REVISTA MEA DIN 24 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 24 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         996: A murit  regele Frantei, Hugues (Hugo) Capet. S-a născut aproximativ  in  anul 939-941,  si a fost Duce al francilor (dux francorum) din anul 960 pana in 987, și regi ai francilor  (987 – 996). Era  fiul lui  Hugo cel Mare  și  a  printesei  Hedwig din Saxonia. Cand in  anul 987 regele Ludovic al V-lea din dinastia Carolingiana a murit în urma unui accident de vânătoare, in lipsa unor urmași carolingieni direcți, marii nobili francezi l-au ales ca rege pe cel mai puternic dintre ei, Hugo Capet (fr.Hugues), urmaș al lui Robert Capet, cel care cu un secol în urmă asigurase regența în regatul Franței. Hugo Capet a rămas în istorie ca fondator  al  dinastiei  Capetienilor, care va domni timp de peste opt secole pe tronul Franței, până la 1848  (36 de regi, dintre care Capețieni direcți, un număr de 15 regi).

·         1375: A decedat Valdemar al IV-lea, rege al Danemarcei din 1340 până în 1375. Nascut in anul 1320,  a fost fiul cel tânăr al regelui Cristopher al II-lea al Danemarcei  si și și-a petrecut mare parte din copilărie și tinerețe în exil, la curtea, impăratului romano-german  Ludovic al IV-lea. Valdemar a fost proclamat rege al Danemarcei la Adunarea Viborg de ziua St. Hans, pe 24 iunie 1340. Prin căsătoria lui cu Helvig, fiica lui Eric II-lea, Duce de Schleswig, el a controlat aproximativ un sfert din teritoriul Iutlandei de nord. Sub Christopher al II-lea, Danemarca era în faliment și a fost ipotecată pe bucăți. Valdemar a căutat să ramburseze datoria și să revendice terenurile țării sale. Prima ocazie a venit împreună cu banii soției sale, Helvig, cu care se căsătorise. Ipoteca din restul Iutlandei de nord a fost plătită de către impozitele colectate de la țăranii din Kongeå. A obținut nordul Friesland înapoi în 1344, si  l-a impozitat imediat pentru a achita datoria pentru  sudul Iutlandei.

·         1537: Jane Seymour (1508/1509 – 24 octombrie 1537), a fost a treia soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Ca regină a Angliei i-a succedat lui Anne Boleyn.

Jane Seymour a fost fiica lui Sir John Seymour și a soției lui Margery Wentworth. Prin bunicul matern era descendentă a regelui Eduard al III-lea al Angliei și a familiei Percy. Data exactă a nașterii este necunoscută însă în general este plasată în 1509. A devenit doamnă de onoare în 1532 pentru regina Caterina și a continuat în serviciul reginei Anne Boleyn.

Jane Seymour i-a trezit interesul regelui în februarie 1536. Jane avea pielea albă și era blondă spre deosebire de Anne Boleyn care avea tenul măsliniu și era brunetă. Jane nu era așa educată ca fostele neveste ale regelui. Pur și simplu ea știa doar să-și scrie numele și să citească puțin însă era foarte pricepută la lucru manual și la organizarea gospodăriei, lucruri mai frecvente la femeile din acele timpuri.

Regele Henric al VIII-lea s-a logodit cu Jane la 20 mai 1536, a doua zi după execuția cele de-a doua soții și s-a căsătorit cu ea zece zile mai târziu la 30 mai 1536. A fost proclamată public regină la 4 iunie. N-a fost niciodată încoronată deoarece la Londra era epidemie de ciumă bubonică.

În luna octombrie 1537, Jane a născut un fiu, mult așteptat de Henric. A fost botezat Edward și urma să devină viitorul rege Eduard al VI-lea.
La numai 12 zile de la nașterea fiului său, Jane a murit de febră puerperală.

A fost înmormântată la Castelul Windsor, fiind singura dintre cele șase soții ale lui Henric care a fost înmormântată alături de el.

La 6 ianuarie 1540, Henric se căsătorește cu a patra sa soție, Anne de Cleves.

Jane Seymour

Regină a Angliei

Părinți John Seymour[*][1] Margery Wentworth[*]  Frați și surori Elizabeth Seymour, Lady Cromwell[*] Henry Seymour[*] Thomas Seymour, 1st Baron Seymour of Sudeley[*] Edward Seymour, 1st Duke of Somerset[*]  Căsătorită cu Henric al VIII-lea al Angliei Copii Eduard al VI-lea al Angliei

·         1541 - A murit Phillipus Paracelsus, fizician şi alchimist (n.01.05.1493).

·         1601: Tycho Brahe (n. 14 decembrie 1546, Knudstrup - d. 24 octombrie 1601, Praga) a fost un astronom și matematician danez. A adus contribuții importante în observarea și măsurarea exactă a mișcării planetelor precum și la catalogarea a peste 800 de stele. Datele adunate de el au depășit în exactitate toate măsurătorile astronomice anterioare inventării telescopului la începutul secolului al XVII-lea.

Sora sa, Sophie Brahe, a avut preocupări în diverse domenii științifice și l-a asistat în multe din observațiile sale astronomice.

Brahe se trăgea dintr-o familie de nobili. S-a născut la 14 decembrie 1546 în Knudstrup (astăzi în Suedia). La 20 de ani pierde într-un duel o parte a nasului, din care cauză tot restul vieții poartă o proteză nazală dintr-un aliaj de aur și argint. În 1560 începe studiul retoricii și filosofiei la Universitatea din Copenhaga. În 1562 se mută la Universitatea din Leipzig, unde studiază dreptul, iar din 1566 alchimia, medicina și astronomia. În timpul liber se ocupă cu observarea stelelor și fenomenelor cerești.

Cvadrantul lui Tycho Brahe

În 1571 se întoarce în Danemarca și își construiește un laborator de chimie și observații astronomice. Telescopul nu era încă inventat și Brahe determină poziția stelelor și planetelor cu ajutorul unui compas și al unui cvadrant / „cadran” special conceput de el, constatând multe greșeli în datele existente. Aici descoperă el în anul 1572 o stea necunoscută până atunci (stella nova) în constelația Cassiopeia (supernova SN 1572). Frederic al II-lea, rege al Danemarcei și Norvegiei, îi pune la dispoziție mijloacele financiare pentru construirea unui observator astronomic pe insula Hven (1576), unde Brahe își face observațiile timp de 20 de ani și care devine cel mai important centru al astronomiei din vremea respectivă.

După moartea regelui Frederic, urmașul lui - Christian al IV-lea - îi suspendă ajutorul financiar și Brahe acceptă în 1599 invitația împăratului Rudolf al II-lea de a se stabili la Praga. Primește o pensie de 3.000 de ducați și o proprietate, unde se începe construcția unui nou observator astronomic. Înainte de terminarea construcției, Brahe moare pe neașteptate în urma unei insuficiențe renale acute, provocate - cum s-a stabilit mai târziu printr-o examinare toxicologică a părului - de o intoxicație cu mercur. Au circulat felurite speculații cu privire la posibilitatea unei otrăviri, mai probabil este însă faptul că Brahe - care se ocupa și cu alchimia - s-a intoxicat singur din neprevedere.

În ciuda observațiilor sale amănunțite, Brahe nu a acceptat teoria heliocentrică a universului, ci s-a situat pe o poziție de compromis, după care Pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se învârtesc în jurul Soarelui, care, la rândul lui - împreună cu globul ceresc - înconjoară Pământul în timpul unei zile. Elevul său, Johannes Kepler, a folosit multe din observațiile lui Brahe în formularea legilor sale („Legile lui Kepler”) asupra mișcării planetelor. În amintirea lui Brahe, unul din craterele de pe Lună se numește Craterul Tycho.

Tycho Brahe

Părinți Otte Brahe[*] Beate Clausdatter Bille[*]  Frați și surori Sophie Brahe Jørgen Ottesen Brahe[*] Steen Brahe[*] Axel Ottesen Brahe[*] Knud Brahe[*]  Număr de copii 8  Copii Sidsel Brahe[*]

·         1655: Pierre Gassendi (Pierre Gassend, Petrus Gassendi; (n. 22 ianuarie 1592, Chantersier/Alpes-de-Haute-Provence — d. 24 octombrie 1655, Paris) a fost un fizician, matematician, astronom, filozof și călugăr iezuit francez.

A fost un reprezentant important al materialismului atomist.

S-a dovedit precoce, astfel că la 16 ani ținea cursuri de retorică la Digne. Mai târziu, este profesor de teologie la Aix-en-Provence și de matematică la Collège Royal din Paris.

Scrieri:

• 1624: Exercitationes paradoxicae adversus Aristoteles (Haga);
• Institutio astronomia, dedicată lui Richelieu;
• 1658: Petri Gassendi Dinieusis ecclesiae praepositi et in Ac. Paris Mathes Reg. Professioris, opera omnia in sex tomos divisa, în care și-a redat lucrările de filozofie;
• 1646: De proportione qua gravia decidentia acceleratur, în care expune teoria căderii accelerate a corpurilor.

Pierre Gassendi

·         1672: John Webb, arhitect englez (n. 1611)
* 1684: Ducesa Marie Elisabeth a Saxoniei (22 noiembrie 1610 – 24 octombrie 1684) a fost ducesă consort de Holstein-Gottorp ca soție a Ducelui Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp.

La 21 februarie 1630, la Dresda, s-a căsătorit cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp, fiul cel mare al Ducelui Johann Adolf de Holstein-Gottorp și a Prințesei Augusta a Danemarcei. Ei au avut următorii copii:

1. Sofie Auguste (5 decembrie 1630 – 12 decembrie 1680), căsătorită la 16 septembrie 1649 cu Johann al VI-lea, Prinț de Anhalt-Zerbst. Mama lui Johann Ludwig I, Prinț de Anhalt-Dornburg, bunica lui Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, și străbunica țarinei Ecaterina a II-a Rusiei.
2. Magdalene Sibylle (24 noiembrie 1631 – 22 septembrie 1719), căsătorită la 28 noiembrie 1654 cu Gustav Adolph, Duce de Mecklenburg-Güstrow. Mama reginei Danemarcei, Louise de Mecklenburg-Güstrow.
3. Johann Adolf (29 septembrie 1632 – 19 noiembrie 1633).
4. Marie Elisabeth (6 iunie 1634 – 17 iunie 1665), căsătorită la 24 noiembrie 1650 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
5. Friedrich (17 iulie 1635 – 12 august 1654).
6. Hedwig Eleonore (23 octombrie 1636 – 24 noiembrie 1715), căsătorită la 24 octombrie 1654 cu regele Carol al X-lea al Suediei.
7. Adolf August (1 septembrie 1637 – 20 noiembrie 1637).
8. Johann Georg (8 august 1638 – 25 noiembrie 1655).
9. Anna Dorothea (13 februarie 1640 – 13 mai 1713).
10. Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp (3 februarie 1641 – 6 ianuarie 1695).
11. Gustav Ulrich (16 martie 1642 – 23 octombrie 1642).
12. Christine Sabine (11 iulie 1643 – 20 martie 1644).
13. August Friedrich (6 mai 1646 – 2 octombrie 1705), Prinț-Regent de Eutin și Prinț-Episcop de Lübeck; căsătorit la 21 iunie 1676 cu Christine de Saxa-Weissenfels (fiica lui Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin). Fără copii.
14. Adolf (24 august 1647 – 27 decembrie 1647).
15. Elisabeth Sofie (24 august 1647 – 16 noiembrie 1647), geamănă cu Adolf.
16. Auguste Marie (6 februarie 1649 – 25 aprilie 1728), căsătorită la 15 mai 1670 cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach.

Ducesa Marie Elisabeth a Saxoniei
Căsătorit(ă)	Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp
Familie nobilă	Casa de Wettin
Tată	Johann Georg I, Elector de Saxonia
Mamă	Magdalene Sibylle a Prusiei

·         1708: Kowa Seki, matematician japonez

·         1725: Alessandro Scarlatti, compozitor italian (n. 1660). Alessandro Scarlatti a fost un compozitor italian baroc,  celebru mai ales pentru operele sale si cantatele de  camera. El este considerat fondatorul școlii de operă napolitane. El a fost tatal a doi mari compozitori, Domenico Scarlatti si Pietro Filippo Scarlatti.

·         1733: Henrietta Godolphin, Ducesă de Marlborough (n. 1681)

·         1799: Karl Ditters von Dittersdorf, compozitor austriac (n. 1739)
* 1829: Louise Henriette Karoline de Hesse-Darmstadt (n. 15 februarie 1761 – d. 24 octombrie 1829) a fost prin căsătorie prima Mare Ducesă de Hesse și de Rin.

Louise a fost fiica Prințului Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt (1722-1782) și a soției acestuia, Maria Luise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg (1729-1818), fiica Contelui Christian Karl Reinhard de Leiningen-Dachsburg-Falkenburg-Heidesheim.

În 1770, Prințesa a fost în anturajul viitoarei regine Maria Antoaneta; a călătorit împreună cu acesta în Franța pentru căsătoria cu Delfinul Ludovic al Franței. Louise a purtat coresondență cu Maria Antoaneta până în 1792.

Louise s-a căsătorit la 19 februarie 1777 la Darmstadt cu vărul ei, Ludovic de Hesse (1753-1830), moștenitorul ducatului de Hesse. Soțul ei a condus ducatul de Hesse-Darmstadt din 1790 ca Landgraful Ludovic al X-lea și din 1806 ca Ludovic I, Mare Duce de Hesse și de Rin.

Louise și-a petrecut luniile de vară începând cu anul 1783 în Park Fürstenlager, și a murit aici în 1829. Johann Wolfgang von Goethe a rămas la curtea ei și Friedrich Schiller a citit Don Carlos în salonul ei. S-a spus că Napoleon Bonaparte i-a promis fumoasei Louise, pe care el a considerat-o a fi una dintre cele mai inteligente femei ale timpului său, că îi va da o coroană.

Luisenstraße și Luisenplatz din Darmstadt au fost numite după ea.

Louise și Ludovic au avut șase copii:

• Ludovic, mai târziu Marele Duce Ludovic al II-lea de Hesse (26 decembrie 1777 – 16 iunie 1848). S-a căsătorit cu Wilhelmine de Baden; au avut copii.
• Louise (16 ianuarie 1779 – 18 aprilie 1811). Căsătorită cu Louis de Anhalt-Köthen; au avut copii.
• George (31 august 1780 – 17 aprilie 1856). Căsătorit morganatic cu Caroline Török de Szendrö; au avut copii.
• Frederic (14 mai 1788 – 16 martie 1867)
• Emil (3 septembrie 1790 – 30 aprilie 1856)
• Gustav (18 decembrie 1791 – 30 ianuarie 1806)

Louise de Hesse-Darmstadt

Mare Ducesă de Hesse și de Rin

Louise de Hesse-Darmstadt, Mare Ducesă de Hesse și de Rin Părinți Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt Maria Louise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg  Frați și surori Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt Friederike de Hesse-Darmstadt Landgravine Charlotte of Hesse-Darmstadt[*] Georges Karel van Hessen-Darmstadt[*] Karl Wilhelm Georg von Hessen-Darmstadt[*] Ludwig Georg Karl von Hessen-Darmstadt[*]  Căsătorită cu Ludovic I, Mare Duce de Hesse Copii Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse

·         1842: Bernardo O'Higgins, politician chilian
* 1852: Daniel Webster (n. 18 ianuarie 1782, Salisbury[*], SUA – d. 25 octombrie 1852,^[4][6] Marshfield[*], SUA^[7]) a fost un om politic american, secretar de stat al Statelor Unite.

Daniel Webster

Părinți Ebenezer Webster[*]  Căsătorit cu Caroline LeRoy[*] (din decembrie 1829)  Copii Fletcher Webster[*]  Secretar de stat al Statelor Unite  În funcție 23 iulie 1850 – 24 octombrie 1852 Precedat de John M. Clayton Succedat de Edward Everett Senator al Statelor Unite  În funcție 4 martie 1845 – 22 iulie 1850 Precedat de Rufus Choate[*] Succedat de Robert Charles Winthrop[*] Congressman în Camera Reprezentanților a SUA  În funcție 4 martie 1823 – 30 mai 1827 Precedat de Benjamin Gorham[*] Succedat de Benjamin Gorham[*] Circumscripția Massachusetts's 1st congressional district[*]

·         1854: Barbu (Baruh, Iehuda) Iscovescu (n. 24 noiembrie 1816, București, Țara Românească[*] – d. 24 octombrie 1854, Istanbul, Imperiul Otoman) a fost un pictor și revoluționar român de etnie evreiască. În istoria picturii românești, Barbu Iscovescu împreună cu Constantin Daniel Rosenthal și Ion Negulici a alcătuit celebrul grup de pictori revoluționari de la 1848 care au fost promotorii artei în România. Despre biografia artistului, așa cum rezultă din analiza scrierilor care s-au făcut pe acestă temă, nu se știe aproape nimic. Fiecare din istoricii care i-au studiat activitatea revoluționară și artistică, au adus diferite ipoteze cel mai adesea nesusținute de surse reale de documentare. Opiniile sunt de multe ori controversate și contradictorii fapt care s-a tradus în final la redarea unei vieți pline de avânt romantic și de nimb de poezie. Biografii săi au menționat, fără a aduce vreunul vreo sursă credibilă, că artistul ar fi beneficiat de o bursă acordată de banul Mihalache Ghica pentru a urma cursuri de artă la Viena. Singurele dovezi că Iscovescu a fost în Austria sunt desenele care au rămas istoriei cu peisajele realizate în împrejurimile Vienei, Linz-ului (Mathausen) și a zonei montane a regiunii Salzkammergut (Gmunden și Hallstadt). Unii biografi au afirmat și ipoteza că pictorul ar fi urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase de la Viena cu profesorii Josef Danhauser, Johann Ender și Moritz Michael Daffinger.

Studiile pe care Iscovescu le-a făcut la Paris suferă de o mulțime de incertitudini, chiar dacă acesta a executat copii după mari maeștri ca Rubens, Nicolas Poussin, Tizian, Jean-Baptiste Greuze și mulți alții. Artistul a fost cu siguranță la Paris în perioada exilului de după 1849 și biografii lui au menționat că a urmat cursuri de pictură în atelierele lui Michel Martin Drolling și François-Édouard Picot, fără ca vreunul să aducă vreo referință documentară. De altfel, unii din ei, comentând aspectele artistice ale creației lui Iscovescu ulterioare studiilor de la Paris, au recunoscut că nu se vede în opera sa vreo îmbunătățire în ce privește compoziția și meșteșugul picturii, astfel încât ipoteza studiilor în capitala Franței rămâne a fi plină de ambiguitate.

Opera lui Barbu Iscovescu este împărțită, după părerea istoricului Ionel Jianu, în două faze distincte: prima fază este cea a uceniciei pe care a parcurs-o în perioada anilor 1839 - 1848 și faza a doua, cea a făptuirilor desfășurată în ultima perioadă a vieții sale, în perioada 1848 - 1854. Prin desenele care înfățișează peisaje din împrejurimile Vienei, Lyon, Kemárly, Predeal, Turnu Roșu, Sfântul Gheorghe, Sighișoara, Sibiu, Deva și Craiova, Barbu Iscovescu a fost considerat de către istoricii de artă, împreună cu Carol Popp de Szathmári, unul din primii peisagiști români. În plus, datorită desenului intitulat Român plăeș din Banat pe care l-a realizat în peregrinările sale prin Banat, Iscovescu a fost identificat ca fiind primul pictor român care a înfățișat un țăran român.

Toată literatura de specialitate care a avut ca subiect pe Barbu Iscovescu a menționat, punându-se oarecum la unison, că acesta ar fi pictat steagul Revoluției române de la 1848 și ar fi scris cuvintele slogan ale revoluției: Dreptate și Frăție. Din analiza scrierilor despre acest episod controversat, a rezultat concluzia că autorii biografiei pictorului s-au lansat în fel și fel de supoziții, toate lipsite de surse credibile, care fie că țin cont de afirmațiile predecesorilor, aducând date noi, fie sunt contradictorii sau absolut noi ca abordare. Concluzia care rezultă într-un mod fără echivoc, este că nu se știe dacă Iscovescu ar fi pictat primul steag tricolor românesc. De asemenea, există o unanimitate de păreri a biografilor vieții lui Iscovescu cum că acesta ar fi purtat steagul în data de 11 iunie 1848 când mulțimea a înconjurat palatul lui Bibescu Vodă, fără ca vreunul din ei să menționeze vreo sursă primară sau secundară care să afirme așa ceva. De aceeași incertitudine suferă și afirmațiile privind toate activitățile de revoluționar ale artistului precum și apartenența sa la societatea Frăția. Astfel de ipoteze, comentarii și presupuneri se regăsesc frecvent la autorii biografiei lui Barbu Iscovescu. În scrierile istoricilor de artă, istoricilor sau biografilor ale căror surse au stat la baza articolului, lipsește evidența documentară pe care s-au bazat astfel de afirmații.

O dată cu declanșarea revoluției din 1848 din Țara Românească el nu a mai făcut portrete destinate unui cerc restrâns, ci unele care erau hărăzite popularizării conducătorilor eroici ai acesteia, adică în scop propagandistic. Aceste portrete au fost litografiate pentru a ajunge în mâinile tuturor. Principalul merit al operei sale a fost că a dezvoltat simțământul național al maselor prin sporirea numerică a sprijinitorilor revoluției. Lucrările pe care le-a făcut au fost deseori stângace la începuturi și ele s-au mărginit în reprezentarea bustului pe un fond negru. A realizat în perioada 1848 - 1854 portretele fruntașilor revoluției, remarcabile rămânând istoriei imaginea-izvod a lui Avram Iancu de la Vidra, Prefect aurar gen (1849) și cele ale lui Ioan Buteanu din Funtana Cornului, un duce al românilor (1848), a lui Simion Balintu, Aide de l'Armée et Percepteur, Hatzeg (1848) și a lui Petru Dobra, prefectu de la Zlatna.

În 1853 s-a aflat alături de alți români la Bursa, și a murit în 1854 la Constantinopol, fiind înmormântat din dorința sa la cimitirul ortodox grec din Pera. Prin grija prietenilor săi Gheorghe Magheru și Alexandru Christofi, s-a ridicat la mormântul său un mausoleu din marmură, aici aducându-se și rămășițele pământești ale lui Ion Negulici și ale preotului Atanasie Luzin.

Barbu Iscovescu s-a născut în data de 24 noiembrie 1816^[1][2][3] în familia lui Haim Iscovici,^[2] numit Zugravu, care locuia în vechea mahala a Oborului pe o uliță sărăcăcioasă în apropierea Căii Moșilor, pe atunci denumită Calea Târgului de Afară.^[3] Numele său dat la naștere a fost Iehuda, dar cu acest nume artistul nu a semnat niciodată vreo lucrare și de aceea numele de Iehuda nu a fost folosit nici de către critica de artă. De aceea a rămas cunoscut istoriei numele de Barbu Iscovescu și nu cel de Baruh Iehuda Iscovescu.^[4][1]

Despre copilăria, educația, perioada de formare artistică și studiile școlare ale lui Barbu Iscovescu nu se știe aproape nimic. Biografii săi au menționat, fără a aduce vreunul vreo sursă bibliografică bazată pe surse primare de documentare, că artistul ar fi beneficiat de o bursă acordată de banul Mihalache Ghica pentru a urma cursuri de artă la Viena. Singurele dovezi că Iscovescu a fost în Austria sunt desenele care au rămas istoriei cu peisajele realizate în împrejurimile Vienei, Linz-ului (Mathausen) și a zonei montane a regiunii Salzkammergut (Gmunden și Hallstadt).^[5]

În opinia lui Ionel Jianu, singurele documente certe care au rămas din perioada vieneză a artistului, sunt cele păstrate în mapa cu lucruri netrebuincioase care s-a găsit în anul 1901 la biblioteca vechii Academii Române.^[5] Din studierea acestora, au rezultat două concluzii:^[6] prima, că Iscovescu se ducea prin târguri și orășele de provincie pentru a-și căuta de lucru - în aceste localități reușea să vândă portretele pe care le făcea pe un preț de nimic; și a doua, că artistul a călătorit adesea prin localitățile din jurul Vienei realizând pentru el mai multe schițe de peisaje care au rămas în aceeași mapă a Academiei.^[6] Cea de a doua concluzie emisă de Jianu care este relevată de desenele cu peisaje care s-au păstrat până astăzi, face ca Barbu Iscovescu să fie, împreună cu Carol Popp de Szathmári, unul din primii peisagiști români.^[6] Toate deplasările provinciale din jurul Vienei aveau ca principal scop vânzarea de tablouri pentru a-și întregi bruma de bani necesari supraviețuirii în capitala imperiului.^[6]

Schiță pentru compoziție

Studiu

Barbu Iscovescu a efectuat mai multe călătorii la Viena, Paris sau reveniri în București, deplasări care au fost în opinia biografilor săi determinate fie din nevoia de a găsi plasamente pentru lucrările sale din domeniul picturii^[6] fie a fost după părerea altora, delegat ca agent de informații pentru legătura cu membrii diasporei revoluționare din străinătate. Prima ipoteză are susținere în mențiunile din corespondența ce s-a păstrat de la Nicolae Golescu care a spus că „... Iscovescu a luat hotărârea de a veni să petreacă iarna la București pentru a vedea dacă poate avea de lucru”.^[7] La Viena artistul i-a cunoscut pe „... toți valahii care au trecut pe aci și... fiecare i-a promis să se intereseze de el”^[7]. Acești valahi erau tinerii progresiști români, membri ai grupării Frăția, care au pus la cale revoluția din iunie 1848.^[6] Iscovescu s-ar fi alăturat grupării cu entuziasm și ca urmare în 1847 s-a reîntors în Țara Românească, după părerea lui Ionel Jianu, îmbarcându-se pe un vapor fluvial care făcea curse regulate pe Dunăre de la Viena la Turnu Severin.^[8] Din spusele acestuia, drumul cu vaporul era mai puțin costisitor decât cel cu diligența, care pe lângă că era scump, dura peste trei săptămâni de zile.^[8]

Nu există niciun document care să fi rămas istoriei și să ateste că Barbu Iscovescu ar fi fost membru al grupării Frăția.^[9] Această evidență poate fi argumentată prin faptul că gruparea fiind prin ea însăși o organizație secretă, ea nu ținea liste de membri și aceștia nu se cunoșteau între ei, decât strict cei care aveau legătură.^[9] Ionel Jianu a considerat că este de necontestat faptul că Iscovescu a fost membru al Frăției deoarece i s-ar fi încredințat sarcina de a picta steagul revoluționar cu deviza Dreptate - Frăție, steag pe care Iscovescu l-ar fi purtat el însuși în fruntea mulțimii care a împresurat palatul lui Bibescu în data de 11 iunie 1848.^[9] În cadrul Frăției, Barbu Iscovescu l-a cunoscut și pe Niță Magheru, cel care s-a urcat pe o scară din fața prăvăliei lui Dionisie de pe Lipscani și a citit Proclamația de la Islaz în data de 11 iunie 1848.^[9]

A participat activ la pregătirea și la desfășurarea Revoluției de la 1848 din Țara Românească.^[10] Barbu Iscovescu a îndeplinit mai multe misiuni pe care Nicolae Golescu i le-a trasat, acesta din urmă ocupând funcția de Ministrul al treburilor dinlăuntru (MAI în ziua de astăzi) în Guvernul Provizoriu al Țării Românești.^[10] Astfel, la sfârșitul lunii iunie 1848 s-a deplasat la ordinul acestuia la Focșani și în august 1848, tot la Focșani, cu sarcina de a decora sala teatrului din localitate în vederea realizării ulterioare a unui spectacol de gală.^[10] Din spusele lui Ionel Jianu, Iscovescu a împodobit scena cu transparențe luminoase pe care erau scrise cele 21 de articole ale constituției.^[10]

Ioan Buteanu

Simion Balint

Privirile fruntașilor revoluției din Țara Românească erau în acele vremuri ațintite spre acțiunile populației românești din Transilvania și asupra conducătorului lor Avram Iancu, mai ales după eșecul din Muntenia și a ocupației otomane care a urmat.^[11] Românii din sudul Carpaților nădăjduiau ca românii din Ardeal să se unească cu ungurii și ca urmare, trupele revoluționare să pătrundă în Valahia pentru a o elibera.^[11] Ion Frunzetti a emis o ipoteză cum că Iscovescu ar fi plecat în Ardeal având o misiune prin care împreună cu Niță Magheru să organizeze o legiune care să lupte împreună cu răsculații din Imperiul Habsburgic.^[11] Niță Magheru era un om de legătură pe care Nicolae Bălcescu l-a așteptat la Pancevo.^[12] Frunzetti a considerat că această misiune ar fi avut unele legături cu planul lui Bălcescu și împărtășit de către frații Golești în acest sens.^[11]

Exilat după prăbușirea revoluției, s-a refugiat la Brașov la mijlocul lui septembrie 1848, unde a continuat activitatea revoluționară.^[10] În Lista celor trecuți peste graniță el figurează cu numărul 43.^[13] La Brașov l-a cunoscut cu această ocazie pe Ion Negulici.^[10] În cursul iernii anului 1848, artistul a plecat în Țara Moților unde fruntașii revoluționari l-au folosit în repetate rânduri ca agent revoluționar.^[14] Din textele publicate de Constantin D. Aricescu a reieșit că în toamna anului 1848, Iscovescu ar fi primit la Brașov suma de opt galbeni pentru a-și cumpăra arme și pentru a face o deplasare la București.^[15] Tot Aricescu a amintit că Barbu Iscovescu era folosit ca agitator și propagandist revoluționar și de aceea el a fost exilat în lotul celor 69 de persoane după eșecul mișcării.^[16][17]

Stabilit pentru un timp la Semlin (1849), lângă Belgrad, Iscovescu a cunoscut pe unii revoluționari sârbi, Milivoi Petrovici comandantul artileriei sârbești și adjutant al generalului Knidjanin și maiorul Radovan Petrovici,^[18] și le-a executat portretele.^[19] În aceeași perioadă a realizat și portretul lui Dimitrie Bolintineanu (8 martie 1849) și a lui Kypra (1849).^[20] Apoi, Barbu Iscovescu a plecat în anul 1849 să studieze la Paris,^[20] unde i-au fost profesori pictorii Michel Martin Drolling și François-Édouard Picot.^[20][4] A vizitat muzeele pariziene și a făcut copii după lucrări realizate de mari maeștri^[20] ca Tițian, Rubens, Nicolas Poussin și Jean-Baptiste Greuze și, la îndemnul lui Nicolae Bălcescu,^[C] a copiat la Biblioteca națională, după gravuri de epocă, chipuri de voievozi români.^[20]

• 

  Gheorghe Ștefan
   
• 

  Constantin Șerban
   
• 

  Constantin Mavrocordat

În anul 1852, la sfârșitul verii, Iscovescu a plecat de la Paris spre Stambul.^[21][22] Din spusele biografilor, motivul principal ar fi fost starea financiară precară precum și recidiva bolii de care suferea de mai mutt timp și care era favorizată de condițiile mizere în care locuia.^[21][22] Există mențiuni documentare care afirmă că în momentul plecării din locuința din Piața Vendome chiria a rămas neplătită și achitarea a fost făcută din bunăvoința prietenilor lui.^[23] În drumul său spre Brussa, spun biografii,^[24][21] Iscovescu a trecut prin Lyon unde ar fi pictat peisajul Île Barbe în data de 5 august 1852, așa cum apare datată lucrarea.^[24][21] După alți autori, la sfârșitul aceluiași an, artistul a plecat din portul Marsilia spre Stambul, oprindu-se pentru scurt timp la Atena și probabil la Chios.^[23][21]

În 1853 s-a aflat alături de alți români la Bursa, și a murit în 1854 la Constantinopol, fiind înmormântat din dorința sa la cimitirul ortodox grec din Pera.^[25][26] Prin grija prietenilor săi Gheorghe Magheru și Christofi, s-a ridicat la mormântul său un mausoleu din marmură, aici aducându-se și rămășițele pământești ale lui Ion Negulici și ale preotului Atanasie Luzin.^[25][26]

Constantin D. Aricescu i-a numit pe aceștia „Câteștrei martiri ai libertății”. Poetul Dimitrie Bolintineanu a scris un epitaf pe mormântul lui Barbu Iscovescu:^[4]

Portret de femeie	Portret de femeie

Abia se naște-o floare în arborul de viață
Nefericitei țeri,
Și moartea cea fatală o scutură, o’ngheață,
Sub ale sale crude ș’amare sărutări,
Așa peri, departe, de patria-i iubită,
Pictorul esilat,
Cu anii sei cei tineri, cu fruntea înflorită
De vise grațioase, ce'n lacrimi s’au schimbat.

Acest epitaf a fost preferat unui altuia, scris de Eliade și care sună astfel:^[4]

Români, ce e viața ? Travaliu și putere...
Am viețuit, căci multe și piedici și nevoi,
Trecut-am cu sudoare, cu aspră neavere,
S’ajung la cultul artei, cu ea sunt între voi,
Cu ea sunt in Muzeuri, cu ea la Dumnezeu!

În istoria picturii românești, Barbu Iscovescu împreună cu Constantin Daniel Rosenthal și Ion Negulici a alcătuit celebrul grup de pictori revoluționari de la 1848 care au fost promotorii artei în România.^[27] Până la ei, pictura românească se limitase, cu rare excepții, la realizarea de portrete convenționale care înfățișau figurile clientelei comanditare.^[27] Prin ei, s-a simțit o primenire a concepției despre artă în sensul atribuirii acesteia a rolului activ, educator și politic. Elocvent în acest sens este opinia lui Alexandru Golescu:

Apărătorii naționalității române în Transilvania 1848 - 1849

„... Muzica și arta desenului sunt îndeosebi potrivite să dezvolte simțământul național al mulțimilor... O muzică națională e vibrația sufletului unei națiuni, un tablou, o statuie națională este ca o pietrificare a unei mari gândiri naționale: poporul o prinde, pentru că ea are o formă care trece din generație în generație.^[28]”

—Scrisoarea lui Alexandru Golescu din decembrie 1846

La mijlocul secolului al XIX-lea, Principatele românești se aflau în faza de început al capitalismului și lupta pentru trezirea sentimentului național s-a constituit într-o trăsătură principală a realităților de atunci.^[29] Acest sentiment național s-a oglindit în opera acestui grup de pictori cu multă strălucire, așa cum s-a reflectat și în literatura epocii și în mișcarea de renaștere culturală.^[29] Prin creația lor și prin activitatea revoluționară la care aceștia au participat în mod activ și voluntar, Rosenthal, Negulici și Iscovescu s-au dovedit a fi exponenții unei noi concepții artistice prin care au dorit să răspândească prin opera lor, ideile revoluției pentru sprijinirea luptei poporului pentru libertate și independență.^[29]

În opera lui Barbu Iscovescu există după părerea istoricului Ionel Jianu două faze distincte: prima fază este cea a uceniciei pe care a parcurs-o în perioada anilor 1839 - 1848 și faza a doua, cea a făptuirilor desfășurată în ultima perioadă a vieții sale, în perioada 1848 - 1854.^[30] Prima fază a fost caracterizată de inexistența unei ideologii și a unui țel precis.^[30] În această perioadă, artistul a pictat la întâmplare în funcție de comenzile de pe care a avut parte. Din lipsa unor studii serioase, el a recurs la talentul său înnăscut pentru desen și nu a avut mijloacele financiare necesare pentru a-și asigura o pregătire de specialitate, fapt care transpare și în operele de mai târziu.^[30]

O dată cu declanșarea revoluției din 1848 din Țara Românească el nu a mai făcut portrete destinate unui cerc restrâns, ci unele care erau hărăzite popularizării conducătorilor eroici ai acesteia, adică în scop propagandistic.^[30] Aceste portrete au fost litografiate pentru a ajunge în mâinile tuturor.^[30] Principalul merit al operei sale a fost că a dezvoltat simțământul național al maselor prin sporirea numerică a sprijinitorilor revoluției.^[30] Lucrările pe care le-a făcut au fost deseori stângace la începuturi și ele s-au mărginit în reprezentarea bustului pe un fond negru.^[30]

Pavel Stamatovici

Necunoscut în uniformă

După înfrângerea revoluției pașoptiste din Principate, Barbu Iscovescu s-a refugiat în Ardeal la Brașov unde s-a împrietenit cu Ion Negulici și a stabilit împreună cu acesta realizarea unui album cu portretele principalilor conducători ai revoluției.^[31] Acest album urma să fie imprimat pentru a fi folosit ca material de propagandă. Negulici pictase la București portretele lui C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, C. Aricescu și Cezar Boliac și urma în opinia lui Ion Frunzetti să execute portretele altor revoluționari din Țara Românească.^[31] Barbu Iscovescu trebuia să înfățișeze chipurile căpeteniilor mișcării transilvănene și ca urmare în iarna anului 1848 a plecat în Țara Moților, acolo unde se aflau trupele lui Avram Iancu.^[11] Astfel, el a luat legătură cu fruntașii revoluției și i-a portretizat, remarcabile rămânând istoriei imaginea-izvod a lui Avram Iancu de la Vidra, Prefect aurar gen^[10][11][32] (1849) și cele ale lui Ioan Buteanu din Funtana Cornului, un duce al românilor (1848), a lui Simion Balintu, Aide de l'Armée et Percepteur, Hatzeg (1848) și a lui Petru Dobra, prefectu de la Zlatna (1848).^[11]

Pe drumul său prin Ardeal, Iscovescu a desenat mai multe peisaje de prin satele transilvănene Predeal, Turnu Roșu, Sfântul Gheorghe, Sighișoara, Sibiu și Deva.^[11] La Muzeul Brukenthal din Sibiu s-a păstrat o litografie care poartă numele de Apărătorii naționalității române în Transilvania 1848 - 1849 (în limba franceză: Les Defenseurs de la nationalite roumaine en Transilvanie, 1848 - 1849). Lucrarea a fost multiplicată și răspândită în tot perimetrul românesc. Ea cuprinde desenele lui Iscovescu împreună cu cinci portrete de prefecți: Ion Buteanu (sus, dreapta), Simion Balint (stânga jos), Petru Dobra (sus, dreapta), Nicolae Solomon (dreapta, jos) și Avram Iancu (în centru).^[33]

În cele patru colțuri ale chenarului imaginii apar portretele miniaturizate ale lui Vasile Turcu, Constantin Roman, Alexandru Bătrâneanu și Vasile Moldovan.^[33] Chenarul a fost reprezentat înflorat cu vrejuri frumos împletiți care lasă pe orizontală să se întrevadă șase desene care înfățișează peisaje din cele șase localități menționate mai sus (vezi capitolul Controverse, incertitudini - Apărătorii naționalității române în Transilvania).^[33] Efigia eroului transilvănean este de mici dimensiuni și prezintă mici modificări ale izvodului iconografic cunoscut în sensul că, personajul a fost desenat într-o poziție aproape similară cu portretul în ulei, diferența făcând-o poziția cotului sprijită pe țeava unui tun și pumnul stâng ține garda unei spade.^[33]

Începând din iarna anul 1847 și până în iunie 1848, Barbu Iscovescu a realizat o serie de portrete, în creion sau ulei, ale revoluționarilor Constantin D. Aricescu, Nicolae Golescu, Petre Mateescu, Niță Magheru și cel al Zincăi Golescu,^[34] mama fraților Golești: Nicolae, Ștefan, Radu și Alexandru.^[35]

• 

  Constantin Kypra
   
• 

  Petru Dobra
   
• 

  Gherasim Olărescu
   
• 

  Nicolae Solomon
   
• 

  Zinca Golescu
   
• 

  Dimitrie Bolintineanu
   
• 

  Adam Balint

În periplul parizian de după 1849, Iscovescu a realizat o serie de copii după tablouri de Rubens, Nicolas Poussin, Tizian, Jean-Baptiste Greuze, etc., precum și șapte studii după tematica antică făcute pe hârtie și creion roșu.^[36] Există la Muzeul Național de Artă al României și o serie de schițe cu tematică istorică datate în anul 1854.^[37] Astăzi, numărul de copii pe care Iscovescu le-a făcut la Paris după mari maeștri, este redus din cauza faptului că Ministerul Artelor a dispus, în anul 1931, răspândirea lor prin diferite licee din România „... nemaisocotindu-le vrednice să rămână în muzee”.^[22] Ionel Jianu a considerat că artistul a realizat astfel de copii nu numai pentru propria-i evoluție în domeniul picturii ci și pentru a răspândi morbul artelor în rândul poporului român.^[22] Probabil aceeași dorință l-ar fi împins pe Iscovescu cu privire la copiile pe care le-a făcut la gravurile pe care Nicolae Bălcescu le-a descoperit la Biblioteca Națională de la Paris.^[22] În aceste gravuri erau înfățișați domnitorii Matei Basarab (după Giovanni Paolo Bianchi)^[38], Mihai Viteazul (după Egidius Sadeler)^[38], Gheorghe Ștefan (după Gilles Edme Petit),^[38] Constantin Șerban (după Marco Boschini)^[38] și Constantin Mavrocordat.^[22] Scopul acestor copii de domnitori a fost în opinia lui Ionel Jianu un imbold pentru succesul revoluției din 1848.

La mijlocul secolului al XIX-lea, principatele românești se găseau în faza de început a capitalismului și evenimentele petrecute în anul 1848 au reprezentat pentru români lupta pentru trezirea sentimentului național, sentiment care s-a constituit a fi una din caracteristicile esențiale ale realităților din acele vremuri.^[29] Acest fapt a fost oglindit strălucitor în operele pe care le-au înfăptuit pictorii revoluționari Barbu Iscovescu, Ion Negulici și Constantin Daniel Rosenthal, în literatura epocii precum și în întreaga mișcare culturală din țările române.^[29] S-a dovedit, odată cu trecerea timpului, că cei trei pictori au fost exponenții concepției despre artă în acea perioadă revoluționară.^[29] Ei au răspândit prin opera lor ideile revoluției sprijinind în același timp lupta pentru libertate și identitate națională.^[29]

Bărbat scriind la masă - cunoscut și sub numele de Portret de revoluționar - aflat astăzi la Muzeul Național de Artă al României

Nicolae Golescu

Asemănările dintre cei trei pictori revoluționari sunt de înțeles și foarte firești în sensul că toți au participat la mișcarea din 1848 și și-au definit opera conform cu ideile progresiste ale acesteia.^[29] Toți au fost animați de patriotism și s-au ridicat împotriva sistemului existent și toți și-au pus deasupra intereselor personale pe cele ale revoluției, fiind gata de orice jertfă, fiind cuprinși de o abnegație sublimă, fapt care a dat vieții lor un avânt romantic și un nimb de poezie.^[29]

Asupra lui Barbu Iscovescu s-a așternut cel mai necruțător uitarea, astfel el este considerat cel mai nedreptățit dintre cei trei, cu toate că se consideră, în același timp, că el ar fi fost ocupantul locului fruntaș al grupului.^[29] Fiind bolnav la Istanbul și având sentimentul că va muri în curând, el și-a exprimat ultima lui voință câtorva prieteni care s-au adunat lângă patul său.^[39] El a lăsat moștenire toate lucrările sale originale Muzeului Național din București.^[39] A durat trei ani până acestea au ajuns la București și încă șase ani până când o comisie a făcut inventarul și a luat o decizie cu privire la modul în care să folosească această colecție.^[39] Câteva picturi au fost acceptate pentru a fi expuse la Muzeul de Artă. Unele litografii și albume de artă au fost trimise la nou înființata Școală de Arte Plastice ca material documentar pentru elevi.^[39] A fost destul de ciudat că cea mai importantă parte a colecției sale care conținea portretele revoluționarilor din Transilvania a fost considerată mai puțin importantă. Toate lucrările au fost adunate și sigilate într-un portofoliu special și s-a dispus ca să nu fie expuse sau arătate elevilor.^[39] Etichetate ca „opere inutile”, aceste magistrale portrete au fost descoperite patruzeci și cinci de ani mai târziu și în cele din urmă și-au găsit locul pe care îl meritau la Muzeul Național de Artă.^[39]

Aproape întreaga operă rămasă moștenire din partea lui Iscovescu a fost aruncată, în trecut, într-un colț mizer al Bibliotecii Centrale a Statului, printre materialele deteriorate și date la o parte, într-o mapă pe care scria „lucruri netrebuitoare”.^[29] În anul 1901, Biblioteca Centrală a Statului a fost cedată Academiei Române.^[29] Cu această ocazie, o dată cu întocmirea inventarelor necesare materialelor preluate de către Academie, angajații au descoperit mapa lui Barbu Iscovescu și au găsit opera în integralitatea ei cu mențiunea „170 bucăți neimportante, 9 pe pânză din 11 presupuse a fi”.^[40] S-au găsit în mapă portretele lui Avram Iancu de la Vidra, Ioan Buteanu din Fîntîna Codrului, Simion Balint de la Roșia Abrudului, Adam Balint, Nicolae Solomon, Petru Dobra, Nicolae Golescu, Dimitrie Bolintineanu, Niță Magheru, eroii răscoalei moților de la 1848, revoluționari valahi, 17 peisaje și alte desene, 10 portrete ale revoluționarilor sârbi din Semlin precum și copii și însemnări de mare valoare artistică și istorică.^[40] Conform informațiilor pe care biograful Marin Nicolau le-a făcut, reiese faptul că Mapa lui Iscovescu, în anul 1901 - 1902 când Biblioteca Centrală le-a cedat Academiei, conținea un număr de 328 de lucrări.^[41]

În „Catalogul de tablouri și aquarele espuse în Pinecatoteca din București (1878)”, figurau următoarele lucrări ale lui Iscovescu, lăsate pinacotecii de artist:^[4]

• 3 picturi pe pânză: 1. Depunerea în mormânt (copie după Tițian), 2. Cruche cassée (copie după Greus), 3. Crist cu crucea (copie după Tițian)
• 16 schițe: 1. Ciuma (fragment din acest tablou după Poussin), 2. Madona Ambrosia (Școala italiană), 3. încoronarea Mariei de Medicis (copie după Rubens), 4. Ieșirea lui Ionatan din chit (copie) 5. Triumful Junonei (copie după Rubens), 6. Christ la ușa Vameșului (copie), 7. Binecuvântarea lui Iacob (id.), 8. Saturn (copie după Rubens), 9. O nimfă și satiri (copie după Tițian), 10. O sfântă familie (id.), 11. Peisaj (studiu), 12. Logodna Madonei cu Iosef (copie), 13 O Marină (copie), 14. O familie (copie după Rubens), 15. O familie (subiect mitologic, copie) și 16. O sfântă familie (copie după Rubens).

Pe lângă acestea, pictorul a lăsat Pinacotecii 1 studiu după natură și 7 studii după stilul antic executate pe hârtie și cu creion roșu.

Portretul eroului revoluției transilvănene din 1848 - 1849 a rămas în memoria fiecărui român care a făcut o școală.^[42] Manualele de toate gradele ale învățământului gimnazial, liceal sau universitar au făcut cunoscută elevilor imaginea lui Avram Iancu începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi.^[42] Efigia cunoscutului erou transilvănean a căpătat o data cu trecerea secolelor o valoare emblematică care simbolizează în conștiința poporului român frumusețea sublimă a unei vieți care s-a oferit ofrandă pentru cauza libertății sociale și naționale, o viață care are valoare de blazon al avântului revoluționar de care a dat dovadă participanții la mișcarea de emancipare națională de la 1848.^[42] Imaginea conducătorilor revoluției își are originea în vechile izvoade iconografice pornite pe de o parte de la niște realități înfățișate cu procedee portretistice corespunzătoare și pe de altă parte acestea au fost înzestrate cu sensurile morale cu ajutorul cărora o națiune își structurează și își fortifică conștiința de sine.^[42]

Avram Iancu de la Vidra, Prefect aurar gen, 0.372 x 0.272 m, 1849 - Muzeul Național de Artă al României

Imaginile conducătorilor revoluției de la 1848 au fost tipărite și reproduse permanent din 1848 până astăzi începând cu tehnica litografierii și mai apoi au fost reluate în opere cu sensuri apologetice și epice de către mulți artiști plastici, sculptori sau pictori.^[31] Toate operele realizate de-a lungul anilor, au avut la bază o observație portretistică meticuloasă și o osteneală stăruitoare pentru descoperirea de sub elementele vestimentare sau cele de asemănare fizică, a realității umane ieșite din comun pe care doar un artist pregătit și adevărat putea să le cuprindă în aceeași operă și doar într-un moment de maximă inspirație.^[31] Izvodul singular al efigiei arhicunoscute a lui Avram Iancu transpare în toate imaginile realizate de către diverși artiști prin regăsirea elementelor de bază: capul ușor înclinat spre dreapta, amplasarea eroului în spațiu, la trei sferturi spre dreapta, privirea ațintită în depărtare, amplasarea unghiului de vedere asupra personajului, din perspectiva pictorului, este așezată la aceeași înălțime cu modelul, fapt care îngăduie un dialog permisiv între privitor și modelul portretizat, ceea ce permite un paralelism bazat pe un cadru imanent al vieții fiecăruia și nu ca spațiu subordonat celui terestru, așa cum sunt înfățișați de obicei eroii.^[31]

Portretul lui Avram Iancu aflat astăzi la Galeria Muzeului Național de Artă al României este de mici dimensiuni, 0.372 x 0.272 metri, și a fost realizat de Barbu Iscovescu în anul 1849.^[31] Eroul este înfățișat cu o căciulă brumărie cu fundul teșit și cu un vârf care se remarcă spre partea dreaptă.^[33] El poartă o haină grea, îmblănită, de culoare alb-verzuie, care are figurați în stil decorativ zece nasturi mari pe cele două părți ale ei.^[33] O mulțime de alți nasturi mici, cu rol funcțional, se pot vedea pe mesada hainei care este desfăcută pentru a se putea vedea pântecele și pieptul.^[33] Gulerul cămășii este larg răsfrânt cu lavalieră neagră, ea fiind înnodată în stil romantic spre partea stângă.^[33] Personajul poartă un chimir lat, un fel de șerpar din piele ce are patru catarame și buzunare dispuse în patru etaje, totul fiind înconjurat cu împletituri ornamentale negre pe fond castaniu, albastre sau portocalii.^[33] La brâu se văd înfipte două pistoale de mari dimensiuni.^[33] Accentele de lumină apar pe figura eroului din partea dreaptă, de sus, din restul imaginii profilându-se cu predilecție gulerul răsfrânt, care este singura pată albă a tabloului, și patul pistolului din stânga corpului de deasupra șerparului care a fost pictat cu reflexe metalice.^[33] Reflexele nasturilor nu au justificări de natură figurativă, astfel, ele fiind dispuse pe stânga, altele pe dreapta, mai jos sau mai sus, ca și când nu ar exista o unitate a surselor de lumină pentru întreaga compoziție.^[43] Transpare o grijă a pictorului pentru sugerarea densității materialelor precum și al aspectului lor tactil.^[43]

Imaginea eroului are o picturalitate desăvârșită, argumente în acest sens stând accentele puse cu mare știință în dreapta aretei nazale, pe nară, pe pometul drept sau pe buze.^[43] Fondul tabloului are o cromatică convențională, negru-verzuie, ea neavând vreo indicație figurală, excelează prin dozarea luminii în chip savant de la umbra umărului drept spre o nuanță apropiată de intesitatea hainei.^[43] Aceast artificiu plastic a obligat pictorul să închidă umărul stâng pentru a obține efectul detașării lui prin tehnica ecranelor.^[43] Volumetria personajului a fost foarte criticată, dar ea a reușit să dea o autoritate fizică a eroului care nu a transformat portretul într-un exercițiu de natură mortuară.^[43] Se poate constata realizarea unei îmbătrâniri a fizionomiei, Avram Iancu avea pe atunci doar 25 de ani, el apărând mai matur decât era în realitate și imaginea realizată prezintă un portret al unei persoane active și cu o psihologie de vizionar.^[43]

De notorietatea este eroarea istorică făcută în anul 1951 de către critica de artă, care a identificat în mod greșit că cele două portrete realizate de Mișu Popp haiducului Radu Anghel din Argeș l-ar reprezenta pe Avram Iancu.^[43] Privind cele două portrete se poate vedea că asemănarea cu izvodul eroului se regăsește doar în schema atitudinală și recuzită, la care se mai adaugă, într-adevăr, o asemănare fizică confuză, care este contrazisă de ostentația declamatorie.^[43]

• 

  Haiducul Radu Anghel - de Mișu Popp
  Muzeul de Artă din Timișoara^[44]
   
• 

  Haiducul Radu Anghel - de Mișu Popp
  Muzeul Brukenthal
   
• 

  Portretul lui Avram Iancu - de Mișu Popp
  Muzeul de Artă din Brașov
   
• 

  Avram Iancu în mijlocul moților - de Ion Costande
   
• 

  Avram Iancu - de Ion Costande

După cum se știe, Mișu Popp, care a luptat în rândurile legiunii românești din Ardeal, a făcut și portretul lui Avram Iancu.^[43] Este ușor de realizat că artistul nu a executat tabloul după natură, ci din memorie.^[43] Personajul are trăsături idealizate convențional și fizionomia este trasă spre un anume tip de frumusețe masculină de un gust care se apropie mai degrabă de cel militar și urban.^[45] Poate fi observat, că tipologia umană înfățișată a fost denaturată prin comparație cu cea redată de Iscovescu.^[45] Mișu Popp nu a reușit să dea portretului întreaga complexitate necesară unui astfel de erou.^[45] Reprezentat tot pe trei sferturi dreapta, în contraposo, având corpul întors în direcția opusă axei capului, el are echipament militar cu brandemburguri și favoriți.^[45] El nu oferă o identitate cu care s-a obișnuit poporul român a-l identifica pe marele erou. Chiar și culoarea ochilor pictați de Mișu Popp nu este aceeași cu cea folosită de Barbu Iscovescu.^[45]

Imaginea creată de Mișu Popp aduce oarecum cu cea care a fost popularizată într-o litografie de Ion Costande^[46] (1819 - 1879): aceleași mustăți orizontale peste un obraz foarte lat, aceiași favoriți, aceeași uniformă de sorginte austriacă sau ungurească.^[45] În plus, în portretul lui Costandi, Avram Iancu a fost înfățișat călare pe un cal de paradă care are șabrac aurit sub șa și un căpăstru bătut cu ținte, el având o atitudine tipică de manej.^[45] Calul moțesc al lui Avram Iancu numit Brutus în mod sigur nu avea cum să fie așa. Totuși, se poate identifica gestul eroului de îmbărbătare cu sabia scoasă a trupelor de țărani ce pot fi văzuți îndărătul lui cu tobe, puști și lănci și steaguri tricolore.^[45]

Ca o concluzie indubitabilă rezultată din curgerea timpului, portretul-izvod care a supraviețuit în memoria poporului român este cel realizat de Barbu Iscovescu

Barbu Iscovescu a decedat în data de 24 octombrie 1854 la Constantinopol. Informația este certă și susținută de toți biografii fără ca aceștia să indice vreo sursă credibilă de informare. De asemenea, în niciuna din biografiile care stau la baza acestui articol nu se menționează ce boală a avut artistul, ci doar faptul că Iscovescu ar fi avut o recidivă la Paris din cauza condițiilor mizere în care locuia^[21] (Grigorescu) sau din cauza sărăciei și lipsurilor fără a indica vreo boală^[22] (Jianu) și (Nicolau)^[79]. Mai mult, Grigorescu a pomenit situația în care Theodor Aman l-ar fi găsit pe pictor la ultima vizită pe care a făcut-o la Constantinopol. Aman l-ar fi găsit pe Iscovescu sfârșit cu ochii arși, aducând ca argument autoportretul pe care și l-a făcut Barbu în capitala imperiului, unde acesta apare pictat în mod dramatic.^[25]

Cazarma lui David Pașa

În luna iulie 1854, Theodor Aman l-a vizitat pe Iscovescu la Constantinopol. Informația nu este susținută de surse și a fost afirmată de Ionel Jianu și Dan Grigorescu.^[26][25] Marin Nicolau nu a făcut nicio remarcă asupra momentului decesului artistului și nici de vizita lui Aman în capitala imperiului.^[26] În continuare, Ionel Jianu a afirmat fără echivoc și fără referințe documentare că Iscovescu i-ar fi încredințat toate lucrările pe care le avea lui Aman cu scopul trimiterii acestora în Țara Românească.^[26] Toate lucrările ar fi fost încărcate în niște lăzi pentru transport.^[26] Lăzile conțineau din spusele lui Jianu: celebrele (?) tablouri făcute la Paris, portretele revoluționarilor din Ardeal, schițele făcute la Semlin și peisaje din pribegie.^[26] După descrierea acestei donații, Jianu a explicat motivația lui Iscovescu, motivație care era de natură testamentară orală care cuprindea sentimente patriotice și exaltări revoluționare.^[26]

Dan Grigorescu în mod diferit de Jianu a menționat faptul că Aman ar fi venit la Constantinopol în luna iulie 1854 pentru a prezenta sultanului pictura pe care a realizat-o cu tematică militară intitulată Bătălia de la Oltenița.^[80] Cu această ocazie l-ar fi vizitat pe Iscovescu care i-a dat toate lucrările sale, fără a indica modul de ambalare al lor.^[25] După plecarea lui Aman, Iscovescu era internat la un spital (?), la ora 5 seara (?), și acolo i-ar fi chemat pe prietenii săi din exil Gheorghe Magheru, Alexandru Christofi, Constantin Polyron, Nicolae Pleșoianu, Vasile Mălinescu și pe funcționarul consulatului francez Arthur Braligot de Beyne.^[25] Trăindu-și ultimele clipe, Iscovescu i-a dictat francezului testamentul și ultimele dorințe.^[25] Astfel, Muzeului Național de Artă al României i-a lăsat întreaga sa operă precum și lucrările pe care acesta le-a cumpărat și făceau parte din propria colecție de artă.^[25] Toate cărțile pe care le avea le-a lăsat Colegiului Sfântul Sava.^[81][25] Hainele și mobila le-a lăsat prin testament ca să fie împărțite emigranților săraci din Turcia. Dan Grigorescu a indicat o sursă bibliografică care ar susține afirmațiile pe care le-a făcut la acest episod biografic, și anume lucrarea lui T.G. Bulat^[81] publicată în anul 1965.^[25] Această referință a fost pusă de Grigorescu la afirmația referitoare la cărțile pe care artistul le-a donat Colegiului Sfâtul Sava, astfel încât, existând în continuare și afirmația privind hainele și mobila pentru săraci, pare că sursa nu ar acoperi-o și pe aceasta. Implicit se deduce că nici afirmațiile referitoare la spitalizare și la detaliile testamentare precedente nu ar fi acoperite de sursa indicată. Cum, până în acest moment, redactarea acestui articol a fost afectată de lipsa acestei surse indicată de Grigorescu, se poate considera că afirmațiile biografului suferă de ambiguitate.

Ca urmare a indicației pe care toți biografii o menționează privitor la certitudinea ridicării unui monument pe mormântul artistului, nimeni nu a specificat dacă monumentul mai există și în ziua de astăzi sau până în ce an a existat și nici dacă informația certificată de către toți cu privire la ziua decesului are ca sursă tocmai acest monument.

·         1875: Raffaello Carboni, scriitor italian

·         1878: Karl de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg^[1][2] (30 septembrie 1813 – 24 octombrie 1878) a fost al doilea Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. El a fost fiul cel mare al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și al Prințesei Louise Caroline de Hesse-Cassel^[1][2] și fratele mai mare al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.^[1][2] Karl a accedat la tronul Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg după decesul tatălui, la 27 februarie 1831.

La 19 mai 1838, la Palatul Amalienborg, Karl s-a căsătorit cu Prințesa Vilhelmine Marie a Danemarcei,^[1][2] fiica regelui Frederick al VI-lea al Danemarcei și a soției acestuia, Marie Sophie de Hesse-Kassel.^[1][2] Vilhelmine Marie era fosta soție a Prințului Frederic al Danemarcei (mai târziu regele Frederic al VII-lea).

În timpul Primului Război Germano-Danez, Karl s-a situat împotriva Danemarcei. Din această cauză relația Vilhelmine cu familia regală daneză s-a rupt pentru o vreme. În timpul războiului ea a locuit la Dresda. În 1852, după ce s-a împăcat cu familia regală ea s-a întors în Danemarca împreună cu soțul ei și au locuit la Castelul Louisenlund. Poziția ei de fiică a iubitului rege a ajutat-o să rămână populară printre danezi. Soțul ei nu a reușit niciodată.

Karl a murit la 24 octombrie 1878 la vârsta de 65 de ani, la Luisenlund.^[1][2] Karl și Vilhelmine Marie nu au avut copii,^[1][2] așa că Ducatul a fost moștenit de fratele mai mic al lui Karl, Friedrich.

Karl

Părinți Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințesa Louise Caroline de Hesse-Cassel  Frați și surori Princess Marie of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prince Wilhelm of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Christian al IX-lea al Danemarcei Princess Louise of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Julius de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Johann von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Prins Nicholas of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*]  Căsătorit cu Prințesa Vilhelmine Marie a Danemarcei

* 1893: Prințesa Marguerite Adélaïde Marie de Orléans,^[1][2] franceză Marguerite Adélaïde d'Orléans, poloneză Małgorzata Adelajda Orleańska,^[1][2]; 16 februarie 1846 - 24 octombrie 1893) a fost membră a Casei de Orléans și prințesă franceză prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Władysław Czartoryski, Marguerite a devenit prințesă a Casei de Czartoryski.

Marguerite a fost al treilea copil al lui Louis, Duce de Nemours și a soției acestuia, Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary (verișoara primară a reginei Victoria).^[1][2]

La 15 ianuarie 1872, la Chantilly, Marguerite s-a căsătorit cu Prințul Władysław Czartoryski, al doilea copil al Prințului Adam Jerzy Czartoryski și a soției sale, Prințesa Anna Zofia Sapieha.^[1][2] Marguerite și Władysław au avut doi fii:^[1]

• Prințul Adam Ludwik Czartoryski (5 noiembrie 1872 – 29 iunie 1937)^[1]
• Prințul Witold Kazimierz Czartoryski (10 martie 1876 – 29 octombrie 1911)^[1]

Prințesa Marguerite d'Orléans

Părinți Louis, Duce de Nemours Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary  Frați și surori Prințul Ferdinand, Duce de Alençon Prințul Gaston, Conte de Eu  Căsătorită cu Prințul Władysław Czartoryski Copii Prințul Adam Ludwik Czartoryski Prințul Witold Kazimierz Czartoryski

·         1894 - A murit pictorul Gheorghe Tăttărescu (n.1820).

·         1898: Pierre Puvis de Chavannes, pictor francez (n. 1824)

·         1912: Mykola Lysenko, compozitor ucrainean (n. 1842)
* 1912: Ducesa Maria Gabriela de Bavaria (germană Marie Gabrielle Mathilde Isabelle Therese Antoinette Sabine Herzogin in Bayern; 9 octombrie 1878 – 24 octombrie 1912) a fost Prințesă a Bavariei prin căsătoria cu Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei.
Părinții ei au fost Karl Theodor, Duce de Bavaria, rudă a regelui Bavariei și oftalmolog de renume mondial și cea de-a doua soție a sa, Infanta Maria Josepha a Portugaliei, fiica regelui Miguel I al Portugaliei, monarhul exilat al Portugaliei. Mătușa paternă a fost împărăteasa Elisabeta de Austria (Sissi); una dintre surorile ei a fost regina Elisabeta a Belgiei, soția regelui Albert I.

Prințesa Moștenitoare a Bavariei împreună cu cei trei fiii ai ei, Luitpold, Albrecht și Rudolf, ca. 1912.

La 10 iulie 1900, la Munchen, Maria Gabriela s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, Prințul Rupert al Bavariei.^[1] A fost fiul cel mare al Prințului Ludwig de Bavaria (mai târziu Prinț Regent și Rege al Bavariei) și a Mariei Theresia de Austria-Este. La căsătorie a participat și Prințul Joachim al Prusiei, care l-a reprezentta pe tatăl său, împăratul Wilhelm al II-lea.^[1] După căsătorie, cuplul s-a stabilit la Bamberg, Bavaria, unde Rupert era șeful unui corp de armată.^[2] Primii lor doi copii s-au născut acolo.^[2]

Cuplul a călătorit foarte mult. De exemplu, au călătorit în Japonia și s-au întors prin Statelor Unite în 1903..^[3] Călătoria în Japonia a fost una științifică iar cei doi au fost însoțiți de un renumit profesor de la Universitatea din München.^[2] Maria Gabriela a scris acasă cu entuziasm despre călătoria lor. La fel ca părinții ei, ea a fost mare iubitoare de știință și natură, precum și poezie și muzică.^[2]

În timp ce erau în Japonia, Maria Gabriela s-a îmbolnăvit grav.^[4] După întoarcerea în Bavaria, ea a suferit o intervenție chirurgicală pentru apendicită după care s-a recuperat complet

Bunicul lui Rupert, Luitpold, a devenit de facto conducător al Bavariei când atât regele Ludwig al II-lea al Bavariei cât și succesorul său Otto, au fost declarați nebuni în 1886. Constituția Bavariei a fost modificată la 4 noiembrie 1913 pentru a include o clauză care precizează că, dacă o regență din motive de incapacitate durează cel puțin zece ani, cu nici o speranță că regele ar fi vreodată în stare să domnească, Regentul ar putea proclama sfârșitul regenței și să își asume coroana.

În ziua următoare, regele Otto I de Bavaria a fost detronat de către tatăl lui Rupert, Prințul Regent Ludwig, care a preluat apoi titlul de regele Ludwig al III-lea. Parlamentul a aprobat la 6 noiembrie și Ludwig al III-lea a depus jurământul constituțional la 8 noiembrie. Rupert a devenit Prinț Moștenitor.

Maria Gabriela a murit de insuficiență renală cu un an înainte și nu fost niciodată Prințesă Moștenitoare a Bavariei. Mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit cu verișoara ei primară, Prințesa Antoinette de Luxemburg, la 26 august 1918.

Maria Gabriela a fost înmormântată în Theatinerkirche din München. Singurul copil care a supraviețuit copilăriei a fost cel de-al doilea fiu al ei, Albrecht.

Copii:

• Prințul Luitpold Maximilian Ludovic Carol al Bavariei (8 mai 1901 – 27 august 1914), a murit de poliomelită.
• Prințesa Irmingard Maria Tereza José Cäcilia Adelheid Mihaela Antonia Adelgunde a Bavariei (21 septembrie 1902 – 21 aprilie 1903), a murit de difterie.
• O fetiță (1906), născută moartă.
• Albert, Duce de Bavaria (3 mai 1905 – 8 iulie 1996)
• Prințul Rudolf Frederic Rupert al Bavariei (30 mai 1909 – 26 iunie 1912), a murit de diabet.

Maria Gabriela de Bavaria

Părinți Karl Theodor, Duce de Bavaria Maria Josepha a Portugaliei  Frați și surori Duke Franz Joseph in Bavaria[*] Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*] Duchess Sophie Adelheid in Bavaria[*] Elisabeta de Bavaria Duchess Amalie in Bavaria[*]  Căsătorită cu Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei Copii Prințul Luitpold de Bavaria Prințesa Irmingard de Bavaria Albrecht, Duce de Bavaria Prințul Rudolf de Bavaria

·         1915: Désiré Charnay, arheolog francez (n. 1828)
* 1917: 

Portretul baronului Alexandru Stuart pe un timbru din Republica Moldova, 2017.

Portretul baronului Alexandru Stuart pe un timbru din Republica Moldova, 2005.

Alexandru Stuart (n. 26 noiembrie 1842, Odessa – d. 24 octombrie 1917, Chișinău) a fost un savant, biolog, muzeograf și funcționar public basarabean. Baronul A. Stuart este considerat întemeietorul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.

Și-a făcut studiile la Gimnaziul nr. 2, apoi la Liceul „Împăratul Alexandru I” din Sankt Petersburg. În anul 1860 se înscrie la Secția de Științe ale Naturii a Facultății de Fizică și Matematică a Universității din Sankt Petersburg. Și-a continaut studiile la universitățile din Heidelberg, Tubingen, Bonn, Berna, Berlin, Gottingen, și Dorpat (Tartu). În 1866, la Universitatea din Gottingen susține teza de doctor în filozofie iar mai apoi își ia masterul în zoologie.

Din anul 1884 locuiește la Chișinău și activează în cadrul Administrației Zemstvei din Basarabia. A fost unul din inițiatorii Expoziției agricole și industriale din Basarabia din anul 1889 și al Muzeului Zemstvei, creat în baza colecției de piese donate de participanții acestei expoziții. Baronul A. Stuart a donat o colecție de oase de mamut și diverse piese în sumă de 395 ruble. În anii 1891-1906 a deținut funcția de director al Muzeului Zemstvei. Împreună cu custodele muzeului Franz Ostermann a contribuit la crearea și completarea diverselor colecții și realizarea expoziției permanente a muzeului.

Din inițiativa și cu participarea nemijlocită a baronului A. Stuart, care deținea funcția de președinte al Consiliului (Upravei) Zemstvei guberniale din Basarabia, în anii 1903-1905 a fost construită o clădire specială pentru Muzeul Zemstvei după proiectul arhitectului Vladimir Țâganco. În noua clădire muzeul a fost deschis la 30 aprilie 1906, devenind Muzeu Zoologic, Agricol și de Industrie Casnică. Dezvoltând considerabil instituția, baronul A. Stuart a elaborat noi principii de administrare a muzeului, care au fost formulate în Regulamentul „Despre organizarea și administrarea Muzeului Zemstvei”, prezentat la ședința Adunării Zemstvei guberniale din 26 martie 1906. Fiind aprobat, acesta a devenit un program de dezvoltare în continuare a muzeului.

Baronul A. Stuart a fost membru al Societății Naturaliștilor din Sudul Rusiei, a înființat Stația Biologică din Sevastopol, iar în 1902-1904 este unul din inițiatorii fondării Societății Naturaliștilor și Amatorilor de Științe ale Naturii din Basarabia, care a activat în incinta Muzeului Zemsvei până în anul 1917, fiifnd președintele acesteia. A fost de asemenea unul din redactorii Analelor Societății - Труды Бессарабского Общества Естествоиспытателей и Любителей Естествознания. În anul 1908 a contribuit la crearea muzeului Societății – Muzeul școlar ambulant, un muzeu didactic, iar în anii 1910-1914 contribuie la fondarea Muzeului Zemstvei din Bender. Este autorul a 8 lucrări științifice în domeniul zoologiei, publicate în Analele unor universități din Rusia și din alte țări europene. A avut titlul de consilier de stat. A fost decorat cu ordinele „Sf. Stanislav” și „Sf. Ana” de gradul II, „Sf. Vladimir” de gr.IV și gr III și „Ordinul de argint Takovo” de gradul II al Serbiei.

·         1920: Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (mai târziu Ducesă de Edinburgh și Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha; 17 octombrie 1853 – 24 octombrie 1920) a fost fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei Alexandrovna. Maria a fost soția Prințului Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria. Maria Alexandrovna a Rusiei a fost mama reginei Maria a României.

Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, 1870

Marea Ducesă Maria Alexandrovna s-a născut la 17 octombrie 1853 la Țarskoe Selo.^[3][4] A fost al șaselea copil și singura fiică care a supraviețuit copilăriei, dintre cei opt copii, a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a soției acestuia, Maria Alexandrovna, născută Ducesa Maximilienne Wilhelmine de Hesse-Darmstadt.^[5]

La momentul nașterii sale, bunicul ei, Țarul Nicolae I, domnea în Rusia iar tatăl ei era Țarevici. În 1855, când Maria Alexandrovna avea 17 ani, Nicolae I a murit și tatăl ei a devenit noul împărat al Rusiei.^[4] Marea Ducesă a crescut ca singura fată printre cei patru frați mai mari și doi mai mici.^[4] Nu și-a cunoscut sora mai mare, Alexandra, care a murit la vârsta de șase ani și jumătate, înainte de nașterea ei.^[6] Maria Alexandrovna însăși a fost aproape de moarte de o boala gât, la vârsta de șapte ani.^[7]

Copilăria și-a petrecut-o în palate mari și luxoase pe moșii deținute de Romanovi.^[8] Principala reședință a familiei era Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg care avea 1600 de camere. Vara, familia stătea la Palatul Peterhof, un complex mare cu ferme, vile și diverse pavilioane în Golful Finlandei.^[9] De la sfârșitul verii până iarna, familia imperială se muta la Țarskoe Selo, orașul regal unde Romanovii dețineau palatul Caterina și palatul Alexandru.^[9] În insula copiilor, situată într-un iaz în parcul palatului Alexandru, Maria Alexandrovna a avut propria ei căsuță, pe care a folosit-o cu frații ei ca pe un teatru. Tatăl ei a adaugat o fermă, construită pentru plăcerea ei. Ambii părinți au fost afectuoși cu ea.^[6] Pentru Țarul Alexandru al II-lea, ea a fost copilul favorit și îi plăcea să-și petreacă timpul cu ea.^[10] Împărăteasa a fost o mamă afectuoasă însă fizic rece cu copii ei. Țarina suferea de plămâni slabi și a trebuit să se deplaseze în mod constant în Germania și sudul Europei ca să scape de durele ierni rusești.^[11] Adesea Țarina lua pe cei trei copii mai mici cu ea în aceste călătorii.^[11] Drept consecință, Maria Alexandrovna a devenit mai apropiată de cei doi frați mai mici, Serghei și Pavel.^[4][11][12] Înconjurată doar de frați, Maria a crescut ca un băiețoi, cu un caracter independent și o voință puternică.

Maria a fost educată la curtea rusă sub stricta atenție a guvernantei sale, contesa Alexandrine Tolstoi.^[13][14] Maria Alexandrovna a fost prima Mare Ducesă care a fost crescută de bone englezești și a vorbit fluent engleza. În afara limbei ruse native, ea vorbea fluent germana, franceza și engleza.^[13] În august 1867, în timp ce familia stătea la Palatul Livadia din Crimeea, Mark Twain a ăntâlnit-o pe Maria Alexandrovna și pe părinții ei.^[15] Faimosul scriitor american a descris-o cu "ochi albaștri, modestă și frumoasă".^[16] Ca mulți dintre contemporani, Twain a observat influența pe care tânăra Marea Ducesă o avea asupra tatălui ei.^[17] "Ea este absolut autentică și nu se schimbă niciodată în fața străinilor", observa doamna ei de onoare Anna Tiutceva (1829-1889), o fiică a celebrului poet Fiodor Tiutcev, adăugând că "ea este obișnuită să fie în centrul atenției".^[18] Tiutceva a descris-o ca "încăpățânată și intransigentă".

Maria Alexandrovna și Prințul Alfred

În timpul unei vizite a rudelor materne, la Jugenheim, în vara anului 1868, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, pe atunci în vârstă de 15 ani, l-a întâlnit pe Alfred, Duce de Edinburgh.^[19][20][21] Prințul Alfred, al doilea fiu al reginei Victorie, era un tânăr timid și frumos cu o carieră în marina navală britanică.^[22] El își vizita sora, Prințesa Alice, care era căsătorită cu vărul primar al Mariei Alexandrovna.^[20] Turul în jurul lumii al lui Alfred cu Royal Navy l-a ținut departe pentru următorii doi ani.^[23] Maria și Prințul Alfred s-au văzut din nou în vara anului 1871, când Alexandru al II-lea și soția sa își vizitau rudele la Schloss Heiligenberg.

Țarul și Țarina erau însoțiți de Maria în vârstă de 17 ani și de doi dintre frații ei mai mari. S-a întâmplat ca Alfred să fi fost și el acolo împreună cu Prințul și Prințesa de Wales. În timpul acelei veri, Maria și Alfred s-au simțit atrași unul de altul, petrecându-și timpul plimbându-se și stând de vorbă. Amândoi iubeau muzica; Alfred era un violonist amator entuziast, în timp ce Maria cânta la pian. Deși își doreau să se căsătorească, nu s-a anunțat nici o logodnă și Alfred s-a întors în Anglia.

Marea Ducesă Maria Alexandrovna și Prințul Alfred. Fotografie de la logodnă, 1873.

Părinții ei era împotriva căsătoriei. Alexandru al II-lea nu voia să-și piardă fiica, de care era profund atașat. De asemenea, Țarul nu-și dorea un ginere britanic, din cauza sentimetului general anti-britanic în Rusia în urma Războiului din Crimeea. Țarina găsea obiceiurile englezești ca ciudate și pe englezi reci și neprietenoși. Era convinsă că fiica ei nu ar fi fericită acolo. Totuși, negocierile de căsătorie au început în iulie 1871 însă au fost stagnate în 1872.

Regina Victoria era de asemenea împotriva căsătoriei. Nici un prinț britanic nu se căsătorise vreodată cu o Romanov, și ea a prevăzut probleme în legătură cu religia ortodoxă a Mariei și educația rusă. Regina considera că Rusia era, în general, "neprietenoasă" față de Marea Britanie. Victoria a fost, de asemenea, suspicioasă în legătură cu mișcările ruse în India. Prin urmare, regina a fost consternată atunci când a auzit că negocierile oficiale au fost reluate în ianuarie 1873. Au existat zvonuri că la Sankt Petersburg Maria Alexandrovna s-a compromis cu Prințul Golitsin și că familia ei era nerăbdătoare s-o vadă stabilită la casa ei. Alfred a refuzat să creadă zvonurile și era pregătit să lupte pentru căsătoria cu persoana pe care el o iubea. Prin urmare, regina Victoria și-a înghițit mândria și nu a spus nimic. Ambele mame au continuat să caute alți parteneri pentru copiii lor, dar Alfred și Maria nu voiau pe nimeni altcineva. Cum Țarina eșuase în încercarea de a găsi un prinț german acceptabil pentru fiica ei, o întâlnire între Alfred, Țarină și Maria a avut loc la Sorrento, Italia la mijlocul lunii aprilie 1873. În acel an, a existat o dispută anglo-rusă asupra graniței cu Afganistanul. Miniștrii reginei s-au gândit că o căsătorie ar putea ajuta la reducerea tensiunii dintre cele două țări.

Maria și Alfred cu cel de-al doilea copil al lor, Missy, viitoarea regină Maria a României.

În iulie 1873, Alfred s-a întâlnit la Jugenheim cu Țarul. La 11 iulie el a cerut mâna Mariei Alexandrovna iar ea a acceptat. El avea aproape 29 de ani, ea 19. Alfred a trimis o telegramă din Germania mamei sale: "Maria și cu mine ne-am logodit în această dimineață. Nu pot spune cât sunt de fericit. Sper ca binecuvântarea ta să ne vegheze". Regina a trimis felicitările ei însă în jurnal a notat la 11 iulie 1873: "Neștiind-o pe Marie, și realizând că pot fi multe dificultăți, gândurile și sentimentele mele sunt destul de amestecate". Când i-a dat vestea fiicei ei celei mari, Prințesa Moștenitoare a Prusiei, regina Victoria a spus simplu: "Crima s-a produs".

Țarul a oferit ca zestre fiicei sale suma de 100.000 de lire, plus un venit anual de 32.000 de lire.^[24] De asemenea, el a dăruit singurei sale fiice unele dintre cele mai valoroase bijuterii ale Romanovilor, inclusiv safirele pe care le-a moștenit de la mama sa, împărăteasa Alexandra Feodorovna, precum și o parură care a aparținut Ecaterinei cea Mare.^[25] Ca dar de nuntă, Țarul a comandat bijutierului curții o parură spectaculoasă din diamante și rubine.^[26] Celelalte bijuterii au inclus o tiară din diamante, care de asemenea, putea fi purtată drept colier.^[27] Alfred a fost numit șef onorific al unui regiment rus și chiar o navă rusească a fost numită după el.^[25]

La o săptămână după logodnă, alianța anglo-ruso a experimentat prima criză. Regina Victoria a cerut Țarului să o aducă pe Maria în Scoția, astfel încât ea să-și poată întâlni viitoarea noră. Alexandru al II-lea a refuzat. Țarina a sugerat în schimb că ei s-ar putea întâlni la Köln. Regina a numit aceasta "impertinență pură". Victoria, de asemenea, s-a făcut nepopulară refuzând oferta Țarului de a face pe Prințul de Wales colonelul unui regiment rusesc și cerând ca o slujbă anglicană de căsătorie să aibă loc la Sankt Petersburg, alături de ceremonia ortodoxă. Însă Maria Alexandrovna era fericită: "Cât sunt de fericită că am să fiu a lui. Simt că iubirea mea pentru el crește în fiecare zi. Am un sentiment de pace și fericire inexprimabilă și o nerăbdare fără margini de a fi cu el".^[24]

La 4 ianuarie 1874, Alfred a ajuns la Sankt Petersburg pentru nuntă și a stat la Palatul de Iarnă. Ceilalți oaspeți britanici au sosit la 18 ianuarie. Nunta a fost celebrată la 23 ianuarie 1874 la Palatul de Iarnă. Regina Victoria a fost reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard, Prinț de Wales, și de soția acestuia, Alexandra, care era sora Țarinei Maria Feodorovna. Fiica cea mare a Victoriei împreună cu soțul ei au fost și ei prezenți.

Marele Duce Alexei, Țarul Alexandru al II-lea, Marea Ducesă Maria Alexandrovna și Prințul Alfred, Duce de Edinburgh, mai 1874

Ducele și Ducesa de Edinburgh au ajuns în Anglia la 7 martie 1874. Orașul Windsor a fost decorat în cinstea lor cu steagurile celor două țări și Maria a fost bine primită de mulțime. Regina Victoria s-a întâlnit cu ei și a notat în jurnal: "Am primit-o pe draga Maria în brațele mele și am sărutat-o cu căldură de câteva ori. Am fost destul de nervoasă și agitată, atât de lungă a fost așteptarea. Draga Marie este foarte prietenoasă, are un chip plăcut, pielea frumoasa și ochi luminoși... Ea vorbește engleză minunat de bine". Regina a mai menționat de asemenea că Marie "nu avea nici un pic de frică de Affie și sper că va avea cea mai bună influență asupra lui".

Ducele și Ducesa de Edinburgh și-au făcut apariția în public la Londra la 12 martie. Alfred și Maria s-au mutat la Casa Clarence din Londra, care a fost principala lor reședință din Anglia. În plus ei mai mai aveau un conac la țară, Eastwell Park, o mare moșie de 2.500 de acri în apropiere de Ashford în Kent, unde Ducele participa la partide de tragere. Pentru a alina dorul de casă al fiicei lor, Țarul și fiul său Alexei au mers în vizită în Anglia în mai 1874.^[28]

Maria a ajuns în Anglia cu intenția de a avea o viață plină de succes în noua ei țară, însă a avut dificultăți să se adapteze la curtea britanică.^[10] Pentru ea, clima era detestabilă, iar mâncarea dulce. A găsit Casa Clarence, reședința ei din Londra, "sumbră". Ea a descris Londra ca "un loc imposibil, unde oamenii sunt nebuni după plăcere" și inferioară comparativ cu străzile largi, domurile de aur și palatele magnifice ale Sankt Petersburgului. În ochii ei, Palatul Buckingham și Castelul Windsor nu puteau concura cu splendorile Palatului de Iarnă.^[29] Vizitele constante la soacra sa la Castelul Windsor și Osborne în Isle Wight erau plictisitoare.^[29] Compania reginei era opresivă, nopțile târzii erau obositoare iar soțul ei era un crai. Dintre cumnații ei, s-a apropiat de cei doi mai mici: Prințul Leopold și Prințesa Beatrice. Mândră de inteligența ei, ea o considera pe Alexandra, Prințesă de Wales, neghioabă.

Când a vizitat Scoția, Maria Alexandrovna a înghețat în dormitorul ei neîncălzit de la Castelul Balmoral și a ordonat să fie aprins un foc. Când a ieșit afară, regina Victoria a intrat în cameră și a ordonat unei servitoare să arunce apă pe foc și să deschidă toate ferestrele. Ducesa a spus că ea ar putea trăi la fel de bine pe un iceberg decât într-o casă britanic în timpul iernii. Curând a început să scrie scrisori acasă, tatălui ei, descriind-o pe regina Victoria "o bătrână cu o încăpățânare prostească". Dezamăgită de Marea Britanie și de viața dificilă cu soacra ei, Ducesei de Edinburgh îi era din ce în ce mai dor de Rusia și era fericită pentru orice scuză pentru a reveni în țara natală. Britanicii o considerau dură și masculină în maniere. Atitudinea ei imperioasă față de slujitori și sfidarea ei față de convențiile englezești fumând în public au făcut-o nepopulară. ^[29] Era foarte clar însă că nu-i păsa ce credeau oamenii.^[29]

Ducesa de Edinburgh

Ducesa s-a certat de multe ori cu soacra ei asupra modului în care ea ar trebui să se poarte la curte. Ca singura fiică a Țarului, Maria Alexandrovna avea precedență asupra tuturor Marilor Ducese ale Rusiei. Prin urmare, era profund ofensată de necesitatea de a-i acorda prioritate în Anglia Prințesei de Wales. De la naștere, Maria Alexandrovna a purtat titlul de Înălțime Imperială; odată ce s-a căsătorit ea a devenit doar Alteță Regală. Ducesa de Edinburgh a avut deosebită plăcere de a-și expune magnificele ei bijuterii. Prințesele britanice erau în mod clar geloase pe diamantele ei, inclusiv regina Victoria. Meriel Buchanan, fiica ultimului ambasador britanic în Rusia Imperială descrie următoarea scenă: "Regina a comparat tiara Ducesei cu cele ale propriilor fiice, ridicând din umeri ca o pasăre a cărei penaj a fost ciufulit, cu colțurile gurii trase în jos și cu o expresie pe care cei care au cunoscut-o au învățat să se teamă".

Ducele și Ducesa de Edinburgh au început repede să-și întemeieze o familie. La doar nouă luni de la nuntă, Ducesa a născut un fiu, micul Alfred, născut la Palatul Buckingham la 15 octombrie 1874. Țarina a venit la Londra să-și viziteze fiica și să-și vadă nepotul.^[30]

În anii care au urmat, familia s-a mărit. O fiică s-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park. A fost numită Marie, după mama și bunica ei. Maria a șocat societatea britanică îngrijindu-și copii ea însăși. Vacanțele de vară și le petreceau la Osborne^[31] iar toamna și Crăciunul la Eastwell Park. În timp ce era la Malta însoțindu-și soțul, care staționa acolo ca ofițer al marinei britanice, Maria Alexandrovna a născut a doua fiică, Victoria Melita, la 25 noiembrie 1876. După întoarcerea lor din Malta, în 1877, Rusia a intrat în război cu Turcia, încercând să câștige controlul în Balcani.^[32]

Regina Victoria a trimis țarul Alexandru al II-lea o serie de telegrame agresive care aproape a dus la o stare de război între cele două țări. Ducesa a fost profund șocată de ostilitatea soacrei față de țara ei și față de tatăl ei, în special. Relația dintre Ducesa de Edinburgh și soacra ei s-a deteriorat. Maria Alexandrovna a devenit anglofobă.

Ducele de Edinburgh era moștenitorul unchiului său fără copii, Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg, fratele mai mare al Prințului Albert. După Războiul ruso-turc din 1877-1878, Maria Alexandrovna a locuit la Coburg, soțul ei așteptând să-i succeadă unchiului său.^[33] În timp ce era în Germania, s-a născut a treia fiică, Alexandra, la 1 septembrie 1878, la Castelul Rosenau din Coburg. La 13 octombrie 1879 Ducesa a născut prematur un fiu care a murit la naștere.^[34] La 17 februarie 1880, Maria s-a întors în Rusia pentru aniversarea a 25 de ani de la încoronarea tatălui ei. În acea zi, radicalii au încercat să-l asasineze pe Țar și pe întreaga familie imperială.^[35] O bombă teroristă a demolat sala de mese și camera de gardă a Palatului de Iarnă.^[35] Maria Alexandrovna s-a întors în Rusia din nou în iunie 1880, pentru a fi alături de mama ei care era pe moarte.^[36] Când tatăl ei a fost ucis de o bombă teroristă ea era la Casa Clarence din Anglia.^[36] Maria Alexandrovna a participat la funerariile tatălui ei în martie 1881.^[37]

Ducele și Ducesa de Edinburgh au fost prezenți la încoronarea fratelui ei, Țarul Alexandru al III-lea, la Moscova, în mai 1883. Familia era completată de nașterea celei de-a patra fiice, Prințesa Beatrice, născută la Eastwell la 20 aprilie 1884.^[38] Așteptându-se să moștenească Ducatul de Saxa-Coburg și Gotha, Ducesa a dorit construirea unui palat pentru familia ei la Coburg. Camerele cuplului regal erau la etajul al doilea în timp ce dormitoarele celor patru prințese erau la etajul al treilea.

În octombrie 1886 familia s-a stabilit în Malta, unde Ducele a fost numit comandant șef al flotei britanice, având sediul în Malta. Pentru următorii trei ani, familia a petrecut fiecare iarnă la palatul San Anton din Malta. Viața pe insulă era neincitantă pentru Ducesa de Edinburgh însă a fost un răgaz binevenit față de viața în Anglia. În timp ce era în Malta, ducesa s-a dovedit a fi o excelentă gazdă pentru ofițerii de marină și soțiile lor. În 1887, cuplul a revenit pentru scurt timp la Londra pentru a participa la Jubileu de Aur al reginei Victoria. Cariera soțului ei în marina britanică și multiplele lor relații la curțile europene i-au permis Mariei Alexadrovna să călătorească extensiv, ceva ce ea a făcut cu adevărată plăcere. A vizitat cele mai multe țări europene, inclusiv Spania, Italia, Țările de Jos, Grecia, și chiar Muntenegru, făcând excursii anuale în Germania, Anglia și Rusia

Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha cu familia. De la stânga la dreapta: Prințesa Beatrice, Alfred Duce de Saxa-Coburg Gotha, Ducesa Maria, Ducesa Alexandrine, Prințesa Victoria, Prințesa Alexandra și Prințesa Marie, la Rosenau.

În martie 1887 familia s-a mutat la Coburg. Principala lor reședință era Palatul Edinburgh, unde Ducesa avea curtea. Soțul ei era ocupat cu treburile marine care îi ocupau cea mai mare parte a timpului. Responsabilitatea pentru educarea celor cinci copii ai cuplului a căzut pe umerii Ducesei. Ea a fost o mamă strictă însă devotată care s-a asigurat că este cea mai importantă persoană din viața copiilor.^[41] Între august 1890 și iunie 1893, Ducele s-a stabilit la baza navală Devonport. Maria Alexandrovna a făcut vizte rare la Devonport împreună cu copii.

Odată cu trecerea anilor, Alfred și Maria au început să trăiască separat. Ei aveau puține în comun în afară de pasiunea pentru muzică și copii lor. El era rezervat, taciturn, cu toane, țâfnos și mare bețiv. La mijlocul anilor 1880 a devenit alcoolic. Ducele era descris ca fiind "nepoliticos, supărăcios, încăpățânat, lipsit de scrupule, risipitor și infidel". Ducesa a respins atitudinea soțului ei însă a rămas căsătorită, ascunzând mariajul nefericit în fața copiilor. mai târziu s-a confesat uneia dintre fiice că a simțit că nu a fost niciodată mai mult decât soția legitimă a soțului ei. Ducele spera ca fiica sa cea mare, Marie, să se căsătorească cu nepotul său George, viitorul rege George al V-lea. Totuși Ducesa era hotărâta ca fiica ei să evite greșeala ei și a măritat-o cu Prințul Moștenitor Ferdinand al României la 10 ianuarie 1893.^[21][42]

Marea Ducesă Maria Alexandrovna împreună cu soțul, cei trei copii mai mari și doi gineri.

La moartea unchiului ei, Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha la 22 august 1893, Ducatul a revenit Ducelui de Edinburgh devreme ce fratele său mai mare Prințul de Wales renunțase la drepturile sale la succesiune. Odată cu ascensiunea soțului ei la conducerea Ducatului, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a devenit Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha, acest titlu adăugându-se celui de Ducesă de Edinburgh.

Ducesa a redecorat castelele mobilate prost, și, de asemenea, a făcut lucrări de caritate, deschizând o unitate pentru persoane bolnave mintal, unitate care a purtat numele ei. Pasiunile ei erau opera și teatrul, pe care ea le-a sprijinit atât în Coburg cât și în Gotha. Ducesa a fost de asemenea un cititor pasionat.

A doua fiică a cuplului, Victoria Melita, s-a căsătorit cu Ernest Louis, Mare Duce de Hesse la 19 aprilie 1894.^[43] Inițial Ducesa s-a împotrivit căsătoriei, Ernest fiind apropiat de bunica maternă, regina Victoria, care a ajuns la Coburg împreună cu alte rude regale pentru nuntă.^[44] În noiembrie 1894, fratele Mariei, Țarul Alexandru al III-lea, a murit de nefrită la vârsta de 49 de ani, lăsându-l pe tron pe fiul său de 26 de ani, Nicolae al II-lea. Alfred și Maria au mers în Rusia, ajungând chiar înaintea decesului Țarului Alexandru. Au locuit la Sankt Petersburg pentru nunta lui Nicolae cu logonica sa, Prințesa Alix de Hesse-Darmstadt, fiica cea mică a surorii lui Alfred, Prințesa Alice.^[45]

În ciuda obiecțiilor soțului ei, Ducesa a atanjat căsătoria celei de-a treia fiice, Alexandra, în septembrie 1895, cu Prințul Ernest de Hohenlohe-Langenburg, un nepot al surorii vitrege al reginei Victoria, Feodora.^[46][47] El era atașat militar la ambasada germană la Londra. Principala preocupare a Ducesei era singurul ei fiu, Alfred, care avea o carieră schimbătoare în armata germană.^[48] La 15 octombrie 1895 el a devenit major însă avea deja o sănătate precară.^[49] Nunta Alexandrei a avit loc la Coburg în aprilie 1896 și luna următoare, Maria Alexandrovna a călătorit în Rusia cu soțul și patru dintre copii ei la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea. În iunie 1897, Ducesa și soțul ei s-au întors la Londra pentru a lua parte la Jubileu de Diamant a reginei Victoria.^[50] La acel moment relația cuplului era deja deteriorată. Maria Alexandrovna încerca disperată să găsească un subiect de conversație cu dificilul ei soț, care ura interesul ei pentru literatură și teatru, în timp ce ea găsea pasiunea lui pentru politică și de vânătoare "plictisitoare". Ducesa a fost ușurată când soțul ei a plecat. Ea i-a scris fiicei celei mari "dacă ai ști cât de ușoară și și confortabilă este viața fără el". Prin 1898, starea de sănătate a Ducelui s-a deteriorat, exacerbată de grelele lui beții.

Maria Alexandrovna în 1914.

Primul copil al cuplului, fiul Alfred, Prinț moștenitor de Saxa-Coburg și Gotha a fost implicat într-un scandal; la cea de-a 25-a aniversare a părinților săi prințul s-a împușcat în ianuarie 1899. A supraviețuit, părinții l-au trimis la Meran pentru a se recupera, însă două săptămâni mai târziu, la 6 februarie, prințul a murit. Ducele a fost șocat de moartea fiului său. Această tragedie a îndepărtat cuplul și mai mult, Alfred dând vina pe soția sa, care a fost responsabilă pentru educația tânărului Alfred. Odată cu moartea tânărului Alfred, moștenitorul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha a devenit nepotul lui Alfred, Charles Edward, Duce de Albany, care venit în Germania pentru a fi educat acolo. Succesiunea ducatului a fost complicată de știrea că Alfred însuși era bolnav de cancer la gât, prea avansat pentru orice tratament. La 30 iulie 1900 el a murit în somn la Castelul Rosenau, districtul Coburg. Maria Alexandrovna era alături de el împreună cu fiicele lor: Victoria Melita, Alexandra și Beatrice. Ducatul a fost moștenit de Charles Edward, care avea 16 ani. În timpul minoratului său, regența a fost asigurată timp de cinci ani de ginerele Mariei, Ernest de Hohenlohe-Langenburg.^[51][52]

Maria Alexandrovna avea 46 de ani când a devenit văduvă. După moartea soțului ei ea a locuit, pentru un timp, în Anglia. Ea se afla la Osborne în timpul zilelor finale ale soacrei ei, regina Victoria. Maria Alexandrovna a păstrat Palatul Edinburgh ca reședința sa din Coburg și Schloss Friedentein în Gotha.^[53] Schloss Rosenau i-a servit ca reședință la țară.^[53] Totuși, cea mai mare parte a timpului a petrecut-o la casa sa din Tegernsee, în apropiere de Munchen.^[54] Reședința de iarnă era Château de Fabron, în apropiere de Nice, Franța.^[55] Întreținerea a cinci reședințe a pus presiune pe finanțele ei.^[13]

Deși a fost criticată de fiicele ei, ea le-a susținut în timpul crizelor lor personale. În 1901, cea de-a doua fiica, Victoria Melita, a divorțat și a venit să locuiască cu ea. La 25 septembrie 1905, Victoria Melita s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei.^[56] Relația dintre Ducesă și nepotul ei, Țarul Nicolae al II-lea, s-a deteriorat din cauza opunerii Țarului la a doua căsătorie a Victoriei Melita^[57] și la relația dintre Prințesa Beatrice și fratele mai mic al Țarului, Marele Duce Mihail Alexandrovici, deoarece erau veri primari.^[58]

Relația cu noul Duce de Saxa-Coburg și Gotha a fost inițial tensionată, însă s-a îmbunătățit după ce Charles Edward a susținut căsătoria sintre fiica cea mică a Mariei Alexandrovna, Prințesa Beatrice cu Alfonso de Orleans y Borbón, Infante al Spaniei la 15 iulie 1909. În anii următori, Marea Ducesă a continuat să facă călătorii dese în Rusia natală, pentru a sta cu fiica ei, Victoria Melita, Mare Ducesă a Rusiei. Ultima călătorie a avut loc în mai 1914.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Maria Alexandrovna era la Coburg, după ce se întorsese dintr-o vizită la George al V-lea la Palatul Buckingham. Simpatiile ei erau divizate, însă s-a situat de partea Germaniei împotriva Rusiei natale. Familia din Coburg s-a confruntat cu ostilitate intensă în timpul războiului pentru conexiunile lor britanice și rusești. Pentru a evita complicațiile, Maria Alexandrovna s-a retras din Coburg la Tegernsee în Bavaria. Multe dintre rudele Ducesei au fost ucise în timpul Revoluției ruse, inclusiv singurul frate care mai era în viață, Marele Duce Paul, nepotul ei Țarul Nicolae al II-lea și familia sa. În urma războiului, Ducesa a pierdut marea ei avere, cea mai mare partea a acesteia fiind în Rusia. Venitul ei britanic era mic, așa că a fost forțată să vândă o mare parte din colecția ei de bijuterii.^[59]

La Zürich, Maria Alexandrovna s-a reunit cu cele două fiice mai mari, Maria, regină a României și Victoria Melita, Mare Ducesă a Rusiei aflată în exil.^[60] În iulie 1920, ea a scris: "Sunt complet dezgustată de stadiul actual al lumii și omenirii, în general ... Au distrus și ruinat draga mea Rusie, mult iubita mea Germanie".^[59] Figura ei, mereu durdulie s-a subțiat și mâinile au început să-i tremure.^[60][61] La opt zile după ce a împlinit 67 de ani, la 25 octombrie 1920, singurul copil al Țarului Alexandru al II-lea care a supraviețuit Revoluției, a murit în somn de un atac de cord.^[62] A fost înmormântată la mausoleul Glockenberg în Coburg lângă soțul și fiul lor.

Copii:

• Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha (15 octombrie 1874 - 6 februarie 1899)
• Maria, regină a României (29 octombrie 1875 - 18 iulie 1938)
• Victoria, Mare Ducesă a Rusiei (25 noiembrie 1876 - 2 martie 1936)
• Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (1 septembrie 1878 - 16 aprilie 1942)
• Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera (20 april 1884 - 13 iulie 1966)

Maria Alexandrovna

Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha Ducesă de Edinburgh

Părinți Alexandru al II-lea al Rusiei[1][2] Maria de Hessa  Frați și surori Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Alexandru al III-lea al Rusiei Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei  Căsătorită cu Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Copii Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha Maria, regină a României Victoria, Mare Ducesă a Rusiei Alexandra, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Beatrice, Ducesă de Galliera

·         1922: George Cadbury, industrialist englez renumit pentru fabricile de ciocolată (n. 1839)

·         1938: Ernst Barlach, sculptor german (n. 1870)

* 1943: Dr. Iuliu-Ioan Mezei Câmpeanu (n. 28 martie 1881, Turda - d. 24 octombrie 1943, Cluj) a fost un avocat, consilier de Legație la Budapesta și membru al Marelui Sfat Național Român la 1 decembrie 1918.

Iuliu-Ioan Mezei Câmpeanu a fost descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

A fost fiul lui Ioan Mezei Câmpeanu, fost judecător la Înalta Curte de Justiție și Casație Regală din Budapesta, și al Ecaterinei Mezei Câmpeanu de Szathmar (Satu Mare). Tatăl său era descendent pe linie paternă din vechea familie nobiliară Câmpeanu de Satu Mare, devenit prin maghiarizare Mezei^[1], iar pe linie maternă din familia Rațiu de Nagylak (Noșlac). Mama sa, născută Rațiu, a fost fiica lui Partenie Rațiu de Noșlac, strănepoată de frate a prepozitului Basiliu Rațiu.

A studiat la Turda, Cluj și Budapesta. A fost doctor în drept al Universității din Budapesta.

Educat într-o familie cu puternice tradiții românești nu a ezitat să se alăture total, de multe ori cu riscul propriei vieți, luptelor pentru drepturile românilor ardeleni de unire cu România. Încorporat în armata austro-ungară în Primul Război Mondial, asistă la 18 octombrie 1918 în parlamentul de la Budapesta, la istoricul discurs al Dr. Alexandru Vaida-Voevod prin care s-a proclamat libertatea națională a Românilor din Ardeal și Banat.

S-a alăturat, chiar de la înființare, Consiliului Național Român din Budapesta, la 10 noiembrie 1918. A participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales membru al Marelui Sfat Național Român la 1 decembrie 1918.

Pe 11 decembrie 1918 a fost numit Consilier de Legație la Budapesta ^[2], unde a funcționat pe durata de existență efemeră a Republicii Poporale Maghiare și apoi a Republicii Sovietice Maghiare condusă de Bela Kun. Una din cele mai importante acțiuni la care a participat a fost cea a repatrieirii, la schimb, a membrilor Coloniei Române din Budapesta și a sașilor, cu membrii familiilor funcționarilor maghiari din Sibiu. Printre familiile salvate de la moarte iminentă din mâna bolșevicilor unguri, a fost și familia lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent Român din Sibiu.

După ocuparea Budapestei de către Armata Română, a fost numit șef al cenzurii militare ^[3] [4], de către Gen. Holban, Guvernatorul Budapestei, la 5.08.1919. Prin acțiunile sale, evocate în cartea sa de memorii Luptători români ardeleni, tipărită în anul 1940, a adus mari servicii României Mari. Demne de reținut sunt abilitățile lui diplomatice prin care l-a putut convinge pe ministrul de război Bartha să iscălească la 11 noiembrie, „cu creion chimic”, ordinul potrivit căruia „ofițerii, subofițerii și soldații români din Ardeal și Ungaria vor depune jurământul de credință în manile Consiliului Național Român” din Budapesta, nu celui „Național Maghiar”, cum a fost decretat cu puține zile mai înainte. Partea cea mai importantă a cărții o formează informațiile privitoare la Budapesta sub teroarea bolșevicilor și salvarea ei de către trupele române. Armata română a intrat în capitala trufașilor noștri dușmani dintotdeauna la 3 august 1919. Odată cu evacuarea trupelor române în 14 noiembrie 1919, s-a repatriat împreună cu întreaga familie.

A fost avocat la Cluj. După decesul primei soții, din a doua căsătorie a avut trei copii, două fete au decedat de tinere și un fecior fără urmași. A fost înmormântat în parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda Veche (Cimitirul Central).

·         1943: Hector de Saint-Denys Garneau, poet canadian (n. 1912)

·         1944: Louis Renault, industriaș francez (n. 1877)

·         1945: Vidkun Abraham Lauritz Jonssøn Quisling (pronunție norvegiană:  /ˈʋɪdkʉn ˈkʋɪʃlɪŋ/; n. 18 iulie 1887,^{[1][2][3][4][5]} Fyresdal, Norvegia – d. 24 octombrie 1945,^{[6][7][1][2][3][4][5]} Fortăreaţa Akershus, Norvegia) a fost un politician norvegian. La 9 aprilie 1940, în contextul invaziei germane a Norvegiei, a preluat cu forța puterea printr-o lovitură de stat sprijinită de Germania Nazistă.

Între 1942 și 1945, a deținut funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri al Norvegiei („Ministerpresident” în limba norvegiană), colaborând cu forțele germane de ocupație ^⁠(en). Guvernul său, cunoscut și ca regimul Quisling^⁠(en), era dominat de miniștri din cadrul partidului Nasjonal Samling^⁠(en), fondat de el în 1933. Guvernul colaboraționist a participat – cu și fără intenție – la „Soluția Finală” decisă de naziștii germani. Quisling a fost judecat în cadrul epurării juridice postbelice^⁠(en) și a fost găsit vinovat de mai multe fapte penale, între care se numărau: delapidare, omor și înaltă trădare^⁠(en). A fost executat prin împușcare de către un pluton de execuție, la Fortăreața Akershus din Oslo, la 24 octombrie 1945. Cuvântul quisling a devenit sinonim cu trădarea, dovadă a luminii foarte nefavorabile în care au fost și sunt încă văzute acțiunile lui Quisling atât la acea vreme cât și după moartea sa.

Fiul unui pastor protestant, Quisling a elaborat o nouă teorie pe care el a numit-o „Universism” sau „Universalism”, amestecând în ea principii cvasi-creștine, evoluții științifice, principii ale religiilor orientale și unele fragmente filosofice. Înainte de a intra în politică, s-a remarcat în armată, intrând în rândurile statului major în 1911 și specializându-se în afaceri rusești. A fost trimis la post în Rusia în 1918, și a colaborat cu Fridtjof Nansen în timpul foametei din Rusia din 1921^⁠(en) în Ucraina, revenind în Rusia pentru a lucra cu Frederik Prytz^⁠(en) la Moscova. Când Prytz a plecat în 1927, Quisling a rămas singurul diplomat norvegian responsabil de gestionarea afacerilor diplomatice britanice. Pentru aceste servicii, a fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic în grad de comandor^⁠(en) de către regele George al V-lea, deși decorația i-a fost ulterior retrasă. A revenit în Norvegia în 1929, și a fost ministru al apărării în guvernele lui Peder Kolstad^⁠(en) (1931–1932) și Jens Hundseid^⁠(en) (1932–1933). Deși Quisling a căpătat ceva popularitate după ce a atacat partidele de stânga, partidul său nu a obținut niciun loc în Storting^⁠(en) și era o mișcare politică marginală la momentul loviturii de stat din 1940.

Vidkun Quisling

Părinți Jon Lauritz Qvisling[*] Anna Qvisling[*]  Frați și surori Jørgen Quisling[*]  Căsătorit cu Alexandra Andreevna Voronina Maria Vasilijevna Quisling (disputat) Președintele Consiliului de Miniștri al Norvegiei În funcție 1 februarie 1942 – 9 mai 1945 Ministru al apărării În funcție 1931 – 1933

·         1948:  A încetat din viaţă compozitorul austriac de origine maghiară Franz Lehar; (n. 30 aprilie 1870).

* 1951: Prințul Carl al Suediei și Norvegiei, Duce de Västergötland (n. 27 februarie 1861; d. 24 octombrie 1951) a fost al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și Norvegiei și a reginei Sofia de Nassau.

Prințul Carl

Duce de Västergötland

Părinți Oscar al II-lea al Suediei Sofia de Nassau  Frați și surori Prințul Eugén, Duce de Närke Prințul Oscar, Duce de Gotland Gustaf al V-lea al Suediei  Căsătorit cu Prințesa Ingeborg a Danemarcei Copii Prințesa Margareta a Suediei Prințesa Märtha a Suediei Prințesa Astrid a Suediei Prințul Carl, Duce de Östergötland

·         1957: Christian Dior (n. 21 ianuarie 1905, Franța; d. 24 octombrie 1957, Italia) a fost un designer de modă francez care a exercitat o influență deosebită în lumea modei.

Născut în Granville, Manche, în Normandia, Franța, bouticurile sale, cu celebrul logo Christian Dior au cucerit lumea, putând fi găsite la Paris, Milano, Roma, Londra, New York, Beverly Hills, Tokyo, Osaka, Hong Kong, Boston, Honolulu, San Francisco, dar și în China și India.

1905: Născut la 21 ianuarie în Normandia; este al doilea copil din cei cinci ai familiei.

1910: Familia Dior se mută la Paris iar Christian Dior intră la liceul Gerson.

1923: Ca să-și mulțumească tatăl se înscrie la Școala de Științe Politice, denumită și "Science Po", pentru a intra în lumea politică.

1928: Ajutat de tatăl său, deschide o galerie de artă unde pictori faimoși ca Dali, Max Jacob, Picasso își expun lucrările de artă din care chiar reușește să vândă multe dintre ele.

1931: Tatăl său dă faliment iar Dior ajunge să își vândă schițele pe 10 cenți.

1939: Dior este înrolat în armată după care se alătură familiei în Provence.

1941: Se întoarce în Paris să lucreze ca asistent designer Lucien Lelong.

1946: După ce războiul se termină se întoarce să lucreze pentru Marcell Boussac, acesta fiind la vremea aceea "Regele Bumbacului".

1947: La 12 februarie își prezintă prima colecție numită "New Look". Această colecție îl face unul din cei mai cunoscuți "dictatori în arta modei în Paris", la vremea aceea.

1947: Expresia "New Look" este dată de Carmel Snow, unul din cei mai mari critici de modă din acel timp.

1947: Lansează totodată și primul parfum din istoria casei Dior: "Miss Dior".

1948: Împreună cu Rouet deschid primul boutique în New York, unde după câțiva ani deja își lua licențele pe parfumerie, cravata pe fustă scurtă care era numită "fustă scurtă de 40 cm de la genunchi în jos".

1950: Creează special o colecție pentru Marlene Dietrich.

1954: Devine noul director al liniei de creație French Bean Line or Flat Look.

1955: Yves-Mathieu-Saint Laurent îi vine în ajutor lui Dior ca asistent.

1955: Este marea deschidere a boutiq-ului din strada Mountaine unde Dior lansează și linia de make up.

1956: Realizează o colecție specială pentru Ava Gardner numită 'The little Hut'.

1957: La 23 octombrie moare din cauza unui atac de inimă.

·         1960: La cosmodromul sovietic de la Baikonur a avut loc cea mai mare catastrofă din istoria construcţiei mondiale de rachete. In urma exploziei unei rachete militare sovietice (R – 16) au murit aproximativ 100 de oameni.

·         1966: Sofya Yanovskaya, matematician rus (n. 1896)

·         1971: Carl Ruggles, compozitor american (n. 1876)

* 1972: Jack Roosevelt „Jackie” Robinson (n. 31 ianuarie 1919,^[1][2][3] Cairo[*], SUA – d. 24 octombrie 1972,^[1][2][3] Stamford[*], SUA) a fost primul jucător de baseball afro-american care a jucat în Major League Baseball.^[4] A evoluat pentru formația Brooklyn Dodgers între anii 1947–1956.^[5] A fost inclus în Baseball Hall of Fame în 1962

Jackie Robinson

·         1972: Claire Windsor, actriță americană (n. 1897)

·         1974: David Oïstrakh, violonist ucrainean (n. 1908)

·         1983: A murit Elie Carafoli, inginer roman, fondator al școlii românesti de aerodinamică, membru al Academiei Române; (n.15 septembrie 1901). Este autorul unui  “Tratat de aerodinamică”, considerat o operă clasică în domeniu. A proiectat împreună cu francezul L. Virmoux, proiectul primului avion monoplan  de lupta  românesc cu aripă joasă, IAR-11 CV, construit în 1930, de Industria Aeronautică Română – Braşov. Avionul era un monoloc, monoplan cu aripa plasată jos, cu tren de aterizare fix, carenat. Strucura era din lemn, cu elemente de dural la motor.  Trenul de aterizare avea un ecartament de 1,9 m, și atât el, cât și bechia aveau amortizoare cu sandouri (cauciuc). Avionul era propulsat de o o elice bipală antrenată inițial de un motor Lorraine Courlis 48-5 de 600 CP. Cu un motor  Hispano-Suiza,  avionul a realizat o viteză maximă de 329 km/h la înălțimea de 300 m. Avionul era inarmat cu mitraliere Vickers, 2 x 7,7 mm, montate de-o parte și cealaltă a motorului, cu tragere prin discul elicei.

* 1991: Nicolae Sotir (n. 29 decembrie 1916, lângă Ploiești, d. 24 octombrie 1991, București) a fost un jucător și antrenor român de volei de talie mondială.

·         1991: Eugene Wesley „Gene“ Roddenberry (n. 19 august 1921, El Paso, Texas, SUA^[9] – d. 24 octombrie 1991, Santa Monica, SUA^[10]) a fost un regizor și producător de film american, creator al serialului de televiziune Star Trek. A fost una din primele persoane căreia i s-au organizat funeralii spațiale, după moarte cenușa fiindu-i expediată în spațiu^[11]. Roddenberry a fost decorat cu Crucea pentru Distincție în Zbor (o medalie a Statelor Unite ale Americii) pentru acțiunile sale în cadrul corpului armat american în Teatrul Pacific din cel de-al Doilea Război Mondial.

Roddenberry a început să scrie scenarii înainte de Star Trek, încă din perioada în care lucra ca polițist în Los Angeles, sub pseudonimul Robert Wesley, datorită regulamentelor inflexibile ale poliției. Din această perioadă datează scenariile unor seriale populare ale anilor '60, cum ar fi Highway patrol, iar mai tîrziu Have Gun, Will Travel. Episodul din prima serie a serialului ,,Helen of Abajinian" a cîștigat un premiu al Ghildei Americane a Scriitorilor.

Gene Roddenberry

Căsătorit cu Majel Barrett[*] (6 august 1969–1991)  Copii Rod Roddenberry[*]

·         1992: Amita Bhose (n. 9 februarie 1933 Calcutta - d. 24 octombrie 1992) a fost un important eminescolog, prima traducătoare a lui Mihai Eminescu în Asia, în limba bengali, profesoară de bengali, sanscrită și civilizație indiană la Universitatea București (1972-1991), traducătoare și scriitoare.

Eminescu și India, Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu - teza sa de doctorat susținută în 1975 la Universitatea București, având-o pe Zoe Dumitrescu Bușulenga ca îndrumătoare științifică - este una dintre lucrările sale de referință.

Amita Bhose - prima traducătoare a lui Eminescu în Asia - 1969, cu volumul Eminescu: Kavita (Poezii).

Născută la Calcutta în 1933, absolventă a două facultăți în India - Facultatea de Chimie, Fizică și Matematică (1953) și Facultatea de Bengali-Engleză (1965) din cadrul Universității Calcutta, Amita Bhose descoperă cultura română în 1959, la Universitatea București, unde urmează un curs practic de limba română de doi ani. Poezia „Ce te legeni, codrule” din Manualul de limba română avea să-i schimbe viața, căci avea să se îndrăgostească de opera eminesciană. Reîntoarsă în India, în 1961, debutează în presă cu un articol despre receptarea lui Tagore în România iar din 1971, anul înscrierii la doctorat, cu tema „Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu” va trăi la București, până la moarte, în 1992. Prin studiile sale despre Eminescu se situează printre cei mai importanți eminescologi iar prin traducerile sale din română în bengali și din bengali în română a stabilit o punte de legătură între cele două culturi. A susținut cursuri practice de limba bengali și limba sanscrită la Universitatea București (1972-1991), a conceput manuale de studiu pentru limbile respective (în limba română) și a susținut cursuri teoretice despre civilizația indiană.

Îndrumătoarea științifică a tezei de doctorat, publicată sub titlul „Eminescu și India” - Zoe Dumitrescu Bușulenga - nota: „A slujit cultura română, cu inteligența și condeiul ei, mai mult decât, poate, mulți români.”

Biografia sa detaliată se află pe site-ul www.amitabhose.net

·         1994: Raúl Juliá, actor Puerto Rican (n. 1940)

·         1996: A murit  interpreta de muzică lăutărească Romica Puceanu; (n. 1937).

·         2000 - A murit cântăreaţa americană de jazz Jeanne Lee (Margaret Davis) (n.1939).

* 2001: Seishiro Shimatani (6 noiembrie 1938 - 24 octombrie 2001) a fost un fotbalist japonez.

·         2001 - A murit editorul francez Guy Schoeller, „părintele” formatului Livre de Poche (n.1915).

·         2005: Rosa Parks, personalitate de culoare americana (n. 1913)

·         2005: José Azcona del Hoyo, președinte al Hondurasului (n. 1926)

·         2005: Robert Sloman, scriitor (n. 1926)

·         2005: Mokarrameh Ghanbari, pictor iranian (n. 1928)

·         2013: Manuel García Escobar (n. 19 octombrie 1931 - 24 octombrie 2013^[2]), mai bine cunoscut ca Manolo Escobar, a fost un cântăreț spaniol de coplă andaluză și cântec spaniol. De asemenea, a lucrat ca actor în mai multe filme muzicale. Hit-urile sale includ El Porompompero, Mașina mea (1969), Miniskirt sau live Spania, și al compozitorului Belgian Leo Rozenstraten.

Manolo Escobar este al cincilea din cei zece copii de Antonio García și María de el Carmen Escobar, care Madrecita Maria del Carmen dedicat piesa. Tatăl său a plecat familie tradiție să se dedice ospitalitatea și cultura. Apoi ea a întâlnit un profesor pensionar Republican, care a oferit adăpost în schimbul adresându-se formarea de toți frații lui, inclusiv muzical. Manolo a început să joace lăută. El a jucat, de asemenea, pian în primii ani. Fratele lui Baldomero ridicat este șef al companiei, și împreună cu Salvador și Manolo a început să cânte la festivaluri și nunți sub numele de scenă "Copiii lui Antonio Garcia". Chiar și atunci, Manolo copil visat de a fi o cântăreață. În acești ani postbelici greu, Antonio García s-a întâlnit pe un profesor de școală, care au pierdut soția și fiul său în timpul războiului civil. Antonio a rămas în casa lui și a devenit tutorele de toate chiquilleria. Cel mai nou membru al familiei, Antonio Manzano, s-a dovedit, de asemenea, un profesor de muzică desăvârșit. Deci García frați, la cea mai mare la cel mai mic, au fost capabili să învețe muzică la domiciliu și de a organiza o rondalla. Cu 14 ani s-a mutat cu frații săi, la Barcelona, unde a lucrat ca ucenic de diverse meserii. El a început în show business între Badalona (Barcelona) și Barcelona Chinatown cu Manolo Escobar group și chitarele lor, care au fost, de asemenea, frații lui Salvador și Baldomero. Mai târziu, și cu succes a grupului, este adăugarea la ei un alt de frații lui, Juan Gabriel. Juan Gabriel și Maria José, un alt de frații García Escobar, scrisă la scurt timp după melodii pentru grup interpret.

Manolo Escobar

* 2017: Antoine Dominique "Fats" Domino (n. 26 februarie 1928, New Orleans, SUA – d. 24 octombrie 2017 Harvey[*], SUA) a fost un muzician, compozitor, pianist și cantautor american.

Unul dintre pionierii muzicii rock and roll, Domino a vândut peste 65 de milioane de înregistrări.^[10] Între 1955 și 1960, Domino a avut unsprezece Ten Top hits.^[11]

Modul său umil de a se comporta, precum discreția și timiditatea sa pot fi un motiv important pentru care contribuția sa la genul muzical pe care l-a practicat cu mare talent a fost neglijat pentru mult timp.^[12]

De-a lungul întregii sale cariere, remarcabil de lungă, acoperind trei sferturi de secol, Domino a avut 35 de compoziții proprii în U.S. Billboard Top 40 și cinci din înregistrările sale (înainte de 1955) care au vândut mai mult de un milion de copii, fiind certificat aur (gold).^[13] Stilul său muzical era bazat pe structura tradițională a muzicii de tip rhythm and blues, având pianul ca instrument de bază, acompaniat de unul sau mai multe saxofoane, chitară bas, chitară electrică și tobe.^[13]

Lansarea înregistrării sale din 1949, compoziția "The Fat Man" (Grasul) este considerată a fi prima melodie rock'n'roll, care a fost vândută în peste un milion de copii, un adevărat record cu implicații deosebite. Unul din cele mai faimoase și recunoscute cântece ale sale este “Blueberry Hill” (Colina afinelor).

Fats Domino

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf. Mare Mucenic Areta; Sf. Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin

·         Ziua independenței în Zambia (1964)

·         Ziua Organizației Națiunilor Unite

·         "Tag der Bibliotheken", Ziua bibliotecilor în Germania

·         Ziua mondială a informării asupra dezvoltării mondiale