezată Maria Antonia Josepha Johanna. La curtea austriacă era cunoscută drept Madame Antoine.^[2]

Maria Antonia și sora ei mai mare, Maria Carolina, au fost crescute împreună și au împărțit aceeași guvernantă până în 1767; au devenit foarte apropiate. Mariei Antonia îi plăcea muzica și a învățat să cânte la clavecin. De asemenea, a excelat la dans.^[3] La 10 ani se lupta să citească și să scrie în germană, vorbea puțin și cu dificultate franceza și foarte puțin italiana – trei limbi care erau vorbite frecvent în familia imperială. A învățat, de asemenea, unele elementele de bază ale limbii latine. În acel moment, eticheta de la curtea austriacă era mult mai puțin strictă decât cea de la Versailles, iar dansurile erau mai puțin complexe.

Mama sa, Maria Tereza, ca toți suveranii epocii, au pus căsătoriile copiilor în slujba politicii de alianță între Casa de Habsburg și Casa de Bourbon pentru a face față ambițiilor Prusiei și a Marii Britanii. Astfel, printre surorile mai mari ale Mariei Antoaneta, Maria Cristina, copilul preferat al împărătesei, s-a căsătorit în 1766 cu Albert de Saxonia, numit duce de Teschen și regent al Țărilor de Jos, iar Maria Amalia s-a căsătorit cu Ferdinand I, Duce de Parma iar Maria Carolina s-a căsătorit în 1768 cu Ferdinand I, regele celor Două Sicilii. Căsătoria dintre Delfinul Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta trebuia să fie apoteoza acestei politici. Arhiducesa de Austria era strănepoata de frate a lui Ludovic al XIV-lea ^[4] prin bunica paternă, Élisabeth Charlotte d'Orléans.

Ludovic, Delfin al Franței.

Maria Antoaneta a părăsit Viena în aprilie 1770, la vârsta de paisprezece ani. La 17 aprilie 1770 a renunțat oficial la drepturile sale asupra coroanei Austriei, și la 7 mai a trecut granița cu Franța. L-a întâlnit pe Delfinul Ludovic-August și, o săptămână mai târziu, pe mătușile acestuia (fiicele lui Ludovic al XV-lea, cunoscute drept Mesdames). Înainte de a ajunge la Versailles, și-a cunoscut cumnații ^[5], Ludovic Stanislav Xavier, conte de Provence și Carol Filip, conte d'Artois. Mai târziu, a întâlnit restul familiei inclusiv pe sora mai mică a soțului ei, Madame Élisabeth, care a devenit cea mai bună prietenă a Mariei Antoaneta.

Căsătoria Delfinului și a Delfinei a avut loc la 16 mai 1770 la Palatul Versailles.^[6] Populația Parisului a reacționat ambiguu la căsătoria dintre Maria Antoaneta și Ludovic-August. Pe de o parte, Delfina era populară, oamenii erau ușor fermecați de personalitatea și frumusețea ei. Totuși, la curte, căsătoria n-a fost atât de populară ca urmare a tensiunilor de lungă durată dintre Austria și Franța. Mulți curteni au susținut o căsătorie între Delfin și diferite prințese saxone. Pe la spatele ei, Mesdames au numit-o „l'Autrichienne” (austriaca). (Mai târziu, în ajunul Revoluției, când nepopularitatea reginei era din ce în ce mai mare, l'Autrichienne s-a transformat în l'Autruchienne, un joc de cuvinte care folosea „struț” (franceză : autruche) și „cățea” (franceză : chienne)).^[7]

Portret al Mariei Antoaneta realizat de Joseph Ducreux în 1769 și trimis Delfinului, pentru a-și vedea viitoarea soție înainte de a se întâlni.

Tânăra Delfină are dificultăți în adaptarea la noua sa viață, spiritul ei s-a pliat greu la complexitatea și la viclenia „vieții de la curte”, la libertinajul regelui Ludovic al XV-lea și a metresei sale, contesa du Barry.

Contesa a avut un rol esențial în înlăturarea de la putere a ducelui de Choiseul care ajutase la orchestrarea alianței franco-austriece și la căsătoria Mariei Antoaneta. Mesdames, care o urau pe madame du Barry din cauza relației ei dezgustătoare cu tatăl lor, au manipulat-o pe Delfină să refuze să recunoască favorita, lucru considerat de unii a fi o gafă politică. După luni de continuă presiune din partea mamei sale și a lui Florimond Claude, conte de Mercy-Argenteau și ambasadorul Austriei la Paris, Maria Antoaneta a fost silită să vorbească cu contesa du Barry în ziua Anului Nou 1772. Deși conversația s-a limitat la un banal comentariu al Delfinei către metresa regală „este multă lume astăzi la Versailles”, contesa a fost mulțumită iar criza depășită. Mai târziu, Maria Antoaneta a devenit mai politicoasă cu contesa ^[8], mulțumindu-l pe Ludovic al XV-lea.

Încă de la început Delfina a primit scrisori de la mama sa. Maria Theresa îi scria regulat fiicei ei și primea rapoarte secrete de la Mercy d'Argenteau în legătură cu comportamentul ei. Această corespondență voluminoasă este o sursă importantă de informații cu privire la toate detaliile vieții Mariei Antoinette de la căsătorie în 1770 până la decesul Mariei Tereza în 1780. Delfina era criticată constant de mama sa pentru inabilitatea de a „inspira pasiune” soțului ei, care rareori dormea cu ea și care era mai interesat de hobby-urile lui cum ar fi vânătoarea sau ceasornicăria. Împărăteasa a mers atât de departe încât i-a spus direct fiicei ei că nu mai este frumoasă și că și-a pierdut grația.

Pentru a compensa lipsa de afecțiune a soțului ei și criticile nesfârșite ale mamei ei, Maria Antoaneta a început să cheltuiască mai mult pe jocurile de noroc, îmbrăcăminte și cosmetice.^[9] Era de așteptat să cheltuiască bani pe haine și să le pună în umbră pe celelalte femei de la curte (regina Maria Leszczyńska murise în 1768, cu doi ani înainte de sosirea Mariei Antoaneta).

Delfina a început să se împrietenească cu diferite doamne din suita ei. Cel mai mult s-au remarcat sensibila și „pura” văduvă prințesa de Lamballe pe care a numit-o superintendent al casei sale și iubitoarea de distracții ducesă de Polignac care în cele din urmă a format piatra de temelie a cercului intim de prieteni ai reginei (Société Particulière de la Reine).^[10] Mai târziu, ducesa de Polignac a devenit guvernanta copiilor regali și a fost prietenă atât cu Maria Antoaneta cât și cu Ludovic. Prietenia Delfinei cu aceste doamne, influențată de diverse publicații populare care au promovat astfel de prietenii, a cauzat mai târziu acuzația de lesbianism.^[11]

La 27 aprilie 1774, la o săptămână după premiera operei lui Gluck Iphigénie en Aulide, care a asigurat poziția Delfinei de patroană a artelor, Ludovic al XV-lea s-a simțit rău. La 4 mai regele a fost insistent sfătuit să o trimită pe contesa du Barry departe de Versailles; la 10 mai, la trei după-amiază, regele a murit de variolă la vârsta de șaizeci și patru de ani.^[12] Ludovic-August a fost încoronat ca regele Ludovic al XVI-lea al Franței la 11 iunie 1775 la catedrala din Rheims. Maria Antoaneta n-a fost încoronată alături de el ^[13], doar l-a însoțit la ceremonia de încoronare.

Maria Antoaneta devine regină a Franței și a Navarei la vârsta de optsprezece ani. Situația Mariei Antoaneta devine mai precară când, la 6 august 1775, cumnata ei, contesa d'Artois dă naștere unui fiu, ducele d'Angoulême - moștenitorul prezumtiv al tronului Franței când tatăl lui, contele d'Artois devine regele Carol al X-lea al Franței în 1824. Urmează ^[14] o serie de pamflete grafice satirice care se concentrează în special pe impotența regelui și pe aventurile sexuale ale reginei cu bărbați și femei.

Încă fără să fi oferit Franței moștenitori și încă considerată străină, regina devine în 1777 ținta primului cântec ostil care circulă de la Paris până la Versailles. Regina cheltuia necontenit prin cumpărarea rochii de la Rose Bertin și cu jocuri de noroc. A început să atragă diferiți admiratori masculini pe care i-a acceptat în cercul ei intim de prieteni, inclusiv pe baronul de Besenval, ducele de Coigny și contele Esterházy.^[15]

Maria Antoaneta în rochie de muselină de Élisabeth Vigée Le Brun, 1783

I s-a îngăduit renovarea Micului Trian (Petit Trianon), un castel mic din Versailles oferit în dar de Ludovic al XVI-lea la 15 august 1774, cu deplina libertate bugetară. S-a concentrat în special pe horticultură, reproiectând în stil englezesc grădina. Deși Petit Trianon fusese construit pentru Madame de Pompadour, metresa lui Ludovic al XV-lea, el a devenit asociat cu extravaganța Mariei Antoaneta. Zvonurile care circulau spuneau că pereții sunt tencuiți cu aur și diamante.^[16] O problemă și mai mare totuși era datoria suportată de Franța în timpul Războiului de Șapte Ani, care nu fusese încă achitată.
În micul ei teatru, a jucat în piese ca Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais în rolul unei servitoare, spre amuzamentul lui Ludovic al XVI-lea. Prin dorința sa către plăcerile simple și prieteniile exclusiviste, Maria Antoaneta își face din ce în ce mai mulți inamici chiar și la curtea de la Versailles.

A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. A existat o întreagă campanie împotiva ei, au circulat pamflete, a fost acuzată că are amanți (cumnatul ei contele d’Artois, contele suedez Hans Axel de Fersen) sau chiar amante (ducesa de Polignac), că face risipă de bani publici pentru frivolitate și pentru favoriți, că face jocurile Austriei acum condusă de fratele ei Iosif al II-lea.

Portret al Mariei Antoneta
de Élisabeth Vigée Le Brun (1788).

Puțin înainte de Anul Nou 1778, Maria Antoaneta a născut primul ei copil. Au urmat alți trei,

• Marie-Thérèse Charlotte, (19 decembrie 1778 - 19 octombrie 1851)
• Louis-Joseph, Delfin al Franței (22 octombrie 1781 - 4 iulie 1789)
• Ludovic al XVII-lea al Franței (27 martie 1785 - 8 iunie 1795)
• Sophie Hélène Béatrice (1786-1787)

Acest lucru nu servește în mod necesar Mariei Antoaneta, deoarece apar calomnii care spun că copiii săi, inclusiv fiul său nu sunt ai regelui Ludovic al XVI-lea.

Regina a devenit un cititor pasionat de romane istorice și interesul său științific a determinat-o să asiste la lansarea de baloane cu aer cald. Ea a fost fascinată de filosofia lui Rousseau precum și de cultura incașilor din Peru, de cultul lor pentru soare. A vrut să învețe limba engleză și deși n-a vorbit niciodată fluent, știa să scrie în engleză prietenei ei, ducesa de Devonshire, a cărei viață era foarte similară cu a ei.

Acest portret de Élisabeth Vigée Le Brun (1787) al Mariei Antoaneta și a copiilor ei Marie Thérèse, Louis Charles (în brațe), și Louis Joseph, a fost menit să ajute reputației ei, descriind-o ca o mamă, în haine simple dar impunătoare.

În august 1784, când regina era însărcinată, a cumpărat Castelul de la Saint-Cloud, un loc pe care l-a iubit dintotdeauna, de la ducele d'Orléans, tatăl ducelui de Chartres, căzut în dizgrație. Aceasta a fost o achiziție extrem de nepopulară, în special în rândul unelor facțiuni ale nobilimii, care deja o displăceau, dar, de asemenea, și a unui procent în creștere a populației care s-a simțit șocată de faptul că o regină franceză ar putea avea o reședință proprie, independent de rege. Prețul mare a castelului, de aproape 6 milioane de livre, la care s-a adăugat costul suplimentar substanțial pentru redecorarea acestuia, a asigurat mai puțini bani pentru rambursarea datoriei substanțiale a Franței.^[17]

Deteriorarea continuă a situației financiare în Franța, deși s-au făcut reduceri în suita regală, a forțat în cele din urmă pe rege să colaboreze cu ministrul său de finanțe, Charles Alexandre de Calonne, pentru a apela la Adunarea notabililor, după o pauză de 160 de ani. Adunarea a fost convocată pentru a încerca să se adopte unele dintre reformele necesare pentru a ușura situația financiară, atunci când Parlamentul a refuzat să coopereze. Prima reuniune a Adunării a avut loc la 22 februarie 1787, la care Maria Antoaneta nu a fost prezentă. Mai târziu, absența sa a dus la acuzația de încercarea de a submina scopul Adunării.^[18]

Adunarea ar fi fost eșuat, cu sau fără prezența reginei, deoarece nu a adoptat nici o reformă și a sfidat regele, cerând alte reforme și consimțământul Parlamentului. Ca urmare, regele l-a demis pe Calonne la 8 aprilie 1787; ministrul de externe Vergennes a murit la 13 februarie. Regele, ignorând încă o dată candidatul pro-austriac al reginei, a numit ^[19] un prieten din copilărie, contele de Montmorin, pentru a-l înlocui pe Vergennes ca ministru de externe.

În acest timp, deși candidatul ei a fost respins, regina a început să abandoneze activitățile ei și să se implice în politică mai mult decât oricând înainte, și mai ales împotriva intereselor Austriei. Acest lucru a avut mai multe motive. În primul rând, copiii ei erau Enfants de France, copii ai Franței, și deci viitorul lor ca lideri ai Franței trebuia asigurat.

Un portret foarte realist al Mariei Antoaneta,
pictat în jurul anului 1791 de Alexandre Kucharsky.

În al doilea rând, prin concentrarea asupra copiilor ei, regina a încercat să îmbunătățească imaginea negativă pe care a dobândit-o prin „afacerea colierul de diamant” (implicarea la o infracțiune de fraudare a bijuteriilor coroanei). În al treilea rând, regele a început să se retragă dintr-un rol de luare a deciziilor în guvern ca urmare a unei depresii acute din cauza presiunilor făcute asupra lui.
Ca rezultat, Maria Antoaneta a apărut ca o entitate politică viabilă, deși nu a fost niciodată intenția sa reală. În noua sa calitate de politician bucurându-se de o oarecare putere, regina a încercat cât a putut să ajute la reglementarea situației dintre rege și Adunare.^[19]

Această schimbare în rolul ei politic a semnalat începutul sfârșitului influenței ducesei de Polignac. Mariei Antoaneta a început să-i displacă cheltuielile mari ale ducesei și impactul acestora asupra finanțelor Coroanei. Ducesa a plecat în Anglia în mai, lăsându-și copiii la Versailles. De asemenea, în luna mai, Étienne Charles de Loménie de Brienne, arhiepiscop de Toulouse și unul dintre aliații politici ai reginei, a fost numit de rege pentru a-l înlocui pe Calonne ca ministru de finanțe. El a început să reducă cheltuielile curții.^[20] Brienne, totuși, nu a reușit să îmbunătățească situația financiară. Din moment ce el a fost aliatul ei, acest eșec a afectat poziția politică a reginei. La 25 mai Adunarea notabililor a fost dizolvată, din cauza incapacității sale de a duce lucrurile la capăt. De această lipsă de soluții a fost acuzată regina. În realitate, vina era o combinație de mai mulți alți factori. Au fost prea multe războaie costisitoare, o familie regală prea mare, cu cheltuieli mari și o lipsă a dorinței din partea multora dintre aristocrații responsabili de a ajuta la acoperirea costurilor de guvern din propriile lor buzunare cu impozite mai mari. Maria Antoaneta a obținut porecla de „Madame Déficit”, „doamna Datorie” (sic) în vara anului 1787, ca urmare a percepției publice că ea singură a ruinat finanțele națiunii.^[21]

Situația politică din 1787 s-a înrăutățit când Parlamentul a fost exilat și a culminat la 11 noiembrie când regele a încercat să utilizeze lit de justice. El a fost provocat în mod neașteptat de către vărul său căzut în dizgrație, ducele de Chartres, care a moștenit titlul de Duce d'Orléans la moartea recentă a tatălui său. Noul duce de Orléans a protestat public la acțiunile regelui, iar ulterior a fost exilat. În cele din urmă, la 8 iulie și 8 august, regele a anunțat intenția sa de a convoca Adunarea Stărilor Generale, legiuitorul tradițional ales al țării, care nu fusese consultat din 1614.

Preocuparea principală a reginei la sfârșitul anului 1787 și în 1788 a fost îmbunătățirea stării de sănătate a Delfinului. Suferea de tuberculoză și avea coloana răsucită și curbată sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze.^[22] Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la 4 iunie 1789 de tuberculoză, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis Charles.
Moartea sa, care în mod normal ar fi fost jelită la nivel național, a fost ignorată de poporul francez care se pregătea pentru următoarea reuniune a Adunării Stărilor Generale.

Maria Antoneta, regină a Franței, 1775.

Maria Antoaneta împreună cu copiii ei și Madame Élisabeth, când mulțimea a intrat în Palatul Tuileries la 20 iunie 1792.

La sfârșitul lui august a fost adoptată Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (La Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) , ceea ce a dus la începutul monarhiei constituționale în Franța.^[23] La 5 octombrie familia regală este obligată să se mute la Paris, la Palatul Tuileries sub supraveghere. În ciuda încercărilor ei de a rămâne în afara interesului publicului, regina a fost acuzată de a avea o aventură cu comandantul Gărzii Naționale, marchizul de La Fayette. În realitate ea îl detesta ^[24] pe marchiz pentru tendințele sale liberale și pentru că era parțial răspunzător pentru plecarea forțată de la Versailles a familiei regale.

În acest timp au fost proiectate mai multe comploturi pentru a ajuta membrii familiei regale să evadeze. Regina a respins mai multe, deoarece n-a vrut să plece fără rege. Alte ocazii pentru a salva familia au fost în cele din urmă anulate de regele nehotărât. Când în cele din urmă regele s-a angajat într-un plan de scăpare, indecizia lui a jucat un rol important în eșecul planului. Într-o încercare de a scăpa din Paris spre cetatea regalistă Montmédy, planificată de contele Axel von Fersen și baronul de Breteuil, unii membri ai familiei regale au trebuit să joace rolul unor slujitori ai unei baronese ruse bogate.

Maria Antoaneta în 1793
Ulei pe pânză de Kucharski.

Inițial, regina a respins planul întrucât acesta prevedea ca ea să plece doar cu fiul ei. Ea dorea ca și restul familiei regale să-i însoțească. Regele a pierdut timp pentru a decide pe care membri de familie ar trebui să-i expună riscului, care ar trebui să fie data de plecare și calea exactă a traseului care urmează să fie utilizat. După multe amânări, în cele din urmă evadarea a avut loc la 21 iunie 1791, și a fost un eșec. Întreaga familie a fost capturată ^[25] douăzeci și patru de ore mai târziu, la Varennes, azi Varennes-en-Argonne, și adusă înapoi la Paris, într-o săptămână.

Deși noua constituție ^[26] a fost adoptată la 3 septembrie 1791, Maria Antoaneta a sperat până la sfârșitul anului 1791 că noul drum politic ar putea fi oprit. A sperat că noua constituție se va dovedi imposibilă și că fratele ei, noul împărat al Austriei, Leopold al II-lea, va găsi o cale pentru a înfrânge revoluționarii. Ea a ignorat faptul că Leopold era mai interesat să profite de starea de haos din Franța în beneficiul Austriei decât de a-și ajuta sora și familia ei.^[27]

Maria Antoaneta în drum spre ghilotină
(Cerneală de Jacques-Louis David, 16 octombrie 1793)

Rezultatul tendințelor agresive ale lui Leopold și cele ale fiului său, Francisc al II-lea, care l-a succedat în luna martie 1792, a fost faptul că Franța a declarat război Austriei la 20 aprilie 1792. Regina a fost privită ca un dușman, chiar dacă ea personal a fost împotriva pretențiilor austriece asupra teritoriilor franceze. Situația s-a complicat în vară, când armatele franceze erau în permanență învinse de austrieci și regele a exercitat dreptul de veto la mai multe măsuri care ar fi limitat puterea lui pe viitor. În acest timp, din cauza activităților politice ale soțului ei, Maria-Antoaneta a primit ^[28] porecla de „Madame Veto”.

La 13 august familia regală a fost închisă în turnul Templului din Marais în condiții considerabil mai aspre decât cele de la Palatul Tuileries.^[29] O săptămână mai târziu, mulți dintre apropiații familiei regale, printre care și Prințesa de Lamballe, au fost interogați de către Comuna din Paris. Transferată la închisoarea La Force, ea a fost una dintre victimele Masacrului din Septembrie, fiind ucisă la 3 septembrie. Capul ei a fost aplicat pe o știucă și plimbat prin tot orașul. Deși Maria Antoaneta n-a văzut capul prietenei ei de la ferestra închisorii, ea a leșinat ^[30] la auzul sfârșitului înspăimântător care s-a abătut asupra prietenei ei credincioase.

La 21 septembrie abolirea monarhiei a fost declarată oficial iar Convenția Națională a devenit autoritatea supremă a Franței. Familia regală a fost redenumită „Capet” și au început pregătirile pentru procesul regelui.^[31] La 26 decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui iar Ludovic al XVI-lea a fost executat la 21 ianuarie 1793, la vârsta de 38 de ani. La 27 martie Robespierre evocă soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. La 13 iulie Delfinul este luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La 2 august Maria Antoaneta este separată de prințese (fiica sa Madame Royale și cumnata sa madame Élisabeth) și este condusă la Conciergerie. În timpul șederii sale în închisoare, Maria Antoaneta a suferit de tuberculoză și posibil de cancer la uter, ceea ce îi cauza hemoragii frecvente.^[32]

La 14 octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul reginei. Spre deosebire de rege, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat (mai puțin de o zi) și punctul de vedere misogin iacobin. Acuzația cea mai infamă a fost că a abuzat sexual de fiul ei. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare în dimineața zilei de 16 octombrie 1793. Întoarsă în celulă a scris o scrisoare cumnatei sale afirmând conștiința ei clară, credința catolică și sentimentele pentru copiii ei. Scrisoarea nu a ajuns la Élisabeth.^[33]

În aceeași zi, părul ei a fost tăiat și a fost plimbată prin Paris într-un coș deschis purtând o rochie albă simplă. La 12:15 pm, cu două săptămâni jumătate înainte de a împlini 38 de ani, a fost executată ^[34][35] în Piața Revoluției (în prezent Place de la Concorde). Ultimele sale cuvinte au fost „Iertați-mă, domnule, n-am vrut” adresate călăului Sanson, pe care îl călcase pe picior. Corpul ei a fost aruncat într-un mormânt nemarcat în cimitirul Madeleine (care a fost închis anul următor).

Cumnata sa Élisabeth a fost executată în 1794 iar fiul ei a murit în închisoare în 1795. Fiica ei s-a întors în Austria printr-un schimb de prizonieri, s-a căsătorit și a murit fără a avea copii în 1851. Atât corpul ei cât cel și al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 în timpul Restaurației, când contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII-lea. Înmormântarea rămășițelor regale a avut loc trei zile mai târziu, la 21 ianuarie 1815, după 22 de ani de la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, la biserica St Denis.

Maria Antoaneta

Părinți Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei  Frați și surori Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei  Căsătorită cu Ludovic al XVI-lea al Franței Copii Marie-Thérèse, Ducesă de Angoulême Louis-Joseph, Delfin al Franței Ludovic al XVII-lea al Franței Sophie Hélène Béatrice

* 1796: Victor Amadeus al III-lea (Vittorio Amadeo Maria; 26 iunie 1726 – 16 octombrie 1796) a fost rege al Sardiniei din 1773 până la moartea sa. Deși a fost un politician conservator a efectuat numerose reforme administrative până la declararea războiului cu Franța revoluționară în 1792.^[1] A fost tatăl a trei regi ai Sardiniei.

Născut la Palatul Regal din Torino, a fost fiul lui Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și al celei de-a doua soții a acestuia, Polixena de Hesse-Rotenburg. De la naștere a primit titlul de Duce de Savoia.^[2] El a fost fiul cel mare al părinților săi și a fost moștenitor aparent; tatăl său a mai avut un fiu cu prima soție, numit tot Victor Amadeus, care a murit în 1725. Mama lui a murit când Victor Amadeus avea 11 ani iar tatăl lui s-a căsătorit pentru a treia oară după doi ani. A avut trei surori bune și un frate vitreg.

Ca tânăr prinț, el s-a înconjurat de intelectuali și mulți dintre ei au devenit miniștri importanți în timpul domniei lui. A fost o persoană conservatoare și foarte religioasă, care, ca tânăr băiat, a rămas departe de viața publică. Tatăl său a simțit că el e e nepotrivit pentru a deține puterea.

S-a căsătorit cu infanta Maria Antonia a Spaniei (1729–1785), fiica cea mică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a Elisabeth Farnese.^[4] Cei doi s-au căsătorit la 31 mai 1750 la Oulx și au avut 12 copii.

Cuplul a avut o relație armonioasă; soția sa a avut o influență mică asupra lui.^[4] Căsătoria a fost aranjată de fratele vitreg al Mariei Antonia, regele Ferdinand al VI-lea al Spaniei. Anterior, infanta spaniolă fusese respinsă de Ludovic, Delfin al Franței. Uniunea a fost folosită pentru a consolida relațiile dintre Madrid și Torino care au luptat de părți diferite în Războiul austriac de succesiune. Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748) a încheiat războiul.

Victor Amadeus al III-lea

Când Victor Amadeus a venit la tron în 1773 el a început să lucreze la aspectele birocratice și militare ale domniei. A pus în aplicare mai multe lucrări publice și a acordat o mare atenție la administrarea forțelor armate. A aprobat și a înființat două noi importante instituții culturale de stat la sfatul burgheziei și aristocrației deopotrivă. A început lucrările de îmbunătățire la portul de la Nisa, baraje la Arce și drumul construit pe Coastă.

La izbucnirea Revoluției franceze, Victor Amadeus III a permis celor doi gineri ai săi, Conții de Artois și Provence și Prințeselor Marie Adélaïde și Victoire să stea în regatul său sub protecția sa. După patru ani de lupte, francezii sub Bonaparte au învins armata piedmontese în bătălia de la Montenotte (12 aprilie 1796), bătălia de la Millesimo (13–14 aprilie 1796) și în bătălia de la Mondovi (21 aprilie 1796). La 26 aprilie francezii au proclamat Republica Alba în teritoriile ocupate.

Două zile mai târziu, odată cu Armistițiu de la Cherasco, Republica a fost cedată înapoi lui Victor Amadeus. El a fost forțat să semneze Tratatul de la Paris, la 15 mai, abandonând Prima Coaliție împotriva Republicii Franceze. Termenii tratatului îi cereau să cedeze cetățile de la Cuneo, Ceva, Alexandria și Tortona Franței și să permită trecerea liberă a armatelor franceze în Italia. El a fost, de asemenea, obligat să cedeze Nisa și Savoia.

A murit la castelul Moncalieri după un atac de apoplexie. A murit lăsând un regat deteriorat din punct de vedere economic și două provincii cheie - Savoia și Nisa - devastate de mâinile forțelor revoluționare franceze. A fost înmormântat la biserica Superga de la Torino

Victor Amadeus al III-lea

Părinți Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei Polixena de Hesse-Rotenburg  Frați și surori Benedetto[*] Princess Maria Luisa of Savoy[*] Princess Maria Felicita of Savoy[*] Eleonora de Savoia Prince Emanuele Filiberto of Savoy[*]  Căsătorit cu Maria Antonia a Spaniei Copii Carol Emanuel IV, rege al Sardiniei Marie Joséphine, Contesă de Provence Maria Teresa, Contesă de Artois Maria Anna, Duesă de Chablais Victor Emmanuel I, rege al Sardiniei Maurizio, Duce de Montferrat Maria Carolina, Prințesă Electoare de Saxonia Charles Felix, rege al Sardiniei Giuseppe, Conte de Asti

·         1886: A încetat din viaţă Gheorghe Polizu, medic, membru al Academiei Române, autorul primelor manuale medicale din România. Gheorghe A. Polizu (n. 1819, București – d. 16 octombrie 1886, București), medic român, membru de onoare al Academiei Române. A fost membru fondator al Societăţii Medicale Ştiinţifice din Bucureşti, decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1869-1880), fondator al publicaţiilor medicale “Gazeta medicală” (1865) şi “România medicală” (1857); (n. 1819).
* 1893: Marie Edme Patrice Maurice de Mac-Mahon, primul Duce de Magenta (patʁis də makma.ɔ̃; n. 13 mai 1808,^[1] Sully, Franța – d. 16 octombrie 1893, Montcresson, Franța) a fost un general și om politic francez, numit mareșal al Franței. A fost șef de stat al Franței între 1873 și 1875 și președinte al celei de a Treia Republici între 1875 și 1879.

Născut la Sully (lângă Autun), în departamentul Saône-et-Loire, Patrice de Mac-Mahon a fost al șaisprezecelea din cei 17 copii ai unei familii nobiliare franceze — bunicul său Jean-Baptiste de Mac-Mahon fusese numit marchiz de Mac-Mahon și marchiz d'Eguilly (din partea soției sale Charlotte Le Belin d'Eguilly) de către regele Ludovic al XV-lea, iar familia sa avea orientare politică monarhistă.

Strămoșii lui se stabiliseră în Franța din comitatul Limerick din Irlanda în timpul domniei lui James al II-lea, din cauza Legilor Penale impuse în Irlanda, cerând să fie naturalizați în 1749.

Patrice de Mac-Mahon a fost educat la Colegiul Louis Le Grand și la Academia St-Cyr, absolvind în 1827.

În armată, a fost aide-de-camp al generalului Achard, și a mers în campanie la Alger în 1830. A rămas în Algeria franceză între 1834–1854, și a fost rănit în timpul unui atac asupra Constantine-ului în 1837. A devenit comandant al Legiunii Străine în 1843, fiind promovat la rangul de general de divizie în 1852.

În Războiul Crimeei, s-a distins în bătălia de la Malakoff de lângă Sevastopol (8 septembrie 1855), în timpul căruia se zice că ar fi spus celebra frază: Aici sunt, aici rămân. I s-a oferit un post în conducerea armatei franceze după război, dar a refuzat, preferând să se întoarcă în Algeria.

A fost numit senator al Franței în 1856.

Patrice de Mac-Mahon, duc de Magenta preşedinte al Franţei, 1873-1879

A luptat în al Doilea Război de Independență al Italiei drept comandant al Corpului al Doilea. A obținut victoria de la Magenta (4 iunie 1859) și a fost numit mareșal când încă era pe câmpul de bătălie. Ulterior, a fost înnobilat ca duce de Magenta de către Napoleon al III-lea.

Începând cu 1 septembrie 1864, a îndeplinit funcția de guvernator general al Algeriei, revenind în țară după izbucnirea Războiului Franco-Prusac, în timpul căruia a condus o unitate de soldați alsacieni (căreia, pe măsură ce armata suferea pierderi, i s-au alăturat soldați din alte unități).

În Războiul Franco-Prusac, MacMahon a comandat Corpurile de armată franceze I și V pe linia sudică a Armatei Rinului. La 4 august 1870, Armata a 3-a prusacă a atacat linia sudică și a ocupat imediat orașul de graniță Wissembourg; după aceea, a avansat să captureze orașul Worth după două zile.

După mai puțin de o săptămână de lupte, întreaga linie sudică a Armatei Rinului nu a mai putut rezista atacurilor prusace și s-a retras spre vest, în teritoriu francez. Armata a 3-a prusacă cucerea oraș după oraș, Corpurile I și V franceze retrăgându-se în grabă spre Chalon-s.-Marne.

Mac-Mahon și-a părăsit Corpurile și a condus restul de 120.000 de soldați ai Armatei Rinului (Corpurile I, VII, XII) cu Napoleon al III-lea. Ei au început să mărșăluiască de la Châlons-sur-Marne spre nord-nord-est într-o tentativă de a aduna armata asediată la Metz la peste 130 km spre est. Dar Armata a 3-a prusacă avansa extrem de rapid; în mai puțin de 3 săptămâni, ea a parcurs 325 km și a interceptat Armata Franceză de-a lungul râului Meuse, și s-a luptat cu ea timp de 3 zile (29–31 august), obligându-i pe francezi să se retragă la Sedan. Între timp, prusacii înființaseră o Armată a 4-a, care s-a deplasat spre flancul sudic al Sedanului, în timp ce Armata a 3-a a săpat tranșee la nord de Sedan.

La 1 septembrie 1870, prusacii au asediat orașul Sedan. La porțile lui se afla o forță de 200.000 de soldați prusaci sub comanda generalului Helmuth von Moltke. Mac-Mahon a fost foarte nehotărât, permițând germanilor să aducă întăriri și să încercuiască Sedanul complet.

Mac-Mahon a fost rănit și a lăsat comanda în mâinile generalului De Wimpffen care a anunțat capitularea armatei franceze. La 2 septembrie Napoleon al III-lea a capitulat și el, împreună cu restul de 83.000 de soldați francezi (Bătălia de la Sedan).

Când Comuna din Paris a fost reprimată în mai 1871, Mac-Mahon a condus trupele versailles-eze.^[2] Armata franceză a petrecut opt zile masacrând muncitori, împușcând civili. Zeci de mii de comunarzi și muncitori au fost executați sumar; alți 38.000 au fost închiși și 7.000 au fost deportați.

Ca președinte al Franței, l-a demis la 16 mai 1877 pe primul ministru republican Jules Simon, înlocuindu-l cu ducele de Broglie, orleanist, înainte de a dizolva Camera Deputaților într-o tentativă de a opri creșterea republicanismului și de a îmbunătăți șansele unei restaurări a monarhiei cu ajutorul contelui de Chambord.

Cum Adunarea Națională îi fixase la 9 noiembrie 1873 mandatul la șapte ani, el a declarat într-un discurs ținut la 4 februarie 1874 că va ști cum să facă ordinea legală respectată timp de șapte ani. Preferând să rămână în afara partidelor, mai degrabă a asistat decât să ia parte la procedurile care, în ianuarie și februarie 1875, au dus la adoptarea legilor fundamentale care au stabilit republica drept guvern legal al Franței. Mac-Mahon scrie totuși în memoriile sale: „Prin tradiția familiei și prin sentimentele față de casa regală ce mi-au fost insuflate din educația timpurie, nu puteam fi decât legitimist.” Lui i-a displăcut și să formeze în 1876 cabinetele Dufaure și Jules Simon, în care era reprezentat elementul republican.

Patrice de Mac-Mahon, duce de Magenta

Când revendicările episcopilor de la Poitiers, Nîmes și Nevers, care recomandau cazul Papei captiv Pius al IX-lea simpatiei guvernului francez, ele au fost întâmpinate de o rezoluție a Camerei, propusă de stânga ca guvernului să i se ceară să „reprime manifestațiile ultramontaniste” (4 mai 1877). Mac-Mahon i-a cerut după douăsprezece zile lui Jules Simon să demisioneze, a chemat la putere un guvern conservator condus de ducele de Broglie, a convins Senatul să-i permită să dizolve Camera, și a călătorit prin țară pentru a asigura succesul conservatorilor în alegeri, susținând în același timp că nu dorește răsturnarea republicii. Alegerile de la 14 octombrie s-au soldat cu o majoritate de 120 de locuri pentru stânga; guvernul de Broglie a demisionat la 19 noiembrie, iar președintele a format un guvern de stânga condus de Dufaure. El și-a păstrat funcția până în 1878, pentru a permite ca Expoziția Universală să se desfășoare într-un climat politic liniștit, după care, după ce alegerile senatoriale din 5 ianuarie 1879 au adus o nouă victorie a stângii, Mac-Mahon a găsit un pretext pentru a demisiona (30 ianuarie 1879), și a fost înlocuit cu Jules Grévy.

„Am rămas un soldat”, scria el în memoriile sale, „și pot spune cu conștiința curată nu doar că am servit un guvern după altul cu loialitate, ci și că, atunci când au căzut, le-am regretat pe toate, cu excepția celui al meu”. După ce s-a retras din viața publică, a rămas stimat de toate părțile: Jules Simon, cu care a avut doar relații reci, l-a numit apoi „un mare căpitan, un mare cetățean și un om de bine” (un grand capitaine, un grand citoyen et un homme de bien). În timpul președinției sale, a permis republicii să se înființeze, dar, pe de altă parte, atât cât i-au permis prerogarivele, a amânat progresul politic al partidelor ostile Bisericii Catolice, convins fiind că triumful radicalismului va fi o mare pierdere pentru Franța. În ultimii paisprezece ani ai vieții, a rămas retras, departe de viața politică.

A murit la Château de La Forest din Montcresson, Loiret în 1893. A fost înmormântat cu onoruri naționale la Les Invalides.

Patrice de Mac-Mahon

Părinți Maurice-François de Mac-Mahon[*]  Frați și surori Charles Marie de Mac-Mahon[*]  Căsătorit cu Élisabeth de Mac Mahon[*] (din 13 martie 1854)  Copii Marie Armand Patrice de Mac Mahon[*] Emmanuel de Mac Mahon[*]

·         1916: A încetat din viaţă Constantin Radovici, actor român şi conducător al mai multor trupe teatrale, regizor şi autor dramatic. A jucat la Teatrele Naţionale din Craiova şi Bucureşti, în companiile “Davilla” şi “Marioara Voiculescu”, la Schauspielhaus (Berlin) şi în numeroasele sale formaţiuni proprii. Printre rolurile sale se numără: Dragomir (“Năpasta” de Caragiale), Primarul (“Un duşman al poporului” de Ibsen), Samson (“Samsom” de Bernstein), Actorul (“Azilul de noapte” de Gorki) şi Kean (“Kean” de Dumas) (n. 15 ianuarie 1877).

* 1926: Prințesa Frederica de Hanovra (9 ianuarie 1848 – 16 octombrie 1926) a fost membră a Casei de Hanovra. După căsătorie a trăit în general în Anglia, unde a fost un membru proeminent al societății.

Prințesa Frederica de Hanovra

Frederica s-a născut la 9 ianuarie 1848 la Hanovra, ca al doilea copil și prima fiică a Prințului Ereditar de Hanovra (mai târziu regele George al V-lea de Hanovra) și a soției acestuia, Prințesa Maria de Saxa-Altenburg. Pe linie paternă a fost strănepoata regelui George al III-lea al Regatului Unit.

În ianuarie 1866, primul ministru al Prusiei Otto von Bismarck a început negocierile cu Hanovra, reprezentată de contele Platen-Hallermund, privind o posibilă căsătorie între Frederica și Prințul Albrecht al Prusiei.^[1] Planurile nu s-au finalizat deoarece tensiunea dintre Hanovra și Prusia a crescut, în final ducând la războiul austro-prusac (14 iunie - 23 august 1866).

În 1866, tatăl Fredericăi a fost detronat ca rege al Hanovrei. Familia s-a stabilit la Gmunden în Austria, unde dețineau Schloss Cumberland (numit astfel după titlul ducal britanic pe care îl deținea tatăl Fredericăi). Frederica a vizitat Anglia cu familia ei în mai 1876,^[2] și din nou, după decesul tatălui, în iunie 1878.^[3]

Prințesa s-a îndrăgostit de baronul Alfons von Pawel-Rammingen (1843–1932), fiul unui oficial guvernamental al Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. Alfons a fost comisul tatălui ei.^[4] Alfons a fost naturalizat ca supus britanic la 19 martie 1880 și, la 24 aprilie 1880 el și Frederica s-au căsătorit.^[5] Nunta a avut loc la Castelul Windsor și ceremonia religioasă a fost ținută de episcopul de Oxford.^[6]

Sora lui Alfons, Anna, era căsătorită cu baronul Oswald von Coburg, fiul unui fiu nelegitim al Prințului Ludwig Karl Friedrich de Saxa-Coburg-Saalfeld (al treilea fiu al lui Ernest Frederic, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld).

După căsătorie, Frederica și Alfons au locuit într-un apartament la Hampton Court Palace.^[7] Cuplul a avut un singur copil, o fiică, care s-a născut și a murit la Hampton Court Palace:

• Victoria Georgina Beatrice Maud Anne (7 martie 1881 – 27 martie 1881).^[8]

Frederica și Alfons erau oaspeți frecvenți la Castelul Windsor și la Casa Osborne. Frederica a murit în 1926 la Biarritz, Franța, la vârsta de 78 de ani.

Prințesa Frederica de Hanovra

Baroneasă von Pawel-Rammingen

Frederica de Hanovra circa 1915 Părinți George al V-lea de Hanovra Maria de Saxa-Altenburg  Frați și surori Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Maria de Hanovra  Căsătorită cu Baronul Alfons von Pawel-Rammingen Copii Victoria Georgina Beatrice Maud Anne

·         1935: A încetat din viaţă actorul Constantin I. Nottara, actor, personalitate cu aură legendară a istoriei teatrului românesc (interpret, director de scenă, profesor de actorie); (n.05.07.1859). Constantin I. Nottara (n. 5 iunie 1859, București – d. 16 octombrie 1935, București) actor român.

A fost elevul lui Ștefan Vellescu. În 1877, Nottara a început să joace pe scena Teatrului Național. Unul dintre pionierii școlii realiste de interpretare scenică, a aderat un timp la stilul romantic de joc, sub influența cerințelor vremii și sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. A studiat la Conservatorul de Arta Dramatică și Lirică din București și la Teatrul Odeon din Paris, preluând la întoarcere la numai 24 de ani majoritatea rolurilor principale ale Naționalului.

Nottara s-a afirmat în roluri ca Shylock, Hamlet și Lear din teatrul shakespearean, Oedip din Oedip rege de Sofocle, Don Salluste din Ruy Blas de Hugo, bătrânul medic din Medicul în dilemă de Shaw, Ștefan Tipătescu din O scrisoare pierdută și Ion din Năpasta de Ion Luca Caragiale, Vlaicu din Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, Ștefan cel Mare din Apus de Soare și Tudose din Hagi-Tudose de Delavrancea etc. În 60 de ani de scenă a jucat în aproximativ 700 de roluri de compoziție.

Contactul cu dramaturgia originală, îndrumarea lui Caragiale și colaborarea cu actori de orientare net realistă ca Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu, l-au readus la vechea sa orientare realistă. Jocul lui Nottara profund emoționant, pus în valoare de un glas modulat caracteristic, și expresiv prin frazare, se întemeia pe construirea gândită și precisă a rolului, astfel încât nimic din interpretare să nu rămână nejustificat.

Nottara a avut o intensă activitate și ca director de scenă și profesor la Conservatorul dramatic din București. Printre elevii săi se numără actori de renume: Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti etc.

A locuit pe str. Câmpineanu, fostă Regală, în apropierea Teatrului Național bombardat în cel de-al Doilea Război Mondial și pe actualul Bulevard Dacia la nr. 105, unde s-a aflat până de curând casa memorială.

Constantin Nottara

Actorul C.I. Nottara la sfârșitul secolului al XIX-lea     Constantin I. Nottara - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină     Omul șarpe (Hamlet, actul III), în Revista Pagini literare - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

·         1936: A încetat din viaţă eseistul, poetul şi povestitorul chinez Lu Xun (pseudonimul lui Zhou Shuren). Prin publicarea lucrării “Jurnalul unui nebun”, el a declanşat procesul de modernizare a literaturii chineze (n. 25 septembrie 1881).
* 1944: Rufino Blanco-Fombona (n. 17 iunie 1874 - d. 16 octombrie 1944) a fost un scriitor și om politic venezuelean, personalitate marcantă a Americii Latine.
Opera:

• 1899: Trubaduri și cântece ("Trovadores y trovas");
• 1904: Povestiri americane ("Cuentos americanos");
• 1907: Omul de fier ("El hombre de hierro");
• 1911: Cântece din închisoare și surghiun ("Cantos de la prisión y del destierro");
• 1915: Omul de aur ("El hombre de oro");
• 1917: Mari scriitori americani ("Grandes escritores de América");
• 1921: Conchistadorul spaniol al secolului al XVI-lea ("El conquistador español del siglo XVI");
• 1933: Drumul neîmplinirii ("Camino de imperfección").

Rufino Blanco-Fombona

·         1946: Inculpații condamnați la moarte în principalul proces de la Nürnberg, au fost executați. Intre acestia au fost: Hans Frank, avocat german, guvernator general al Poloniei ocupate (n. 1900), Wilhelm Frick , avocat german, ministru de interne în Germania Nazistă și protector al Protectoratului Boemiei și Moraviei(n. 1876), Alfred Jodl,general german, șeful Statului Major al Înaltului Comandament al Wehrmachtului (n. 1890), Wilhelm Keitel,feldmareșal german din Al Doilea Război Mondial; (n. 1882), Julius Streicher, politician german, fondatorul săptămânalului Der Stürmer, principalul organ de propagandă antisemită nazistă din Al treilea Reich; (n. 1885).
* 1946: Alfred Josef Ferdinand Jodl (n. Alfred Baumgärtler, 10 mai 1890, Würzburg - d. 16 octombrie 1946, Nürnberg) a fost un general german, șeful Statului Major al OKW, unul dintre principalii comandanți militari din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La procesul de la Nürnberg a fost acuzat, condamnat la moarte și executat pentru crime de război și crime împotriva umanității. În 1953, a fost reabilitat de Înalta Curte de Denazificare ca militar la datorie.

Tatăl său, Alfred Jodl, a fost ofițer german iar mama sa, Therese Baumgärtler, provenea din mediul rural. Căsătoria dintre părinții săi a fost posibilă numai în 1899, după ce tatăl său și-a terminat cariera militară. Cu această ocazie, Alfred Jodl a primit numele de familie al tatălui său. A urmat școala de cadeți și în 1910 a intrat într-un regiment al armatei germane.

La scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, a fost grav rănit la femur. S-a vindecat și a participat atât pe frontul de răsărit, cât și pe cel de apus. Deziluzionat de pierderea războiului de către Germania, Jodl a intenționat să părăsească armata și să devină medic.

În 1935 a fost înaintat la gradul de general-maior. După Anschluss a fost trimis la Viena, la comanda regimentului 44 de artilerie. În septembrie a participat la invadarea Poloniei.

Fervent sprijinitor al NSDAP, Jodl era un apropiat al lui Hitler, care l-a numit în 1939 șef al operațiilor. În 1944 a fost înaintat la gradul de Generaloberst (general-colonel).

În timpul complotului din iulie, împotriva lui Hitler, Jodl a fost rănit, fiind aproape de moarte. S-a refăcut, astfel că în 1945 a fost în situația de a semna capitularea necondiționată a Germaniei. Curând după aceea, a fost arestat, fiind acuzat de crime de război.

În procesul de la Nürnberg, generalul Alfred Jodl a fost judecat pentru că a acceptat ordine care contraveneau legilor războiului și a fost găsit vinovat de crime de război și crime împotriva umanității. Jodl a fost condamnat la moarte, alături de alți criminali de război naziști, și executat la 16 octombrie 1946 prin spânzurare. În urma demersurilor Luisei von Benda, cea de a doua soție a lui Jodl, Înalta Curte de Denazificare din München, printr-o sentință rămasă definitivă în 2 martie 1953 l-a reabilitat, stabilind că el nu putea fi încadrat la procesul de la Nürnberg nici în primul grup de acuzați (principalii vinovați), nici în cel de-al doilea (cei agresivi).

Alfred Josef Ferdinand Jodl

Generalul Alfred Jodl în 1940 Părinți Alfred Jodl, Therese Baumgärtler Frați și surori Ferdinand Jodl

* 1946: Sir Granville Bantock (7 august 1868 – 16 octombrie 1946) a fost un compozitor englez de muzică clasică.

Granville Bantock

* 1946: Rudolf Ferdinand Spitaler (* 7 ianuarie 1859 la Bleiberg, Carintia, Austria; † 16 octombrie 1946 în Lübtheen, Mecklenburg, Zona de ocupație sovietică din Germania) a fost un astronom, geofizician, meteorolog și climatolog austriac.^[3][4][5][6]

A descoperit 64 de obiecte IC, în timp ce lucra la Observatorul din Viena, precum și cometa 113P/Spitaler.^[7]

A fost unul dintre primii care a speculat existența celei de-a 13 constelații zodiacale, identificată mai târziu ca fiind Ophiuchus.

Rudolf Spitaler

Rudolf Spitaler

·         1951: Primul-ministru al Pakistanului, Liaquat Ali Khan, este asasinat în orasul Rawalpindi.
* 1956: Jules Rimet (n. 14 octombrie 1873 – d. 16 octombrie 1956) a fost președintele Federației Franceze de Fotbal din 1919 până în 1946 și al FIFA între 1921 și 1954.De numele lui se leaga Cupa Mondiala Jules Rimet,care este data o data la 4 ani,castigatorului Campionatului Mondial de Fotbal.

Jules Rimet

Jules Rimet în 1920

* 1959: George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 - d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA.

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.

A încetat din viață în 1959 la Washington.

George Marshall

Fotografie oficială din 1946

* 1960: Toma T. Socolescu (n. 20 iulie 1883, Ploiești — d. 16 octombrie 1960, București) a fost un arhitect român, reprezentant al arhitecturii autohtone de la începutul secolului al XX-lea până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Și-a consacrat întreaga viață dezvoltării județului Prahova și, în special, a orașului Ploiești, prin fondarea Bibliotecii Nicolae Iorga a Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, contribuind totodată la viața culturală a României. Printre cele mai importante construcții proiectate se numără Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, Halele Centrale, Palatul de Justiție, Palatul Școalelor Comerciale, Banca Creditul Prahovei și Cinematograful Scala.

A fost primarul Ploieștiului în perioada decembrie 1919 – martie 1920, iar în 1927 s-a stabilit la Păulești, comună al cărei primar a fost între anii 1938 și 1945 și a cărei infrastructură a dezvoltat-o.

În perioada comunistă, nedorind să se afilieze Partidului Comunist, familia sa a fost persecutată de către Securitate, el a fost evacuat din casa sa de la Păulești iar bunurile i-au fost confiscate. S-a mutat la București, unde a și murit în 1960.

Provenit dintr-o familie de arhitecți care au marcat arhitectura românească modernă până la al Doilea Război Mondial, Toma T. Socolescu s-a remarcat prin realizarea unor clădiri remarcabile, crearea unor fundații culturale, precum și redactarea unor studii de specialitate dedicate arhitecturii românești și evoluției ei. În prezent, numele său este un punct de referință în domeniul artei și al arhitecturii, iar multe din construcțiile realizate după planurile sale sunt clasate drept monumente istorice.

Toma T. Socolescu

Toma T. Socolescu în tinerețe.

·         1962 - A murit Alexandru Claudian, poet şi sociolog al literaturii (n.08.04.1898).

* 1962: Gaston Bachelard (n. 27 iunie 1884, Bar-sur-Aube, Franța - d. 16 octombrie 1962, Paris) a fost un filozof și critic literar francez. Gaston Bachelard este considerat întemeietorul criticii literare moderne.

Gaston Bachelard

* 1962: Prințesa Elena a Serbiei sau Jelena Karađorđević (4 noiembrie 1884 – 16 octombrie 1962) a fost fiica regelui Petru I al Serbiei și a soției acestuia, Prințesa Zorka a Muntenegru. Ea a fost sora mai mare a lui George, Prinț Moștenitor al Serbiei și a regelui Alexandru I al Iugoslaviei. Ea a fost, de asemenea, nepoata Anastasiei de Muntenegru, soția Marelui Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei, și a Prințesei Milica de Muntenegru, soția Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, femeia care l-a prezentat pe Grigori Rasputin țarinei Alexandra Feodorovna.^[1] S-a născut ca Prințesa Jelena Karađorđević, a devenit Prințesa Jelena a Serbiei și la ascensiunea tatălui ei a devenit cunoscută ca Elena Petrovna, Jelena Petrovna, Hélène Petrovna sau Ellen Petrovna după căsătorie.

Mătușa ei, Elena de Muntenegru, regină consort a Italiei, a invitat-o ​​pentru o vizită și a prezentat-o Prințului Ioan Constantinovici al Rusiei. La scurt timp, el a cerut-o în căsătorie. A fost o căsătorie din dragoste, o surpriză pentru familie, deoarece se credea că blândul și introvertitul Ioan va deveni călugăr ortodox rus.^[2] "Probabil știți că Ioancic este logodit cu Elena a Serbiei, aceasta este atât de emoționant", a scris verișoara sa îndepărtată în vârstă de 14 ani, Marea Ducesă Tatiana Nicolaevna mătușii sale, Marii Ducese Olga Alexandrovna la 14 iulie 1911.

Cuplul s-a căsătorit la 21 august 1911, la Sankt Petersburg, Rusia.

Elena a studiat medicina la Universitatea din Sankt Petersburg, carieră la care a trebuit să renunțe atunci când a născut primul ei copil.^[3] Cuplul a avut doi copii, Prințul Vsevelod Ivanovici (20 ianuarie 1914 - 18 iunie 1973) și Prințesa Caterina Ivanovna născută la Pavlovsk (12 iulie 1915 - 14 iulie 2007). Cei trei copii și șapte nepoți ai fiicei ei Prințesa Caterina, care s-a căsătorit și ulterior s-a separat de Farace di Villaforesta sunt strănepoții Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și ai soției sale, Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna.

Prințesa Elena a Serbiei

Prințesa Elena Petrovna a Rusiei

Prințesa Elena cu soțul ei Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Părinți Petru I al Serbiei Zorka, prințesă a Serbiei  Frați și surori George, Crown Prince of Serbia[*] Alexandru I al Iugoslaviei  Căsătorită cu Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Copii Prințul Vsevelod Ivanovici Prințesa Ecaterina Ivanovna

* 1969: Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Θεοδώρα της Ελλάδας και Δανίας; 30 mai 1906 – 16 octombrie 1969) a fost a doua fiică a Prințului Andrei al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. S-a născut în Grecia în insula Corfu.

Theodora a fost sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit. De asemenea, ea a avut trei surori: Prințesa Margarita, Prințesa Cecilie și Prințesa Sofia.

Theodora s-a căsătorit cu Berthold, Margraf de Baden la 17 august 1931 la Neues Schloß, Baden-Baden, Germania. Ei au avut trei copii. Theodora a murit la 16 octombrie 1969 la Büdingen, Germania, supraviețuind soțului ei șase ani. Mama ei, Prințesa Alice, a murit la cinci săptămâni după ea, la 5 decembrie 1969.

Prin tatăl ei, a fost nepoata regelui George I al Greciei și a reginei Olga Constantinova a Rusiei (nepoată a țarului Nicolae I al Rusiei). Prin mama ei a fost stră-strănepoata reginei Victoria și a Prințului Albert. Mama ei a fost nepoata Prințesei Alice, a doua fiică a reginei Victoria.

Prințesa Theodora

Părinți Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințesa Alice de Battenberg  Frați și surori Filip, Duce de Edinburgh Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei  Căsătorită cu Berthold, Margraf de Baden Copii Prințesa Margarita Maximilian, Margraf de Baden Prințul Ludwig Wilhelm

·         1981: A murit generalul israelian Moshe Dayan; (n. 1915).
* 1982: Hans Hugo Bruno Selye (n. 26 ianuarie 1907, Viena, Austro-Ungaria — d. 16 octombrie 1982, Montreal, Canada) a fost un biochimist canadian de origine austro-ungară, cel care a introdus în știință noțiunea de stres.

Hans Hugo Bruno Selye s-a născut într-o familie cu tradiții intelectuale, în care mama era de origine austriacă, iar tatăl de origine maghiară.

Fiul lui Hugo Selye, de profesie medic militar, și-a petrecut copilăria și a urmat cursurile Școlii primare din orășelul Komárno, unde unitatea tatălui său se afla staționată în timpul primului război mondial.

Și-a continuat studiile la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Germane din Praga, pe care a absolvit-o în anul 1929. Pe parcursul facultății, timp de un an a urmat cursurile de medicină la Universitățile din Paris și Roma.

Tânărul manifesta, încă de pe atunci, o atracție deosebită pentru activitatea de cercetare științifică. La scurt timp după absolvire, a ocupat postul de asistent universitar în cadrul Institutului de Patologie Experimentală. A deținut această poziție până în anul 1931, când a obținut titlul de Doctor în Științe. Începând cu acest an, a obținut o bursă de studii Rockefeller la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore (S.U.A.), unde a început să studieze biochimia și igiena.

În anul 1932, s-a stabilit la Montreal, destinația sa finală. Aici a început să predea biochimia, la Universitatea McGill.

Datorită pregătirii sale excepționale și rezultatelor experimentale obținute, Selye a devenit profesor de histologie în anul 1941, iar din anul 1945 a ocupat funcția de director al Institutului de Medicină și Chirurgie Experimentală al Universității din Montreal. Și-a menținut această poziție până la finele lui 1977. Aceasta este perioada când pune bazele teoretice și practice pentru argumentarea sindromului general de adaptare (General Adaptation Syndrome - GAS), în jurul căruia gravitează apoi întreaga sa știință și filozofie.

Ca director al acestui institut, Selye și-a închegat colective solide, echipe multidisciplinare de cercetare care explorau cele mai variate aspecte ale impactului adaptării organism – mediu.

În anul 1977, datorită amplorii rezultate din multiplicarea și diversificarea problematicii studiate, Selye împreună cu Alvin Toffler au fondat, în cadrul aceleiași universități, Institutul Internațional al Stresului. În calitatea sa de președinte al acestuia și al Fundației Hans Selye, sprijină preocupările de bază ale medicinii, psihologiei și sociologiei contemporane în combaterea bolilor civilizației și îndeosebi ale distrugătorului flagel, care este cancerul.

Selye este cel ce a introdus în circulație conceptul de stres. Când i s-a cerut să prezinte în Franța o conferință pe această temă, s-a constatat că în limba franceză nu exista nici un cuvânt care să redea noțiunea de stres. Așa că, francezii l-au născocit: Le stress. La fel s-a întâmplat și când i s-a cerut să țină o conferință în Germania. Neexitând un astfel de cuvânt în germană, i s-a spus, simplu: Der Stress.

De-a lungul timpului i-au fost acordate titluri onorifice de către 123 de societăți științifice și instituții de învățământ din 12 țări și a obținut de 43 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Până în prezent, savantul apare citat de peste 365.000 de ori în lucrări, studii sau cercetări științifice.

S-a stins din viață la vârsta de 75 de ani la Montreal, în toamna anului 1982. A lăsat în urmă peste 50 de ani dedicați studiului cauzelor și consecințelor stresului, materializați în peste 39 de cărți și 1700 de articole de specialitate.

Printre lucrările sale cele mai importante se numără:

• Stress without Distress (1974),
• In vivo. The case of Supramolecular Biology (1968),
• From dream to discovery (1964) și
• The Stress of Life (1956).

·         1991: A încetat din viaţă traducătorul şi eseistul Leon Leviţchi, cel mai mare shakespearolog român contemporan. Numele său este legat de ediţia “integrală”, în 11 volume, a pieselor lui W. Shakespeare, reulată în anii ’80 ca ediţie critică; (n. 27 august 1918).

* 1991: Blago Zadro (31 martie 1944 – 16 octombrie 1991) a fost comandantul corpului de nord al forțelor croate de apărare din Vukovar (Croația), în timpul Războiului Croat de Independență. A fost ucis într-un atac al forțelor sârbe, în cartierul industrial Borovo Naselje.

Zadro s-a născut în satul Donji Mamići - Ledinac, municipalitatea Grude, în Herțegovina, iar familia sa s-a mutat în Borovo Naselje în 1954, unde el a absolvit școala și liceul, apoi s-a angajat la uzina „Borovo” din localitate.^[1]

S-a căsătorit cu Katica, cu care a avut trei băieți, Robert, Tomislav și Josip.

A devenit activ în politică în perioada primelor alegeri democratice din Croația, în 1990, și a fost ales vicepreședintele Uniunii Democrate Croate (HDZ) din Vukovar, apoi președintele districtului municipal „Bratstvo i Jedinstvo”. Când a început războiul, Zadro s-a înrolat în forțele armate croate.

Memorialul Blago Zadro din Vukovar, Strada Trpinjska

A fost comandantul Batalionului al 3-lea din cadrul Brigăzii 204 (Vukovar) al armatei croate în timpul sângerosului asediu al Vukovarului, unde a condus cu curaj apărarea împotriva Armatei Populare Iugoslave (Jugoslovenska Narodna Armija – JNA) și a forțelor sârbe locale. Brigada lui Zadro a fost desemnată să apere Borovo Naselje și artera vitală Trpinjska Cesta (Bulevardul Trpinja)^[1], o stradă conducând direct în Vukovar. Datorită importanței sale, bulevardul era ținta principală a unităților de tancuri ale JNA care atacau orașul și a devenit cunoscută drept „Cimitirul tancurilor”,^[2] datorită acțiunilor formațiunilor lansatoare de rachete anti-tanc ale lui Zadro, „Furnicile Galbene” și „Plutonul turbo”,^[2] care au respins mai multe atacuri. Cel mai notabil incident s-a petrecut pe 18 septembrie, când un întreg batalion, alcătuit din aproximativ 60 de tancuri și blindate, a fost prins în ambuscadă și distrus pe Trpinjska Cesta.^[3]

Zadro a fost ucis de forțele sârbe pe 16 septembrie. Trupul său a fost inițial recuperat și îngropat de unitatea sa. Totuși, când forțele sârbe au capturat orașul, trupul său a fost dezgropat și a rămas dispărut până în vara anului 1998, când a fost exhumat, împreună cu trupurile altor 937 de victime, dintr-o groapă comună din Borovo Naselje. Blago Zadro a fost înmormântat cu onoruri pe Aleja hrvatskih branitelja (Aleea Apărătorilor Croației) din noul cimitir din Vukovar, pe 16 octombrie 1998.

După moartea lui, a fost avansat post-mortem la gradul de general-maior. Doi din fiii săi au luptat împreună cu el în Vukovar; cel mai mare, Robert, a dispărut ulterior în luptă, în apropiere de Kupres, Bosnia și Herțegovina.^[1]

Vladimir Šeks, președintele Parlamentului Croației (Sabor), a declarat că „fără eroi precum Blago Zadro, nu ar exista o Croație liberă”^{[necesită citare]}. La comemorarea morții sale, desfășurată în fiecare an în Vukovar, participă întotdeauna mulți demnitari și foști camarazi. Strada principală din Borovo Naselje și o școală militară din Zagreb au primit numele lui. De asemenea, o stradă din Grude îi poartă numele, iar în satul natal, Donji Mamići, în memoria lui a fost ridicat un monument.

Povestea lui Blago și a apărătorilor Vukovarului este subiectul unui film internațional de lungmetraj.

Blago Zadro

Memorialul Blago Zadro din Vukovar, Strada Trpinjska Mormântul lui Blago și Robert Zadro

* 1992: Shirley Booth (n. 31 august 1898 - d. 16 octombrie 1992) a fost o actriță americană de film laureată a premiului Oscar și laureată a triplei recunoașteri filmice numită Triple Crown of Acting, o categorie aparte pentru actorii și actrițele care sunt câștigători ai premiilor Oscar, Tony și Emmy.
* 1993: Florence Nwanzuruahu Nkiru Nwapa (n. 13 ianuarie 1931 – d. 16 octombrie 1993) a fost o autoare nigerianǎ cunoscută sub denumirea de Flora Nwapa. Aceasta a fost supranumită „mama literaturii moderne africane”. Predecesoare a unei generații de femei africane autoare, ea este cunoscută ca fiind prima romancieră africană care a avut opere publicate în limba engleză în Marea Britanie, astfel primind o recunoaștere internațională, cu primul ei roman Efuru, fiind publicat în 1966 de Heinemann Educational Books
* 1997: Prințesa Olga a Greciei și a Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Όλγα της Ελλάδας και Δανίας) (11 iunie 1903 – 16 octombrie 1997) a fost nepoata regelui George I al Greciei și soția ultimului Prinț regent al Iugoslaviei.

Prințesele Olga, Elisabeta și Marina a Greciei.

Prințesa Olga s-a născut la Atena, Grecia, la 11 iunie 1903. Tatăl ei era Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei. Mama ei era Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, o nepoată a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

În general familia era săracă și forțată să trăiască în exil de când ea avea 11 ani, în urma răsturnării monarhiei grecești. Mai târziu familia s-a mutat la Paris.

S-a căsătorit la Belgrad la 22 octombrie 1923 cu Prințul Paul al Iugoslaviei, care era regent după asasinarea regelui Alexandru I al Iugoslaviei. Prințul Paul și Prințesa Olga au avut trei copii:

• Prințul Alexandru al Iugoslaviei (13 august 1924)
• Prințul Nikola al Iugoslaviei (29 iunie 1928 – 12 aprilie 1954)
• Prințesa Elisabeta a Iugoslaviei (7 aprilie 1936)

Prin fiica ei Elisabeta, ea a fost bunica actriței Catherine Oxenberg.

Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei

Prințesa Olga a Iugoslavia

Părinți Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei  Frați și surori Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei  Căsătorită cu Prințul Paul al Iugoslaviei Copii Prințul Alexandru Prințul Nicola Prințesa Elisabeta

Jump to navigationJump to search

Shirley Booth

·         1998 - A murit Jon Postel, pionier american al creării şi administrării Internetului.

·         2001 - A murit actorul şi regizorul francez Jean Danet, fondatorul teatrului itinerant „Treteaux de France” (n.1924).

·         2003: A încetat din viaţă fostul pugilist ungar Laszlo Papp, triplu campion olimpic. Este considerat unul dintre cei mai mari sportivi ai Ungariei, din toate timpurile; (n. 25 martie 1926). László Papp (n. 25 martie 1926, Budapesta – d. 16 octombrie 2003, Budapesta) a fost un boxer maghiar.

·         2004: A murit Pierre Salinger, scriitor, fost secretar de presa al Casei Albe in timpul mandatului presedintelui american John F. Kennedy; (n. 1925).
* 2006: Gheorghe Váczi (n. 4 august 1922,^[1] Mediaș, România – d. 16 octombrie 2006, Arad, România) a fost un fotbalist român de etnie maghiară. A fost golgheter în sezoanele de Divizia A 1948-1949 cu 24 de goluri și Divizia A 1951 cu 23 de goluri.
* 2007: Deborah Kerr, CBE (n. 30 septembrie 1921, Helensburgh, Scoția - d. 16 octombrie 2007, Suffolk, Anglia, născută Deborah Jane Kerr-Trimmer) a fost o actriță britanică care prin anii 1950 era cotată printre cele mai valoaroase actrițe de la Hollywood.
Născută Deborah Jane Kerr, fiica unui ofițer britanic, rămâne orfană de tată când avea 14 ani. Cu mama ei se mută în apropiere de Bristol unde este până în 1936 în internatul școlii "Northumberland House". Primele experințe în arta dramaturgiei le are la mătușa ei Phyllis Smale care conducea o școală de actorie. În 1937 ea de mută la Londra și urmează cursulii școlii de teatru și balet "Sadler’s Wells". În anul 1938 poate fi văzută în piese de-a lui Shakespeare, în 1940 în filmul Major Barbara. În timpul celui de al doilea război mondial poate fi văzut pe scene improvizate pentru soldații de pe frontul din Franța, Belgia și Olanda. Aici va cunoaște pe primul ei soț, pilotul Anthony Bartley. Din această căsătorie are două fiice, după 14 ani Deborah Jane divorțează în 1959. În 1947 joacă rolul unei călugărițe în filmul de succes "Black Narcissus". După acest succes joacă alături de Clark Gable în fimul "The Hucksters". Este nominalizată în 1950 pentru premiul Oscar, pentru rolul jucat în filmul "Edward, My Son".
Filmografie:

• 1941: Major Barbara
• 1941: Love on the Dole
• 1941: Penn of Pennsylvania
• 1941: Hatter’s Castle
• 1941: The Day Will Dawn
• 1943: The Life and the Death of Colonel Blimp
• 1945: Perfect Strangers
• 1946: I See a Dark Stranger
• 1947: Black Narcissus
• 1947: The Hucksters
• 1948: If Winter Comes
• 1949: Edward, My Son
• 1950: Please Believe Me
• 1950: King Salomon’s Mines
• 1951: Quo Vadis?
• 1952: Prisoner of Zenda
• 1952: Thunder in the East
• 1953: Julius Caesar
• 1953: Young Bess
• 1953: Dream Wife
• 1953: From Here to Eternity
• 1955: The End of the Affair
• 1956: The Proud and Profane
• 1956: The King and I
• 1956: Tea And Sympathy
• 1956: Heaven Knows, Mr. Allison
• 1957: An Affair to Remember
• 1958: Separate Tables
• 1958: Bonjour Tristesse
• 1959: The Journey
• 1959: Count Your Blessings
• 1959: Beloved Infidel
• 1960: The Sundowners
• 1960: The Grass Is Greener
• 1961: The Naked Edge
• 1961: Inocenții
• 1963: Three Roads to Rome
• 1963: The Chalk Garden
• 1964: The Night of the Iguana
• 1965: Marriage on the Rocks
• 1966: Eye of the Devil
• 1966: Casino Royale
• 1968: Prudence and the Pill
• 1968: The Gypsy Moths
• 1969: The Arrangement
• 1981: A Song at Twilight
• 1982: Witness for the Prosecution
• 1982: Reunion at Fairborough
• 1984: A Woman of Substance
• 1985: The Assam Garden
• 1986: Hold the Dream

Deborah Kerr

Deborah Kerr - fotografie realizată de Allan Warren Căsătorită cu Tony Bartley[*] (29 noiembrie 1945–1959) Peter Viertel[*] (23 iulie 1960–16 octombrie 2007)  Număr de copii 2

·         2008: A murit scriitorul roman Ilie Purcaru (“Zile fierbinţi”, “Focuri în junglă”, “Asaltul”); (n. noiembrie 1933).

* 2012: Glebus Sainciuc (n. 19 iulie 1919, Chișinău, Regatul României – d. 16 octombrie 2012, Hîncești, Moldova) a fost un artist plastic basarabean, portretist, cunoscut mai ales pentru colecția sa de măști din papier mâché, pe care le prezenta el însuși. Autor al mai multor lucrări de pictură și grafică, apreciate înalt de critici, și personalitate remarcabilă prin atitudinea sa civică, artistul Glebus Sainciuc s-a distins prin originalitatea stilului, un incontestabil talent actoricesc și umor subtil.^{[judecată de valoare]}.A avut foarte multe albume ("Literatura si arta Moldovei": enciclopedie in doua volume,Chisinau,1989,etc)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Longhin Sutașul

·     

·        

·         Ziua Mondială a alimentației. FAO (Food and Agriculture Organization of United Nations) celebreaza Ziua mondiala a alimentatiei începând din 1980, organizând numeroase manifestari pentru a accentua problemele grave ale alimentatiei si pentru a întari solidaritatea în lupta împotriva foamei, malnutritiei si saraciei. 

·         Ziua Mondială a alimentației. FAO (Food and Agriculture Organization of United Nations) celebreaza Ziua mondiala a alimentatiei începând din 1980, organizând numeroase manifestari pentru a accentua problemele grave ale alimentatiei si pentru a întari solidaritatea în lupta împotriva foamei, malnutritiei si saraciei.