REVISTA MEA DIN 25 OCTOMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 25 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         1147: O armată a cruciaților  sub conducerea lui Conrad al III - lea al Germaniei, este învinsă în bătălia de la Dorylaeum de către trupele Sultanatului de Rum, un stat care a existat între anii 1037–1194, cu capitala la Niceea (apoi la Iconium),  continuator direct al imperiului turcic Selgiuk, numit uneori si  Sultanatul Konya (sau Sultanatul de Iconium). Termenul de Rum vine de la cuvântul arab folosit pentru a denumi Imperiul Roman. Turcii selgiucizi l-au denumit Sultanatul de Rum deoarece  s-au stabilit pe teritoriul considerat mult timp roman sau bizantin de către musulmani. Conrad al III-lea al Germaniei (n. 1093  – d. 15 februarie 1152) a fost primul rege al Germaniei aparținând dinastiei de Hohenstaufen. În 1147, Conrad l-a auzit pe Sfântul  Bernard de ClairvauX propovăduind Cruciada a II-a la  Speyer  și s-a lăsat convins să se alăture regelui Ludovic al VII-lea al  Frantei  într-o nouă expediție în Tara Sfanta. Înainte de a pleca, i-a pus pe nobili să îl aleagă și încoroneze ca rege pe fiul său,  Henric Berengar, rezolvând astfel și problema succesiunii, în cazul  producerii unor evenimente nefericite în timpul Cruciadei. Armata sa număra 20.000 de oameni și a pornit pe ruta de uscat, traversînd Ungaria și provocând unele tulburări în teritoriile bizantine  străbătute. Trupele au ajuns până la urmă la  Constantinopol către septembrie 1147, înaintea celor venite din Franta. Conrad nu a urmat drumul de-a lungul coastei  Asiei Mici  prin teritoriul deținut de creștini (și pe unde trimisese pe cei mai mulți dintre non-combatanți), ci a preferat să străbată direct prin Anatolia. La 25 octombrie 1147, armata sa a fost atrasă în capcană și înfrântă de către turcii selgiucizi în batalia de la  Doylaeum. Conrad și cei mai mulți dintre cavaleri au reușit să scape, însă majoritatea infanteriștilor a fost fie ucisă, fie capturată. Restul de 2.000 de oameni rămași din armata germană s-a retras cu greu la Niceea, unde mulți dintre supraviețuitori au dezertat și au căutat să se întoarcă acasă. El și puținii însoțitori rămași a trebuit să fie escortați de către cruciații francezi până la Lopadyum (astăzi, Ulubat), unde s-au raliat principalei armate franceze comandate de regele Ludovic al VII-lea.

·         1147: In timpul Reconquistei, ia sfarsit asediul  Lisabonei (inceput  la 1 iulie),  acest important oraș intrand sub controlul definitiv al portughezilor crestini dupa alungarea  arabilor musulmani. Căderea  Edessei în 1144 a condus la o cerere pentru o nouă cruciadă din partea  Papei Eugen al III-lea. În primăvara anului 1147, Papa a autorizat cruciada antimusulmana în Peninsula Iberică.  În mai 1147, un contingent de cruciati a  plecat de la Dartmouth din Anglia. Ei ar fi dorit să navigheze direct în Țara Sfântă, dar vremea  proasta i-a obligat sa acosteze  pe coasta portugheză, la nordul orașului Porto la 16 iunie, 1147. Cruciații au fost de acord sa-i ajute pe portughezi in atacul asupra Lisabonei. Asediul a început la 1 iulie Dupa patru luni, conducătorii mauri au fost de acord să se predea la 24 octombrie, în primul rând din cauza foametei care izbucnise  în oraș. Multi dintre cruciați au ramas  în orașul nou capturat, dar unii dintre ei si- au  continuat drumul în Țara Sfântă. Lisabona  avea sa  devina în cele din urmă capitala Regatului Portugaliei, în anul  1255.

·         1154: Henric al II-lea al Angliei devine rege al Angliei.

·         1415: Războiul de O Sută de Ani: Armata lui Henric al V-lea al Angliei a înfrânt armata franceză în Bătălia de la Azincourt. La Azincourt, la nord de Somme, cavaleria nobilimii franceze nu  a putut contracara arcasii armatei engleze, in cea mai mare parte galezi, cu toate ca, potrivit unor surse, armata franceza (30000 de oameni)  depasea cu mult numeric,  pe cea engleza (6 mii de oameni). Multi cavaleri au fost luați prizonieri. Cu batalia de la Azincurt ia sfarsit epoca suprematiei cavaleriei pe campurile de lupta, crescand decisiv importanta armelor care lovesc de la distanta.

·         1501: Magnați polonezi își impun controlul asupra regalității (privilegiile de la Mielnik).

·         1529: Regele Henric al VIII-lea al Angliei îl demite pe cardinalul Thomas Wolsey din funcția de cancelar, deoarece acesta refuzase să legitimizeze relația suveranului cu Anne Boleyn.

·         1632:  Matei Basarab înfrînge pe Radu Alexandru Iliaş în lupta de lîngă mănăstirea Plumbuita şi capătă, în cele din urmă, domnia de la sultan (23 februarie 1633). A fost înmormîntat la Tîrgovişte, iar mai tîrziu oasele i-au fost aduse la Mănăstirea Arnota. Matei Basarab (uneori și Matei Brâncoveanu, n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654), domnul Țării Românești între 1632 și 1654. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. Pe plan cultural, Matei Basarab a ctitorit și a refăcut o seamă de lăcașuri de cult. Sfârșitul domniei a fost caracterizat de o slăbire a autorității domnești în raport cu mercenarii seimeni, care avea să ducă la Răscoala seimenilor din timpul lui Constantin Șerban.

·         1671: Giovanni Domenico Cassini descoperă satelitul Iapetus, o lună a planetei Saturn.

·         1722: În catedrala din Reims, Ludovic al XV-lea în vârstă de 12 ani este uns rege al Franței.

·         1760: După moartea bunicului său, George al III-lea devine rege al Marii Britanii.

·         1854: În timpul războiului Crimeii, în Bătălia de la Balaklava, are loc dezastruoasa șarjă a cavaleriei ușoare britanice impotriva pozitiilor armatei ruse. Brigada de cavalerie ușoară a primit ordinul să atace inamicul  un ordin prost conceput, care avea să ducă la dezastruoasa  sarja a cavaleriei usoare care a  fost salvată de la distrugere totală de intervenția rezervelor britanice și franceze. Bătălia s-a terminat fără vreun rezultat strategic important, amândouă părțile rămânând în posesia tunurilor proprii, reîntorcându-se pe pozițiile de plecare. Aliații au pierdut 350 de britanici, 250 de francezi și un număr necunoscut de turci, iar rușii au suferit piederi de la câteva sute la 1.000 de oameni.

·         1917: La 25 octombrie după calendarul iulian  încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie, după calendarul gregorian, grupări militare conduse de liderul bolsevic Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski, aproape fără vărsare de sânge. Bolșevicii au preluat controlul principalelor puncte din capitala Petrograd  întâmpinând o slabă opoziție. Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov – Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului  aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din URSS a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Propaganda oficiala arăta o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă, urmata de  lupte crâncene. În realitate insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire. După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc  (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră fostului țar. Așa cum se întamplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă.

1917: La Petrograd, bolșevicii au declanșat o insurecție și au lansat un asalt asupra palatului de iarnă, declanșând Revoluția din Octombrie.

·         1920: Se finalizează Congresul Ostaşilor Moldovei, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste fata de Imperiul Rus. La 20-25 octombrie 1920 avut loc, în Casa eparhială din Chişinău, Congresul Ostaşilor Moldoveni, prezidat de Vasile Cijevschi, în cadrul căruia a fost proclamată autonomia Basarabiei Ţariste fata de Imperiul Rus şi convocat organul suprem – Sfatul Ţării. Vasile Cijevschi (n. 17 octombrie 1880, com. Zaim, jud. Tighina – d. 14 iulie 1931) a fost delegat în Sfatul Ţării de Congresul Ostaşilor Moldoveni cu mandat din 21 noiembrie 1917 pînă la 27 noiembrie 1918. La 27 martie 1918, Vasile Cijevshi a votat pentru Unirea Republicii Democrate Moldoveneşti, succesoarea de drept a Basarabiei Ţariste, cu România.

·         1927: În urma scufundării vaporului de lux italian Principessa Mafalda în apropierea orașului Porto Seguro (Brazilia), 312 persoane își pierd viața.

·         1935: A avut loc, la Opera Română, premiera operei bufe „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu (libretul dupaI.L. Caragiale), sub bagheta lui Ionel Perlea.

·         1936: Adolf Hitler și Benito Mussolini au creat Axa Roma–Berlin.

·         1944: În al doilea război mondial, armata română intră în orașul Carei, preluând controlul asupra întregului teritoriu pierdut în urma Dictatului de la Viena din 1940 Bătălia de la Carei reprezintă ultima etapă de eliberare a teritoriului actual al României, în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. La 25 octombrie 1944 au fost eliberate orașele Carei și Satu Mare, fiind anulat de facto Dictatul de la Viena. Printr-un decret din 1959, această zi a fost instituită ca Ziua Armatei Române. După această bătălie, armata română participă în continuare pe Frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei de sub ocupația Germaniei naziste. În amintirea acestei lupte, în centrul orașului Carei a fost ridicat Monumentul ostașului român. Inaugurat în 1964, complexul monumental este opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului Anton Dâmboianu.

·         1944: Japonia lansează primul atac kamikaze în timpul Bătăliei din Golful Leyte.

·         1950: China intră în Războiul din Coreea, de partea Coreei de Nord.

·         1965: A fost înființat, la Mangalia, primul Muzeu al Marinei.

·         1971: Cu Rezoluția ONU 2758, Republica Populară Chineză se alătură Organizației Națiunilor Unite. De atunci Taiwanul nu mai este reprezentat în ONU.

·         1974: A avut loc premiera piesei Matca, de Marin Sorescu.

·         1983: Forțele militare americane au invadat statul Grenada, șase zile după ce primul ministru Maurice Bishop și câțiva susținători ai acestuia au fost executați în timpul unei lovituri de stat.

·         1999: A avut loc primul transplant de cord, efectuat la Spitalul de Urgență Floreasca de o echipă de medici condusă de conf. dr. Șerban Brădișteanu.

·         2001: Microsoft a lansat Windows XP.

Nașteri

·         1510: Renée a Franței^[4] (25 octombrie 1510 – 12 iunie 1574^[5]) a fost fiica cea mică a regelui Ludovic al XII-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Anne de Bretania. Sora ei mai mare a fost regina Claude a Franței. Prin căsătoria cu Ercole al II-lea d'Este, nepotul Papei Alexandru al VI-lea, Renée a devenit Ducesă de Ferrara. În ultimii ani ai vieții a fost un important susținător al reformei protestante și aliată a lui Jean Calvin.

Renée a Franței

Ducesă de Ferrara, Modena și Reggio

Portret al Prințesei Renée de Jean Clouet Părinți Ludovic al XII-lea al Franței[2] Anne de Bretania[3]  Frați și surori Claude a Franței Charles de France[*] Charles Orlando, Dauphin of France[*]  Căsătorită cu Ercole al II-lea d'Este Copii Anna d'Este Alfonso al II-lea de Ferrara Lucrezia Maria d'Este Eleonore d'Este Luigi d'Este

·         1667: Ludwig Friedrich I de Schwarzburg-Rudolstadt (25 octombrie 1667 – 24 iunie 1718) a fost prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt, Conte de Hohenstein, Lord de Rudolstadt, Blankenburg și Sondershausen din 1710 până la moartea sa.

Ludwig Friedrich a fost fiul lui Albert Anton, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, poeta Emilie Juliane de Barby-Mühlingen.

Între mai 1687 și octombrie 1688, el a făcut un mare tur însoțit de Johann von Asseburg. A fost primit la Palatul Versailles de regele Ludovic al XIV-lea și la Viena de împăratul Leopold I. De asemenea, a fost primit de Ducele Frederick I de Saxa-Gotha-Altenburg, cu a cărui fiică Anna Sofia se va căsători la 15 octombrie 1691 la Castelul Friedenstein din Gotha. Cuplul va avea 15 copii.

Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt

Părinți Albert Anton, Prince of Schwarzburg-Rudolstadt[*] Countess Emilie Juliane of Barby-Mühlingen[*]  Căsătorit cu Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg Copii Frederic Anton Prințesa Amalie Magdalene Sophie Louise Sophie Juliane William Louis Christiane Dorothea Albert Anton Emilie Juliane Anna Sophie Dorothea Sofie Louise Friederike Magdalene Sibylle Louis Günther II

·         1692: Elisabeth Farnese (italiană Elisabetta Farnese, spaniolă Isabel de Farnesio; 25 octombrie 1692 – 11 iulie 1766), fiica prințului Odoardo Farnese și a Dorothea Sophie de Neuburg, a fost soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și a exercitată o mare influență asupra politicii externe a Spaniei.

Elisabeth Farnese

Elisabeth s-a născut la Palatul della Pilotta din Parma, capitala ducatului care era condus de familia ei de mai mult de două secole. Mai târziu, Elisabeth a devenit moștenitoarea dominioanelor tatălui său după unchiul ei Francesco Farnese Duce de Parma și fratele ei mai mic, ambii rămași fără moștenitori. Victor Amadeus, Prinț de Piedmont și Francesco d'Este, Prinț de Modena au cerut-o în căsătorie însă negocierile au eșuat.

Ducatul de Parma va fi moștenit de primul ei fiu, Infantele Carlos, și după ascensiunea sa pe tronul Spaniei, titlul a trecut celui de-al doilea fiu, Infantele Felipe. El este fondatorul Casei de Bourbon-Parma.

Mama ei a educat-o în izolare strictă dar chiar și această măsură nu a reușit să îmblânzească temperamentul ei imperios și ambițios. La vârsta de douăzeci și unu de ani (24 decembrie 1714) s-a căsătorit prin procură la Parma cu regele Filip al V-lea al Spaniei. Căsătoria a fost aranjată de către Cardinalul Alberoni, ambasadorul ducatului la Madrid cu sprijinul Prințesei des Ursins, Camarera Mayor a regelui Spaniei.

Ca un semn de simpatie față de Spania, Papa i-a conferit "Trandafirul de aur" Elisabetei. Regina a fost însoțită de Alberoni în Spania. În timpul călătoriei, probabil inspirată de cardinal, ea decide s-o elimine pe Prințesa des Ursins pentru a fi singura care să aibă influență asupra regelui. Elizabeth obține repede influență completă asupra lui Filip al V-lea, care a fost considerat un rege slab. În primii ani de domnie a fost sfătuită de Alberoni și de unchiul ei, Ducele de Parma. Datorită sfaturilor lor a reușit să domine caracterul indecis al soțului ei care n-a contestat niciodată aceste decizii, care i-a acordat un rol puternic în politica din secolul al XVIII-lea în Spania. În acestă perioadă Alberoni a fost numit cardinal în 1716 și prim-ministru.

În 1724 Filip al V-lea a renunțat la tron în favoarea moștenitorul său, întâiul născut din prima căsătorie și s-a retras la palatul de La Granja.

Regele Filip al V-lea și soția sa, Elisabeth Farnese.

Șapte luni mai târziu, totuși, decesul tânărului rege l-a rechemat pe Filip pe tron. În timpul ultimilor lui ani, când era aproape senil, ea a condus întreaga politică a Spaniei, astfel încât să asigure tronuri în Italia pentru fiii ei. În anul 1731 ea a avut satisfacția de a-și vedea planul realizat cu recunoașterea de către marile puteri prin Tratatul de la Viena din 1731 a fiul ei Don Carlos (ulterior Carol al III-lea al Spaniei) ca duce de Parma și, după Tratatul de la Viena din 1738 ascensiunea lui la tronul celor Două Sicilii. Al doilea fiu al ei, Filip, a devenit Duce de Parma în 1748.

În timpul lui Elisabeth, Spania a fost principala putere a lumii. După moartea lui Filip al V-în anul 1746, Elisabeth s-a retras la San Ildefonso dar fără a înceta intrigile în favoarea fiul său. Ea a trebuit să aștepte moartea, în 1759, a regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei, al patrulea fiu al lui Filip și al primei soții, Marie-Louise de Savoia, înainte de a-și vedea fiul cel mare pe tronul Spaniei, sub numele de Carol al III-lea.

La sfârșitul războiului austriac de succesiune (1740-1748) și-a văzut celălalt fiu primind coroana ducatului Parma. Filip s-a căsătorit cu Prințesa Louise-Élisabeth a Franței, Madame Première, prima fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. În 1759, la moartea fiului ei vitreg Ferdinand, Elisabeth și-a asumat regența până la întoarcerea fiului ei Carol.

Elisabeth și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Aranjuez unde și-a dedicat timpul acțiunilor de caritate și a devenit protectoare a iezuiților. Cu un an înaintea morții a avut satisfacția să vadă căsătoria dintre nepotul ei, Carlos, Prinț de Asturia (viitorul Carol al IV-lea) și nepoata ei Maria Luisa de Parma. A murit la 11 iulie 1766 la vârsta de 73 de ani, aproape oarbă.

Elisabeth Farnese

Părinți Odoardo Farnese, Hereditary Prince of Parma[*] Contesa Palatină Dorothea Sofia de Neuburg  Căsătorită cu Filip al V-lea al Spaniei Copii Carol al III-lea al Spaniei Mariana Victoria, regină a Portugaliei Filip, Duce de Parma Maria Teresa, Delfină a Franței Infantele Luis, Conte de Chinchón Maria Antonia, regină a Sardiniei

·         1759: Maria Feodorovna (rusă Мари́я Фёдоровна; n. 25 octombrie 1759 — d. 5 noiembrie 1828) a fost a doua soție a Țarului Pavel I al Rusiei și mama Țarilor Alexandru I și Nicolae I al Rusiei.

Ducesa de Württemberg în 1770.

Maria Feodorovna s-a născut la Stettin (acum Szczecin, Polonia) la 25 octombrie 1759 ca Ducesa Sophie Marie Dorothea Auguste Louise de Württemberg. A fost fiica lui Friedrich al II-lea, Duce de Württemberg și a soției lui Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt. Numită după mama ei, Sophia Dorothea, a fost fiica cea mare din opt copii, cinci băieți și trei fete. În 1769, când avea zece ani, familia ei și-a stabilit reședința la Castelul de la Montbéliard, atunci o enclavă a Ducatului de Württemberg, astăzi parte a Franche-Comte.^[1] Fratele ei mai mic, Alexandru de Württemberg s-a născut acolo. Reședința de vară a familiei era situată la Étupes.

Sofia va iubi artele toată viața ei. La vârsta de 16 ani, vorbea germana, franceza, italiana și latina. Era înaltă, veselă și naivă. A fost crescută potrivit modei și rafinamentului franțuzesc, așa cum era obiceiul timpului, însă îmbinat cu simplitatea burgheză germană.^[2]

În 1773, Sofia Dorothea era în grupul de prințese germane considerate ca posibile soții ale moștenitorului tronului Rusiei, viitorul Țar Pavel I. Totuși, Sofia de Württemberg nu avea încă 14 ani în acel moment iar Wilhelmina Louisa de Hesse-Darmstadt era o prințesă mult mai apropiată ca vârstă de Marele Duce al Rusiei.

Sofia s-a logodit cu Prințul Ludovic de Hesse, fratele primei soții a lui Pavel însă atunci când moștenitorul coroanei ruse a rămas văduv în 1776, Frederick al II-lea al Prusiei i-a propus Sofiei să devină a doua soție a Marelui Duce Pavel. Fostul logodnic al Sofiei a primit o recompensare materială la ruperea logodnei. Sofia avea 17 ani și o încânta ideea de a deveni împărăteasă a Rusiei. Când mama ei lamenta nefericitul destin al unor suverani ai Rusiei, ea răspundea că singura ei preocupare era să devină populară în noua ei țară.

Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, era încântată de ideea căsătoriei. Prințesa de Württemberg împărțea cu împărăteasa nu numai o educație similară dar și același nume și loc de naștere. Frederick al II-lea a aranjat căsătoria iar Sofia a fost chemată la Berlin, unde a întâlnit-o Pavel.

Maria Feodorovna, portret de Alexander Roslin.

Sofia s-a convertit la ortodoxism și își alege numele rus de Maria Feodorovna.

Pavel avea un caracter dificil însă Maria Feodorovna era complet mulțumită de soarta ei. "Acest bărbat scump este un înger, îl iubesc la nebunie" îi scria unei prietene. Maria Feodorovna nu și-a schimbat sentimentele față de Pavel niciodată și, în ciuda a tot ce s-a întâmplat mai târziu, Sofia l-a iubit sincer.^[3]

Ecaterina a II-a, cel puțin la început, era încântată de nora sa, despre care îi scria doamnei de Bielke: "Vă mărturisesc că sunt entuziasmată de această fermecătoare prințesă. Este exact cum o doream: are talie de nimfă, ten de crini și trandafiri, cea mai frumoasă carnație din lume, e înaltă și bine făcută, sprintenă, iar blândețea, bunătatea inimii și candoarea i se citesc pe față."^[4] Totuși, relația dintre cele două femei se va răci curând.

În decembrie 1777, Maria a născut primul din cei zece copii, viitorul Țar Alexandru I. Trei luni mai târziu, Ecaterina îl ia pe noul născut pentru a-l crește fără influența părinților. Când s-a născut al doilea fiu, în aprilie 1779, Ecaterina a făcut același lucru. Asta a cauzat animozități cu Maria, deoarece părinții nu aveau dreptul să vadă copii decât din când în când. Lipsită de fiii ei cei mari, Maria Feodorovna s-a ocupat de decorarea Palatului Pavlovsk, cadoul Ecaterinei pentru celebrarea primei aniversări a nepotului ei Alexandru.

După douăzeci de ani în umbră, după moartea Ecaterinei a II-a în 1796, Maria Feodorovna devine împărăteasă a Rusiei. În timpul vieții Ecaterinei, Maria nu avea nici o șansă să intervină în afacerile statului, Pavel însuși era exclus de la aceste activități, însă după accesiunea soțului ei, la început timid apoi din ce în ce mai puternic Maria participă la viața politică. ^[5] Avea mare influență asupra soțului ei și în general o influență benefică.

Maria avea gusturi foarte bune. Palatul Gatchina, palatul de iarnă din Sankt Petersburg și Ermitaj au fost decorate și mobilate sub îndrumarea ei. Iubea arta și a susținut-o în mod generos. Cel mai important lucru care l-a făcut pentru Rusia este crearea primei școli de fete și a numeroase organizații caritabile în întreg imperiu. Aceste instituții au existat până la Revoluția rusă din 1917.

Deși Pavel și soția lui nu mai erau așa apropiați cum au fost, ei au rămas în bune relații. Relația lor a suferit în continuare în ultimii ani din viata lui Pavel. După ce Maria a dat naștere celui de-al zecelea copil în 1798, Pavel s-a îndrăgostit nebunește de o tânără de 19 ani, Anna Lopukhina. Pavel a fost împărat exact patru ani, patru luni și patru zile. A fost ucis la 12 martie 1801.

În noapte asasinării soțului ei, Maria Feodorovna s-a gândit să imite exemplul Ecaterinei a II-a și să încerce să se autoproclame împărăteasă. I-a luat câteva zile fiului ei Alexandru s-o convingă să renunțe la această idee. O perioadă de timp, ori de câte ori o vizita fiul ei, împărăteasa-mamă plasa între ei un sicriu ca un reproș mut făcut fiului ei. Relația tensionată dintre mamă și fiu s-a îmbunătățit grație noii Țarine. Maria Feodorovna avea numai 42 de ani când a devenit văduvă și și-a păstrat cea mai înaltă poziție din imperiu deținută de o femeie. La ceremoniile publice, Maria apărea deseori la brațul fiului ei în timp ce împărăteasa Elisabeta mergea în spate. Acest obicei de prevalență a împărătesei-mamă în fața împărătesei a fost caz unic la curtea rusă.

Viitorul fiicelor ei și educația lor a ținut atenția Mariei în primii ani ai văduviei. A fost o mamă bună și iubitoare și în ciuda faptului că Ecaterina a II-a i-a luat copiii cei mari (Alexandru și Constantin), Maria Feodorovna a menținut relații strânse cu ei, ca și cu toți ceilalți copii. Ei au rămas profund atașați de ea.^[6]

A murit la Pavlovsk la 5 noiembrie 1828 la vârsta de 69 de ani.

Maria Feodorovna

Împărăteasă a tuturor Rusiilor

Părinți Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt  Frați și surori Elisabeta de Württemberg Frederica de Württemberg Duke William Frederick Philip of Württemberg[*] Ducele Louis de Württemberg Eugen de Württemberg Alexandru de Württemberg Frederic I de Württemberg Duke Ferdinand Frederick Augustus of Württemberg[*] Johann Georg Sontheim[*] Enrico Carlo di Württemberg[*]  Căsătorită cu Pavel I al Rusiei Copii Alexandru I Marele Duce Constantin Pavlovici Arhiducesa Alexandra de Austria Elena, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Maria, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Ecaterina, regină de Württemberg Olga Pavlovna Anna, regină a Olandei Nicolae I Marele Duce Mihail Pavlovici

* 1759: William Wyndham Grenville, corect William Wyndham Grenville, 1st Baron Grenville PC, PC (Ire) (n. 25 octombrie 1759, Buckinghamshire, Regatul Unit – d. 12 ianuarie 1834, Buckinghamshire, Regatul Unit) a fost un politician britanic, om de stat al partidului Whig statesman.

A fost prim ministru al Regatului Unit între anii 1806 și 1807, fiind liderul unui guvern cunoscut în istoria Regatului Unit ca Guvernul tuturor talentelor (în original, Ministry of All the Talents), guvern de coaliție realizat după decesul lui William Pitt cel Tânăr din anul anterior, 1806.

Grenville a fost fiul lui George Grenville, la rândul său, un fost prim-ministru, politician al Partidului Whig. Mama sa, Elizabeth a fost fiica unui om de stat Tory, politicianul Sir William Wyndham Bart. A avut doi frați, Thomas și George, fiind unchiul Primului Duce Buckingham and Chandos.

William Wyndham Grenville

Părinți George Grenville  Frați și surori Hester Grenville[*] Thomas Grenville[*] George Nugent-Temple-Grenville[*]  Căsătorit cu Anne Pitt[*]  Prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei În funcție 11 februarie 1806 – 31 martie 1807 Precedat de William Pitt cel Tânăr Succedat de William Cavendish-Bentinck

·         1767: Benjamin Constant, scriitor francez de origine elvețiană, (d. 1830)
* 1768: Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg (25 octombrie 1768, Haga – 9 ianuarie 1816, Weilburg) a fost conducător al Nassau-Weilburg. În 1806 a primit titlul de Prinț de Nassau, în timp ce vărul său, Prințul Frederic Augustus de Nassau-Usingen, a devenit Duce de Nassau. Frederic Wilhelm a murit în ianuarie 1816, cu numai două luni înaintea vărului său. Ambii au fost succedați de fiul lui Frederic Wilhelm, Wilhelm.

Prin fiul său, Frederic Wilhelm a fost străbunicul reginei Elisabeta a României.

Frederic Wilhelm a fost fiul cel mare al lui Karl Christian de Nassau-Weilburg și al Prințesei Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau. Wilhelmine Carolina a fost fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania și a Annei, Prințesă Regală și Prințesă de Orania. Bunica lui Frederic Wilhelm, Anne, a fost fiica cea mare a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach.

La 31 iulie 1788 la Hachenburg, Frederic Wilhelm s-a căsătorit cu Louise Isabelle de Kirchberg (19 aprilie 1772 - 6 ianuarie 1827). Mirele era cu aproape 20 de ani mai în vârstă decât mireasa, care avea numai 16 ani. La acel moment el era încă moștenitorul principatului. Tatăl lui a murit la 28 noiembrie în același an iar Frederic l-a succedat.

Frederic Wilhelm și Louise Isabelle au avut patru copii:

• Wilhelm, Duce de Nassau (14 iunie 1792 - 20 august/30 august 1839).
• Auguste Luise Wilhelmine de Nassau-Weilburg (Weilburg, 5 ianuarie 1794 - Weilburg, 11 aprilie 1796).
• Henrietta de Nassau (30 octombrie 1797 - 29 decembrie 1829). S-a căsătorit cu Arhiducele Karl, Duce de Teschen
• Friedrich Wilhelm de Nassau-Weilburg (Bayreuth, 15 decembrie 1799 - Viena, 6 ianuarie 1845). S-a căsătorit la 7 iunie 1840 cu Anna Ritter, Edle von Vallyemare (1802 - 1864), creată Gräfin von Tiefenbach în 1840, văduva lui Johann Baptist Brunold. Singura lor fiică a fost:
• Wilhelmine Brunold (5 iulie 1834 - Geneva, 12 decembrie 1892), creată în 1844 Gräfin von Tiefenbach, căsătorită la Paris la 30 octombrie 1856 și divorțată în 1872 de Émile de Girardin

Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg

Părinți Karl Christian de Nassau-Weilburg Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau  Frați și surori Mary of Nassau-Weilburg[*] Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg Karoline Luise Friederike of Nassau-Weilburg[*] Amelia of Nassau-Weilburg[*] Louise of Nassau-Weilburg[*] Karl Ludwig of Nassau-Weilburg[*] Charles of Nassau-Weilburg[*] Louis of Nassau-Weilburg[*] Georg Wilhelm Belgicus of Nassau-Weilburg[*]  Căsătorit cu Louise Isabelle de Kirchberg Copii Wilhelm, Duce de Nassau Prințesa Auguste Luise Prințesa Henrietta Prințul Friedrich Wilhelm

·         1772: Geraud Duroc, general francez (d. 1813)

·         1789: Samuel Heinrich Schwabe (* 25 octombrie 1789 în Dessau, † 11 aprilie 1875 în Dessau) a fost un astronom geman.

S-a remarcat prin observațiile privind ciclul solar. Astfel, în 1843 a descoperit variația ciclică, cu o perioadă de 10 ani, a numărului de pete solare.

Samuel Heinrich Schwabe

·         1811: Evariste Galois, matematician francez (d. 1832)
* 1814: Prințul Louis de Orléans (Louis Charles Philippe Raphaël d'Orléans; 25 octombrie 1814 – 26 iunie 1896) a fost al doilea fiu al viitorului rege Ludovic-Filip al Franței și a soției lui, Maria Amalia a celor Două Sicilii. În timpul domniei tatălui său din 1830 până în 1848 avea titlul de Prințul Louis, Duce de Nemours.

Ludovic-Filip al Franței împreună cu cei doi fii mai mari: Ducele de Chartres și Ducele de Nemours.

S-a născut la Palais Royal din Paris. La vârsta de 12 ani a fost numit colonel al regimentului 1 de cavalerie iar în 1830 a fost făcut cavaler al Ordinului Sfântului Spirit de către regele Carol al X-lea.

La începutul anului 1825, numele său era menționat ca posibil candidat pentru tronul Greciei iar în februarie 1831 a fost nominalizat rege al Belgiei însă considerațiile internaționale l-au descurajat pe Ludovic Filip să accepte onoarea pentru fiul său, care a acompaniat armata franceză și a intrat în Belgia pentru a susține noul regat în separarea sa de Regatul Unit și Olanda; acolo a luat parte la Asediul de la Antwerp.

La 26 aprilie 1840 s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg și Kohary la Castelul Saint-Cloud.

Decesul fratelui său mai mare, Ferdinand, Duce de Orleans, în 1842 i-a dat o poziție cu o importanță mai mare în cazul ascensiunii nepotului său, tânărul conte de Paris. Răceala lui, faptul că nu-i plăceau funcțiile publice și trufia lui l-au făcut nepopular.

După izbucnirea revoluției din 1848 a mers cu cumnata lui Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin și cu cei doi fii ai ei în camera deputaților însă a fost separat de ei de răscuți, și a scăpat în cele din urmă numai prin deghizarea sa în uniformă de gardă națională.

A plecat în Anglia unde s-a stabilit cu părinții săi la Casa Claremont. Scopul lui principal în timpul exilului, în special după moartea tatălui său a fost reconcilierea celor două ramuri ale Casei de Bourbon ca indispensabilă restabilirii monarhiei în Franța sub orice formă. Această dorință a fost frustată pe de o parte de atitudinea contelui de Chambord și pe de altă parte de determinarea ducesei de Orleans de a menține pretențiile contelui de Paris.

Nemours a locuit la Casa Bushy după decesul în 1866 a reginei Marie Amélie, văduva lui Ludovic Filip. În 1871 exilul impus prinților francezi a fost retras. În martie 1872 el a reobținut rangul de general de divizie de armată. Mai târziu, după retragerea din armată a continuat ca președinte al Crucii Roșii până în 1881, când un nou decret împotriva prinților de sânge a dus la retragerea din societatea pariziană.

În timpul președinției mareșalului MacMahon, el și-a făcut apariția pentru prima dată la Palatul Elysée. A murit la Versailles la 26 iunie 1896 la vârsta de 82 de ani; soția sa murise la Claremont la 10 noiembrie 1857. A supraviețuit tuturor fraților și surorilor sale în afară de Prințesa Clementine de Orléans și François d'Orléans, prinț de Joinville.

Copii:

• Louis Philippe Marie Ferdinand Gaston d'Orléans, Conte de Eu (28 aprilie 1842 – 28 august 1922), care s-a căsătorit cu Isabella, fiica cea mare și moștenitoarea regelui Pedro al II-lea al Braziliei;
• Ferdinand Philippe Marie d'Orléans, Duce de Alençon (12 iulie 1844 – 29 iunie 1910), care s-a căsătorit cu Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria (1847–1897), sora împărătesei Elisabeta a Austriei ("Sisi");
• Marguerite Adelaide (1846–1893), care s-a căsătorit cu Prințul Ladislaus Czartoryski;
• Blanche Marie Amelie Caroline Louise Victoire d'Orléans (28 octombrie 1857 – 4 februarie 1932).

Louis

Duce de Nemours

Louis de Winterhalter Părinți Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii  Frați și surori Clementine de Orléans Marie de Orléans Louise-Marie a Franței Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale  Căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg și Kohary Copii Gaston, Conte de Eu Ferdinand, Duce de Alençon Marguerite Adélaïde, Prințesă Czartoryska

·         1825: S-a născut compozitorul austriac Johann Strauss (fiul), supranumit regele valsului; (m. 3 iunie 1899).

·         1838: Georges Alexandre César Léopold Bizet (n. 25 octombrie 1838, Paris — d. 3 iunie 1875, Bougival-Paris) a fost un compozitor francez al erei romantice, celebru mai ales datorită operei sale Carmen.
Georges Bizet s-a născut la Paris în 1838. Tatăl său era profesor de canto, iar mama pianistă amatoare. A început studiile muzicale la vârsta de 9 ani la Conservatorul din Paris, avându-l profesor de compoziție pe Jacques Halévy, cu fiica căruia se va căsători în 1869. În 1857 obține importantul Premiu al Romei și studiază timp de trei ani în Italia. După întoarcerea la Paris, se dedică compoziției și își câștigă existența ca profesor particular de muzică. În urma unei infecții cronice a amigdalelor, face un reumatism articular acut cu complicații cardiace și moare la 3 iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani, trei luni după premiera operei sale Carmen. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

Printre cele mai cunoscute opere se numără "Les pêcheurs de perles" ("Pescuitorii de perle", 1863), "La jolie fille de Perth" ("Frumoasa fată din Perth", 1867) și "Djamileh" (1872).

Opera Carmen (1875), bazată pe o nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas până în prezent cea mai importantă creație a sa, deși la premiera din Paris nu s-a bucurat de prea mult succes. Totuși, în același an, după moartea lui Bizet, opera înregistrează un succes triumfal pe scena Operei de Stat din Viena. Pentru contemporani, trăsăturile veristice ale operei au stârnit la început indignare, întrucât intriga operei are loc într-un mediu de țigănci cu moravuri ușoare, muncitoare la o fabrică de țigarete, dezertori, contrabandiști. Doar toreadorul corespunde idealului unui erou de operă. Prin folosirea unor motive muzicale caracteristice, ca Habanera și Seguidilla, Bizet deschide drumul adoptării muzicii tradiționale spaniole, care a făcut școală până în secolul al XX-lea, în special prin compozitorii francezi Emmanuel Chabrier sau Maurice Ravel, sau compozitorul rus Ceaikovski.

• La Prêtresse ("Preoteasa", 1854), operetă
• Le Docteur miracle ("Doctorul minune", 1857), operă comică
• Don Procopio (1859), operă comică
• Les pêcheurs de perles ("Pescuitorii de perle" 1863), operă
• La jolie fille de Perth ("Frumoasa fată din Perth", 1867), operă
• L'Arlésienne (1872), muzică de scenă pe textul unei nuvele de Alphonse Daudet
• Carmen (1875), operă
• Djamileh (postum 1878), operă într-un act
• „Simfonie” în Do major (1855)
• „Variațiuni cromatice” (1865)
• „Amintiri din Roma” (1869)
• „Jocuri de copii”, suită pentru pian (1871)
• „Patria”, uvertură simfonică (1874)

Georges Bizet

Părinți Adolphe Armand Bizet[*] Aimée Léopoldine Joséphine Delsarte[*]  Căsătorit cu Geneviève Halévy[*] (din 3 iunie 1869)  Copii Jacques Bizet[*]

·         1858: Dimitrie Negreanu, fizician român (d. 1908)

·         1873: John North Willys, constructor canadian de autovehicule (d. 1935)
* 1875: Gilbert Newton Lewis, membru străin al Royal Society^[8] (n. 25 octombrie 1875 – d. 23 martie 1946)^[9] a fost un chimist fizician american, cunoscut pentru descoperirea legăturii covalente și pentru introducerea conceptului modern de pereche de electroni. A introdus structurile Lewis și a adus contribuții în domeniul teoriei legăturii de valență, care a ajutat la realizarea teoriilor moderne legate de legăturile chimice. De asemenea, a activat în diferite ramuri ale chimiei fizice, precum termodinamica, fotochimia și separarea izotopilor. Un alt concept folosit des în chimia modernă și introdus de acesta este teoria acido-bazică Lewis

Gilbert Newton Lewis

·         1877: Henry Norris Russell, astronom american

·         1879: Fritz Haarmann, criminal în serie german
·         1881: Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso (pronunție spaniolă: /ˈpaβlo piˈkaso/; n. 25 octombrie 1881, Málaga, Spania – d. 8 aprilie 1973, Mougins, Franța^[) a fost un artist plastic spaniol. Picasso nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Va juca multe, reale și imaginare, dar pe toate cu aceeași pasiune. A fost andaluz și catalan, spaniol și francez. A fost un copil genial, la Paris un străin "iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional, soț și tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada Renașterii. Așa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, și opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea și totodată viața particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumusețea și eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică reflectă multilateralitatea creației lui Picasso care trăiește pentru artă și prin artă.
După izbucnirea războiului civil din Spania, Picasso se pronunță de partea guvernului republican. În iulie 1937, are loc la Paris "Expoziția Mondială". Tabloul lui Picasso, Guernica, expus în pavilionul spaniol, este dedicat orașului basc Guernica, bombardat de aviația germană. Această operă marchează începutul angajării politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944). În timpul ocupației germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands Augustins devine un punct de întâlnire al artiștilor și literaților, ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau.

În anul 1946, Picasso o părăsește pe Dora Maar. El începuse de fapt o relație cu tânăra pictoriță Françoise Gilot, pe care o cunoscuse cu trei ani mai înainte. Se mută împreună în sudul Franței. Începând din anul 1948 vor locui la Vallauris, unde Picasso se consacră sculpturii, ceramicii și litografiei. În anul 1949 se naște fiica lor, Paloma, al cărei nume amintește de celebrul "porumbel al păcii" de pe afișul Congresului Mondial al Păcii. Anul 1953 debutează cu despărțirea de Françoise și retragerea din partidul comunist, și se încheie cu o nouă poveste de dragoste cu Jacqueline Roque. Jacqueline are 26 de ani, se vor căsători în 1961. În 1963 se deschide la Barcelona "Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale.

Pablo Picasso moare la 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 ani.

Picasso și-a transformat viața în legendă. După anii petrecuți printre boemii din Montmartre, a devenit - grație geniului și spiritului său inovator, dar totodată și prieteniilor celebre și aventurilor sale amoroase - cel mai renumit pictor al secolului al XX-lea.

Pablo Picasso

Părinți José Ruiz y Blasco[*] Maria Picasso y López[*]  Căsătorit cu Jacqueline Roque[*] (1961–1973) Olga Khokhlova[*] (1918–1955) Françoise Gilot[*]  Copii Claude Picasso[*] Maya Widmaier-Picasso[*] Paulo Ruiz Picasso[*] Paloma Ruiz Picasso[*]

·         1888: Contraamiralul Richard Evelyn Byrd, Jr., USN (n. 25 octombrie 1888 – d. 11 martie 1957) a fost un ofițer american de marină, specializat în explorări. A fost un pionier al aviației americane, explorator polar și organizator de logistică pentru expediții polare. Zborurile aviatice în care a servit drept navigator și lider de expediție, au traversat Oceanul Atlantic, un segment din Oceanul Arctic, și o parte din Antarctica. Byrd a susținut că expedițiile sale au fost primele care au ajuns la Polul Nord și la Polul Sud pe calea aerului. Afirmația privind Polul Sud este în general susținută de un consens al celor care au analizat probele. Byrd a primit Medalia de Onoare, cea mai înaltă distincție pentru eroism acordată de Statele Unite.

La 9 mai 1926, Byrd și pilotul Floyd Bennett au încercat să zboare peste Polul Nord într-un trimotor Fokker F-VII denumit Josephine Ford. Zborul a pornit din Spitsbergen (Svalbard) și a revenit la aerodromul de pe care a decolat. Byrd a susținut că a ajuns la pol. Reușita i-a adus lui Byrd multe laude, precum și Medalia de Onoare, precum și fonduri pentru următoarele tentative de a zbura peste Polul Sud.

Din 1926 și până în 1996, au existat controverse și îndoieli cu privire la veridicitatea reușitei lui Byrd de a ajunge deasupra Polului Nord. În 1958, aviatorul și exploratorul american de origine norvegiană Bernt Balchen a pus sub semnul întrebării succesul lui Byrd pe baza experienței sale cu privire la viteza avionului. În 1971, Balchen a speculat că Byrd ar fi călătorit în cerc, fără țintă, fără a vedea uscatul.^[3]

Publicarea în 1996 a jurnalului lui Byrd ce relatează zborul din 9 mai 1926 a dus la dezvăluirea unor date de sextant șterse (dar lizibile) ce diferă de datele din raportul scris la mașină de Byrd în 22 iunie și transmis National Geographic Society. Byrd a citit pe sextant poziția Soarelui la 7:07:10 GCT. Înregistrarea din jurnal arată că altitudinea solară aparentă observată de el a fost 19°25'30", în vreme ce în raportul oficial ulterior poziția la ora 7:07:10 pare să fi fost 18°18'18".^[4] Pe baza acestei informații și a altor date din jurnal, Dennis Rawlins a concluzionat că Byrd a manevrat cu acuratețe și a zburat circa 80% din distanța până la Pol înainte de a se întoarce din cauza unei scurgeri de ulei, și că apoi și-a falsificat raportul oficial pentru a susține că a reușit să ajungă la pol.^[5] Alții nu sunt de acord cu Rawlins. În 1998, colonelul William Molett, un navigator experimentat, a publicat „Due north?”, lucrare în care susține că Rawlins dă prea multă importanță unor calcule navigaționale șterse ce pot fi explicate în multe alte feluri, inclusiv vântul favorabil și eroarea umană cauzată de stress și de lipsa de somn.^[6]

Avionul Fokker FVIIa/3M – "Josephine Ford", expus la The Henry Ford Museum

Acceptând că datele în contradicție din raportul dactilografiat impun viteze către nord și către sud mai mari decât viteza maximă a avionului de 136 km/h, un alt apărător al lui Byrd afirmă că un anticiclon ce se îndrepta spre vest a mărit viteza față de sol a lui Byrd și la dus și la întors, permițând ca distanța să fie acoperită în timpul înregistrat. Teoria se bazează pe respingerea datelor de sextant scrise de mână în favoarea celor corectate ulterior și scrise la mașină.^[7] Această sugestie a fost contrazisă de Dennis Rawlins^[8] care adaugă^[9] că datele de sextant din raportul oficial inițial, nedisponibil, sunt toate date cu precizie de o secundă, ceea ce era imposibil cu sextantele Marinei disponibile în 1926, fiind diferită de precizia datelor din jurnalul lui Byrd pentru zborurile din 1925 și 1926, care erau date cu precizie de o jumătate sau un sfert de minut. Unele surse susțin că Floyd Bennett și Byrd ar fi dezvăluit ulterior, în discuții private, că nu au ajuns la pol. O sursă afirmă că Floyd Bennett i-a spus apoi unui coleg pilot că nu au ajuns la pol.^[10] S-a afirmat apoi și că Byrd și-ar fi mărturisit eșecul expediției la Polul Nord într-o plimbare lungă efectuată împreună cu dr. Isaiah Bowman în 1930.^[11]

Dacă Byrd și Bennett nu au ajuns la Polul Nord, este extrem de probabil că primul zbor peste pol a fost cel al dirijabilului Norge, din mai 1926, cu echipajul format din Roald Amundsen, Umberto Nobile, Oscar Wisting și alții. Acest zbor a plecat din Spitsbergen (Svalbard) către Alaska și nu a făcut opriri, așa că nu este loc de îndoială că ei chiar au trecut peste Polul Nord. Amundsen și Wisting fuseseră și membri ai primei expediții care a atins Polul Sud la 14 decembrie 1911.

Lt. com. Byrd şi avionul său

În 1927 încă nu se realizase un zbor non stop peste Oceanul Atlantic. Byrd a anunțat că avea susținere din partea companiei „American Trans-Oceanic Company, Inc.”, înființată în 1914 de Rodman Wanamaker în scopul de a construi avionul care să efectueze lunga călătorie. Byrd a fost unul din mai mulți aviatori care au încercat să câștige Premiul Orteig în 1927 pentru primul zbor fără oprire între Statele Unite și Franța. Zborul său a fost sponsorizat de proprietarul de lanț de magazine Rodman Wanamaker.

Din nou, Byrd l-a numit pe Floyd Bennett pilot principal, cu susținere din partea lui Bernt Balchen, Bert Acosta și George Noville. La o decolare de antrenament cu Tony Fokker în control și cu Bennett în scaunul de copilot, trimotorul Fokker F.VII, America, s-a prăbușit, rănindu-l grav pe Bennett și ușor pe Byrd. În timp ce avionul era în reparații, premiul a fost adjudecat de Charles Lindbergh. Dar Byrd și-a continuat tentativele, numindu-l pe Balchen în locul lui Bennett ca pilot. Byrd, Balchen, Acosta și Noville au decolat de la Roosevelt Field East Garden City, New York la 29 iunie 1927. Ajunși deasupra Franței, nu au putut ateriza la Paris din cauza plafonului de nori; ei s-au întors atunci pe coasta Normandiei, aterizând forțat lângă Ver-sur-Mer la 1 iulie 1927.^[12]

După întoarcerea în SUA, Byrd a scris un articol pentru ediția din august 1927 a revistei Popular Science Monthly în care a prezis că deși un avion special modificat cu unul sau trei membri ai echipajului ar putea zbura non-stop peste Atlantic, va mai dura circa 20 de ani până când se vor putea efectua zboruri comerciale pe scară largă

Expediţia lui Byrd

În 1928, amiralul Byrd și-a început prima expediție în Antarctica cu două vase și trei avioane: vasul-amiral al expediției, The City of New York; un Ford Trimotor denumit Floyd Bennett (după pilotul recent decedat care zburase în anterioarele expediții ale lui Byrd); un Fairchild FC-2W2, NX8006, construit în 1928, botezat „Stars And Stripes” (astăzi expus la Virginia Aviation Museum, împrumutat de la National Air and Space Museum); și un monoplan Fokker Universal botezat Virginia (statul natal al lui Byrd). Tabăra de bază a fost botezată „Little America” și se afla pe bariera de gheață Ross și au început expediții științifice cu rachete de zăpadă, sania cu câini, snowmobilul și cu avionul. S-au efectuat expediții geologice și fotografice pe toată durata verii dintre 1928 și 1929, și s-a menținut în permanență contactul prin radio cu restul lumii. După prima iarnă, expedițiile s-au reluat și, la 28 noiembrie 1929, s-a lansat celebrul zbor până la Polul Sud și înapoi. Byrd, împreună cu pilotul Bernt Balchen, copilotul Harold June și fotograful Ashley McKinley, au zburat în trimotorul Ford până la Polul Sud și înapoi în 18 ore și 41 de minute. Au întâmpinat dificultăți la ridicare, și a trebuit să abandoneze rezervoarele goale de combustibil, precum și proviziile de urgență, pentru a se putea ridica suficient deasupra Platoului Polar. Zborul a fost însă reușit, și l-a introdus pe Byrd în cărțile de istorie. După o nouă vară de explorări, expediția a revenit în America de Nord la 18 iunie 1930.

Byrd, devenit deja o celebritate de talie internațională, pionier american al explorărilor polare și al aviației, a fost o vreme președinte național onorific (1931–1935) al societății Pi Gamma Miu, societate din domeniul științelor sociale. În 1928, a purtat drapelul societății într-o expediție istorică în Antarctica pentru a dramatiza spiritul de aventură în necunoscut, caracteristic științelor naturale și sociale

Amiralul Byrd (circa 1955)

Byrd a mai efectuat patru expediții în Antarctica, în perioadele 1933–35, 1939–40, 1946–47 și 1955–56.

Ca ofițer de rang înalt al Marinei SUA, Byrd a servit în timpul celui de al Doilea Război Mondial (1941–45), în principal fiind consultant al comandanților Marinei.

La a doua expediție, în 1934, Byrd a stat singur cinci luni, iarna, operând o stație meteo, Advance Base, din care a scăpat cu viață la limită după ce s-a intoxicat cu monoxid de carbon din cauza unei sobe prost ventilate. Transmisiunile radio neobișnuite efectuate de Byrd i-au alarmat pe cei de la tabăra de bază, care au încercat să ajungă la Advance Base. Primele două tentative au eșuat din cauza zăpezii, a întunericului și a problemelor mecanice. În cele din urmă, dr. Thomas Poulter, E.J. Demas și Amory Waite au ajuns la Advanced Base, unde l-au găsit pe Byrd într-o stare foarte proastă. Ei au rămas la Advanced Base până la 12 octombrie când un avion de la tabăra de bază a sosit și i-a luat pe dr. Poulter și pe Byrd. Restul grupului s-a întors la tabăra de bază cu tractorul. Această expediție este descrisă de Byrd în lucrarea sa autobiografică Singur (Alone). Ea este comemorată și de un timbru emis în acea vreme.^[16]

Emisia filatelică Byrd Antarctic expedition 1933

La sfârșitul lui 1938, Byrd a vizitat Hamburgul și a fost invitat să participe la expediția antarctică germană „Neuschwabenland” (Suabia Nouă) din 1938–1939, dar a refuzat.

A treia expediție a lui Byrd a fost prima în care a fost oficial susținut de guvernul SUA. Proiectul includea studii extensive de geologie, biologie, meteorologie și explorări. În câteva luni, în martie 1940, Byrd a fost reactivat ca ofițer în stafful șefului de operațiuni navale. Expediția în Antarctica a continuat fără el. Între 1942 și 1945 a condus misiuni importante în Pacific, inclusiv misiuni de studiu a unor insule izolate pentru posibilitatea construirii de aerodromuri. Într-una din misiuni a vizitat și frontul din Europa. A fost în repetate rânduri lăudat pentru serviciu merituos și a fost prezent la capitularea Japoniei.

A patra expediție, Operation Highjump, a rămas până astăzi cea mai mare expediție antarctică din istorie. În 1946, secretarul american al Marinei James Forrestal a adunat o uriașă forță navală de amfibii pentru o expediție antarctică ce urma să dureze șase–opt luni. Pe lângă nava-amiral USS Mount Olympus^⁠(en) și portavionul USS Philippine Sea^⁠(en), ea conținea treisprezece vase de suport ale Marinei, șase elicoptere, șase bărci zburătoare, două operatoare de hidroavion și cincisprezece alte avioane. Numărul total al personalului implicat a fost de peste 4.000 de oameni. Grupul a sosit în Marea Ross la 31 decembrie 1946, și a efectuat observații aeriene asupra unei zone întinsă cât jumătate din Statele Unite, cartografiind zece noi lanțuri muntoase. Zona principală acoperită a fost coasta de est a Antarcticii de la 150 de grade longitudine estică până la meridianul Greenwich.

Ca parte a colaborării multinaționale pentru Anul Geofizic Internațional (IGY) 1957–58, Byrd a comandat Operation Deep Freeze I în 1955–56, care a înființat baze permanente în Antarctica la strâmtoarea McMurdo, Golful Balenelor și la Polul Sud.

Byrd a murit de inimă, în somn, la 11 martie 1957, în casa sa din Brimmer Street din Boston.^[17][18] A fost înmormântat la Cimitirul Național Arlington

Richard Evelyn Byrd

·         1890: Eugen Constant, poet, prozator, dramaturg român (d. 1975)

* 1894: Dimitrie (Dumitru) Mârza (n. 25 octombrie 1894, Badragii Vechi, Basarabia – d. 21 septembrie 1967, Balinț, Timiș) a fost învățător, membru al Sfatului Țării.
La data de 27 martie 1918, ca membru în Sfatul Țării (din 21 noiembrie 1917 până în 27 noiembrie 1918), Dimitrie Mârza a votat Unirea Basarabiei cu România, pe 9 aprilie 1918 (27 martie stil vechi). A avut patru descendenți, trei băieți și o fată, dintre care mai trăiesc doar doi dintre băieți. Este înmormântat în Balinț, Timiș, România, alături de soție și doi dintre copii. Are doi nepoți și doi strănepoți.

Dumitru Mârza

·         1896: Aurel Jiquidi, grafician român (d. 1962). Jiquidi a fost student la Școala de Arte Frumoase din București și, de asemenea, a studiat la Paris și Roma (1920). La sfarsitul anilor 1920, el a inceput sa lucreze pentru presa româneasca. El a compus o serie de desene despre răscoala țărănească din 1907 și, de asemenea, opere literare ilustrate de I. Creangă și Sadoveanu M. Lui  Jiquidi  i-a fost decernat Premiul de Stat al Republicii Socialiste România. Aurel Jiquidi (n. 25 octombrie 1896, București – d. 4 februarie 1962, București), pictor și grafician român, fiul graficianului Constantin Jiquidi (1865 – 1899). Lucrările sale sunt inspirate din realitățile sociale ale primei jumătăți a secolului 20. Jiquidi a fost student la Școala de Arte Frumoase din București și, de asemenea, a studiat la Paris și Roma (1920). La sfarsitul anilor 1920, el a inceput sa lucreze pentru presa româneasca. El a compus o serie de desene despre răscoala țărănească din 1907 și, de asemenea, opere literare ilustrate de I. Creangă și Sadoveanu M. Lui Jiquidi i-a fost decernat Premiul de Stat al Republicii Socialiste România.

* 1899: Victor Șuiaga, născut la Teiu, județul Hunedoara, decedat la 2 aprilie 1996 în Deva, județul Hunedoara. Căsătorit cu Lucia Olivia Domnica Naționalitate Română Cetățenie Română Religie Ortodoxă Ocupație : Avocat, om politic, istoric, publicist VICEPRIMAR AL ORAȘULUI DEVA între anii 1936 – 1937. PREFECT AL JUD. HUNEDOARA
VICTOR I. SUIAGA (1899-1996) dr. în științe juridice și administrative
* 1902: Dumitru Popovici (n. 25 octombrie 1902, Dăneasa, județul Olt, d. 6 decembrie 1952, Cluj) a fost un critic și istoric literar român

A fost fiul învățătorilor Ioana (născută Popescu) și Ioan Popovici. A urmat școala primară la Șerbănești-Olt (1909-1914), iar studiile liceale la liceul „Radu Greceanu” din Slatina (1914-1923). A absolvit Facultatea de litere din București în anul 1927 și obține titlul de doctor în anul 1935.

A fost asistentul onorific al lui Dumitru Caracostea între anii 1924 și 1926^[2], apoi profesor secundar la Slatina (1927-1930) și Iași (1930-1936). A devenit profesor universitar la Facultatea de litere din Cluj în anul 1936, unde a activat până în anul morții 1952.

Între anii 1930 și 1934, în vederea pregărtirii doctoratului, audiază la Paris cursurile lui D. Mornet, F. Baldensperger, P. Hazard, M. Roques și A. Mirambel, orientându-se spre studii de literatură comparată și activează ca lector de limba română la Universitatea Sorbona și la „Școala de limbi orientale”.^[2]

Publică primele articole de istorie literară în revista Oltul (Slatina, 1928). A debutat critic, propriu-zis, cu studiul Poezia lui Cezar Bolliac în Viața românească în anul 1929. A fost unul dintre membri fondatori ai revistei Atheneum din Iași în anul 1935, iar între anii 1935 și 1936 este la conducerea revistei.

Debutul editorial are loc în anul 1935 când își publică teza de doctorat, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, urmată și întregită în același an de studiul Santa cetate. A întemeiat și condus, între anii 1942 și 1948, în timpul refugiului, revista Studii literare la Sibiu^[2], oraș unde a ținut cursuri de istoria ideologiei literare și de istoria literaturii române moderne. Scrie ediții critice din opera lui Dimitrie Bolintineanu (Scrieri alese, 1942) și Ion Heliade-Rădulescu (Opere, I-II, 1939-1943) și pregătește lucrare amplă de istorie a literaturii române moderne, din care publică doar primul volum, La Littérature roumaine à l’époque des Lumières în anul 1945.

Din ultimii ani ai vieții au rămas în manuscris o serie de proiecte și încercări literare: traducerea parțială a Infernului lui Dante, ciclul de poezii Aur legendar, începutul unui roman cu elemente satirice (Într-o vară, la moșie) și numeroase comedii, dintre care terminate sunt Bucătarul de la Salamandra (1946) și Regele din Propontide (1948-1950).

Opera:

• Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, București, 1935;
• „Santa cetate” între utopie și poezie, București, 1935;
• Literatura română în epoca „Luminilor”, curs litografiat ținut la Facultatea de litere și filosofie din Cluj în 1938-1939;
• Literatura română modernă. Tendințe de integrare în ritmul cultural occidental, curs litografiat ținut la Facultatea de litere și filosofie din Cluj în 1939-1940;
• Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944; La Littérature roumaine à l’époque des Lumières, Sibiu, 1945;
• Eminescu în critica și istoria literară română, curs litografiat ținut la Facultatea de litere și filosofie din Cluj în febr.-iun. 1947, Cluj, 1947; Poezia lui Eminescu, Cluj, 1948 (curs litografiat); Romantismul românesc, cuvânt înainte de Tudor Vianu, prefață de Dan Simonescu, ed. îngrijită și note I. Petrescu, (București), 1969;
• Poezia lui Mihai Eminescu, prefață de I. Petrescu, (București), 1969; fragment din Regele din Propontide, în Tribuna, XIV, nr. 5, 29 ian 1970 și nr. 48, 30 nov. 1972;
• Studii literare, postfață de A. Martin, ed. îngrijită și note de I. Em. Petrescu, Cluj, I (Literatura română în epoca „Luminilor”), 1972;
• Teatru (Bucătarul de la Salamandra, Regele din Propontide), cuvânt înainte de Anca Hațiegan, Ed. Arpeggione, Cluj, 2002.

Dumitru Popovici

·         1913: Klaus Barbie, politician german („Șeful Gestapoului din Lyon“). Nikolaus ‘Klaus’ Barbie,supranumit si “Macelarul din Lyon”, a fost judecat si condamnat in Franta pentru crime de razboi. A murit pe 25 septembrie 1991.

·         1921: S-a nascut la Sinaia,  Mihai I,  ultimul rege al Romaniei. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu). A devenit pentru prima dată rege  în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand I, întrucât tatăl său renuntase  la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, pana la întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a tatalui sau, Carol al II-lea, care nu a intmpinat  rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc deMare Voievod de Alba-Iulia. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. In timpul Statului National – Legionar si  apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele Mihai  nu a avut nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în războiul mondial  alături de Germania nazistă. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice  au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit sprijinit de partidele istorice si de comunisti la 23 august 1944 o lovitura de stat in urma careia  Ion Antonescu a fost arestat  și a fost  restaurata Constitutia democratica din 1923. Dupa fraudarea de catre comunisti  in 1946,  anul 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului National -Taranesc. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,în aceeași zi fiind proclamată Republica Populara. În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon – Parma  și s-au stabilit după mai multe peregrinări  in Elvetia. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revolutia anticomunista din 1989,a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mari mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. La 10 mai 2011, pe fondul  temerii privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române,  Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în „al (a) României” și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară. Potrivit  Legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai, în absența schimbării constituției  care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune. La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al Casei Regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act considerat cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului,  în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe fiica sa, principesa Margareta drept moștenitoare a Tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea Legii salice   de succesiune.

Mihai, Elena și Regina Maria

Mihai și principesa Elena (1922)

Marele Voievod Mihai în 1938

Mihai I și Ion Antonescu în 1941

Cum a abdicat Regele Mihai

În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post^[60]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări^[61], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Petru Groza și Gheorghiu-Dej i-au cerut regelui, în seara zilei de 29 decembrie, să vină la București de la reședința sa din Sinaia sub pretextul discutării unei probleme "familiale" importante și urgente și i-au prezentat o declarație de abdicare. Când Mihai a refuzat, cei doi i-au acordat o jumătate de oră de gândire. Între timp, au fost aduse trupele diviziei "Tudor Vladimirescu" care au înconjurat palatul regal. Regele a refuzat totuși să semneze, dar Groza l-a amenințat cu declanșarea unui război civil^[32] și că vor fi executați cei aproximativ o mie de studenți care se aflau în acel moment închiși în diferitele închisori din capitală, dacă Regele refuză să semneze imediat și necondiționat actul de abdicare.^[62] Confruntat cu riscul vărsării de sânge, regele Mihai a cedat și a semnat, la 30 decembrie, ora 14. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare, printr-o lege adoptată de Camera Deputaților, și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare^[63][64]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”.^[65]

La 3 ianuarie 1948, regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână^[66], de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.^[67]

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol^[68][69][70] și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.^[71] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times^[72], regele Mihai rememorează evenimentele: „A fost șantaj. Mi-au spus «Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați» - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie.” Potrivit revistei Time,^[63] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică.^{[necesită citare]} Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național^[73][74], din care unul citează arhivele Securității române^[73], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală^[74]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic^[75]. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.^[76]

Nu a fost găsit nici un document care să susțină zvonurile despre înțelegerea dintre regele Mihai și puterea comunistă de la București^[62] în schimbul libertății sale de a părăsi România nevătămat, împreună cu familia și membrii curții sale.

Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja^[77], care rememorează conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,^[78] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine și aur^[77]. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai.

Potrivit unei relatări din revista Time^[79], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte^{[80][81][82][83][84][85]} conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”^[86]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein^[82]. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație^[80][87][88] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina.

În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu^[89] a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit unor istorici^[90], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter^[85], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă.

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni^[91]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate^[92] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut^[93][94][95]

că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948^[96], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume^[97]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra^[96].

În legătură cu vizita regelui Mihai în Statele Unite, trebuie menționat că la 23 martie 1948 a fost primit în audiență de președintele Truman, căruia i-a descris evenimentele care l-au determinat să părăsească România.^[98] Conform comunicatului Casei Albe, dl Truman și-ar fi exprimat dorința ca fostul rege să se poată întoarce în curând în țara sa.

În ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern^[99][100], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România^[79], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin^[101]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhiști români^[102], pentru care Mihai era rege doar de drept divin, nu și constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai a fost singur și pe deplin reprezentantul statului român și că, în consecință, el putea dispune după cum dorea de proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțineau și de al căror „furt” a fost acuzat.

Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câștige existenta prin propria-i muncă și nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.^[103][104]

Referitor la domnia Regelui Mihai, Vlad Georgescu, în lucrarea sa Istoria românilor de la origini până în zilele noastre^[105] a enunțat următoarea caracterizare: „Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul său Ferdinand. Modest și democrat, cu simțul datoriei față de țară, un simț care lipsise tatălui său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemenea lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrâuri. I-a fost dat să asiste la eșecul României Mari și la inaugurarea unui șir de dictaturi străine spiritului său constituțional, străine de asemenea mentalității clasei politice care făcuse România Mare, la 1918.”

După abdicare

Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948)

În ianuarie 1948 a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.

În iunie 1948 s-a căsătorit cu Regina Ana a României, principesă de Bourbon-Parma,^[99] cu care a avut cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în același an. Până la sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința Reginei mame Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie^[106], unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie.^[107][108]

Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte strânse cu Familia Regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent.

Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă ședere de trei luni la Vila Sparta. Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva (v. William Powell Lear). Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orașul Geneva. Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici s-a aflat casa familiei. Principesa Sofia s-a născut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

În anul 1958 Mihai a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, în 1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate numită Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie.^[109][110] Dar, după cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, așa că Regele si cei doi asociați au decis să vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.

Succesiune

Copiii regelui Mihai ^[117]:

• ASR Principesa Margareta a României
• ASR Principesa Elena a României (Helen Nixon McAteer)
• ASR Principesa Irina a României
• ASR Principesa Sofia a României
• ASR Principesa Maria a României

Atât Elena cât și Irina au fii și fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică.

Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune. (Vezi și Ordinea de succesiune la tronul României.)

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată^[118], Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României^[19], un act considerat de unii^[cine?] "nedemocratic"^[119], cu însemnătate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului^[120][121], în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea legii salice de succesiune.

La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar și a temerii, conform unora, privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române^[122][123], Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României" și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.

Mihai I al României

Rege al României

Mihai al României în 2007.

·         1924 - S–a născut actriţa Silvia Ghelan, cu o prestigioasă activitate la Teatrul Naţional din Cluj. Pe ecran a avut apariţii ocazionale (“Serata”, “Întunericul alb”).

·         1925 - S–a născut scenograful Mihai Beciu.

·         1925: Ioan Chirilă, jurnalist și scriitor român (d. 1999)

·         1925 - S–a născut, la Brăila, pictorul Vasile Parizescu.

·         1925: Valeria Guțu Romalo, lingvistă română, membră de onoare (2006) a Academiei Române
* 1926: Christine Valmy (născută Cristina Xantopol la 25 octombrie 1926 la București - d. 18 ianuarie 2015 la București) a fost o specialistă în cosmetică și ulterior un prosper om de afaceri,^[2] care o mare parte a vieții a trăit în SUA.

S-a născut într-o familie în care tatăl avea origine greacă și se numea Xantopol. În 1946 este absolventă a Facultății de Drept și se pregătea pentru o carieră diplomatică.

Participând la un curs al dermatologului Aurel Voinea (care a fost și Ministru al Sănătății), se decide să intre în domeniul cosmetologiei. A urmat un curs de profil la Institutul Medico-legal din București, apoi a activat în Capitală pe la diverse saloane de lux. A emigrat mai întâi în Grecia și apoi în SUA, unde și-a schimbat numele în Valmy.

În 1965 a înființat în SUA firma Christine Valmy Inc.^[3] Tot pe continentul nord-american, un an mai târziu a fondat prima școală de estetică, machiaj, manichiură și este considerată una dintre cele mai mari personalități din domeniul cosmeticii și îngrijirii pielii.

În întreaga lume există multe școli care îi poartă numele.

A scris trei cărți:

• Estetică: Ghidul Keyone în îngrijirea pielii
• Îngrijirea pielii și make-up
• Metoda facială științifică.

A participat la diverse congrese și conferințe internaționale, unde și-a făcut cunoscută valoarea și realizările profesionale.

Christine Valmy

·         1927 - S–a născut Jorge Luis Batlle Ibánez, preşedintele ţării Uruguay.
* 1928: Peter Naur (n. 25 octombrie 1928, Frederiksberg, lângă Copenhaga – 3 ianuarie 2016, Herlev, Danemarca) a fost un informatician danez, care a contribuit la dezvoltarea limbajului de programare ALGOL 60 și autor al formei Backus-Naur, sintaxă folosită astăzi în descrierea limbajelor de programare.

Peter Naur

·         1930 - S–a născut scriitorul american Harold Brodkey, un autobiograf pasionat (“Sufletul pe fugă”, “O prietenie profană”).
* 1931: Nicolae Rahău (n. 25 octombrie 1931) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Constanța pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Nicolae Rahău a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria, Republica Islamică Iran, Republica Italiană și Republica Turcia.

·         1931: Annie Girardot (25 octombrie 1931 – 28 februarie 2011) a fost o actriță franceză. A câștigat Premiul César de trei ori.

Annie Girardot

Căsătorită cu Renato Salvatori (1962–1988; his death) Copii Giulia Salvatori[*]

* 1932: Jerzy Władysław Pawłowski (n. 25 octombrie 1932, Varșovia – d. 11 iunie 2005) a fost un scrimer polonez specializat pe sabie. Din șase participări la Jocurile Olimpice a cucerit cinci medalii olimpice, inclusiv aurul la individual la México 1968. La Campionatul Mondial a câștigat și 18 medalii, inclusiv șapte de aur. A fost și un spion și un agent dublu pentru CIA.

·         1933 - S–a născut Constantin Budişteanu, regizor de film documentar. Din 1977, lucrează în S.U.A.
* 1934: Hans Schuller (n. 25 octombrie 1934) este un jurnalist și poet de limba germană din România.^[1][2]

A lucrat pentru început la ziarul Neuer Weg, din București^[3], de unde a plecat în 1957 la Brașov, împreună cu Eduard Eisenburger și Alfred Wagner, ca redactor al secțiunii de literatură la noua publicație Volkszeitung, care a fost înființată ca supliment regional al Neuer Weg, publicație care s-a transformat în 1968 în Karpatenrundschau^[4], după care Hans Schuller a revenit în București, la Neuer Weg.

Scrieri proprii

• Bekenntnis, versuri, Editura Tineretului, 1957^[6]
• Weil in mir das Leben singt, versuri, Editura Tineretului, 1962^[6]
• Wenn ich vor dir stehe, versuri, Editura Tineretului, 1966^[1][6]
• Berichtigung, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979^[7]

Traduceri

• Sieben magere Kühe - traducere în limba germană de Hans Schuller, Brașov, 1965, a comediei într-un act Șapte vaci slabe de Octav Măgureanu, Casa Regională a Creației, 1964.

* 1935: Egon Johann Franke (n. 12 februarie 1935, Gliwice, Silezia) este un fost scrimer polonez specializat pe floretă. A fost primul campion olimpic polonez la scrimă.

·         1937 - S-a născut Jeanne Black, cântăreaţă americană.
* 1938: Vija Celmins este o artistă leton-americană cel mai bine cunoscută pentru picturile foto-realiste și desene inspirate din natură și fenomene naturale precum oceanul, păianjenul, cerul înstelat și stâncile. ^[1] [2] Lucrarea ei anterioară a inclus sculpturi pop și picturi reprezentative monocromatice. Cu reședința în New York City , ea a fost subiectul a peste 40 de expoziții solo începând din 1965 și retrospective importante la Muzeul de Artă Modernă , Muzeul de Artă Americană din Whitney , Muzeul de Artă al Județului Los Angeles, Muzeul de Artă Modernă din San Francisco , Institutul de Arte Contemporane , Londra și Centrul Pompidou , Paris.
* 1942: Arhiducele Leopold Franz de Austria (germană Leopold Franz Peter Ferdinand Maria Joseph Gottfried Georg Karl Otto Rudolf Michael, Erzherzog von Österreich, Prinz von Toskana^[1][2]) (n. 25 octombrie 1942) este membru al liniei toscane a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiduce și Prinț de Austria, Prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei prin naștere. Leopold Franz a preluat șefia Casei de Habsburg-Lorena în perioada 21 ianuarie 1948 - 18 iunie 1993.

Leopold Franz a fost al treilea copil și singurul fiu^[1][2] al Arhiducelui Gottfried de Austria și a soției acestuia, Prințesa Dorothea de Bavaria.^[1][2]

Leopold Franz s-a căsătorit la 19 iunie 1965 cu Laetitia de Belzunce d'Arenberg, primul copil și singura fiică a marchizului Henri de Belzunce, un nobil francez, și a soției acestuia, Marie-Thérèse de la Poëze d'Harambure. Căsători religioasă a avut loc la 28 iulie 1965 la Menetou-Salon.^[1][2] Leopold Franz și Laetitia au doi copii:^[1][2]

• Arhiducele Sigismund Otto de Austria, Prinț de Toscana (n. 21 aprilie 1966)
• Arhiducele Guntram Maria de Austria, Prinț de Toscana (n. 21 iulie 1967)

Leopold Franz și Laetitia au divorțat la 21 mai 1981.^[1][2] El s-a recăsătorit la 18 iunie 1993 cu Marta Perez Valverde, renunțând la drepturile sale asupra tronului Toscanei în favoarea fiului cel mare, Sigismund, actualul șef al Casei.^[1][2] Leopold Franz și Marta au divorțat în 1998.

Părinți	Gottfried de Austria Dorothea de Bavaria
Căsătorit cu	Prințesa Laetitia d'Arenberg (c. 1965–81) Marta Perez Valverde (c. 1993–98)
Copii	Sigismund, Mare Duce de Toscana Arhiducele Guntram Șeful Casei de Habsburg-Toscana Domnie 21 ianuarie 1984 - 18 iunie 1993 Predecesor Arhiducele Gottfried Succesor Arhiducele Sigismund

·         1942 - S-a născut Helen Reddy, cântăreaţă australiană.
* 1943: Gheorghe Popa (n. 25 octombrie 1943, Moinești, România) este un fizician, fost profesor de fizica plasmei în cadrul Facultății de Fizică, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.^[1] A ocupat funcțiile de rector (1992–2000) și prorector cu activități de cercetare (2004–2008) în cadrul acestei instituții.^[2] De asemenea, între 2003 și 2005, a fost secretar de stat cu probleme de cercetare în Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului (MECT). Din acestă poziție, a reușit să implementeze – în premieră pentru România – obținerea accesului la literatura științifică internațională.^[3] A făcut parte din Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare.^[4]

A primit Premiul „Constantin Miculescu” al Academiei Române pentru activitatea din anul 1989^[5] și Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer (2000).^[6] În 1993 a primit titlul de Cetățean de onoare al orașului Omaha din Nebraska (SUA), iar în 1996 L'ordre des Palmes Academiques. A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din Augsburg (Germania) și Bălți (Republica Moldova)^[7] și pe cel de Profesor Honoris Causa al Universității Shizuoka (Japonia).

* 1943: Mircea Opriță (n. 25 octombrie 1943) este un scriitor român, editor, eseist, critic și istoric al literaturii science-fiction, traducător. Mircea Opriță este, în acest moment, figura proeminentă în spațiul literar românesc al SF-ului, la apogeul unei cariere de patru decenii.
Între 1961-1966, urmeaza cursurile facultății de filologie din cadrul Universității din Cluj. A obținut doctoratul în Literatura universală și comparată, cu teza Discursul utopic, 1999, publicată cu același titlu în 2000. Din 1972 și până în 1989, este redactor de carte la editura Dacia, din acest oraș. Între 1990 – 1995 este președinte al Asociației Scriitorilor din Ardeal, funcție pe care o părăsește pentru aceea de director al Institutului Cultural Român din Budapesta, activând între anii 2002 și 2006. Între 1994 – 1996 este președinte al Asociației Scriitorilor din Cluj, funcție la care revine după 1998. Este președinte al Asociației Române a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction.^[3] A fost lector colaborator, cu un curs de utopie, la Facultatea de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj (2000-2001)și membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor și în Comitetul Director (2000-2004).
Debutează cu poezia Cântec pentru rachetă, în ziarul „Făclia” din Cluj (1960), iar debutul literar în volum are loc în anul 1966, cu volumul de povestiri SF “Întîlnire cu meduza“.
Lucrări:

• Întâlnire cu Meduza, Editura Tineretului, 1966
• Argonautica, roman, Editura Albatros, București, 1970 (ediția a doua, revăzută și amplificată, cu un cuvânt înainte al autorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980)
• Planeta părăsită, serial pentru păpuși, Comitetul județean pentru cultură și artă, Teatrul de Păpuși Cluj, 1971;
• Viața într-o floare, teatru pentru tineret, Centrul județean de îndrumare a creației populare și a mișcării artistice de masă, Cluj, 1972;
• Jocul cu vipere, versuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972;
• Nopțile memoriei, povestiri și nuvele, Editura Albatros, București, 1973; Cuprins: Structuri cinetice, Steaua cronicarului, Puntea, Un ciorchine de ochi, Pe linie moartă, Variante pentru Daniel, În capcană, Labirintul, O falie în timp, Secunda Mater, Federico, Androidul și prințesa, Figurine de ceară, Nemuritorii, Colonia Solange, Noaptea pragurilor, Pregătind invazia, Mlaștina, Încotro, Leonida?, Turnul
• Adevărul despre himere, povestiri și nuvele, Editura Cartea Românească, București, 1976;
• Pasărea de lut, roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976;
• Figurine de ceară, povestiri și nuvele, cu un cuvânt înainte de Ion Hobana, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978;
• Semnul licornului, povestiri și nuvele, Editura Albatros, București, 1980;
• Cina cea mai lungă, roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;
• H. G. Wells: utopia modernă, eseu critic, Editura Albatros, București, 1983;
• „Judecătorii”, povestire în antologia Întoarcere pe Planeta Albastră din 1989
• Anticipația românească. Un capitol de istorie literară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 (ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Viitorul Românesc, București, 2003);
• Discursul utopic. Momente și sinteze, Editura Cartea Românească, București, 2000;
• Figurine de ceară. Integrala povestirilor SF, cu un studiu introductiv de Cornel Robu, Editura Viitorul Românesc, București, 2004;
• Mic tratat de concordie națională sau Cartea tranziției, proză scurtă, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005;
• Discoteca din Alexandria sau Cartea științelor, proză scurtă, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007;
• Istoria anticipației românești, Editura Feed Back, Iași, 2007;
• Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008;
• Povestiri de duminică, Editura Millennium Press 2010;
• Zodia manipulării. Orizonturi în expansiune, publicistică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010;
• Știință și violoncel. Orizonturi în expansiune, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011;
• Călătorie în Capricia, roman, Eagle Publishing House, București, 2011;
• Așteaptă vremea ta, povestiri și nuvele, Editura Tipo Moldova, Iași, 2012;
• Călătoriile din balansoar, versuri pentru copii, Editura Limes, Florești-Cluj, 2010;
• Nopțile memoriei, Editura Nemira, București, 2013;
• Sindromul Quijote, Editura Nemira, București, 2014;
• Alte cronici de familie, Editura Limes, Cluj, 2015;
• Enciclopedia anticipației românești. Portrete exemplare, Editura Eagle, 2016;
• Enciclopedia anticipației românești. Caleidoscop, Editura Eagle, 2017;
• SFmania. Ghidul curiosului, Editura Limes, 2018.

·         1944: Jon Anderson, cântăreț britanic (Yes)

·         1944 - S-a născut Kathy "Taffy" Danoff, vocalistă americană (Starland Vocal Band).
* 1946: Elías Ricardo Figueroa Brander (n. 25 octombrie 1946, Valparaíso) este un fost jucător chilian de fotbal.

·         1947 - S-a născut John Hall, baterist britanic (Equals).

·         1948 - S-a născut Glen Tipton, chitarist britanic (Judas Priest).

·         1950: Christopher Ward „Chris” Norman (n. 25 octombrie 1950, Redcar, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord) este un cântăreț, compozitor englez de soft rock. Norman a fost liderul formației Smokie,^[1] o trupă engleză de glam rock din Bradford, care a avut succes în Europa în anii 1970.

Chris Norman

Chris Norman în 2008

* 1952: Nicolae Moga (n. 25 octombrie 1952, Constanța, România) este un politician român, ales ca senator de Constanța în legislaturile 2008-2012, 2012-2016 și 2016-2020. În a doua legislatură, a ocupat și funcția de vice-președinte al Senatului în Biroul Permanent.
* 1952: Anatol Stati (n. 25 octombrie 1952) este un om de afaceri din Republica Moldova, considerat a fi cel mai bogat om din țară.^[1][2] Averea acestuia este estimată la două miliarde de dolari.^[3] Stati este fondator, președinte și CEO al companiei Ascom Group încă din 1994,^[4][5] aceasta având afaceri în domeniul petrolului în Kazahstan și Sudan
* 1952: Samir Farid Geagea (în limba arabă سمير فريد جعجع, născut la 25 octombrie 1952) este un politician și om de arme libanez, de confesiune creștin-maronită.
S-a născut într-o familie de creștini maroniți la 25 [octombrie] [1952] (în privința locului originii sale există două variante: Bcharré sau Ain-el-Remmané). Este una dintre cele mai importante figuri ale Alianței 14 Martie , de orientare pro-occidentală și liderul Partidului Forțele Libaneze, începând din 1986. Este căsătorit cu Sethrida Geagea. În timpul războiului civil libanez a fost unul dintre apropiații președintelui Bachir Gemayel (asasinat în 1982). Acuzat de numeroase crime, Samir Geagea a fost întemnițat timp de 11 ani (1994-2005).

·         1953 - S–a născut poetul Dinu Adam.

* 1956: Augustin Lazăr (n. 25 octombrie 1956, Rădești, Rădești, Alba, România) este un profesor universitar și creator de publicații juridice, fost procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din 28 aprilie 2016 până pe 27 aprilie 2019.

A avut contribuții de lege ferenda, în fondarea structurilor românești de combatere a corupției și a criminalității organizate, precum și a celor de protejare a patrimoniului cultural și natural al României. Proiectul său managerial ^[1] a generat o strategie dinamică a modernizării Ministerului Public, întemeiată pe cunoașterea și promovarea valorilor culturii instituționale europene.^[2]

În calitate de magistrat, a coordonat investigații complexe în domeniul corupției și criminalității organizate, precum și repatrierea unor tezaure istorice sustrase, aparținând patrimoniului cultural național.^[3] De la nivelul demnității de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a promovat reforma justiției în spiritul valorilor europene, a condus Ministerul Public din România în proiecte prioritare de combatere a corupției, conflictelor de interese, a infracțiunilor de spălare a banilor, a infracțiunilor de mediu.ș.a.; a dezvoltat cooperarea judiciară internațională, participând activ la Forumul procurorilor generali din Uniunea Europeană și la proiectul de înființare a Parchetului European. Ca reprezentant al României, a organizat și a participat la conferințe internaționale privind lupta împotriva corupției, a criminalității în mediul afacerilor, a infracțiunilor contra patrimoniului cultural și natural etc

În anul 2018, ministrul justiției, Tudorel Toader, a făcut o evaluare a activității lui Augustin Lazăr în calitate de procuror general, în urma căreia a cerut președintelui Klaus Iohannis revocarea lui din funcție, invocând în raportul de evaluare probleme de comportament, comunicare publică și asumarea responsabilității, precum și raportat la atingerea obiectivelor propuse. Secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, fiind investită cu examinarea propunerii de revocare formulată de ministrul justiției Tudorel Toader, prin Hotărârea nr. 701 din 19 noiembrie 2018 ^[24], a avizat negativ această propunere arătând că raportul de evaluare al ministrului justiției ”nu respectă dispozițiile legale în vigoare, standardele internaționale și naționale în materia activității Ministerului Public și contravine direcției jurisprudențiale conturate atât de organismele internaționale, cât și de Curtea Constituțională a României”.

Augustin Lazăr

·         1956 - S-a născut Matthias Jabs, chitarist german (Scorpions).
* 1960: Osvaldo Ríos (n. 25 octombrie 1960) este un actor și cântăreț portorican.
Telenovele:

• 2009: Corazón Salvaje
• 2008: El Juramento .... Santiago de Landeros
• 2007: Zorro: La Espada y la Rosa .... Alejandro de la Vega
• 2006: Decisiones El regreso del soldado (2006) TV episode
• 2004: Ángel rebelde .... Alejandro Valderrama
• 2002: Gata salvaje .... Silvano Santana Castro
• 2002: Más allá del límite .... Andrés 'El Indio' Solís
• 2002: Plaza vacante
• 2000: Abrázame muy fuerte .... Diego Hernandez
• 2001: Bento Cego
• 2000: Trucuta Trucuta .... Bueno Que Está
• 2000: Rauzán .... Sebastian de Mendoza
• 1996: La Viuda de Blanco .... Diego Blanco Albarracín
• 1993: Tres destinos .... Juan Carlos
• 1992: Kassandra .... Ignacio Contreras / Luis David Contreras
• 1990: Amor de nadie
• 1990: Chona, la puerca asesina .... Alejandro

Osvaldo Ríos

·         1963 - S-a născut John Leven, basist norvegian (Europe).

·         1964 - S-a născut Nick Thorp, basist britanic (Curiosity Kills The Cat).
* 1969: Oleg Anatolievici Salenko (în rusă Олег Анатольевич Саленко; în ucraineană Олег Анатолійович Саленко; n. 25 octombrie 1969, în Leningrad, Rusia) este un fost fotbalist rus, care juca pe postul de atacant.
* 1971: Constantin Starîș (în rusă Константин Гаврилович Старыш; n. 25 octombrie 1971, Brînzenii Noi, Telenești) este un jurnalist și politician din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XIX-a (2010-2014), pe listele Partidului Comuniștilor din Republica Moldova.

A candidat la funcția de deputat și la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014, de pe poziția a 36-a în lista PCRM, dar nu a reușit acceadă în parlament

* 1971: Elif Şafak (uneori fiind folosită și forma Elif Shafak; n. 25 octombrie 1971,^[2] Strasbourg, Republica Franceză^[3]) este o autoare, publicistă și oratoare de origine turcă, numărându-se printre cele mai prestigioase și bine cotate reprezentante ale literaturii turce contemporane. Prin activitatea publicistică se implică activ în problematica de actualitate, în special în cea de natură socială și culturală. A publicat 15 cărți, opera sa fiind tradusă în 48 de limbi. Cărțile sale sunt scrise atât în limba turcă, cât și în limba engleză.

S-a născut la Strasbourg. Numele ei real este Elif Bilgin. A preluat pseudonimul Șafak, care în turcă înseamnă “răsărit”, de la mama sa, Șafak Atayman. Mama și tatăl, filosoful Nuri Bilgin, aveau să divorțeze de timpuriu. Mama ei avea 21 de ani la acea vreme și, revenită în Turcia, familia a vrut să îi găsească un soț. Bunica scriitoarei s-a opus, însă, și a luat decizia de a avea grijă de nepoată cât timp fiica urma să-și continue studiile^[4].

Elif Șafak și-a petrecut apoi bună parte din copilărie și adolescența călătorind dintr-o țară în alta, alături de mama sa care îmbrățișase cariera de diplomat. A locuit în Spania, Franța, Iordania, iar ulterior în Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii, iar acest stil de viață i-a dezvoltat simțul multiculuralismului, înrâurindu-i și opera^[5]. 

A absolvit Facultatea de Relații Internaționale la Orta Doğu Teknik Üniversitesi (ODTÜ), o prestigioasă universitate din Ankara, apoi a urmat studii de master, iar tema disertației, Bektași ve Mevlevi Düșüncesinde Döngüsel Evren ve Kadınsılık Anlayıșı, în traducere „Universul ciclic și concepția asupra feminității în gândirea Bektași și Mevlevi” avea să își găsească reflectarea și în opera sa de ficțiune. La aceeași universitate a urmat studiile doctorale, finalizate cu teza intitulată Türk Modernleșmesinin Kadın Prototipleri ve Marjinaliteye Tahammül Sınırları, „Prototipuri ale feminității și limite ale tolerării marginalității în procesul de modernizare a Turciei”.

În calitate de visiting scholar a beneficiat de burse de studii în străinătate, cu precădere în Statele Unite ale Americii

Este căsătorită din anul 2005 cu jurnalistul turc Eyüp Can și au împreună o fată, Șehrazat Zelda Sağlık și un băiat, Emir Zahir Sağlık. Pentru că a respins ideea maternității o bună parte din viață, axându-se mai degrabă pe construirea carierei literare, după nașterea fetiței, autoarea suferă de depresie post-partum, pe care o analizează în romanul “Lapte negru”(2007).

Locuiește mai mult în Londra decât în Istanbul alături de soț, ceea ce le transformă mariajul într-unul la distanță. Scriitoarea declară pentru The Telegraph: “Cred că nu sunt o soție bună, dar nu am o problemă cu asta

Elif Șafak

* 1975: Novák Csaba-Zoltán (n. 27 octombrie 1975, Miercurea Nirajului, România) este un senator român, ales în 2016.
* 1975: Eduard Ismailovici Baghirov (în rusă Эдуа́рд Исмаи́лович Баги́ров, în azeră Eduard İsmayıl oğlu Bağırov; n. 25 octombrie 1975) este un scriitor și blogger rus de origine azeră. Acesta a fost arestat la Chișinău (Republica Moldova) în vara anului 2011, pentru că ar fi participat și organizat protestele violente din aprilie 2009. Ulterior, acesta a evadat din arestul la domiciliu (Chișinău). Acesta a reușit să treacă vama moldo-ucraineană și să ajungă cu avionul la Moscova (Rusia).

Baghirov sa născut în RSS Turkmenă în Mary la 25 octombrie 1975, din 1994 trăiește la Moscova. Între 2005 - 2012 a fost unul dintre editorii site-ului literar Litprom.ru.

În 2007, Baghirov a scris romanul "Gastarbaiterul" (Гастарбайтер), care povestește despre aventurile unui băiat care a venit fără un ban pentru a "cuceri" Moscova.^[2]

În noiembrie 2008, a publicat al doilea roman "Amanții" (Любовники). Romanul continuă povestea din "Gastarbaiter", în același timp, fiind un produs complet independent.

În vara anului publică 2010, romanul "Idealistul" (Идеалист). În 2012, el a devenit una dintre persoanele de încredere a lui Vladimir Putin la alegerile prezidențiale din Rusia.

A publicat:

• «Гастарбайтер» („Gastarbaierul”). — Moscova, 2007; tiraj 100000 — ISBN 978-5-903396-05-4
• «Любовники» („Amanții”). — Moscova, 2008; tiraj 50000 — ISBN 978-5-17-056468-2
• «Идеалист» („Idealistul”). — Moscova, 2010; tiraj 15000 — ISBN 978-5-17-060679-5

Eduard Baghirov

Eduard Baghirov în 2007

* 1976: Keith Patrick Barry (n. 2 octombrie 1976 în County Waterford) este un iluzionist, mentalist și prestidigitator irlandez.

Interesul lui Barry pentru magie a început la vârsta de 14 ani, când a cumpărat o carte intitulată Magia pentru Începători.

La vârsta de 82 de ani, bunicul lui Barry a fost atacat în locuința lui din Waterford de către hoți în 2009, murind mai târziu din cauza rănilor^{[1][2][3][4][5]}. Barry și tatăl lui au început o campanie pentru a extermina abuzul împotriva bătrânilor în casele lor, spunând că guvernul „insulta” bătrânii și că va „pune bețe-n roate țării” până guvernul va lua măsuri^[6][7][8]. Persoanele importante au pus incidentul pe seama legilor nepotrivite despre măsurile pe care oamenii le pot lua în mod legal pentru a se apăra în casele lor

Keith Barry

* 1977: Mihai Tararache (n. 25 octombrie 1977) este un fotbalist român care joacă la clubul german MSV Duisburg.
* 1977: Rodolfo Bodipo (n. 25 octombrie, 1977) este un fotbalist ecuatoguineean născut în Spania care a jucat pentru clubul de fotbal FC Vaslui pe postul de atacant, retras din activitate din 2013.

* 1977: Nicușor Halici (n. 25 octombrie 1977) este un deputat român, ales în 2016.

* 1977: Birgit Prinz (n. 25 octombrie 1977) este o fotbalistă germană retrasă din activitate.

* 1978: An Yong-Hak (n. 25 octombrie 1978) este un fotbalist nord-coreean.
* 1979: Mihail Segeevici Galustian (rusă Михаи́л Серге́евич Галустя́н, născut sub numele Nșan Sergheevici Galustian - rusă Ншан Серге́евич Галустя́н^[1], n. 25 octombrie 1979, Soci, URSS) este un prezentator, umorist, actor de comedie, scenarist, producător, fost participant KVN și rezident „Comedy Club”.

Mihail Galustian Михаил Галустян

Mihail Galustian la premierea serialului de comedie „Zaițev+1” la TNT

* 1981: Shaun Cameron Wright-Phillips (n. 25 octombrie 1981) este un fotbalist englez.
* 1983: Stanislav Oleksandrovici Boguș (ucraineană: Станiслав Олександрович Богуш), cunoscut ca Stanislav Bohush sau ca Stanislav Bogush, (n. 25 octombrie 1983, Zaporijjea, Uniunea Sovietică) este un fotbalist ucrainean aflat sub contract cu Dinamo Kiev.
* 1984: Katy Perry (născută Katheryn Elizabeth Hudson^[4][5][6] pe 25 octombrie, 1984) este o cântăreață americană. A devenit cunoscută datorită hitului din 2008 „I Kissed a Girl” care a atins prima poziție în peste 20 de țări, inclusiv Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia și United World Chart. Continuând o carieră de succes, primește multe nominalizări, premii și distincții ca artist de nivel mondial, devenind unul dintre cei mai bine vânduți artiști muzicali din istorie, cu peste 100 de milioane de albume și single-uri vândute la nivel mondial, dintre care 81 de milioane de single-uri și peste 12 milioane de albume în SUA. Ca urmare a succesului înregistrat, Perry lansează cinci parfumuri (Purr, Meow!, Killer Queen, Royal Revolution și Mad Potion) și intră în domeniul filmului, fiind vocea Ștrumfiței din trilogia The Smurfs și protagonista unui film documentar, Katy Perry: Part of Me, ce are ca subiect viața ei ca artist în turnee și despărțirea de Russell Brand, soțul ei, cu care a avut un mariaj de doar 14 luni.

Katy Perry

Frați și surori David Hudson[*]  Căsătorită cu Orlando Bloom

·         1985: Ciara Princess Harris (n. 25 octombrie 1985,^[3] Austin, SUA^[2]) este o cântăreață, actriță, textieră și dansatoare americană.^[4] Cunoscută sub numele Ciara, ea a debutat în anul 2004 cu discul single „Goodies”, care s-a clasat pe poziția 1 în Statele Unite^[5] și în Regatul Unit.^[4][6] Cântecul a fost inclus pe albumul omonim lansat în toamna aceluiași an.^[7] Alte două piese de pe material au devenit șlagăre, acestea fiind „1,2 Step” și „Oh”.^[4] La finele anului 2006, a fost promovat discul Ciara: The Evolution, ce include înregistrări de succes precum „Get Up”, „Promise” sau „Like a Boy”.^[8] Albumul a înregistrat vânzări de peste 338.000 de exemplare în prima săptămână doar în S.U.A..^[9]

Începând cu anul 2008, Ciara a lucrat la o serie de cântece pentru cel de-al treilea material discografic de studio al său, Fantasy Ride.^[10] După mai multe amânări succesive, acesta a fost lansat în prima parte a anului următor,^[11] în urma succesului înregistrat de piesa „Love Sex Magic”.^[12] În ciuda startului promițător, albumul a devenit un eșec comercial, acest lucru determinând-o pe artistă să înceapă înregistrările pentru un nou disc.^[13] În 2010, Ciara a lansat al patrulea album de studio, Basic Instinct, care a fost tot un eșec comercial. În 2011 ea a semnat un contract cu casa de discuri Epic Records, prin intermediul căreia a lansat în 2013 al cincilea album de studio, Ciara. Piesa principală de pe acesta, „Body Party”, a ajuns pe locul al șaselea în clasamentul american Billboard R&B/Hip-Hop. În mai 2015 Ciara a lansat albumul „Jackie”, iar în mai 2019 a lansat albumul „Beauty Marks”.

Ciara a început să joace în filme în anul 2006, debutând ca actriță în All You've Got, urmat de Mama, I Want to Sing! (2012) și That's My Boy (2012). În 2013, Ciara a avut un rol minor în serialul The Game. De la debutul în muzică din anul 2004, Ciara a avut opt cântece în top zece piese din Billboard Hot 100, inclusiv una clasată pe primul loc. A obținut mai multe premii și nominalizări, printre care trei Premii Bet, trei MTV Video Music Awards, trei Premii MOBO și un Grammy. Până în 2015, Ciara a vândut 8 milioane de albume și 15 milioane de cântece la nivel mondial

Ciara

Ciara la Hip-Hop Summit Action Network's Action Awards din 2009 Căsătorită cu Russell Wilson[*] (din 6 iulie 2016)  Număr de copii 1  Ciara Ciara în cadrul unui eveniment organizat de revista Maxim în mai 2009. Ciara pe coperta controversatului număr din luna octombrie 2008 a revistei Vibe.

* 1985: Reanne Evans (n. 25 octombrie 1985, Dudley, Regatul Unit) este o jucătoare engleză de snooker.

Reanne Evans

* 1986: Ibrahim Abdoulayé (n. 25 iulie 1986 în Lomé, Togo) este un jucător de fotbal togolez, care evoluează la echipa Dynamic Togolais pe postul de atacant. În perioada junioratului, a făcut parte din loturile echipelor Chelsea Londra și Manchester United.
* 1987: Black Angelika (n. 25 octombrie 1987,^[1] București, RS România) este o actriță porno română

Black Angelika

* 1988: Ayres Cerqueira Simao (născut 25 octombrie 1988, Curitiba, Brazilia) este un jucător de fotbal brazilian
* 1992: Sariki Muniru Sulley (n. 25 octombrie 1992,^[1] Accra, Ghana) este un jucător ghanez de fotbal profesionist, care joacă la echipa Yeni Malatyaspor. El este fratele mai mic al lui Sulley Muntari, fotbalist ce evoluează la Deportiva de la Cõruna.
* 2001: Prințesa Elisabeta a Belgiei (Élisabeth Thérèse Marie Hélène, n. 25 octombrie 2001) este fiica cea mare a regelui Filip al Belgiei și a reginei Mathilde. La 21 iulie 2013, după abdicarea bunicului ei, regele Albert al II-lea, și urcarea pe tron a tatălui ei, Elisabeta a devenit moștenitoare a tronului Belgiei. Are trei frați mai mici: Prințul Gabriel, Prințul Emmanuel și Prințesa Eléonore.

Elisabeta s-a născut prin cezariană la 9:58pm la Spitalul Erasme din Anderlecht, Bruxelles. La naștere a cântărit 2,9 kg și a avut 49,5 cm lungime.^[1]

Elisabeta a fost botezată la 9 decembrie 2001 în capela castelului Ciergnon de cardinalul Godfried Danneels. Nașii au fost Prințul Amedeo al Belgiei, vărul ei, și contesa Hélène d'Udekem d'Acoz, mătușa ei.

Numele prințesei semnifică următoarele:

• Elisabeta în onoarea stră-străbunicii Elisabeta de Bavaria.
• Marie prin tradiția regalității catolice, în onoarea Fecioarei Maria.
• Hélène în onoarea mătușii materne și a nașei de botez, contesa Hélène d'Udekem d'Acoz.

Cu zece ani înaintea nașterii sale s-a modificat legea succesiunii la tronul Belgiei, abolindu-se primogenitura agnatică (Legea Salică) în favoarea primogeniturii absolute (potrivit căreia întâiul născut este întotdeauna moștenitor, indiferent de sex). Astfel, Prințesa Elisabeta este în prezent prima persoană în ordinea succesiunii la tronul Belgiei, fiind urmată de frații ei mai mici, prințul Gabriel și prințul Emmanuel, și de sora ei mai mică, prințesa Eléonore.

În mod tradițional, fiul moștenitorului tronului deținea titlul de Conte de Hainaut. Era deci de așteptat să se emită un decret regal prin care să i se acorde prințesei Elisabeta titlul de Contesă de Hainaut. S-a emis într-adevăr un decret regal, însă nu pentru a îi acorda titlul, ci pentru a îl desființa, deoarece Hainaut este o provincie valonă, iar acest titlu nu a fost considerat neutru din punct de vedere lingvistic.

După ce tatăl ei a devenit regele Belgiei în 2013, Prințesa Elisabeta a devenit prințesă moștenitoare, primind titlul de Ducesă de Brabant.

Prințesa Elisabeta

Ducesă de Brabant

Elisabeta în 2014 Părinți Filip al Belgiei Prințesa Mathilde, Ducesă de Brabant  Frați și surori Princess Éléonore of Belgium[*] Prince Gabriel of Belgium[*] Prince Emmanuel of Belgium[*]