REVISTA MEA DIN 29 OCTOMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 29 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         312:  Imparatul Constantin cel Mare intră în Roma in ovatiile  poporului, după victoria sa la Podul Milvian. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost Împărat Roman între anii 306 - 337. Adversarul sau, imparatul Maxentiu,  a fugit  si încercând să traverseze râul Tibru, a căzut în apă și sa înecat. Trupul său a fost pescuit din Tibru  în ziua următoare și a fost purtat prin Roma.

·         437: Imparatul Valentinian  al III - lea al Imperiului  Roman de Apus, se casatoreste cu Licinia Eudoxia, fiica  vărului  său Teodosie al II-lea, impăratul  roman de la  Constantinopol.

·         969: In timpul imparatului Nicefor al II-lea Focas, trupele bizantine  conduse de generalii Petru Phokas  si Mihail Bourtzes, cuceresc cetatea Antiohia, azi Antakya  în Turcia,  important centru religios crestin din Asia Mica, aflat sub stapanire musulmana.

·         1187–Papa Grigorie al VIII-lea, emite bula Audita tremendi, prin care indeamna natiunile crestine la cea de a Treia Cruciada
* 1268: Conradin este executat de Carol de Anjou la Napoli.

·         1390 – In Franta, la Paris, are loc primul proces pentru vrajitorie, soldat cu condamnarea la moarte a trei persoane

·         1422: Carol al VII-lea al Franței devine rege succedându-l pe tatăl său, Carol al VI-lea al Franței, deși nu este oficial încoronat rege până în 1429. Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul (franceză le Victorieux) a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa. A fost membru al Casei de Valois, fiu al regelui Carol al VI-lea însă succesiunea sa la tronul Franței a rămas discutabilă de ocupația engleză din nordul Franței. Cu toate acestea, a fost încoronat la Reims în 1429 prin eforturile Ioanei d’Arc de a elibera Franța de englezi. Domnia sa târzie a fost marcată de luptele cu fiul său, Ludovic al XI-lea.

·         1497: Lupta de la Lențești. Un corp de oaste moldovenească de circa 3.000 de călăreți, condus de vornicul Boldur, zdrobește o grupare de cavalerie mazoviană compusă din circa 600 de lăncieri, sosită în ajutorul oștilor regale polone. Oastea polonă se retrăgea în condiţii deosebit de grele, supusă unei permanente hărţuiri din partea oştilor lui Ştefan cel Mare. Pentru a uşura retragerea polonilor, cneazul Konrad de Mazovia a trimis un detaşament de 600 de cavaleri. Domnul, grav bolnav, a delegat întreaga putere militară vornicului Sima Boldur pentru a organiza apărarea. Acesta, în fruntea unei oştiri de 5.000 de călăreţi, atacă oastea mazoviană la Lenţeşti, lîngă Cernăuţi: „duminică, octombrie 29, au bătut şi acea oaste, din mila lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo măcel mare în acea zi între leşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, în locul numit satul Lenţeştii”. În situaţia nou creată, regele a grăbit retragerea. Pe 30 octombrie 1497 oştile sale trec Prutul şi merg în marş forţat pînă la Sniatyn (Pocuţia), unde ajung în trei zile. Aici, Ioan Albert a suferit o mare umilinţă, oastea sa a fost decimată, iar pe lîngă distrugerea aproape în totalitate a Cavalerilor Teutoni şi a celor mazovieni, izvoarele sugerează pierderi importante (de la 11.000 la 40.000), inclusiv din rîndul nobililor poloni. Polonia a ieşit slăbită din acest război, a fost supusă mai multor incursiuni, iniţiate de otomani, moldoveni şi tătari, de aceea în 1498, a trebuit să grăbească negocierile în vederea încheierii unui tratat de pace. Acesta se va semna în 1499.

·         1525 – In orasul Wittenberg, Martin Luther, tine prima slujba in limba germana

·         1591: Este ales Papa Inocențiu al IX-lea. Papa Inocențiu al IX-lea (n. 22 iulie 1519 – d. 30 decembrie 1591) papă al Romei.

·         1675: Leibniz folosește pentru prima dată semnul ∫, pentru integrală. Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de “funcție” (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

·         1688: Începe domnia lui Constantin Brâncoveanu. Constantin Brancoveanu (n. 1654)  a fost un mare boier, care a  domnit in tara Romaneasca între  1688 si 1714. A fost nepotul domnitorului  Serban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În  1714, pe 15 august, a fost executat la  Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxa Romana , sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni. El a urcat pe tron imediat dupa moartea lui Serban Cantacuziono  care,  murind pe neasteptate nu a  numit  un succesor. Brancoveanu a fost preferatul marii boierimi in dauna fiului lui Serban Cantacuzino, Gheorghe. Situatia Tarii Romanesti nu era deloc buna datorita razboielor turco-austriece si ruso-turce, Brancoveanu a fost destul de abil ca sa evite un conflict in cei 26 de ani ai  domniei sale si datorita politicii sale echilibrate pe plan extern, a reusit sa pastreze autonomia Tarii Romanesti in fata celor trei mari imperii. In plan intern, a efectuat o reforma fiscala, prin care a impartit darile in patru sferturi, dar mai ales a sprijinit cultura, numeroase carti  fiind  tiparite  in perioada cat a fost domn. Totodata, in timpul domniei sale a aparut un stil arhitectonic nou, denumit brancovenesc. In 1710 i-a promis ajutor tarului Petru cel Mare in razboiul cu turcii, decizie care l-a costat viata. La patru ani dupa acest moment, Constantin Brancoveanu si cei patru fii ai sai au fost executati din ordinul sultanului la Istanbul.

·         1787: Premiera operei "Don Giovanni" a lui W.A. Mozart, la Teatru Național din Praga. Don Giovanni este o operă a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte. Premiera absolută a operei a avut loc la Praga, la „Ständetheater”, la data de 29 octombrie 1787, sub conducerea muzicală a compozitorului.

·         1814: A fost lansat, la New York, "USS Fulton", primul vas de război cu aburi, proiectat de Robert Fulton. Robert Fulton a fost creditat incorect pentru mult timp ca fiind constructorul primei nave acționate de forța aburilor, Clermont (1807), cu care a întreprins o călătorie de la New York la Albany pe râul / fluviul Hudson. În schimb, în mod corect, Fulton poate fi creditat a fi fost autorul planurilor și constructorul efectiv ale primelor nave cu aburi complet operaționale, precum și a primului submarin funcțional, comandat de Napoleon Bonaparte, denumit Nautilius, care a fost testat în 1800. Deși lista inginerilor, constructorilor și întreprinzătorilor care au încercat să realizeze vase care să fie acționate mecanic este lungă, începând cu însuși realizatorul motorului cu aburi cu regulator centrifugal, James Watt, importanța lui Robert Fulton în istoria ingineriei și a navigației constă în realizarea primelor nave acționate mecanic, care erau complet funcționale, operaționale și fiabile. El a adus un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, David Bushnell și Josef Ressel la perfecționarea tehnicii navigației.

·         1863: Reprezentanți a optsprezece țări s-au întâlnit la Geneva și au căzut de acord pentru înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR), este parte din Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie, alaturi de Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie (1919) si Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie. Este o instituție umanitară privată, înființată în 1863, la Geneva, Elveția. Comitetul cuprinde 25 de membri și are o autoritate unică în cadrul dreptului internațional umanitar privind protejarea vieții și demnității victimelor conflictelor armate naționale și internaționale. La 9 februarie 1863, la Geneva, Henry Dunant înființează „Comitetul celor cinci” cu scopul de a examina ideile expuse în cartea sa și de a organiza o conferință pentru implementarea lor. Ceilalți patru membri au fost avocatul Gustave Moynier, medicul chirurg Louis Appia, Théodore Maunoir de la Comisia pentru Igienă și Sănătate de la Geneva și generalul elvețian Guillaume-Henri Dufour. Opt zile mai târziu, cei cinci decid modificarea numelui comitetului în „Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Răniților”. În perioada 26–29 octombrie 1863, se desfășoară la Geneva conferința internațională, cu scopul de a dezvolta măsurile pentru îmbunătățirea serviciilor medicale de pe câmpurile de luptă. La conferință participă 36 de persoane: optsprezece delegați oficiali ai unor guverne naționale, șase delegați din partea unor organizații non-guvernamentale, șapte delegați străini neoficiali și cei cinci membri ai Comitetului Internațional. Statele reprezentate de delegații oficiale au fost: Baden, Bavaria, Franța, Marea Britanie, Hanovra, Hessa, Italia, Olanda, Austria, Prusia, Rusia, Saxonia, Suedia și Spania. Dintre rezoluțiile finale ale conferinței adoptate la 29 octombrie 1863, cele mai importante au fost:
- Inființarea unor societăți naționale pentru ajutorarea soldaților răniți;
- Neutralitate și protecție pentru soldații răniți;
- Utilizarea de forțe voluntare pentru ajutorarea celor aflați pe câmpurile de luptă;
- Introducerea unor semne distinctive comune pentru personalul medical, și anume, o cruce roșie pe mânecă. La doar un an mai târziu, guvernul elvețian invită guvernele tuturor statelor europene, precum și cele ale Statelor Unite ale Americii, Braziliei și Mexicului să participe la o conferință diplomatică oficială. Șaisprezece țări trimit un total de 26 de delegați la Geneva. La 22 august 1864, conferința adoptă prima Convenție de la Geneva „pentru ameliorarea condițiilor răniților de pe câmpurile de luptă”. Reprezentanți a 12 state au semnat convenția: Baden, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania și Württemberg. Convenția este compusă din zece articole, stabilind pentru prima dată reguli legale care garantează neutralitatea și protecția soldaților răniți, personal medical pe câmpurile de luptă și instituții umanitare specifice conflictelor armate. Convenția definește două criterii pentru recunoașterea societăților naționale aparținând Comitetului Internațional:
- Societatea națională trebuie să fie recunoscută de către propriul guvern național;
- Guvernul național al respectivei țări trebuie să fie parte a Convenției de la Geneva. Henry Dunant (n. 8 mai 1828 în Geneva, Elveția; d. 30 octombrie 1910, Heiden), din naștere Jean-Henri Dunant, a fost un om de afaceri elvețian și umanist de formație creștină. Fondează în 1862 „Comitetul internațional al asociațiilor de ajutorare pentru îngrijirea răniților” care din 1876 poartă numele Comitetul internațional al Crucii Roșii. Convențiile de la Geneva din 1864 acceptă și asimilează ideile publicate de Dunant în lucrarea „Eine Erinerung an Solferino„. În 1901 a fost primul laureat al premiului Nobel pentru pace împreună cu Frédéric Passy.

·         1918: Semnarea Armistițiului de la Compiegne, între Puterile Antantei și Germania, în urma căruia ostilitățile încetează pe toate fronturile. Germania recunoaște, între altele, caducitatea Tratatului de pace de la București, fiind obligată, în acelasi timp, să retragă armata din România.

·         1918: Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania, de a se aşeza “printre naţiunile libere”, în temeiul dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa. Se hotaraste constituirea unui ”Comitet de acţiune“cu sediul la Arad, avîndu-l în frunte pe Vasile Goldiş, publicist, istoric si om politic roman din Transilvania. Vasile Goldiș (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiș, Arad – d. 10 februarie 1934, Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române.

·         1922: Regele Italiei, Victor Emanuel al III – lea il numeşte prim-ministru pe liderul fascistilor, Benito Mussolini. Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como), conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943.

·         1923 - Proclamarea Republicii Turcia. Mustafa Kemal (supranumit Atatürk) este ales preşedinte

·         1923: Postul de radio Berliner Funkstunde a transmis pentru prima dată un concert radiodifuzat, care s–a bucurat de o primire favorabilă din partea tuturor păturilor populaţiei şi a marcat primii paşi ai mass–media. Posibilităţi tehnice existau de mai multă vreme, dar interdicţia aplicată în Germania, după încheierea războiului, persoanelor particulare de a deţine receptoare radio făcea imposibilă utilizarea telefonului fără fir pe scară largă.

·         1928: "Graf Zeppelin" este primul dirijabil care a traversat Atlanticul, de la New York la Berlin

·         1929: Bursa din New York s-a prabusit, ceea ce a provocat o adevarata criza pe plan intern si extern. 

·         1944: Începe "Operațiunea Budapesta" la care participă Fronturile 2 și 3 ucrainene și trupele române.

·         1947: Are loc, la București, în sala de festivități a Școlii Superioare de Război, procesul intentat conducătorilor Partidului Național-Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu. În urma inscenarii de la Tamadau,  Iuliu Maniu a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare”, în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață si trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Ion Mihalache și alți național-țărăniști la  Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953   la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Saracilor, de la marginea orașului Sighet. S-a nascut la 8 ianuarie 1873 la Badacin, in apropiere de Simleul Silvaniei, in fostul Imperiu Austro-Ungar. Scriitorul  si criticul literar  George Călinescu publica, în ziarul „Naţiunea” din 31 octombrie, sub titlul „Acuzatul Iuliu Maniu“, un amănunţit portret publicistic al liderului ţărănist: „Un bătrân om, aproximativ de Stat, care de decenii face o politică negativistă constituită din întrevederi secrete, intrigi şi negocieri, un luptător din imperiul austriac, care nu percepe structura unui Stat liber ca România, cu res­ponsabilităţi pozitive, un învăţător lipsit de iniţiativă personală, ezitant, împins de spate de prestigiul celuilalt [...] cu strângere de inimă am privit pe bătrânul neînţelegător al istoriei şi datoriilor noastre, ieşind din sală, la suspendarea şedinţei, sprijinit de braţ“.

·         1950: După decesul regelui Gustaf al V-lea, pe tronul Suediei urcă fiul acestuia în vârstă de 68 de ani, Gustaf VI Adolf. Gustaf al VI-lea Adolf (Oskar Fredrik Vilhelm Olaf Gustaf Adolf; 11 noiembrie 1882 – 15 septembrie 1973) a fost rege al Suediei din 1950 până la moartea sa. A fost fiul cel mare al regelui Gustaf V şi a soţiei lui Victoria de Baden.

·         1956: Armata israeliană atacă Egiptul prin peninsula Sinai pentru a câștiga controlul asupra zonei canalului Suez. Aflat la vest de Peninsula Sinai, este un canal de 163 km lungime, și lat de 300 m în cel mai îngust punct. Este situat în Egipt, între orașele Port Said (Būr Sa’īd) la Marea Mediterană și Suez (al-Suways) la Marea Roșie. Canalul permite trecerea în ambele direcții a navelor între Europa și Asia, fără să mai fie necesară înconjurarea Africii pe la vest. Înainte de deschiderea canalului în 1869, bunurile erau uneori transportate între Marea Mediterană și Marea Roșie pe pământ. Canalul e format din două părți, la nord și la sud de Marele Lac Sărat, legând Marea Mediterană de Golful Suez la Marea Roșie. A fost construit sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps și inaugurat la 17 noiembrie 1869.

·         1957: Primul -ministru al Israelului David Ben Gurion şi cinci dintre miniştrii guvernului israelian, sunt răniţi de explozia unei grenade de mână în Knesset, parlamentul tarii .

·         1958: F. Mason Sones Jr, medic cardiolog la Clinica din Cleveland, realizează prima angiogramă coronariană

·         1960: Boxerul Cassius Clay (ulterior cunoscut sub numele de Muhammad Ali) a castigat prima sa lupta in ring ca profesionist. 

·         1964: Fostele colonii britanice Tanganyika si Zanzibar adopta numele de Republica Unită Tanzania.

·         1964: Diamantul “Steaua Indiei”, una dintre cele mai faimoase pietre pretioase din lume – apreciata pentru dimensiunile ei (565 de carate), precum si alte giuvaieruri au fost furate dintr-un muzeul din New York. 

·         1967: S-a inaugurat Stadionul Central din Craiova, cu ocazia meciului internațional de fotbal dintre echipele României și Poloniei

·         1969: A fost creata prima retea descentralizata de calculatoare, ARPANET. 

·         1974: Se deschide sesiunea Marii Adunări Naționale, la care se adoptă mai multe legi, între care Legea retribuirii după cantitatea și calitatea muncii, Legea privind sistematizarea teritoriului și localităților. Marea Adunare Națională a fost organismul legislativ unicameral al Republicii Populare Romîne și al Republicii Socialiste România în perioada 1948-1989. Organul suprem al puterii din stat a avut sediul în Palatul Marii Adunări Naționale (Palatul Camerei Deputaților – după evenimentele din 1989 până în 1987, sediul Camerei Deputaților, din 1987 Palatul Patriarhal).

·         1975: In Spania dictatura de 36 de ani a generalului Franco ia sfarsit. Generalului Franco, grav bolnav, anunta ca l-a desemnat pe printul Juan Carlos sa preia funcţia de şef provizoriu al statului spaniol. In ultimele trei săptămâni generalul Franco suferise o serie de atacuri de cord şi hemoragii interne. Printul Juan Carlos , in varsta de 37 de ani, fusese desemnat moştenitor al tronului Spaniei în anul 1969, in urma unui acord survenit intre Casa Regala a Spaniei si Franco.

·         1991: Theodor Stolojan s-a adresat Parlamentului, cu propunerea de a se organiza, pe data de 15 decembrie, simultan (pentru a se face economii), referendumul pentru aprobarea Constitutiei si alegerile locale. Propunerea a fost acceptata de grupul majoritar, dar respinsa de Opozitie, membrii acesteia considerand ca ar ramane prea putin timp pentru desfasurarea campaniei electorale. 

·         1991 - Grupul japonez Toshiba a cumparat pentru un miliard de dolari 12,5% din capitalul concernului Time Warner Entertainment, in care erau incluse si activitatile cinematografice Warner.

·         1993 - La Bruxelles a avut loc un summit extraordinar al statelor membre ale Uniunii Europene, cu ocazia ratificării totale a Tratatului de la Maastricht

·         1996: Parlamentul ungar a ratificat Acordul romano-ungar asupra extinderii relatiilor militare si asupra intaririi increderii reciproce si securitatii. Documentul, ce constituia o extindere a Acordului OSCE semnat la Viena in 1994, a fost semnat, in iulie 1996, la Arad, de catre ministrul roman al Apararii, Gheorghe Tinca si omologul sau ungar, Gyorgy Keleti. 

·         1998: Naveta Discovery a revenit la sol avind la bord cea mai varstnica persoana care a zburat in spatiul cosmic, astronautul John Glenn care la acea data avea 77 de ani. Glenn s-a reintors in Cosmos la mai bine de trei decenii dupa ce a fost primul american care a zburat pe orbita Pamantului. 

·         2003: S–a desfăşurat la Bucureşti, primul Festival al Filmului Românesc (Gala Filmului Românesc). La cinematografele Patria, Union şi Eforie s–a putut viziona în fiecare zi un film românesc (29.10 – 2.11).

·         2003 - Celebrul Moise al lui Michelangelo, realizat de artist la cererea Papei Iulius al II-lea pentru a-i împodobi mormântul, a fost inaugurat în cadrul unei ceremonii oficiale la Roma, care a pus capăt unui lung proces de restaurare

·         2004 - Tratatul Constituţiei Europene a fost semnat, la Roma, de către cei 25 de şefi de stat sau de guvern ai ţărilor membre UE

·         2004 - A fost inaugurat Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC) din Bucuresti, amplasat in Palatul Parlamentului.

·         2004: Televiziunea arabă de ştiri Al Jazeera, difuzează un fragment dintr-un film, in care liderul terorist islamist Osama bin Laden, isi asuma responsabilitatea directă pentru organizarea atentatelor teroriste de la 11 septembrie din S.U.A.

·         2011: A fost canonizat mitropolitul ortodox roman din Transilvania Andrei Saguna (n. 20 01.1808- d.28 iunie 1873), militant pentru drepturile ortodocsilor și ale romanilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brasov (1851).

·         2015: China a anunțat că renunță la controversata politică a copilului unic după 36 de ani. Tuturor cuplurilor li se va permite sa aibă doi copii

Nașteri

·         1507: Fernando Alvarez de Toledo, Duce de Alba, politician spaniol (d. 1582)
* 1560: Christian I de Saxonia (n. 29 octombrie 1560, Dresda – d. 25 septembrie 1591, Dresda) a fost Elector de Saxonia din 1586 până în 1591. El a aparținut ramurei Albertine a Casei de Wettin.

A fost al șaselea, dar al doilea fiu supraviețuitor al Electorului Augustus de Saxonia și a prințesei Anna a Danemarcei. Decesul fratelui său mai mare, Alexandru (8 octombrie 1565), l-a făcut să devină noul moștenitor al Electoratului Saxoniei.

La Dresda, la 25 aprilie 1582, Christian s-a căsătorit cu Sofia, fiica Electorului Johann Georg de Brandenburg. Ei au avut șapte copii:

1. Christian II (n. 23 septembrie 1583, Dresda – d. 23 iunie 1611, Dresda), succesor al tatălui său ca Elector.
2. Johann Georg I (n. 5 martie 1585, Dresda – d. 8 octombrie 1656, Dresda), succesor al fratelui său ca Elector.
3. Anna Sabine (n. 25 ianuarie 1586, Dresda – d. 24 martie 1586, Dresda).
4. Sofia (n. 29 aprilie 1587, Dresda – d. 9 decembrie 1635, Stettin), căsătorită la 26 august 1610 cu Ducele Francisc I de Pomerania.
5. Elisabeta (n. 21 iulie 1588, Dresda – d. 4 martie 1589, Dresda).
6. Augustus (n. 7 septembrie 1589, Dresda – d. 26 decembrie 1615, Naumburg), căsătorit la 1 ianuarie 1612 cu Elisabeth de Brünswick-Wolfenbüttel. Nu au avut copii.
7. Dorothea (n. 7 ianuarie 1591, Dresda – d. 17 noiembrie 1617, Quedlinburg), prințesă-stareță de Quedlinburg (1610).

Christian I

Părinți Augustus, Elector of Saxony[*] Anna a Danemarcei  Frați și surori Alexander von Sachsen[*] Dorothea of Saxony[*] Elisabeth of Saxony[*] Anna de Saxonia  Căsătorit cu Sophie de Brandenburg Copii Christian al II-lea, Elector de Saxonia Johann Georg I, Elector de Saxonia Sofia, Ducesă de Pomerania Prințul Augustus Dorothea, stareță de Quedlinburg

·         1656: S-a nascut Edmond Halley, astronom englez. 

·         1753: Charlotte Stuart, Ducesă de Albany (d. 1789)
* 1811: Prințul Adalbert al Prusiei (Heinrich Wilhelm Adalbert; 29 octombrie 1811 – 6 iunie 1873) a fost fiul Prințului Wilhelm al Prusiei și a Mariei Anna de Hesse-Homburg. A fost amiral și teoretician naval.

Adalbert a fost fiul cel mare al Prințului Wilhelm, care era fratele mai mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea.

A intrat în armata prusacă și a servit la artilerie. Mai multe călătorii l-au dus între 1826 și 1842 în Țările de Jos, Marea Britanie, Rusia, Turcia, Grecia și Brazilia. El și-a dat seama în timpul călătoriilor sale de importanța puterii navale pentru o națiune comercială și cu o industrie modernă. A studiat cu atenție teoria de război naval și între 1835-1836 a scris un prim plan de construcție a unei flote prusace. Prusia la acea vreme era o putere axată pe Europa continentală, care practic nu poseda o marină proprie; mai degrabă, ea s-a bazat pe puterile aliate din Marea Britanie, Olanda și Danemarca. În timpul primului război Schleswig din 1848-1851 eșecul acestei strategii a devenit evident: Marea Britanie și Țările de Jos au rămas neutre și Danemarca a devenit inamic. În termen de câteva zile marina daneză a distrus comerțul maritim german în Marea Nordului și Marea Baltică.

În timpul Revoluțiilor de la 1848, Adunarea Națională germană a votat în unanimitate pentru stabilirea unei flote imperiale germane și l-a numit pe Prințul Adalbert să conducă comisia tehnică maritimă. În 1849 vărul său, regele Frederic Wilhelm al IV-lea, i-a ordonat lui Adalbert să demisioneze din marina imperială. Adalbert a continuat să acorde un sprijin activ la construirea unei flote.

În 1852 Adalbert a susținut că Prusia avea nevoie să-și construiască o bază navală în Marea Nordului. El a aranjat Tratatul de la Jade din 20 iulie 1853, în care Prusia și Marele Ducat de Oldenburg s-au retras în comun dintr-o regiune de pe malul de vest al golfului Jade, unde din 1854 încoace Prusia și-a stabilit cetatea, baza navală și orașul Wilhelmshaven.

La 30 martie 1854 Adalbert a fost numit amiral al costei prusace și comandantul-șef al marinei. În vara anului 1856, în timp ce era pe o croazieră de formare de nave de război prusace, a fost împușcat de pirați pe coasta Marocului și a fost rănit. În timpul celui de-al doilea război Schleswig din 1864 (de asemenea, cunoscut sub numele de "războiul danezo-prusac") a comandat Escadrila Baltică, fără a fi în măsură să joace un rol activ în război.

După războiul franco-prusac din 1870-1871, care a condus la crearea Imperiului German, Adalbert s-a retras de la acum nou numita marină imperială. A murit doi ani mai târziu la Karlsbad răpus de o boală hepatică.

Adalbert a fost căsătorit cu dansatoarea Therese Elssler (Frau von Barnim); singurul lor fiu, Adalbert von Barnim (n. 1841), a murit în 1860 în timpul unei expediții pe Nil.

Prințul Adalbert

Părinți Prințul Wilhelm al Prusiei Marie Anna de Hesse-Homburg  Frați și surori Waldemar van Pruisen[*] Maria a Prusiei Prințesa Elisabeta a Prusiei  Căsătorit cu Therese Elssler, Frau von Barnim Copii Adalbert, Freiherr von Barnim

·         1816: Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotha (n. 29 octombrie 1816 – d. 15 decembrie 1885) a fost regele consort al Mariei a II-a a Portugaliei, de la căsătoria lor în 1836, până la moartea ei în 1853. Pentru a respecta legea portugheză, numai după nașterea copilului lor în 1837 a fost numit Ferdinand al II-lea al Portugaliei. A fost regentul fiului său Petru al V-lea din 1853 până în 1855. La naștere a fost un prinț german, aparținând Casei de Saxa-Coburg-Gotha.

Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotha

Născut Ferdinand August Franz Anton, a fost fiu al Prințului Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Maria Antonia Koháry. Prințul Ferdinand a crescut în câteva locuri: domeniile familiei situate astăzi în Slovacia, curțile imperiale din Austria și Germania. A fost nepot de frate al regelui Leopold I al Belgiei și verișor primar cu: Leopold al II-lea al Belgiei, Charlotte a Belgiei, regina Victoria a Regatului Unit, Albert, Prinț Consort, Alexandru de Württemberg.

Conform legislației portugheze, soțul unei regine care domnește ar putea primi titlul de rege după nașterea unui copil din acea căsătorie (acesta a fost motivul pentru care primul soț al reginei, Auguste, Duce de Leuchtenberg, nu a deținut niciodată titlul de rege). După nașterea viitorului rege Pedro al V-lea al Portugaliei, Ferdinand a fost proclamat regele Dom Fernando al II-lea.

Deși Maria a II-a era cea care deținea puterea, cuplul regal a format o echipă bună și împreună au rezolvat mai multe probleme în timpul domniei Mariei a II-a. Regele a jucat un rol foarte important în istoria politică portugheză, domnind el însuși în timpul sarcinilor soției sale.

În cele din urmă, Maria a II-a a murit ca urmare a nașterii celui de-al unsprezecelea copil al lor. Domnia lui Fernando al II-lea s-a încheiat dar și-a asumat regența Portugaliei în perioada 1853-1855 în timpul minoratului fiului său, regele Pedro al V-lea.

În 1869 el a respins oferta de a-și asuma tronul Spaniei. Mai târziu, Fernando al II-lea s-a căsătorit cu cântăreața de operă Elisa Hensler, contesă de Edla.

Fernando al II-lea a fost un om inteligent, modern și cu idei liberale. A fost adeptul picturilor în acuarelă, a gravurilor și a ceramicii. A fost președintele Academiei Regale de Științe și Arte, Lord Protector al Universității din Coimbra și Marele Maestru al Rosicrucienilor.

În 1838 a construit în apropiere de Sintra, Palatul Național Pena, o fantezie sălbatică arhitectură într-un stil eclectic plin de simbolism, care ar putea fi comparat cu Castelul Neuschwanstein al regelui Ludwig al II-lea al Bavariei. Și-a petrecut ultimii ani în acest castel împreună cu cea de-a doua soție, primind marii artiști ai vremii.

Ferdinand și cea de-a doua soție, Elisa Hensler

Fernando al II-lea s-a căsătorit cu Maria a II-a, regină a Portugaliei, fiica regelui Dom Pedro al IV-lea (și, de asemenea, împăratul Dom Pedro I al Braziliei). Mai târziu, după decesul Mariei, el s-a căsătorit la Lisabona, la 10 iunie 1869, cu actrița Elisa Hensler^[1] (1836-1929), numită Gräfin von Edla, cu care nu a avut copii.^[2]

Ferdinand și Maria au avut 11 copii:

• Pedro al V-lea al Portugaliei (16 septembrie 1837 - 11 noiembrie 1861); a succedat mamei sale ca Pedro al V-lea, rege al Portugaliei.
• Luís I al Portugaliei (31 octombrie 1838 - 19 octombrie 1889); i-a succedat fratelui său ca rege al Portugaliei.
• Infanta Maria (4 octombrie 1840 - 4 octombrie 1840)
• Infantele João (16 martie 1842 - 27 decembrie 1861); a fost Duce de Beja; a murit de holeră în 1861.
• Infanta Maria Ana (21 august 1843 - 5 februarie 1884); căsătorită cu regele George de Saxonia, mama regelui Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei și bunica lui Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.
• Infanta Antónia (17 februarie 1845 - 27 decembrie 1913); căsătorită cu Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și mama regelui Ferdinand I al României.
• Infantele Fernando (23 iulie 1846 - 6 noiembrie 1861); a murit de holeră în 1861.
• Infantele Augusto (4 noiembrie 1847 - 26 septembrie 1889); a fost Duce Coimbra
• Infante Leopoldo (7 mai 1849 - 7 mai 1849)
• Infanta Maria da Glória (3 februarie 1851 - 3 februarie 1851)
• Infantele Eugénio (15 noiembrie 1853 - 15 noiembrie 1853)

Prin fiul său Luís a fost bunicul regelui Carlos I al Portugaliei și străbunicul regelui Manuel al II-lea al Portugaliei.

Prin fiica sa Maria Ana a fost bunicul regelui Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei și străbunicul regelui Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.

Prin fiica sa Antónia a fost bunicul regelui Ferdinand I al României, străbunicul regelui Carol al II-lea al României și stră-străbunicul regelui Mihai al României.

Ferdinand al II-lea
Date personale Părinți Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha Maria Antonia Koháry  Frați și surori Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Leopold de Saxa-Coburg-Kohary  Căsătorit cu Maria a II-a Elisa Hensler (morganatic) Copii Pedro al V-lea al Portugaliei Luís I al Portugaliei Infantele João, Duce de Beja Infanta Maria Ana Infanta Antónia, Prințesă de Hohenzollern-Sigmaringen Infantele Augusto, Duce de Coimbra

* 1866: Carl Gustav Witt (29 octombrie 1866, Berlin – 3 ianuarie 1946) a fost un astronom german.

Gustav Witt și-a făcut teza de doctorat sub conducerea lui Julius Bauschinger.

A lucrat la observatorul berlinez al asociației astronomice Urania, Urania Sternwarte Berlin.

A descoperit doi asteroizi.

La 8 octombrie 1896, a descoperit un asteroid pe care l-a denumit „Berolina”, numele orașului natal, Berlin, în limba latină.

La 13 august 1898, a descoperit asteroidul 433 Eros, primul asteroid cunoscut având o orbită neobișnuită care-l aduce în apropierea Pământului, și care acum este clasat ca fiind un asteroid Amor. Descoperirea a fost făcută de Carl Witt simultan cu astronomul francez Auguste Charlois, însă Witt a anunțat descoperirea înaintea astronomului francez.

Gustav Witt.

·         1875: S-a născut regina Maria, soţia regelui Ferdinand I al României (1914-1927); (m. 18 iulie 1938). Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, castelul Pelișor-Sinaia, Regatul României) principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea.

·         1879: Franz von Papen, politician german (d. 1969). În 1934, Hitler l-a numit emisar special în Viena, iar din 1936 a devenit ambasador. În 1939, a fost mutat ca ambasador la Ankara in   Turcia. În februarie 1942, von Papen a supraviețuit unui atentat  pus la cale împotriva sa de doi agenți sovietici. În 1946, în cadrul proceselor de la Nürnberg împotriva criminalilor de război a fost exonerat, însă a fost judecat ulterior în cadrul proceselor de denazificare și condamnat la opt ani muncă forțată. A profitat în 1949 de o amnistie.

·         1880: Augustin Bena, compozitor și dirijor român (d. 1962)

·         1880 - S–a nascut Jean Alexandru Steriadi, pictor si grafician, membru titular onorific al Academiei Romane (m.23.11.1956). Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, București, d. 23 noiembrie 1956, București), pictor și grafician român, profesor universitar la Școala de Arte Frumoase din București și membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.

·         1880: Abram Fiodorovici Ioffe, fizician rus (d. 1960)

·         1882 - S-a născut prozatorul şi dramaturgul Jean Giraudoux, cunoscut pentru scrierile "Război cu Troia nu se face" - 1935 şi "Nebuna din Chaillot" - 1945 (m. 31 ianuarie 1944). Jean Giraudoux (născut la 29 octombrie 1882, la Bellac, Haute-Vienne (Limousin), Franța – decedat la 31 ianuarie 1944, la Paris, Franța), scriitor (romancier, eseist, dramaturg) și un diplomat francez.

Dicționarele ne spun că localitatea Bellac „posedă o biserică din secolul al XII-lea – secolul al XIV-lea^[2] și că este patria lui Jean Giraudoux”. Jean, ca și La Fontaine, cum spunea el în glumă^[3], s-a născut la 29 octombrie 1882, la Bellac, într-o familie modestă. Era fiul perceptorului^[4]Léger Giraudoux și a soției acestuia, Anne, născută Lacoste. La botez a primit numele de Hippolyte-Jean.

"Jean Graudoux l-a ales pe La Fontaine de naș. În povestirile sale trece de la timpurile homerice (Elpénor) la actualitate; în piesele sale de teatru de la subiectele moderne (Siegfried, Intermezzo, La Folle de Chaillot) la subiecte antice (Amphytrion, La Guerre de Troie n'aura pas lieu, Électre) sau biblice (Judith, Sodome et Gomorrhe), fără să mai vorbim de legenda germanică (Ondine). Tragedia alternează cu comedia. Mai mult decât atât, în sânul aceleiași opere literare, Giraudoux amestecă genurile și tonurile."^[10]

• 1909, Les Provinciales (Provincialele)
• 1911, L’École de Indifférents (Școala Indiferenților)
• 1917, Lecture pour une Ombre (Lectură pentru o Umbră)
• 1918, Simone le Pathétique (Simon Pateticul)
• 1919, Elpénor
• 1919, Amica America
• 1919, Adieu à la Guerre (Adio Războiului)
• 1920, Adorable Clio (Adorabila Clio)
• 1921, Suzanne et le Pacifique (Suzana și Pacificul)
• 1922, Siegfried et le Limousin (roman)
• 1924, Juliette au pays des hommes (Julieta în țara bărbaților)
• 1926, Bella
• 1927, Églantine (Floarea de măceș)
• 1928, Siegfried (piesă de teatru)
• 1929, Amphytrion 38
• 1930, Aventures de Jérôme Bardini (Aventurile lui Jérôme Bardini)
• 1931, Judith
• 1932, La France sentimentale (Franța sentimentală)
• 1933, Intermezzo
• 1934, Combat avec l’ange (Lupta cu îngerul)
• 1934, Tessa
• 1935, La Guerre de Troie n’aura pas lieu (Război cu Troia nu se face ~ Războiul Troiei nu va avea loc)
• 1937, Supplément au voyage de Cook
• 1937, Électre (Electra)
• 1937, L’Impromptu de Paris
• 1938, Les Cinq tentations de La Fontaine (Cele cinci tentații ale lui La Fontaine)
• 1938, Chois des élus (Alegerea celor alese)
• 1938, Cantique des Cantiques (Cântarea Cântărilor)
• 1939, Ondine
• 1939, Pleins Pouvoirs (Depline Puteri)
• 1939, Racine, in Tableau de la Littérature Française
• 1941, Littérature (Literatura)
• 1943, Sodome et Gomorrhe (Sodoma și Gomora)
• 1944, Écrits dans l’ombre (Scrieri în umbră)
• 1945, Folle de Chaillot (Nebuna din Chaillot) (postum)
• 1946, Sans Pouvoirs (Fără Puteri) (postum)
• 1946, L’Apollon de Bellac (Apollo din Bellac) (postum)
• 1953, Pour Lucrèce (Pentru Lucreția) (postum)
• 1954, Contes d’un matin (Poveștile unei dimineți) (postum)

Hyppolyte-Jean Giraudoux

Portretul lui Giraudoux (înainte de 1927) Căsătorit cu Suzanne Giraudoux[*]  Copii Jean-Pierre Giraudoux[*]

* 1882: Jenő Fuchs (n. 29 octombrie 1882, Budapesta – d. 14 martie 1955, în același oraș) a fost un scrimer ungur specializat pe sabie, laureat cu patru medalii de aur din două participări la Jocurilor Olimpice: Londra 1908 și Stockholm 1912.

·         1885: Mihail Sorbul (Mihail Smolski), dramaturg și romancier român (d. 1966)

* 1887: János Scheffler (în germană Johann Scheffler) (n. 29 octombrie 1887, Calmand, comitatul Sătmar, azi Cămin, județul Satu Mare - d. 6 decembrie 1952, Jilava) a fost episcop romano-catolic maghiar de origine șvabă de Satu Mare, deținut politic. În timpul unui duș i-a fost vărsată pe corp apă fierbinte, fapt care i-a cauzat arsuri grave. A fost înmormântat în cimitirul penitenciarului Jilava.

În data de 1 iulie 2010 papa Benedict al XVI-lea a aprobat decretul de beatificare a episcopului Scheffler.^[1]

Slujba de beatificare a fost oficiată în data de 3 iulie 2011 de către cardinalul Péter Erdő în Catedrala din Satu Mare, în prezența a 15.000 de credincioși

János Scheffler

·         1891: S-a nascut Fanny Brice, cantareata americanca. 

·         1897: Paul Joseph Goebbels (pronunție [ pron. gö-bls ] ) (29 octombrie 1897 - 1 mai 1945) a fost un politician german și Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945. A fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori a lui Adolf Hitler și printre cei mai devotați adepți a ideologiei naziste. Goebbels a fost cunoscut ca fiind zelos, un orator energic și un antisemit virulent.

Goebbels a devenit Doctor în Filosofie la Universitatea Heidelberg în 1921, după care a lucrat ca jurnalist, funcționar la o bancă și angajat la bursă. A scris de asemenea nuvele și piese de teatru, care însă au fost refuzate de editori. A intrat în contact cu Partidul nazist NSDAP în 1923 în timpul ocupației franceze a Ruhr-ului, devenind membru în 1924. A fost numit Gauleiter (lider regional de partid) al Berlinului. În acestă funcție și-a folosit atributele propagandiste pentru a combate partidele locale socialiste și comuniste, beneficiind și de ajutorul „Sturmabteilung” (SA). Până în 1928 a fost continuu avansat în ierarhia partidului, devenind unul dintre cei mai proeminenți membri.

După ce naziștii au preluat puterea în 1933, Goebbels a fost numit Ministrul Propagandei. Unul dintre primele sale acte a fost să ordoneze arderea cărților evreiești sau cu autori antinaziști - în Berlin în piața Bebelplatz. După numirea sa atacurile împotriva evreilor germani au devenit și mai feroce, culminând cu pogromul din așa-numita Noapte a pogromului din noiembrie (Noaptea de cristal), Novemberpogromnacht, în 1938.

Un suporter avid al războiului, Goebbels a făcut tot ce i-a stat în putere să pregătească poporul german pentru un conflict militar de mare amploare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și-a mărit puterea și influența prin intermediul alianțelor pe care le negocia cu alți lideri naziști. Spre sfârșitul anului 1943 războiul se îndrepta înspre un dezastru pentru Puterile Axei. Acest lucru l-a făcut pe Goebbels să intensifice propaganda, îndemnându-i pe germani să accepte ideea războiului și a mobilizării totale. Goebbels a rămas cu Hitler în Berlin până la sfârșit, iar după sinuciderea führerului a devenit, dar numai pentru o singură zi, cancelarul celui de-al Treilea Reich. În ultimele ore ale vieții i-a permis soției sale, Magda, să îi omoare pe cei șase copii, după care, la scurt timp, cei doi s-au sinucis.

Goebbels s-a născut în Rheydt, un oraș industrial la sud de Mönchengladbach, la marginea districtului Rhur.^[7] Familia sa era catolică, cu stare materială modestă, tatăl său, un funcționar la o fabrică iar mama sa provenită de la o fermă. A avut 4 frați: Konrad (1895-1949), Hans (1893-1947), Elisabeth (1901-1915) și Maria (1910–1949). Goebbels a fost educat la o școală de gramatică locală, unde și-a dat și Abiturul (examen final, echivalent cu bacalaureatul) în 1917.

Goebbels în 1916

În copilărie avea piciorul drept deformat, din cauza fie a unei talipes equinovarus (boală din naștere), fie a unei infecții.^[8] A purtat o proteză de metal și pantofi speciali pentru piciorul mai scurt, cu toate acestea a șchiopătat toată viața. Mersul dereglat și înălțimea mică (1.65 m), l-au expus la ridiculizări și umilințe într-o societate care punea accentul pe puterea fizică. Ca rezultat al acestor condiții, a fost refuzat pentru admiterea în serviciul militar în Primul Război Mondial. Mai târziu se prezenta ca un veteran de război, fiind rănit în timpul luptelor.^[9] A compensat deficiența sa fizică, cu realizările intelectuale. La început, a intenționat să devină preot, însă s-a distanțat de credința sa catolică^[10], studiind literatura și filosofia la universitățile din Bonn, Würzburg, Freiburg im Breisgau și Heidelberg, unde și-a scris și teza de doctoratul despre nuvelistul romantic Wilhelm von Schütz. Cei mai influenți profesori ai săi, Friedrich Gundolf și supervizorul de la Heidelberg, Max Freiherr von Waldberg, erau evrei. Inteligența și iscusința sa politică erau apreciate, în general, chiar și de inamicii săi.^[11] După ce și-a dat doctoratul, în 1921, Goebbels a lucrat ca jurnalist, încercând,pentru câțiva ani, să publice o serie de cărți. A scris o nuvelă semi-autobiografică, Michael, piese de teatru, și poeme romantice. În aceste lucrări, el dezvăluie problemele psihologice apărute din cauza deficiențelor sale fizice. Goebbels a găsit o altă formă să-și compenseze deficiențele prin goana după femei, o activitate pe care a efectuat-o "viguros și cu un surprinzător grad de succes"^[12]. Jurnalul său demonstrează o succesiune de relații, înainte și după mariajul său din 1931 cu Magda Quandt, cu care a avut șase copii.

Frustrarea lui Goebbels a fost agravată și de cariera sa literară: nuvela sa nu a fost publicată decât în 1929 iar piesele sale nu au ajuns niciodată pe scenă. Și-a satisfăcut plăcerea de a scrie prin jurnalele sale, începând din 1923, continuând până la sfârșitul vieții.^[13]

A lucrat, mai târziu, ca funcționar bancar și la bursă.^[14]. În această perioadă, a citit foarte mult, formându-și viziunile politice. Influențele majore au fost Friedrich Nietzsche, Oswald Spengler și, cel mai important, Houston Stewart Chamberlain, scriitor german, născut în Marea Britanie, fondatorul anti-semitismului științific, și a cărui carte, Bazele secolului al XIX-lea (1899) a servit drept model pentru extrema dreaptă germană. Goebbels și-a petrecut iarna dintre 1919 și 1920 în München, unde a fost martorul și admiratorul reacției naționaliste împotriva revoluției comuniste nereușite din Bavaria.

Primul său erou politic a fost Anton Graf von Arco auf Valley, omul care l-a asasinat pe liderul socialist Kurt Eisner.^[12]. Hitler era în Munchen în acea perioadă și a intrat în politică datorită unor experiențe similare.

Portret al lui Goebbels

Ca și alții care au fost mai târziu membri proeminenți în cel de-al Treilea Reich, Goebbels a intrat în contact cu Partidul Nazist în 1923, în timpul rezistenței împotriva ocupării franceze a Ruhr-ului. Arestarea lui Hitler după puciul eșuat din noiembrie 1923 a lăsat partidul fără lider, Goebbels intrând oficial în partid, în 1924, cea mai importantă influență asupra gândirii sale politice având-o Gregor Strasser. Strasser (cel mai abil dintre liderii naziști^[15]) lua partea socialistă din național-socialism mult mai în serios decât o făcea Hitler și alți lideri bavarezi ai partidului.

“Național sau socialist! Ce vine mai întâi, și care vine mai târziu?” - a întrebat Goebbels retoric într-o dezbatere cu Theodore Vahlen și Gauleiter de Pomerania în ziarul partidului: National-sozialistische Briefe (Scrisori Național-Socialiste), al cărui editor era în 1925. “Cu noi în vest, nu poate fi nici un dubiu. Mai întâi repararea socialistă, apoi vine eliberarea națională ca un vârtej. Hitler stă între cele două opinii, însă este pe cale să vină înspre noi complet.”^[16] Cu calitățile sale jurnalistice, Goebbels devine un aliat cheie a lui Strasser în neînțelegerile cu bavarezii asupra programului partidului. Conflictul nu a fost cu Hitler, ci cu locotenenții săi, Rudolf Hess, Julius Streicher și Hermann Esser care, după cum spuneau ei, administrau prost partidul în lipsa lui Hitler. În 1925, Goebbels publică o scrisoare deschisă prietenilor mei de la stânga, îndemnând la unitate între socialiști și naziști împotriva capitalismului. “Dumneavoastră și eu”, spunea Goebbels, “luptăm unii împotriva celorlalți, cu toate că nu suntem cu adevărat dușmani”.^[17]

În februarie 1926, după ce a terminat să lucreze la Mein Kampf, Hitler a revenit brusc în partid. A convocat o întâlnire cu 60 de activiști, printre care și Goebbels, la Bamberg, unde a avut un discurs de două ore în care a respins programul aripii socialiste a partidului. Pentru Hitler dușmanii adevărați a populației Germaniei erau evreii, nu capitaliștii. Goebbels s-a simțit deziluzionat: “Mă simt devastat”, scria el. Era oripilat de caracterizarea lui Hitler a socialismului ca fiind o creație a evreilor, a declarației că Uniunea Sovietică trebuie distrusă și de afirmația că proprietatea privată nu va fi expropriată de un eventual guvern nazist: "Nu mai cred în Hitler cu adevărat"^[18]

Hitler, însă, a recunoscut talentele lui Goebbels. În aprilie 1925 l-a adus pe acesta în München trimițându-i mașina proprie pentru a-l aduce de la gară și acordându-i o lungă audiență privată. L-a certat pe Goebbels pentru suportul său pentru linia socialistă, însă i-a oferit ocazia să șteargă cu buretele totul dacă acesta îl va accepta pe Hitler ca lider. Goebbels a capitulat complet, oferindu-i lui Hitler loialitatea totală pe care a menținut-o până la moartea sa. “Îl iubesc... S-a gândit la toate lucrurile” scria Goebbels. “O minte atât de strălucitoare poate fi liderul meu. Mă înclin în fața celui măreț, a geniului politic”. Mai târziu scrie: “Adolf Hitler, te iubesc pentru că ești în același timp măreț cât și simplu, ceea ce eu numesc geniu”

În toamna anului 1926, Hitler l-a făcut pe Goebbels Gauleiter-ul (lider de partid) Berlinului, capitala Germaniei, o fortăreață a socialiștilor și comuniștilor. Aici și-a descoperit talentul ca propagandist scriind opere precum A doua revoluție și Lenin sau Hitler.^[20] și a avut și posibilitatea de a-și pune în practică ideile bazate pe violență prin acțiunile de stradă pe care le comanda. Istoria, spunea el, “este făcută în stradă”, fiind determinat să provoace partidele dominante de stânga - Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist - la lupte de stradă în Berlin.^[21] Lucrând cu liderii locali ai Sturmabteilung, a provocat deliberat lupte în berării și certuri de stradă în care erau folosite frecvent arme de foc. Când mureau oameni, el exploata situația, transformându-l, spre exemplu, pe luptătorul de stradă Horst Wessel, ucis acasă de dușmanii săi politici, într-un martir și erou.^[22]

În Berlin, Goebbels a putut să-și exprime talentul pentru propagandă lucrând ca editor la ziarul nazist Der Angriff {Atacul} și ca autor a multe postere naziste. “A devenit numai în câteva luni cel mai teribil agitator din oraș”.^[23] Tehnicile sale propagandiste erau cinice: “Propaganda este bună atunci când duce la succes și este rea când nu reușește să îndeplinească rezultatele dorite”, scria el. “Nu e misiunea propagandei să fie inteligentă, misiunea sa este să aducă succes”.^[23] Printre țintele sale favorite erau liderii socialiști Hermann Müller și Carl Severing, și Bernhard Weiss, președintele evreu al poliției berlineze. Atunci când un prieten l-a criticat pentru că îl denigrează pe Weiss, un om cu o reputație militară exemplară, “el a explicat cinic că nu era interesat cât de puțin de Weiss, ci numai de efectul propagandei.”^[23]

Goebbels și-a descoperit aici și talentul pentru oratorie, devenind în curând al doilea om din mișcarea nazistă, după Hitler, în acest domeniu. În timp ce stilul lui Hitler era răgușit și pasional, Goebbels era calm, sarcastic și de multe ori comic: era maestru în a introduce în discurs invective și insinuări, însă dacă situația o cerea, putea trece repede la o retorică frenetică. Recunoștea deschis că exploatează cele mai joase instincte ale populației germane - rasism, xenofobie, invidia dintre clase și insecuritatea. Putea, spunea el, să manipuleze populația ca pe un pian, conducând masele acolo unde voia el. “Își împingea ascultătorii la extaz, făcându-i să stea în picioare, să cânte, să-și ridice brațele - și o făcea, nu prin inspirație de moment ci prin rezultatul unor calcule psihologice”.^[24]

Cu toate acestea, cuvintele și acțiunile lui Goebbels nu au avut un mare impact asupra loialității politice a populației Berlinului.^[25] La alegerile pentru Reichstag din 1928, naziștii au obținut mai puțin de 2% din voturi (prin comparație, Social-Democrații au obținut 33% iar Comuniștii 25%). Goebbels a fost unul dintre cei zece naziști aleși în Reichstag, lucru care i-a adus un salariu de 750 Reichsmarks pe lună și imunitate împotriva urmăririi penale^[26]) Chiar dacă Marea Criză Economică a dus la un sprijin enorm pentru naziști pe teritoriul Germaniei, Berlinul a rămas conservator, cel mai mare scor al Partidului Nazist fiind de 32% în 1932, în timp ce forțele de stânga au obținut 55%.^[27]

Criza economică a dus la o renaștere a sentimentului de stânga în unele segmente ale Partidului Nazist, mișcare condusă de Otto Strasser, fratele lui Gregor Strasser, care susținea că partidul ar trebui să se intre în competiție cu comuniștii, pentru loialitatea șomerilor și a muncitorilor industriali, promițându-le acestora că vor expropria capitaliștii. În aprilie 1930, Hitler îl concediază pe Gregor Strasser din postul de lider al aparatului de propagandă al partidului, înlocuindu-l cu Goebbels, oferindu-i acestuia din urmă controlul asupra publicației naționale a partidului, Völkischer Beobachter (Observatorul poporului), cât și a altor publicații din provincie. Goebbels, cu toate că a continuat să aibă tendințe de stânga în câteva acțiuni ^[28], era loial complet lui Hitler în lupta acestuia cu Strasser, luptă care a culminat cu expulzarea lui Otto din partid în 1930.^[29]

În ciuda retoricii sale revoluționare, cea mai importantă contribuție a lui Goebbels pentru partid între anii 1930 și 1933 a fost organizarea campaniilor electorale: alegerile pentru Reichstag din septembrie 1930, iulie și noiembrie 1932 și martie 1933 și campania pentru președinție a lui Hitler (martie-aprilie 1932). S-a dovedit să fie un organizator talentat, folosind coregrafii formate din avioane în turneele de promovare a lui Hitler sau utilizând radioul și sălile de cinema pentru scopuri electorale. Partidul Nazist folosea parade de torțe, banderole de alamă, agitatori de mase și tehnici similare care au atras atenția multor votanți, în special celor tineri. “Centrul de propagandă din München trimitea directive sectoarelor regionale și locale, aprovizionându-le cu slogane și materiale noi pentru campanie”^[30] Cu toate că pogresul spectaculos al naziștilor din 1930 și 1932, s-a datorat în cea mai bună măsură Marii Crize Economice, lui Goebbels, ca șef de campanie, i s-a dat cel mai mult credit.

Goebbels împreună cu familia - poză din octombrie 1942

Când Hitler a fost numit Cancelar al Germaniei, la 30 ianuarie 1933, lui Goebbels nu i s-a dat, inițial, niciun post: cabinetul de coaliție pe care Hitler îl conducea, conținea numai o minoritate de naziști, în urma negocierilor pe care Hitler le-a avut cu președintele Paul von Hindenburg și cu partidele conservatoare. Pe 13 martie, Goebbels și-a primit răsplata pentru rolul său în aducerea partidului la putere, fiind numit Ministrul pentru Instruirea Populară și Propagandă (conform originalului din germană, Reichsministerium für Volksaufklärung und Propaganda).

Rolul noului minister, care avea sediul în Palatul Leopold de pe strada Wilhelmstrasse, chiar lângă cabinetul lui Hitler, era să centralizeze controlul nazist asupra tuturor aspectelor culturale și intelectuale ale Germaniei, în special, presa, radio-ul și artele vizuale. Pe 1 mai, Goebbels a organizat demonstrații și parade de amploare pentru a marca Ziua Națională a Muncii care a precedat preluarea de către naziști și apoi distrugerea, a Uniunii Germane de Comerț. Pe 3 mai, a scris în jurnalul său : “Suntem stăpânii Germaniei”.^[31] Pe 10 mai a supravegheat un eveniment și mai simbolic în instituirea puterii culturale a naziștilor: arderea a 20.000 de cărți scrise de autori evrei sau anti-naziști, în piața Opernplatz, lângă universitate.^[32]

Ambițiile de hegemonice ale ministrului propagandei au fost redate de diviziile pe care Goebbels le-a instituit imediat: presă, radio, film, teatru, muzică, literatură și publicații. Pentru toate acestea, s-au creat Camere ale Reich-ului (Reichskammer) folosite pentru a supraveghea epurarea evreilor, socialiștilor sau liberalilor din cultura Germaniei.^[33] Compozitorul Richard Strauss, de exemplu, a devenit liderul Camerei de Muzică a Reich-ului. Ordinele lui Goebbels erau susținute de amenințări și violență. Evreii proeminenți din artă sau mass-media au preferat să emigreze în număr mare decât să devină victime ale Sturmabteilung

Controlul asupra artelor și a mass-mediei nu a fost doar o problemă de personal. În curând, conținutul fiecărui ziar, carte, nuvelă, piesă, film sau concert erau supravegheate de Ministerul Propagandei, lucru ce a dus la un proces de auto-cenzură care opera în toate aceste domenii, lăsând Ministerul din Berlin să se concentreze asupra problemelor politice sensibile ca publicațiile majore naționale și radio-ul de stat. Nici un autor nu putea să publice, nici un pictor nu putea să organizeze o expoziție, nici un cântăreț nu putea înregistra, nici un critic nu putea critica decât dacă erau membrii unei Camere a Reich-ului. Goebbels dădea mită, de asemenea,: a asigurat un buget substanțial pentru Minister, cu care putea să ofere salarii generoase celor care cooperau cu el.^[34]

Fiind cel mai educat membru al conducerii naziste, și cel cu cele mai autentice pretenții pentru cultură, Goebbels era sensibil la acuzele că târăște cultura germană la nivel de propagandă. Răspundea spunând că scopurile artei și propagandei erau să mobilizeze poporul german.

Goebbels nu a făcut o nazificare completă a artelor pentru că știa că masele trebuie să aibă și altceva decât sloganuri și propagandă. S-a asigurat că studiourile de film ca Universum Film AG din Babelsberg vor continua să producă în serie comedii și filme romantice ușoare, care atrăgeau masele la cinema, unde vizionau și propagandă sau știri naziste. A rezistat presiunii venite de la naziștii xenofobi să interzică toate producțiile străine, ajutat și de faptul că Hitler era un mare fan Mickey Mouse

În ciuda influenței enorme pe care Ministerul Propagandei o avea asupra culturii germane, statutul lui Goebbels a început să decline odată cu instalarea totală la putere a regimului nazist.^[36] Acest lucru s-a datorat faptului că adevărata problemă a regimului era să se pregătească de război și deși propaganda era o parte din el, totuși, nu avea un rol principal. La mijlocul anilor 1930, cei mai puternici subordonați ai lui Hitler erau Hermann Göring și Heinrich Himmler. Odată ce dușmanii interni ai partidului au fost distruși, propaganda lui Goebbels a început să-și piardă utilitatea. Din acest motiv, Goebbels și-a dezvoltat un nou rol în conducerea anti-evreiască a regimului.

Fiind un om educat și de cultură, Goebbels își bătea joc, la începuturile regimului, de anti-semitismul primitiv al naziștilor, ca a lui Julius Streicher, de exemplu, însă, odată cu instalarea regimului la putere, fiind îngrijorat de diminuarea puterii sale personale,^[37] Goebbels a folosit orice posibilitate pentru a ataca evreii. Din 1933 a devenit, alături de Streicher, unul dintre cei mai virulenți anti-semiți.^[38] “Unii oameni cred,” a spus el într-o întâlnire în Berlin în iunie 1935, “că nu am observat cum evreii încearcă încă o dată să se împrăștie pe toate străzile noastre. Evreii ar trebui să observe ospitalitatea noastră și să nu se comporte ca și cum ar fi la fel ca noi”.

Umorul sarcastic din discursurile lui Goebbels nu ascundea adevărul despre cum îi trata pe evrei. În funcția sa de Gauleiter al Berlinului, Goebbels a menținut o presiune continuă asupra comunității de evrei, forțându-i să renunțe la afaceri și la viața profesională, plasând obstacole în drumul lor către o viață normală - interzicându-le accesul la transportul în comun sau la alte facilități ale orașului. A fost o perioadă mai calmă în timpul anului 1936 atunci când Berlinul a găzduit Jocurile Olimpice,^[39] însă din 1937 intensitatea acțiunilor sale anti-semite a început să crească din nou. “Evreii trebuie să plece cu toții din Germania, de fapt din Europa” scria el în jurnal, în noiembrie 1937. “Acest lucru va lua ceva timp, dar trebuie și se va întâmpla”,^[40] La mijlocul anului 1938 Goebbels investiga situația de a obliga toți evreii să poarte un semn de identificare și să-i oblige să se mute în ghetouri, însă acestea erau idei cărora nu le venise timpul să fie puse în aplicare.^[41]

În noiembrie 1938, Goebbels a avut șansa să ia acțiuni decisive împotriva evreilor, un diplomat german din Paris, Ernst von Rath fiind împușcat de un tânăr evreu (Herschel Grynszpan), ca răzbunare pentru deportarea familiei sale în Polonia și pentru persecutarea evreilor, în general.^[42] Pe 9 noiembrie, când von Rath a murit, Goebbels era la Bürgerbräu Keller din Munchen cu Hitler, aniversând puciul din 1923 împreună cu mulți veterani naziști. Goebbels i-a spus lui Hitler că deja au izbucnit violențe spontane anti-evreiești în marile orașe ale Germaniei, cu toate că acest lucru nu era adevărat: Goebbels îl manipula pe Hitler pentru cauze personale. Când Hitler a spus că este de acord cu ceea ce se întâmplă, Goebbels a luat acest lucru drept o autorizație pentru a organiza un pogrom masiv, național, împotriva evreilor. A scris în jurnalul său:

„Hitler a decis: demonstrațiile trebuie lăsate să continue. Poliția trebuie retrasă. Măcar odată, evreii trebuie să simtă furia populației. Am dat imediat instrucțiunile necesare poliției și partidului. Apoi am vorbit puțin în acestă stare liderilor partidului. Aplauze furtunoase. Toți au pus mâna instantaneu pe telefon. Acum oamenii vor acționa.^[43]”

Rezultatul incitării lui Goebbels a fost Kristallnacht sau Noaptea de cristal, în timpul căreia Sturmabteilung și NSDAP au avut o ieșire de violență și distrugere anti-semită, ucigând cel puțin 90, poate 200 de oameni, distrugând peste o mie de sinagogi și sute de afaceri și locuințe ale evreilor, și târând circa 30.000 de oameni în lagărele de concentrare. Efectul pe termen lung a fost că 80.000 de evrei au fost nevoiți să emigreze, cei mai mulți lăsând în urmă toate proprietățile. Pogromul lui Goebbels a împins Germania mai aproape de război, într-un moment în care lupta pentru reînarmare nu era completă. Hermann Göring și alți lideri naziști au fost furioși pe acțiunile lui Goebbels, pe care l-au acuzat că nu i-a consultat înainte.^[44] Cu toate acestea, Goebbels era încântat. “Așa cum era de așteptat, întreaga țară este un vacarm”, scria el. “Dragii noștri evrei se vor gândi de două ori înainte să împuște un diplomat german.

Goebbels la Conferința de la Lausanne

Aceste evenimente au venit la timp pentru relația dintre Goebbels și Hitler. În 1937 a început o aventură cu actrița cehă Lída Baarová. Când Magda Goebbels a aflat despre această aventură în octombrie 1938, s-a plâns lui Hitler. Hitler era conservator în chestiunile sexuale și i-a ordonat lui Goebbels să rupă relația extraconjugală. Pe 15 octombrie Goebbels a încercat să se sinucidă. Furios, Hitler i-a cerut lui Heinrich Himmler să o deporteze pe Baarová în Cehoslovacia, de unde a plecat mai târziu în Italia. Evenimentele cu Baarová totuși, nu au făcut nimic ca să descurajeze entuziasmul lui Goebbels pentru femei. În 1943 liderul tineretului nazist, Artur Axmann, se făcea agreabil pe lângă Goebbels procurându-i femei tinere.^[46]

Goebbels, la fel ca alți lideri naziști nu-si puteau permite să-l sfideze pe Hitler în astfel de chestiuni. În 1938 toți liderii naziști deveniseră deja oameni bogați, însă bogătia lor era dependentă de faptul că Hitler închidea ochii la corupția lor. Până ca NSDAP să ajungă la putere, Goebbels era un om relativ sărac, cel mai mare venit fiind salariul de 750 Reichsmarks pe lună pe care îi dobândiseră după alegerile din 1928. În 1936, cu toate că nu era atât de corupt ca alți lideri naziști (ca Göring sau Robert Ley), Goebbels câștiga 300.000 de Reichsmarks pe an din salariul de ministru, pentu că scria la ziarul Der Angriff și alte surse de venit. Deținea o vilă lângă lacul Wannsee și alta pe lacul Constanța, pe care a cheltuit 2,2 milioane de Reichsmarks. Oficiul de taxe îi dădea, așa cum o făcea tuturor liderilor naziști, o scutire generoasă.^[47]

Având biroul foarte aproape de Cancelarie, Goebbels era un invitat frecvent la masa de prânz a lui Hitler, în timpul cărora asculta monologurile lui Hitler și aproba opiniile acestuia. În ultimele luni înainte de război, influența lui Goebbels a crescut din nou. Avea, împreună cu Joachim von Ribbentrop, Hermann Göring, Heinrich Himmler și Martin Bormann, cel mai mare acces la Hitler, ceea ce, într-un regim autocratic, însemna acces la putere. Faptul că Hitler o îndrăgea pe Magda Goebbels și pe copiii familiei, i-a dat și mai mult acces lui Goebbels în cercul personal al lui Hitler. Cu toate acestea, Goebbels nu era informat direct despre acțiunile militare sau diplomatice, bazându-se pe alte surse pentru a afla ceea ce are de gând să facă Hitler

Goebbels a fost unul dintre cei mai entuziasmați susținători ai revendicărilor teritoriale agresive ale Germaniei, alături de Heinrich Himmler și Ministrul de externe, Joachim von Ribbentrop.^[49] A înțeles că este datoria lui să îi facă pe germani să accepte acest lucru și dacă se poate, să îl privească cu ochi buni. La semnarea Tratatului din Munchen, în 1938, Goebbels știa că vasta majoritate a germanilor nu dorea război, folosindu-și toate resursele propagandistice pentru a combate ceea ce el numea : psihoza de război, făcându-i pe germani să aibă sentimente de ură față de cehi și simpatie pentru germanii din Sudeți (Vestul Cehoslovaciei).^[50] După ce puterile vestice au acceptat cerințele lui Hitler cu privire la Cehoslovacia, Goebbles a îndreptat arma propagandei către Polonia. Din mai, a orchestrat o campanie de ură împotriva Poloniei, fabricând povești despre atrocitățile împotriva germanilor din Danzig (în poloneză Gdańsk) și alte orașe. Chiar și așa, nu a putut să convingă majoritatea germanilor să accepte ideea unui război.^[51]

Odată cu începerea războiului, în septembrie 1939, Goebbels a început să-și extindă influența în politica internă. După 1940, Hitler a avut puține apariții publice, așa că Goebbles a devenit fața și vocea regimului nazist pentru populația Germaniei.^[52] Cu Hitler preocupat cu războiul, Himmler concentrându-se la soluția finală în problema evreiască, și, în timp ce poziția lui Göring era în declin,datorită eșecului Luftwaffe, Goebbels a simțit un vid de putere în politica internă. Responsabilitatea sa fiind moralul populației, s-a preocupat intensiv cu probleme ca salariile, raționalizarea și adăpostirea, lucruri care au afectat moralul, deci și productivitatea.

Înfrângerea germanilor în Bătălia de la Stalingrad din ianuarie 1943 a produs o criză în regim. Goebbels a fost nevoit să se alieze cu Göring pentru a dejuca încercările de creștere în putere ale lui Bormann, șeful Cancelariei Partidului Nazist și secretarul führerului, care s-a folosit de dezastrul de la Stalingrad și accesul său zilnic la Hitler, pentru a-l convinge pe acesta să creeze o conducere de trei oameni reprezentând statul, armata și partidul - Cancelarul Reich-ului Hans Lammers, Mareșalul Wilhelm Keitel și Bormann, care controla accesul la führer. Acest așa numit Comitet ar fi trebuit să aibă puteri dictatoriale asupra frontului german. Goebbels, Speer, Göring și Himmler s-au combinat să blocheze această acțiune văzând-o ca pe o amenințare.

Goebbels a încercat să-l convingă pe Hitler să îl numească pe Göring ca șef al guvernului. Propunerea sa avea o logică certă, pentru că Göring (in ciuda eșecului Luftwaffe și a corupției sale) era încă foarte popular în populația Germaniei, al cărei moral era în cădere, de vreme ce Hitler abia mai apărea în public după înfrângerea de la Stalingrad. Propunerea a fost considerată absurdă de către Hitler, datorită incapacității lui Göring și mai ales pentru că führerul dorea să îndrepte toată vina eșecului militar spre acesta.

În februarie, Goebbels a lansat o nouă ofensivă pentru a se plasa în centrul puterii politice. Într-un discurs pasional la Berlin Sportpalast, Goebbels a cerut audienței să se dedice unui război total, unei mobilizări a economiei Germaniei și a societății germane pentru a sprijini războiul. A sperat în acest fel să îl convingă pe Hitler să îi acorde lui (împreună cu Speer) controlul asupra politicii interne a producției de armament, pentru a introduce munca obligatorie, chiar și pentru femei. Hitler, susținut de Göring, a refuzat aceste cereri, pentru că le vedea periculoase pentru moralul populației. Goebbels s-a plâns, în particular, de lipsa de direcții din politica internă a Germaniei, însă nu l-a criticat direct pe Hitler și nici nu a acționat împotriva voinței acestuia.

Arhitectul genocidului evreilor europeni, Heinrich Himmler, a preferat ca problema evreiască să nu fie discutată în public. Cu toate acestea, într-un editorial din ziarul Das Reich din noiembrie 1941, Goebbels a citat profeția lui Hitler că evreii vor fi învinșii din războiul ce va urma.^[54] Acum, spunea el , profeția lui Hitler a devenit realitate: “evreii suferă acum procesul gradual de anhiliare, pe care ei l-au dorit pentru noi. Acum sunt distruși după propriile concepte: "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte!"^[55]

Goebbels a ordonat ca toți germanii evrei să poarte semnul distinctiv Steaua galbenă.

După părerea celor mai mulți istorici, decizia de exterminare a evreilor a fost luată undeva la sfârșitul anului 1940, iar comentariile lui Goebbels arată clar că știa în termeni generali, sau chiar în detaliu, ceea ce se plănuise.^[56] Decizia de a deporta evreii germani și austrieci în locații nespecificate din Est, a fost luată în septembrie. Goebbels a făcut imediat presiuni pentru ca evreii din Berlin să fie deportați primii. A mers la centrul de comandă al lui Hitler de pe Frontul de Est, unde s-a întâlnit atât cu Hitler, cât și cu Reinhard Heydrich pentru a-i convinge să accepte cererile acestuia, în ceea ce privește deportarea evreilor din Berlin. A primit asigurările pe care le-a dorit: „Führer-ul este de părere”, scria el, „că până la urmă evreii vor trebui să fie mutați de pe tot teritoriul Germaniei. Primele orașe care vor rămâne fără evrei vor fi : Berlin, Viena și Praga.”^[57]

Deportarea evreilor în ghetoul Łódź a început în octombrie, însă transportul și alte probleme au făcut ca procesul să fie mult mai lent decât își dorea Goebbels. Articolul din noiembrie din Das Reich este un exemplu al campaniei de accelerare a deportării. În decembrie a fost prezent la o întâlnire între Hitler și alți lideri ai partidului, unde a discutat printre alte lucruri, și problema evreiască. A scris în jurnalul său după întâlnire:

„Cu privire la problema evreiască, Führer-ul este determinat să acționeze în forță. El a prezis că dacă evreii aduc un alt război mondial, aceștia vor fi anihilați. Nu erau vorbe goale. Războiul este aici (era în săptămâna în care Germania a declarat război Statelor Unite). Anihilarea evreilor trebuie să fie consecința necesară. Ea nu trebuie văzută cu sentimentalism. Nu trebuie să avem simpatie pentru evrei, ci pentru poporul german.^[58]”

În timpul anului 1942 a continuat să preseze ca soluția finală pentru problema evreiască, să fie dusă mai departe și cât mai rapid posibil, acum că Germania a ocupat o porțiune imensă din teritoriul sovietic, unde toți evreii din statele controlate de germani ar putea fi deportați. O iritare constantă a lui Goebbels era faptul că în timp ce Germania lupta din greu pe Frontul de Est, în Berlin încă mai erau circa 40.000 de evrei.^[59] Ar trebui „cărați în Rusia”, scria în jurnalul său. "Ar fi cel mai bine să îi omorâm pe toți odată".^[60] Încă odată, Goebbels știa ceea ce se va întâmpla cu evreii care erau deportați. Cu toate că nu a fost invintat la Conferința de la Wannsee, el știa ce s-a decis acolo.^[61] Scria:

„Evreii sunt acum deportați în est. O procedură puțin barbară, care nu trebuie descrisă în multe detalii, este folosită aici. Se poate estima probabil că 60% dintre ei vor fi lichidați și doar 40% vor fi puși să muncească

 În ultimele luni ale războiului, discursurile și articolele lui Goebbels au căpătat un ton tot mai apocaliptic:

„De puține ori în istorie un popor atât de brav, care se zbate pentru supraviețuire, a trebuit să suporte un test atât de teribil așa cum poporul german a suportat acest război. Suferința ce rezultă pentru noi toți nu trebuie descrisă în detalii...suportăm o soartă grea pentru că luptăm pentru o cauză bună.^[63]”

La începutul anului 1945, când sovieticii au ajuns pe râul Odra și aliații lor vestici au trecut Rinul, Goebbels nu mai putea ascunde faptul că înfrângerea era inevitabilă. Știa ce va însemna acest lucru pentru el: "Pentru noi, am ars podurile noastre. Nu putem da înapoi, dar nici nu vrem să dăm înapoi. Suntem împinși la extreme și astfel trebuie să acționăm cu procedee extreme" ^[64]

Când ceilalți lideri naziști au încercat să-l convingă pe Hitler să părăsească Berlinul și să creeze un nou centru de rezistență în Bavaria, Goebbels s-a opus, susținând, însă, o ultimă opoziție în capitala Reich-ului.

Până la acest moment, Goebbels obținuse deja poziția pe care o dorea lângă Hitler. Göring era discreditat categoric, cu toate acestea, Hitler a refuzat să îl destituie abia până la 25 aprilie. Himmler, a cărui numire în comandamentul Grupului de Armată Vistula a dus la un dezastru predictibil pe Oder, era tot în dizgrație, Hitler suspectând că negociază în secret cu Aliații. Numai Goebbels și Borman îi rămăseseră loiali lui Hitler.^[65] Pe 22 aprilie, din cauza influenței lui Goebbels, Hitler a anunțat că nu va părăsi Berlinul, ci va sta să lupte și să moară, dacă e nevoie pentru a-și apăra capitala.^[66]

La data de 23 aprilie, Goebbels face următoarea proclamație locuitorilor Berlinului:

„Vă chem să luptați pentru orașul vostru. Luptați cu tot ce aveți, pentru binele soțiilor și copiilor voștri, al mamelor și al părinților voștri. Fiți mândri și curajoși! Fiți inventivi și abili! Liderul vostru e printre voi. El și colegii lui vor rămâne în mijlocul vostru. Soția și copiii lui sunt aici, de asemenea. El, care cândva a capturat orașul cu 200 de oameni, va folosi acum orice mijloc pentru a apăra capitala. Bătălia din Berlin trebuie să fie un semnal, pentru ca toată națiunea să se ridice și să lupte.^[67]”

Pe 30 aprilie, când sovieticii ajunseseră la câteva sute de metri de buncăr, Hitler și-a întocmit testamentul. Goebbels a fost unul dintre cei patru martori la acest lucru. Nu mult timp după ce l-a completat, Hitler se împușcă, Goebbels comentând: „Inima Germaniei a încetat să mai bată. Führerul e mort.” În testament, Hitler nu a numit un succesor la conducerea Partidului Nazist, însă l-a numit pe Goebbels Cancelar al Reich-ului, pe amiralul Karl Dönitz - Președinte al Reich-ului iar pe Martin Bormann, Ministrul Partidului. Goebbels știa că titlul acesta era doar teoretic. Chiar dacă dorea să fugă din Berlin, era puțin probabil ca Dönitz, a cărui singură preocupare era să negocieze un armistițiu cu Aliații vestici care să salveze Germania de ocupația sovietică, să dorească o figură atât de cunoscută ca Goebbels în fruntea guvernului.

La ora 20.00 a serii de 1 mai, Goebbels a aranjat ca un doctor SS, Helmut Kunz, să-i omoare pe cei șase copii ai săi, injectându-i cu morfină iar apoi, când sunt inconștienți să le pună cianură în gură.^[68] Conform declarațiilor lui Kunz, acesta le-a dat copiilor morfină, însă Magda Goebbels și Stumpfegger (doctorul personal a lui Hitler) le-au administrat cianura. La puțin timp după aceea Goebbels și soția sa au mers în grădina Cancelariei, unde s-au sinucis. După război, amiralul american Michael Musmanno a scris următoarea mărturie:

„Pe la 20.15, Goebbels s-a ridicat de la masă, și-a pus pălăria, haina și mănușile și, apucând-o pe soție de mână, au mers pe scări, în grădină. A mers cu ei și adjutantul lui Goebbels, Günther Schwägermann. În timp ce Schwägermann pregătea petrolul, a auzit un foc de armă. Goebbels se împușcase iar soția sa luase otravă. Günther Schwägermann a ordonat unor soldați să-l mai împuște pe Goebbels odată pentru că nu putea să o facă de unul singur.^[69]”

Cadavrele lui Goebbels și al soției au fost apoi arse, însă din cauza lipsei de combustibil, acestea au ars numai parțial, fiind ușor identificabile. După câteva zile, Voss a fost adus în buncăr de către sovietici pentru a identifica cadavrele familie Goebbels. "Vice-amiralul Voss, fiind întrebat cum a identificat pe acei oameni fiind din familia Goebbels, a explicat că a recunoscut cadavrul după următoarele semne: forma capului, linia gurii, schija de metal de pe piciorul drept, insigna NSDAP de aur și rămășitele din uniformă.^[70] Rămășițele familiei Goebbels au fost îngropate în secret, lângă Rathenow în Brandenburg. În 1970 au fost arse iar cenușa rămasă a fost aruncată în râul Elba.

Joseph Goebbels

Joseph Goebbels, lider propagandistic al NSDAP, Ministrul Propagandei și Cancelar al Germaniei Căsătorit cu Magda Goebbels Număr de copii 6  Copii Helga Susanne Goebbels[*] Hildegard Traudel Goebbels[*] Helmut Christian Goebbels[*] Holdine Kathrin Goebbels[*] Heidrun Elisabeth Goebbels[*] Hedwig Johanna Goebbels[*]

·         1902 - S-a născut Silvia Dumitrescu -Timică, cunoscută pentru cariera de 75 de ani ca actriţă de teatru, dar şi pentru rolurile din filmele "Bădăranii" - 1960 şi "Scorpia" - 1973 (m. 1 august 1999)

·         1905: Alice Săvulescu, botanistă română (d. 1970)

·         1910: Sir Alfred Jules Ayer, filozof britanic (d. 1989)

·         1918: S-a nascut Ştefan Baciu, poet, ziarist, eseist profesor universitar si critic de artă roman  stabilit în Brazilia și apoi în Statele Unite ale Americii; (m.07.01.1993). A fost student la Drept în București, atașat de presă la Berna, de unde a plecat la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, ca profesor, după care s-a stabilit în insulele Hawaii, la Honolulu. A debutat în anul 1933 în revista „Răboj” cu poezia „Eu”, care îi apare tradusă în limba germană în revista Klingsor, în același an. Pentru volumul său de debut „Poemele poetului tânar” a  primit  în anul 1935, la vârsta de 17 ani, „Premiul scriitorilor tineri” al „Fundațiilor regale”. Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ștefan Baciu a fost autorul a două importante antologii: „Antologia poeziei latino-americane” (2 volume, 1974) și „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” (1981). A adus cu el în America Latină ideile mișcării suprarealiste și a devenit animatorul cel mai important și un lider al neoavangardei, a participat la foarte multe congrese și conferințe pe aceasta temă. În anul 1962 a fost  invitat în SUA, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar în anul 1964 este invitat și se stabilește în Hawaii, ca profesor de literatura hispano-americană la Universitatea din Honolulu-Hawaii. Se stinge din viață la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora lui din București. Este autorul a peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și a peste 5000 de articole și studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elvețiană.  

Poezie

• Poemele poetului tânăr, 1935 – București (Premiul Fundațiilor Regale și al Societății Scriitorilor Români)
• Poeme de dragoste, 1936 – Oradea
• Micul dor, 1937 – Brașov
• Drumeț în anotimpuri, 1939 – Iași
• Cautătorul de comori, 1939 – București
• Cetatea lui Bucur, 1940 – București^[4]
• Lanterna magică (în colaborare cu Traian Lalescu), 1941 – București
• Analiza cuvântului dor, 1951 – Sierras de Cordoba
• Poemele poetului pribeag, 1963 – Mexico, Ukulele
• Îngerul malagambist în insula Oahu, 1967 – Madrid
• Poemele poetului singur, 1979 – Honolulu
• Peste o mie de catrene..., 1980 – Honolulu și 1991 – București, 1994 – Brașov

Memorialistică

• Franctiror cu termen redus, 1968 – Honolulu
• Sub Tâmpa în Honolulu, 1973 – Honolulu
• Mira, 1979 – Honolulu
• Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946, 1980 – Honolulu  

  Ștefan Baciu
  Ștefan Baciu
  Date personale
  Născut	29 octombrie 1918[1][2]  Brașov, Austro-Ungaria
  Decedat	6 ianuarie 1993 (74 de ani)[2]  Honolulu, SUA[3]
  Cetățenie	România  Brazilia
  Ocupație	lingvist poet diplomat istoric literar[*] traducător critic literar[*] jurnalist biograf[*] romancier[*] scriitor
  Activitate
  Limbi	limba spaniolă limba germană limba portugheză
  Studii	Universitatea din București

·         1920: Baruj Benacerraf, medic american, laureat al Premiului Nobel
* 1922: Parascovia Andreevna Botezat (în rusă Прасковья Андреевна Ботезат, cunoscută sub numele scenic Polina Botezat; n. 29 octombrie 1922, Ciumașki[*], Q19677954[*], Rusia – d. 2001) a fost o cântăreață de operă (soprană) și pedagogă moldoveancă, originară din Federația Rusă.

A făcut studii la Novokuznețk, apoi în Alma-Ata, după care la Conservatorul de Stat din Chișinău (azi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice) în clasa profesoarei Lidia Babici, în anii 1947–1952.

În 1943–1944 a fost solistă în Ansamblul de Cântece și Dansuri „Doina” al Filarmonicii din Chișinău, apoi în Ansamblul de Cântece și Dansuri al Feroviarilor din Moscova în anii 1944–1947. În 1952 se întoarce la Filarmonica din Moldova, unde activează până în 1955, pentru ca mai apoi să evolueze pe scena Teatrului de Operă și Balet.

A avut roluri principale în Traviata și Otello de Giuseppe Verdi, Tosca și Madame Butterfly de Giacomo Puccini, Dama de pică și Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, Aurelia de D. Herschfeld, Balada eroică de Alexei Stârcea ș.a.

Începând cu anul 1952, Polina Botezat desfășoară o activitate pedagogică intensă la Institutul de Arte în calitate de conferențiar și profesoară universitară, contribuind la pregătirea a cel puțin 30 de vocaliști, printre care Maria Bieșu, Ioan Paulencu, Svetlana Strezeva ș.a. Întreprinde turnee artistice la București, Iași, Kiev, Murmansk, Moscova, Plovdiv etc.

În 1951, Polina Botezat a fost Laureată a Festivalului Studenților din Berlin. A fost distinsă cu ordinele „Drapelul Roșu de Muncă” și „Gloria Muncii”. Din 1966, este Artistă a Poporului din RSSM.

·         1922: S-a nascut  dizidentul sovietic Aleksandr Zinoviev, scriitor, filosof, analist, autor al lucrărilor „Casa galbenă”, „Homo sovieticus”, „Perestroicka şi contraperestroika” etc. Exilat în 1978, el şi–a recăpătat cetăţenia rusă; (d.10.05.2006).

·         1924: Ioan Hăulică, medic român

·         1924: Danielle Mitterrand (n. Danielle Émilienne Isabelle Gouze, 29 octombrie 1924, Verdun - d. 22 noiembrie 2011, Paris) a fost soția fostului președinte francez François Mitterrand și directorul fundației France Libertés - Fondation Danielle-Mitterrand

Lucrări:

• La levure du pain, édition n°1, 1992
• En toutes libertés, Ramsay, 1996.
• Ces hommes sont avant tout nos frères, Ramsay, 1996 (sur les indiens du Chiapas).
• Le printemps des insoumis, éditions Ramsay, 1998
• La torture en Tunisie : Comité pour le respect des libertés et des droits de l’homme en Tunisie, Le Temps des cerises, 2000.
• Echanger la vie, éditions Actes sud, 2000
• Le Livre de ma mémoire, Édition Jean-Claude Gawsewitch, 2007 ISBN: 978-2350130897 et Folio n° 4833
• Mot à mot, Le Cherche midi, 2010 ISBN: 978-2-7491-1577-1.

Danielle Mitterrand

Danielle Mitterrand în 2005. Frați și surori Roger Gouze[*] Christine Gouze-Rénal[*]  Căsătorită cu François Mitterrand Copii Pascal Mitterrand Jean-Christophe Mitterrand Gilbert Mitterrand

·         1924: Zbigniew Herbert, scriitor polonez (d. 1998)

* 1929: Evgheni Primakov (n. 29 octombrie 1929 - d. 26 iunie 2015^[5]) a fost un general KGB și om politic rus, care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Federației Ruse (11 septembrie 1998 - 12 mai 1999).

Evgheni Primakov

·         1930: S-a nascut Radu Cosaşu, prozator şi publicist român. Este autorul a 3000 de articole publicate în reviste literare din ţară şi străinătate, precum şi a 15 cărţi de proză, dintre care menţionăm: „Logica”, „Poveşti pentru a–mi îmblânzi iubita”, „August pe un bloc de gheaţă”.

·         1930: S-a nascut  Omara Portuondo, cântăreaţă cubaneză supranumită  „Edith Piaf a Cubei” („Flor de amor”).

·         1930: Niki de Saint Phalle (n. 29 octombrie 1930 în Neuilly-sur-Seine — d. 21 mai 2002 în San Diego); născută sub numele Cathérine Marie-Agnès Fal de Saint Phalle a fost o pictoriță și sculptoriță franceză.

S-a născut la 29 octombrie 1930 într-o familie franceză cu 5 copii, fiind al doilea. Tatăl ei a fost șeful unei filiale bancare de la New York, care s-a bancrotizat cu un an înaintea nașterii Nikăi. În această situație Maria (Nika-este nume dat de maică-sa și pe care la purtat ca artist) trăiește un timp la bunicii ei în Franța. Tot în anii copilăriei este strămutată cu traiul mai de mute ori între Franța și SUA. Face școală primară pe lângă o mănăstire din suburbiile New York-ului 1. La vârsta de 12 ani îi citește pe Poe, Shakespeare, și tragediile grecești; tot atunci scrie primele poezii. Din 1944 datează cele mai timpurii picturi ale sale – niște statui vechi grecești din posesia școlii Brearl-School unde își continua învățătura primară. Tot din acest an datează și primele informații despre dereglările psihice a tinerii de 14 ani - drept urmare a unui de viol de incest intreprins de tatăl ei, pe care l-a suportat la vârsta de 11 ani.

În 1947, la vârsta de 17 ani termină abitura școlii din Marilandiar iar de la 18 ani încearcă să-și câștige existența angajându-se ca fotomodel. Sau păstrat mai multe afișe de reclamă comercială cu pozele ei. În 1948 are loc prima căsătorie cu un tânăr marinar destul de inteligent cu numele de Harri Mathewes, care peste doi ani, lepădându-se de marină, începe să studieze muzica, iar ceva mai târziu se va consacra nu fără succes literaturii. Probabil grație acestui gest Nika își va lega de el viața până la începutul anilor 60. Din 1950 datează primele lucrări în guașă ale artistei. În 1951 naște primul copil; se îndeletnicește de meseria de actor, pe parcurs inter prinde mai multe călătorii prin Europa unde vizitează mai multe orașe, muzee și catedrale – fapt care o face să se decidă finalmente de a se consacra artelor plastice. În 1953 suferă o a doua criză psihică. Din 1954 se mută cu traiul în Franța. În 1955 vizitează marele orașe din Spania- Madridul și Barcelona. Este adânc impresionată de creația monumentală a lui Antonio Gaudi- fapt care avea să-i decidă soarta de artist plastic de mai departe...În 1956 se petrec trei evenimente cruciale în viața artistei:- prima expoziție personală în orășelul St. Hallen (Elveția), cunoașterea îndeaproape a creației unor mari artiști moderni ca H.Matisse, P.Klee și Pablo Picasso precum și prima sa cunoștință cu familia marelui sculptor francez modernist Jean Tinguely. Pe parcurs între Nike de Saint Phalle și Tinguely se leagă o colaborare colegială încununată de succes, dar și cu un furtunos roman finalizat cu cea de a doua căsătorie a ei din 1971. Apropierea de Tinguely aduce la divorțul din 1960 cu fostul ei soț (cărui îi lasă doi copii), dar și la integrarea ei în clocotitorul mediu artistic euro-american neomodernist care va acoperi viața artistică occidentală din anii 60- 70. Deja la începutul anilor 60 Niki de S.Ph. face legături de colaborare și prietenie cu artiști ca: Jasper Jons, Mario Botta, Yves Klein, D.Spoerri, F.Dufrene, ș.a. reprezentanți a curentului Nouveux Realistes (Noul realism) aderând de fapt la acest grup cunoaște totodată și susținerea lui Robert Rauschenberg.

Din 1961 Niki Saint Phalle devine una dintre vedetele presei americane iar de la mijlocul a. 60 și una din figurile de rezistență a artei moderne. O faimă neunivocă ca apreciere, i-au adus-o mai întâi performanțele „Lucrărilor împușcate”. Prima dintre acestea a avut loc la 12 februarie 1961 pe care le-a continuat până în 1963 demonstrându-le în importante centre de artă din Stockholm, San Francisco, Muzeul de artă Contemporană din New York și tot în prima jumătate a anilor '60 , (în legătură cu războaiele purtate de SUA în Asia și cu înrăutățirea maximă a relațiilor dintre SUA și URSS) Niki de Saint Phalle este influențată și de mișcarea antiimperialistă și pacifistă declanșată în SUA și Europa. Tablourile obiectuale și instalațiile-performanțe ale artistei capătă un context protestatar împotriva războiului și violenței incluzând în sine păpuși și jucării mutilate, mulaje de avioane și arme etc. luate la un loc acestea constituind simbolul răului și violenței.

Din 1963 Niki devine preocupată de mișcarea feministă fapt care avea să o orienteze spre unul dintre cele mai fructuoase capitole ale creației sale: – elaborarea celebrului ciclu de sculpturi decorativ-monumentale cu denumirea de Nane. În acest ciclu destul de marcant prin figuri burlesce și pline de viață, se sintetizează temele maternității și a emancipării femeii. De la mijlocul anilor '60 Niki S. Ph. se mai ocupă de grafică și film care-i confirmă libertate fantezistică pe care avea să o aplice în marele sale proiecte de amenajare artistică a unor imense grădini și parcuri publice distractive numite „Tarot-Park”. Tarot-parcurile Nikăi de Saint Phalle sunt cunoscute din SUA („Grădina reginei Californiei”) până în mai multe țări din Europa și în Israel („Corabia lui Noe”). Acestor obiective artista s-a consacrat pe întreg parcursul anilor '70-'90 a secolului trecut.

În 1991 are loc decesul lui Tinguely cu care artista a trăit și a colaborat 20 de ani. În 1994 Nike S. Ph. se strămută cu traiul din Franța în orașul San Diego din sudul California. Răpusă de o maladie gravă pulmonară, provocată de praful de polyster de la prelucrarea figurilor sale monumentale, artista se stinge din viață 21 martie 2002 în unul din spitalele din San Diego.

The Golem, Kiryat Hayovel, Israel

Îngerul protector din holul gării principale din Zürich

Niki de Saint Phalle

Niki de Saint Phalle (1964) Căsătorită cu Harry Mathews[*] (1949–1961) Jean Tinguely[*] (13 iulie 1971–30 august 1991)  Copii Laura Duke Condominas[*]

Niki de Saint Phalle de Lothar Wolleh

* 1933: John Andrews (n. 29 octombrie, 1933, Sydney) este un arhitect australiano - canadian, cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale Scarborough College (din 1963) și CN Tower (1973, o colaborare cu WZMH Architects), ambele din Toronto, Ontario, Canada și Gund Hall de la Harvard University.

John Andrews sa născut în Sydney, New South Wales și a absolvit cu diplomă de licență de la Universitatea din Sydney în 1956. În 1957 a intrat în programul de masterat de arhitectură de la Universitatea Harvard. După absolvire, a lucrat cu John B Parkin Associates în Don Mills, o suburbie din Toronto, până în 1962. Din 1962 până în 1967, John Andrews a fost președintele programului de arhitectură al Universității din Toronto. În 1962 a înființat John Andrews Architects din Toronto. În 1973, și-a extins practica la Sydney și a redenumit firma John Andrews International Pty. Ltd.

Proiecte:

• Turnul Hooker din Sydney (1974)
• Turnul King George din Sydney (1976)
• Oficiile guvernamentale Cameron, sectorul Belconnen din Canberra (1973–1976) - parțial demolate
• Oficiile Callam, sectorul Woden din Canberra (1977-1981)
• Oficiile Octagon, Parramatta, suburbie a orașului Sydney
• World Trade Centre, Melbourne
• RMIT Student Union and Library, Melbourne
• Australian Defence Force Academy (ADFA), Canberra
• Hotelul Hyatt, Perth
• Stația Adelaide, Adelaide

Cameron Offices, Canberra, Australia (1973–76)

Scarborough College, Toronto, Ontario, Canada (1963)

·         1936: S-a nascut  Miron Kiropol, poet şi pictor român stabilit în Franţa din 1968; autor al antologiei “Poeţi francezi din secolul al XV-lea”.

·         1938: Ralph Bakshi, regizor american de film
* 1938: Ellen Johnson Sirleaf (n. 29 octombrie 1938, Monrovia, Liberia) este un om politic din Liberia, care din 2006 până în 2018 a fost președintele țării. A deținut și funcția de ministru de finanțe.

În 2011 i-a fost acordat, împreună cu Leymah Gbowee (Liberia) și Tawakkul Karman (Yemen), Premiul Nobel pentru Pace pe 2011 pentru „lupta lor nonviolentă pentru siguranța femeilor și pentru dreptul femeilor de a participa deplin la făurirea păcii".^[1]

Este prima femeie africană care deține funcția supremă în stat.

Ellen Johnson Sirleaf

·         1940: Frida Boccara (n. 29 octombrie 1940, Casablanca - d. 1 august 1996) a fost o cântăreață franceză.

La concursul muzical Eurovision 1969 a fost una din cele 4 câștigătoare cu piesa Un jour, un enfant (Într-o zi un copil').

În același an, 1969, în luna martie, cu două luni înainte de Eurovision, Frida Boccara a participat la Festivalul Internațional Cerbul de Aur de la Brașov unde i s-a conferit Premiul Special al Juriului.

Frida Boccara

Frida Boccara în 1970

* 1940: Manfred Reichert poreclit „Manni“ (n. 28 octombrie 1940, Königsberg; d. 10 aprilie 2010, Remscheid) a fost un fotbalist german. În Bundesliga a jucat în apărare, el a fost activ la clubul sportiv SV din Wuppertal.

·         1942 - S–a nascut sculptorul Doru Covrig („Omul este masura”).

·         1942 - S-a nascut Ray Steinberg, vocalist american (Reflections).

·         1944: Marcel Dragomir, compozitor român (d. 9 martie 2015 București)

·         1944 - S-a nascut Denny Laine (Brian Arthur Hines), chitarist, vocalist si compozitor britanic (Moody Blues, Wings).

·         1945: S-a nascut Melba Moore, cantareata si actrita americana. 

·         1946 - S-a nascut Peter Green (Greenbaum), chitarist, vocalist si compozitor britanic (John Mayall’s Bluesbreakers, Fleetwood Mac).

·         1946: S-a nascut Paula-Maria Ivanescu, actrita, fost vicepresedinte al Camerei Deputatilor. 

·         1947: Richard Stephen Dreyfuss (n. 29 octombrie 1947, Brooklyn, SUA) este un actor american.

Richard Dreyfuss și-a petrecut copilăria în Brooklyn și Queens, înainte de a se muta, la vârsta de nouă ani, împreună cu familia la Los Angeles. La cincisprezece ani, a debutat în filmul de televiziune din In Mama’s House. La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 a jucat, pe lângă mici roluri pentru televiziune și la teatrul Broadway și alte teatre. Primele apariții scurte în filme le-a avut în 1967 în The Valley of the Dolls și The Graduate.

Succesul l-a avut în 1973 cu filmul lui George Lucas, American Graffiti, în care au jucat și Harrison Ford și Ron Howard. Cu filme precum The White Hai și Encounter Spooky (ambele de Steven Spielberg), Dreyfuss a devenit unul dintre cei mai căutați actori ai Hollywoodului.

Pentru rolul său în The Subtenant, a primit în anul 1977 un Oscar, pentru cel mai bun actor și Globul de Aur, ca cel mai bun actor în domeniul muzical sau comediei. Până în 2003, când i-a fost acordat lui Adrien Brody, Dreyfuss a fost cel mai tânăr actor care a primit vreodată un Oscar pentru categoria cel mai bun actor.

Richard Dreyfuss

Frați și surori Lorin Dreyfuss[*]  Căsătorit cu Jeramie Rain[*] (1983–1995)  Număr de copii 3

·         1947 - S–a nascut pictorul Alexandru Chira (1993 – Premiul pentru Pictura al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, 1994 – Premiul Centrului Soros pentru Arta Contemporana, 1996 – Premiul Academiei Romane).

·         1948: Marin Constantin, politician român

·         1948: S-a nascut Kate Jackson, actrita americana. 

·         1949 - S–a nascut informaticianul roman stabilit in Olanda, Adrian Rezus. Numele sau se leaga de calculul Lambda, reprezentand o referinta a informaticii mondiale.
* 1950: Viorel Padina, pseudonimul lui Viorel Abălaru, (n. 29 octombrie 1950, Gura Padinii, județul Olt) este un poet și publicist român.

Este născut într-o familie de pescari din localitatea Gura Padinii, județul Olt, situată pe malul Bălții Potelu ("Balta Mamina", în protocronicele slavone), raiul copilăriei poetului, unde se afla împărăția trestiilor, nuferilor, pescilor, rațelor și gâștelor sălbatice, stârcilor, țestoaselor, vidrelor și pelicanilor ^[1]. După absolvirea școlii generale în localitatea natală și a liceului teoretic în Corabia, studiază dreptul la Universitatea din București. A fost membru al Cenaclului de luni și al Cenaclului "Amfiteatru" de la înființarea acestora, în anii 70.

În martie 1978, publică în revista Amfiteatru un interviu controversat cu poetul Nichita Stănescu.^[2][3][4]

După finalizarea studiilor în anul 1979, primește repartiție, ca jurist, la Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist în Izbiceni, județul Olt. În această perioadă poartă o corespondență intensă cu membrii importanți ai scriitorimii (corespondență despre care Nicolae Manolescu va afirma că reprezintă "una dintre cele mai teribile mărturii pentru o epocă și pentru o lume"), dar scrisorile îi sunt interceptate de Securitate.^[5]

În anul 1980 redactează Apel către Europa,^[6], "singurul text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii 80" (Sorin Cucerai), pe care intenționa să-l trimită la Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa, de la Madrid, însă manifestul a fost interceptat de Securitate - în urma unei trădări - și nu a mai ieșit din țară. În august 1981 repetă tentativa de a lansa Apelul către Europa, precum și samizdatul NU! ("organ anticomunist, prim-redactor A.V.Padina"), însă din nou este interceptat de Securitate (din pricina aceluiași trădător).

În august 1982 este premiat la concursul de debut organizat de editura Cartea Românească ^[7] , pentru volumul de versuri Poemul de oțel ^[8] , însă volumul premiat nu va mai aparea în perioada programată, deoarece autorul refuză toaletarea manuscrisului.^[9]

În anul 1987 dă în judecată editura Cartea Românească, pentru nepublicarea volumului Poemul de oțel, fiind singurul scriitor din perioada fostului regim care a chemat în judecată o editură comunistă.^[2] [10]

În 1991 apare, în final, volumul Poemul de oțel la editura care-l premiase cu aproape nouă ani în urmă, volum despre care criticul literar Nicolae Manolescu va scrie o cronică de întâmpinare entuziastă ^[11] (cronică ce va fi contestată vehement de Ioana Pârvulescu).

Începând din 2003, desfășoară o amplă activitate forumistică pe Internet sub niknames AVP, The A..., micul_burghez ș.a., pe forumurile "Adevărul", "Ziua", "Cotidianul", "URR", "Jurnalul National","Liberalism.ro" etc, precum și pe forumurile și blogurile proprii, apoi pe Facebook.^[12], fiind cunoscut de internauți și cu porecla de "regele hyperspatziului". În 2004, într-o intervenție de pe forumul "Ziua", schițează intuitiv unele dintre atributele caracteristice ale spațiului virtual de tip Web 2.0 ^[13] (fără a avea nicio cunoștință despre cercetările corifeilor Web-ului în domeniu - și acestea incipiente, de altfel -, așa cum va mărturisi mai târziu).

Este autorul unei ipoteze metafizice originale : Ipoteza Kosmosului Germinativ, imbricată în poemul cosmogonic Planeta Ou ^[14]

În prezent locuiește în orașul Corabia, județul Olt. Este căsătorit si are doi copii.

Viorel Padina

Fotografie din 1992

·         1950: Abdullah Gül (n. 29 octombrie 1950, Kayseri)^[1] este un politician turc, fost președinte al Republicii Turce între 2007 și 2014.

Gül a candidat în aprilie și mai 2007 pentru postul de președinte a partidului Adalet ve Kalkınma Partisi, AKP, după ce a fost propus de șeful partidului, Erdoğan.

Abdullah Gül
Date personale

·         1951 - S-a nascut David Paton, vocalist, basist si compozitor britanic (Pilot, Camel).

·         1952 - S-a nascut Arnell Carmichael, clapar si vocalist american (Raydio).
* 1953: Vitalia Pavlicenco (n. 29 octombrie 1953, Grinăuți, raionul Rîșcani) este o politiciană din Republica Moldova, președinte al Partidului Național Liberal (din Republica Moldova), fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în legislaturile 1998-2001 și 2005-2009, doctor în filologie

·         1954 - S-a nascut Stephen Luscombe, clapar, vocalist si compozitor britanic (Blancmange).
* 1954: Hisao Sekiguchi (n. 29 octombrie 1954) este un fost fotbalist japonez.
* 1955: Tudor Deliu (n. 29 octombrie 1955) este un politician, profesor, conferențiar universitar și lector din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând cu anul 2010, pe listele Partidului Liberal Democrat din Moldova, exercitând funcțiile de președinte al fracțiunii parlamentare a PLDM și secretar al „Comisiei parlamentare juridică, numiri și imunități”.

·         1956: Iulian-Gabriel Bîrsan, politician român

·         1956: S-a nascut Wilfredo Gomez, boxer. 

·         1957: Principesă Sofia a României, fostă Principesă de Hohenzollern-Sigmaringen,^[1] (n. 29 octombrie 1957, Palatul Tatoi din Grecia) este cea de-a patra fiică a regelui Mihai al României și a reginei Ana. Sofia este a opta pe linia succesiunii la conducerea Casei Regale române și la tronul României (vezi și "Ordinea de succesiune la tronul României"), conform noului Statut al Casei Regale, din 30 decembrie 2007.^[2] În schimb, conform ultimei Constituții regale democratice, cea din 1923, Sofia este exclusă de la succesiunea la tron.

Principesa Sofia a fost botezată în credința ortodoxă de către Regina Sofía a Spaniei, verișoara primară a regelui Mihai, mama sa, Regina-mamă Elena fiind sora regelui Paul al Greciei

Principesa Sofia s-a născut în Grecia la Palatul Tatoi pe când la conducerea tronului se afla regele Paul I al Greciei, fratele bunicii alteței sale, regina-mamă Elena. De mică principesa Sofia, și surorile sale, era fascinată de poveștile pe care tatăl său i le spunea despre România.^[4] Pasiunea sa pentru fotografie s-a dezvoltat incă de copil, atunci când îl vedea pe Rege tot timpul cu o camera în mână, și chiar înainte de achiziționarea primului televizor al familiei, când familia obișnuia să vizualizeze cadre fotografice realizate chiar de regele Mihai; peste câțiva ani Sofia putea fi văzută mereu cu o cameră de fotografiat, pentru a surprinde cadre "la fel de frumoase" ca ale regelui^[5]. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut în Europa alături de familie unde a urmat cursurile școlii generale și liceului; încă de copil avea ca hobby pictura și obișnuia ca în weekend să scrie diferite povești. În anii 1980 în timpul unei vizite în Statele Unite ale Americii, Sofia a reușit să participe la câteva expoziții cu tablourile sale în state ca Florida si Massachusetts; ca urmare a acestor prezenări, Sofia s-a înscris la Colegiul pentru Arte vizuale din New York.^[6] Aceasta a urmat cursurile de Arte Frumoase la Universitatea North Carolina și de design grafic și fotografie la Corcoran College of Art and Design din Washington.^[7] În prezent scrie cărți pentru copii și are un deosebit talent fotografic.

În ziua de 18 ianuarie 1990 Alteța Sa a pășit pentru prima dată pe pământul țării sale alături de Alteța Sa Principesa Moștenitoare Margareta,sora sa mai mare, fiind primii membri ai Familiei Regale a României care s-au intors din exil, după o întrerupere de 42 de ani.^[8] Altețele lor au petrecut în România opt zile timp în care au împărțit ajutoarele constând în medicamente, alimente, haine și alte ajutoare de urgență.^[9] Principesa Sofia vizitează orfelinate, spitale, case de bătrâni, sate distruse de comunism, monumente aflate în paragină, emoția primei vizite fiind umbrite de tristețea în fața sărăciei si distrugerea la care a fost supus poporul român în timpul dictaturii comuniste.

Drama zecilor de mii de copii din cele 600 de orfelinate aflate în condiții inumane, care semănau izbitor cu niște închisori, și satele distruse, spitalele în care se foloseau săli de operații din 1920, bisturiele din 1900, le fac pe Altețele Lor să lanseze numeroase apeluri internaționale pentru ajutorarea României. Astfel pe 9 august 1990, în casa de la Versoix a Majestății Sale Regelui Mihai, ia naștere Fundația Principesa Margareta a României filiala Elveția. Principesa Sofia era vicepreședinte, iar din comitetul de onoare făceau parte personalități ca Eugen Ionescu, Yehudi Menuhin, Ileana, Principesă a României, Principesa Irene a Greciei . De-a lungul timpului personalități de renume s-au alăturat Fundației acordând înaltul lor patronaj, printre care Ilie Năstase, Fanny Ardant, Nelly Miricioiu, Frédéric Mitterrand, Stanley Fink etc.^[9]

Din septembrie 2018, Sofia s-a mutat în România unde locuiește alături de fiica sa, Elisabeta Maria

În 1998 s-a căsătorit cu Alain Biarneix, care își inventase un titlu nobiliar și un supranume, Michel de Laufenburg. Majestatea Sa Regele Mihai nu a fost de acord cu aceasă căsătorie, fapt care a dus la decăderea din drepturi printre care și acela de succesiune la tron, retrăgându-i titlul de Principesă de România.^[7] În 1999, Principesa Sofia a născut-o pe singura fiică Elisabeta-Maria, însă căsnicia cu Alain Biarneix s-a destrămat în 2002. În 2007, când Casa Regală a României a adoptat noul statut, Principesa Sofia a fost inclusă pe poziția a opta a liniei de succesiune la tronul României.

Într-un interviu acordat în 2013 pentru revista franceză Haute Bretagne Privilège, Principesa Sofia, la întrebarea ce înseamnă pentru Alteța Sa cuvântul "prințesă", afirma:„ Prințesă înseamnă pentru mine a avea un simț al datoriei, a da un exemplu, a fi umană, sensibilă, respectuoasă, curajoasă și având puterea sufletească de a îndeplini ceea ce e de făcut pe calea ce ne-a fost trasată. „Prințesă” e un întreg: crești într-un anumit mediu; simplitatea trebuie să facă parte din personalitatea noastră. Nu suntem mai bune decât altele, perfecte, nici atât. Când ești nobil prin naștere trebuie să ai tot atâta noblețe a inimii.” ^[11] De asemenea afirma că nu trece o clipă fără să se gândească la România, iar când va veni timpul, după ce fiica Alteței Sale, Elisabeta- Maria, va termina școala, se vor gândi la o intoarcere pe pământul țării sale.^[3]

În luna ianuarie 2015 Principesa Sofia a revenit pe tărâm românesc, după mai bine de 20 de ani, pentru a fi alături de sora sa Principesa Mostenitoare Margareta la aniversarea de 25 de ani de la întoarcerea în România, după un exil de 42 de ani, si de activitate a Fundației Principesa Margareta a României.^[12] În cadrul jubileului aniversar în zilele de 17 și 18 ianuarie au loc o serie de evenimente dedicate celebrării acestui important sfert de veac al Coroanei în serviciul Națiunii printre care un tur al televiziunii și vizita Studioului 4, cunoscut ca Studioul Revoluției Române, Ziua Porților Deschise în cadrul fundației, Concert de gală la Ateneul Român „25 de ani de la sosirea în țară a Principesei Moștenitoare Margareta”, ce a fost transmis în direct de televiziunea publică, urmat de un dineu oficial găzduit de Palatul CEC. Alături de Principesa Moștenitoare Margareta și Principele Radu s-au aflat Principesa Sofia, Principesa Maria, Principele Nicolae, precum și, în calitate de invitat special, Principele Lorenz al Belgiei și invitați din România și din Marea Britanie, SUA, Franța, Elveția, Belgia, Rusia, Olanda, Spania, personalități care au susținut idealurile și proiectele Familiei Regale a României.^[13]

În luna noiembrie 2016, Sofia a participat în Emiratele Arabe Unite, în Dubai, la expoziția de artă „Royal Bridges: Convergences”. Aceasta a prezentat o creație fotografică în cadrul expoziției la care au luat parte artiști, membri ai familiilor regale din Belgia, Bulgaria, Grecia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Spania, Rusia, Qatar, Dubai, Bahrein, Bhutan, Burundi sau Cambodgia.^[14][15]

În primăvara anului 2017, Sofia a inaugurat prima sa expoziție personală de fotografie din România - "Elementele Naturii", deschisă în foaierul Sălii Media a Teatrului Național "I.L. Caragiale" din București. Expoziția a cuprins 50 de peisaje fotografice realizate de Principesa Sofia în Franța, în Bretania, realizate între anii 2015-2017. În deschidere, Sofia a afirmat: "În ultimii 150 de ani de istorie, membrii familiei mele au avut o contribuție serioasă în domeniul artelor nu doar ca protectori, dar și ca artiști. Îmi doresc să contribui la rândul meu la continuarea acestei tradiții a familiei mele de a ne devota țării noastre și de a face cunoscute în lume tradițiile și viața artistică din România".^[16][17][18]

Cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, în seara de 29 noiembrie 2017, într-o ceremonie cu caracter privat la Palatul Elisabeta, Custodele Coroanei a decorat pe Principesa Sofia cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României. Totodată, în aceași seară a participat la seara anuală dedicată de Familia Regală Corpului Diplomatic acreditat la București, găzduită la Sala Tronului din Palatul Regal de pe Calea Victoriei.

Sofia

Principesă a României Alteța Sa Regală

Părinți Mihai I al României Ana de Bourbon-Parma  Frați și surori Principesa Maria a României Principesa Margareta a României Principesa Elena a României Irina Walker  Căsătorită cu Alain Biarneix (c.1998- div.2002) Copii Elisabeta-Maria de Roumanie Biarneix

* 1959: Kuniharu Nakamoto (n. 29 octombrie 1959) este un fost fotbalist japonez.

·         1960: Marian Florian Săniuță, politician român

·         1961: Randy Jackson, cântăreț american (The Jackson 5)
* 1964: Valeriu Guma (n. 29 octombrie 1964, Orhei) este un politician și om de afaceri moldovean, ex-deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Valeriu Guma a fost deputat începând cu anul 1998. A intrat în Parlament pe listele „Blocului pentru o Moldovă Democratică și Prosperă”.^[3][4] A fost ales în Legislatura 2005-2009 pe listele partidului Blocul electoral Moldova Democrată, iar din 2009 până în 2014 a fost deputat din partea Partidului Democrat.

·         1965 - S–a nascut cantareata Mona Rosoga. 

* 1966: Nicușor Constantinescu (n. 29 octombrie 1966, Ploiești) este un politician român, fost președinte al consiliului județean Constanța din partea PSD.

La data de 29 iunie 2016 curtea de apel din Constanța l-a condamnat pe Nicușor Constantinescu, la data faptelor președinte al consiliului județean Constanța, la 5 ani de închisoare pentru abuz în serviciu în formă continuată.^[3] Sentința de condamnare la 5 ani de închisoare a fost confirmată de ÎCCJ.^[4]

În data de 11 iunie 2019 ÎCCJ l-a condamnat pe Nicușor Constantinescu la o pedeapsă de 10 ani de închisoare în alt dosar, în care a fost trimis în judecată tot pentru abuz în serviciu

* 1970: Phillip John-William Cocu (Pronunție în olandeză: /ˈfɪ.lɪp ˈdʒɔn ˈwɪ.li.jɑm koˈky/; n. 29 octombrie 1970) este un fost fotbalist olandez, în prezent antrenorul principal al echipei PSV Eindhoven.

* 1970: Edwin van der Sar (Pronunție în olandeză: /ˈɛtʋɪn vɑn dɛr ˈsɑr/) (n. 29 octombrie 1970 în Voorhout, Olanda) este un fotbalist olandez retras din activitate, care a evoluat pe postul de portar. În sezonul 2006/2007 a fost votat de către PFA (Asociația Fotbaliștilor Profesioniști din Anglia) în Echipa Anului.

* 1970: Toby Smith (Toby Grafftey-Smith; n. 29 octombrie 1970, Londra - d. 12 aprilie 2017^[1]) a fost un muzician britanic. Între 1992 și 2002 a fost claviaturist al trupei Jamiroquai.

·         1971: Bogdan Olteanu (n. 29 octombrie 1971, București) este un politician și avocat român, de origine etnică evreiască, fost viceguvernator al BNR, fost deputat de București și fost membru al Partidului Național Liberal. A deținut funcția de președinte al Camerei Deputaților din Parlamentul României între 2006 și 2008. De asemenea, în perioada decembrie 2004-martie 2006, el a fost ministru delegat pentru relația cu Parlamentul în Guvernul Tăriceanu.

Bogdan Olteanu a fost căsătorit din anul 2003 cu Cristina Isabela Andone, care și-a păstrat numele și după căsătorie, și au împreună doi copii. Nașul de cununie al lui Olteanu a fost Călin Popescu Tăriceanu, viitorul președinte al PNL și prim-ministru al României.

În februarie 2009, Bogdan Olteanu a depus cerere de divorț la Judecătoria Sectorului 1, divorțul fiind pronunțat în 17 martie 2009

Ionuț Adrian Eftimie, un fost angajat al lui Sorin Ovidiu Vântu, l-a denunțat pe Bogdan Olteanu cum că ar fi primit un milion de euro de la Vântu pentru a influența decizia Guvernului României cu privire la numirea lui Liviu Mihaiu în funcția de guvernator al Deltei Dunării.^[11] Procurorii Direcției Naționale Anticorpție din România au susținut că au probe referitoarea la faptul că în perioada iulie - noiembrie 2008, pe vremea când Bogdan Olteanu era Președintele Camerei Deputaților, Olteanu ar fi solicitat și ar fi primit suma specificată ca sprijin electoral în servicii de marketing și consultanță.^[11]

Prin comunicatul DNA dat în ziua de 29 iulie 2016 ... banii au fost remiși de către omul de afaceri (Sorin Ovidiu Vântu, n.r.), printr-un intermediar la sediul unui partid politic.^[11] Conform aceluiași comunicat în urma ... diligențelor depuse de inculpatul Olteanu Bogdan, persoana respectivă a fost numită la data de 18 septembrie 2008 în funcția de guvernator al Deltei Dunării.^[11] Ca urmare Bogdan Olteanu a fost reținut de procurorii DNA în noaptea de joi 28 iulie 2016 pentru a fi audiat în dosarul care i s-a deschis cu privire la cumpărare de influență.^[11] În dosar mai este implicat și Călin Popescu Tăriceanu, care a negat orice acuzații.^[11]

Începând cu data de 18 octombrie 2016 Bogdan Olteanu este trimis în judecată de către procurorii DNA. El este acuzat de infracțiunea de trafic de influență. Bogdan Olteanu ar fi pretins și primit, de la un om de afaceri , 1.000.000 euro pentru a-și folosi influența spre numirea unui apropiat al omului de afaceri pe postul de guvernator al Deltei Dunării.

·         1971: Winona Ryder (n. 29 octombrie 1971), cu numele întreg Winona Laura Horowitz^[1], este o actriță americană. Bunicii din partea tatălui au emigrat în Statele Unite ale Americii din România și Rusia. Aceștia erau de origine evreiască.

Ryder făcut debutul în film odată cu pelicula Lucas din 1986. Cel mai notabil rol al său a fost în pelicula Beetlejuice (1988), regizată de Tim Burton. Acest rol i-a adus atenția publicului și a criticii de specialitate. A avut mai multe apariții în film și televiziune, iar în 1989 a venit cel de-al doilea rol notabil, în filmul Heathers, o satiră controversată despre suicidul la vârsta adolescenței. Tocmai din acest motiv, Winona Ryder și-a atras asupra sa mai multe critici și mai multă publicitate. În 1993 a fost nominalizată și a câștigat premiul pentru Cea mai bună actriță, în filmul The Age of Innocence. În anul următor a fost nominalizată pentru același premiu, pentru rolul din filmul Little Women. În anul 2000, Ryder a primit o stea pe aleea Walk of fame din Hollywood.^[2] Viața ei personală a fost îndelung comentată în presa tabloidă.^[3] Relația sa cu Johnny Depp din prima parte a anilor 90 a adus-o pe prima pagină a ziarelor. Un incident bizar însă, speculat de presa tabloidă, a scos-o pe Winona Ryder din primul rând al vedetelor de la Hollywood pentru un timp. Ea a fost surprinsă în timp ce fura articole vestimentare dintr-un magazin^[4], iar imaginile surprinse de camerele de luat vederi au făcut înconjurul lumii mult timp după aceea. Și-a mărturisit deschis lupta sa cu anxietatea și perioadele de depresie pe care le-a avut, fiind și internată într-o clinică de profil din acest motiv.^[5] În 2006 a revenit pe marile ecrane în filmul Star Trek^[6][7], iar presa de specialitate a primit cum se cuvine acest eveniment. În 2010 a fost nominalizată pentru două premii Guild Awards, pentru rolul din pelicula When Love Is Not Enough: The Lois Wilson Story și pentru rolul secundar din Black Swan^[8], filmul pentru care Natalie Portman a câștigat premiul Golden Globe pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal.

Filmografie:

• Sirene (1990)
• Dracula (1992)
• Girl, Interrupted (1999)
• Stranger Things (2016, 2017)

Winona Ryder

Winona Ryder în 2010 Părinți Michael D. Horowitz[*]

·         1973: Robert Emmanuel Pirès (n. 29 octombrie 1973, Reims) este un fost fotbalist francez, provenit din părinți de origine spaniolă și portugheză. De obicei, joacă pe postul de mijlocaș stânga, dar poate juca pe posturi din centrul terenului sau în suportul atacanților.
* 1973: Masakiyo Maezono (n. 29 octombrie 1973) este un fost fotbalist japonez.
* 1974: Alexandre Lopes (n. 29 octombrie 1974) este un fost fotbalist brazilian.

*1975: Viorica Susanu (n. 29 octombrie 1975, Galați) ^[2] este o canotoare română, laureată cu aur la Sydney 2000, Atena 2004 și Beijing 2008.

Este legitimată la CS Dinamo București

* 1976: Adrian-Alin Petrache este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PSD București.

Alin Petrache a fost ales în funcția de președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român (COSR) în locul lui Octavian Morariu, care a demisionat la data de 15 aprilie 2014.^[1] Pe 11 iunie 2014, Alin Petrache și-a anunțat demisia din funcția de deputat, spunând că dorește să se dedice asupra activității de la COSR

* 1976: Obsession (născută Kara Brinson pe 29 octombrie 1976 în Portland, Oregon) este o actriță porno americană.

Obsession

* 1977: Emilian Oprea (n. 29 octombrie 1977) este un actor român.

Filmografie:

• Coborâm la prima (2018) - Corporatistul
• #Selfie 69 (2016) 
• Atletico Textila (2016) - braconier
• Câini (film) (2016) - Sebi Voicu 
• Minte-mă frumos în Centrul Vechi (2016) - Columbeanu
• Valea Mută (2016) - Robert Dima 
• Autoportretul unei fete cuminți (2015) - Dan 
• De ce eu? (2015) - Cristian Panduru 
• Mesagerul (2015) - Laurențiu
• Orizont (2015) - Adi 
• Despre oameni și melci (2012) - Emy 
• Tatăl meu e cel mai tare (2012) - Grozavu
• Un pahar de vin în plus (2008)

* 1979: Fabrice Fernandes (n. 29 octombrie 1979, Aubervilliers, Franța) a fost un fotbalist francez care și-a terminat cariera la Le Havre.
* 1980: Ovidiu-Ioan Dumitru (n. 29 octombrie 1980) este un deputat român, ales în 2012 din partea grupului parlamentar PP-DD. Pe 21 mai 2013 a devenit deputat neafiliat, apoi s-a mutat în grupul parlamentar al Partidului Național Liberal (pe data de 2 februarie 2015).

* 1980: Benjamin A. "Ben" Foster (n. 29 octombrie 1980)^[1] este un actor american. A jucat în filme ca The Laramie Project, Liberty Heights, Get Over It, The Punisher, Hostage, X-Men: The Last Stand, Alpha Dog, 30 Days of Night, The Messenger, Bang Bang You're Dead, The Mechanic, Contraband, Pandorum^[2] și Lone Survivor. A fost nominalizat la categoria „cel mai bun actor în rol secundar” la Premiile Saturn și Satellite pentru rolul său din 2007 din filmul 3:10 to Yuma.

Ben Foster

Ben Foster în 2015 Frați și surori Jon Foster[*]  Căsătorit cu Laura Prepon

* 1980: Miguel Ángel Cotto Vázquez (n. 29 octombrie 1980) este un fost boxer portorican care a luptat într-e 2001 și 2017. Este multiplu campion mondial și primul portorican în a câștiga centuri mondiale în patru clase de greutăți diferite. În 2007 și 2009, a ajuns la cel mai înalt nivel clasânduse pe locul 7 în clasamentul pound for pound al revistei The Ring. Cotto și-a început cariera ca luptător de presiune, dar a evoluat de-a lungul anilor într-un boxer-boxer mai rafinat, în timp ce el a urcat în greutate.

·         1981: Amanda Beard, înotătoare americană.
* 1982: Radomir Đalović (muntenegreană: Радомир Ђаловић) este un fotbalist muntenegrean care evoluează pentru echipa NK Rijeka, împrumutat de la Rapid București.

* 1982: Julie Vang (n. 29 octombrie 1982, Riga, Letonia)^[1] este o actriță letonă de origini germane de televiziune din Riga.

Filmografie:

• 2014 Clarvăzători, sezonul 15, la care a și luat premiul câștigător - Mâna Albastră. (Битва экстрасенсов)
• 2009 Cel mai bun film 2 (Самый лучший фильм 2 (2009)
• 2007 Dulceață (Неваляшка (2007)
• 2005 Ceasul Nopții (Дневной дозор (2005)
• 2004 Vîrsta lui Balzac sau toți bărbații sînt niște ticălo... (Бальзаковский возраст, или Все мужики сво...(2004)^[

* 1983: Yasmine De Leon (n. 29 octombrie 1983 în San Jose, California) este o actriță porno americană.

* 1983: Jérémy Mathieu (n. 29 octombrie 1983) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Sporting Lisabona în Primeira Liga, pe postul de fundaș.

* 1985: Mihai Macovei (n. 12 august 1985, Gura Humorului) este un jucător de rugby în XV profesionist român. Evoluează ca aripă de grămadă în linia III-a (flanker) sau ca închizător (nr. 8). Este căpitanul echipei naționale a României.

* 1987: Alina Șerban (n. 29 octombrie 1987, București, RS România) este o actriță română de etnie romă.

A absolvit UNATC, a fost bursieră la New York, a făcut un master la The Royal Academy of Dramatic Art și a fost studenta română a anului 2012 în Marea Britanie.^[2] A scris două piese de teatru, care au avut un succes răsunător la Londra

* 1987: Ebba Tove Elsa Nilsson (n. 29 octombrie 1987), cunoscută mai bine după numele de scenă Tove Lo, este o cântăreață și compozitoare din Stockholm, Suedia.^[3] Ea a devenit cunoscută internațional în 2013 prin single-ul său "Habits (Stay High)", iar mai apoi a atins un succes mainstream cu remixul piesei, rezlizat de producătorii hip hop Hippie Sabotage, intitulat "Stay High". EP-ul său de debut, Truth Serum, a fost lansat în martie 2014, iar albumul de debut, Queen of the Clouds, a fost lansat pe 30 septembrie în SUA, Europa, Asia și Oceania prin casa de discuri Island Records.^[4] Tove Lo a scris piese pentru numeroși artiști, cum ar fi The Saturdays, Icona Pop, Girls Aloud și Cher Lloyd.

Tove Lo

Tove Lo în Stockholm, iulie 2014

* 1987: Makoto Ogawa (n. 29 octombrie 1987,^[1] Kashiwazaki, Japonia) este un fost membru al trupei Morning Musume, a venit în trupă cu Asami Konno, Risa Niigaki și Ai Takahashi în 2001. De asemenea, ea este o actriță, un idol japonez și o cântăreață.

* 1988: Florin Gardoș (n. 29 octombrie 1988, Satu Mare, România)^[1] este un jucător român de fotbal care evoluează la clubul CS U Craiova, având și prezențe la echipa națională de fotbal a României pe postul de fundaș central.

* 1988: Ana Foxxx (n. 29 octombrie 1988 în Rialto, California) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Ana Foxx, Ana Fox și Anna Foxxx.

Ana Foxxx
Date personale

* 1988: Nassima Saifi (n. 29 octombrie 1988, Provincia Mila, Algeria) este o atletă paralimpică din Algeria concurentă, în principal, la categoria F58. Specializată în aruncarea discului și aruncarea greutății, Saifi a câștigat două medalii de aur paralimpic și a fost de trei ori campioană mondială.

·         1990: Eric Saade, cântăreț și moderator suedez
* 1991: Anita Blaze (n. 29 octombrie 1991, Baie-Mahault, Guadelupa) este o scrimeră franceză specializată pe floretă^[1], vicecampioană mondială pe echipe în 2013 și dublă vicecampioană europeană pe echipe în 2013 și în 2014

* 1992: Cornelia Hütter (n. 29 octombrie 1992) este o schioare austriacă ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin.

* 1994: Alexander Ivanov (rusă Александр Иванов; belarusă Аляксандр Іваноў; n. 29 octombrie 1994, Gomel, Belarus), cunoscut și sub numele de Ivan, este un cântăreț bielorus. El a reprezentat Belarusul la Concursul Muzical Eurovision 2016, din Stockholm, Suedia, cu melodia „Help You Fly

Alexander Ivanov

* 1996: Astrid Smeplass (n. 29 octombrie 1996, Berkåk, Norvegia) este o cântăreață, compozitoare și model norvegian. A devenit cunoscută în 2013 în urma participării la versiunea norvegiană a Pop Idol^⁠(d), numită Idol - Jakten på en superstjerne^⁠(d).

Astrid S

• 1998: Lance Stroll, pilot canadian de curse