REVISTA MEA DIN 29 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 29 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         1268:   Este  decapitat la Neapole, Conradin (sau  Conrad de Hohenstaufen), regele Siciliei si Ierusalimului,  sub numele de Conrad al II-lea ( n. pe  25 martie 1252). Este ultimul reprezentant legitim al Casei de Hohenstaufen si a fost executat la ordinul lui Charles d’Anjou, din dinastia Angevina, care devine rege al Neapolelui si Siciliei.

·         1618:  Sir Walter Raleigh (n. 1552 sau 1554 - d. 29 octombrie 1618), a fost un faimos scriitor, poet, soldat, politician, corsar și explorator englez. Este binecunoscut și datorită faptului că a adus tutunul și cartoful în Irlanda. A avut un rol esențial în colonizarea engleză a Americii de Nord. În 1594 Raleigh a auzit de "Orașul de Aur", în America de Sud și a plecat să-l găsească; publicând apoi o relatare exagerată despre experiența sa în cartea sa, a contribuit la nașterea legendei despre Eldorado. După moartea reginei Elisabeta I a Angliei, în 1603, a fost acuzat de conspirație împotriva noului rege Iacob I, închis în Turnul Londrei aproape treisprezece ani și eliberat în 1616. A plecat în o a doua expediție în căutarea miticului Eldorado. Expediția nu a avut succes, iar pentru că oamenii săi, sub comanda sa au jefuit un avanpost spaniol, la întoarcerea în Anglia în 1618, a fost decapitat. Raleigh a fost una din cele mai remarcabile figuri din era elisabetană. Un sondaj făcut în 2002 de BBC, l-a inclus pe lista celor 100 mari personalități britanice

Copilăria lui Raleigh, de John Everett Millais

Se știe puțin despre tinerețea lui Raleigh. Unii istorici presupun că s-a născut în 22 ianuarie 1552, dar Oxford Dictionary of National Biografy favorizează anul 1554. A crescut la o fermă în satul East Budleigh, în Devon, Anglia. A fost al cincilea fiu a lui Catherine Champernowne, din a doua căsătorie. Mama sa era nepoata lui Kat Ashley, guvernanta reginei Elisabeta I și mai târziu i-a introdus pe Raleigh și frații săi vitregi la curte. Familia Raleigh era protestantă și în timpul domniei Mariei I a avut probleme: tatăl lui Raleigh, un gentilom de provincie, la un moment dat a fost nevoit să se ascundă într-un turn pentru a evita să fie executat. Astfel, din timpul copilăriei Raleigh a dezvoltat o ură profundă împotriva catolicilor și la urcarea pe tron a Elisabetei I, nu a întârziat să și-o exprime. În 1568 sau 1572, Raleigh a fost înregistrat ca student la Oriel College Oxford, iar în 1575 figura la Middle Temple. La procesul său în 1603 a declarat că nu a studiat dreptul. Viața sa între aceste două date este incertă, dar în opera sa Istoria lumii a declarat că a fost martor ocular la bătălia de la Moncontour (3 octombrie 1569), în Franța.^[2] În 1575 sau 1576 Raleigh s-a întors în Anglia^[3]. L-a însoțit pe fratele său vitreg, Sir Humphrey Gilbert, într-o așa-numită călătorie de descoperiri, de fapt un atac asupra posesiunilor spaniole din Antile. Nu au ajuns însă decât până în Insulele Capului Verde. A dat apoi o mână de ajutor la reprimarea unei revolte din Irlanda și, în decembrie 1581, a fost trimis la Curtea de la Greenwich ca mesager de război. Aventurier impetuos și curtean rafinat, a avut și importante realizări literare. Majoritatea poeziilor lui s-au pierdut, dar au rămas câteva uimitoare lucrări în proză. Cea mai impresionantă și mai cunoscută dintre ele este Istoria lumii, scrisă între 1607 și 1614, în timp ce aștepta în Turnul Londrei aducerea la îndeplinire a sentinței de condamnare la moarte. Deși numele lui Raleigh nu apare pe elaborata gravură de pe coperta primei ediții, toată lumea știa cine este autorul. Cartea a fost imediat interzisă de către regele Iacob I.

Raleigh a pretextat că scrie o cronică universală bazată pe cronologia Vechiului Testament, dar după primele capitole a adus relatarea la timpurile lui, istoria Angliei urmând a fi integrată în cea a restului lumii. Nu a ajuns, din păcate, decât până la căderea Macedoniei, în anul 130 a.Chr.

Pe Iacob I l-a deranjat în special portretul făcut de Raleigh reginei asiriene Semiramida, interpretat ca pe un omagiu adus Elisabetei I, și succesorului ei, efeminatul Ninus, pe care regele l-a interpretat ca o aluzie la adresa lui.

Walter Raleigh, ulei pe pânză

Probabil că povestea care spune că Raleigh și-a așternut mantia peste noroiul drumului, pentru ca Elisabeta să nu-și murdărească încălțările, nu este decât o legendă. Cert este, însă, că soldatul înalt și prezentabil, de nici 30 de ani, a obținut favorurile reginei necăsătorite și în vârstă de 48 de ani datorită reputației lui de nobil viteaz, curtenitor, manierat și spiritual. Fostul favorit al reginei, contele de Leicester, tocmai se recăsătorise, așa că Elisabeta l-a ales imediat pe Raleigh spre a-i ține companie și l-a acoperit de daruri : proprietăți, slujbe și licențe de comerț. În 1584 l-a făcut cavaler.

După moartea lui Gilbert, lui Raleigh îi revenea brevetul fratelui său vitreg, fiind desemnat să descopere teritorii necunoscute în Lumea Nouă și să le ia în stăpânire, în numele reginei. Prima lui expediție lua în stăpânire pentru Anglia țărmul Atlanticului de la nord de Florida. Mai târziu, când regina i-a interzis lui Raleigh să mai plece de la Curte, acolo a fost trimis un văr, Sir Richard Grenville, să pună bazele unei colonii la Roanoke, aceasta fiind prima dintre cele două tentative nereușite de a stabili un cap de pod pe continentul nord-american. Prin venirea la Curte, în mai 1587, a lui Robert Devereux, conte de Essex, Raleigh s-a văzut în fața unui rival în ce privește afecțiunea Elisabetei, ceea ce l-a determinat chiar să se retragă o vreme pe domeniul său din Irlanda. Revenind la Curte, în 1592 s-a căsătorit cu Elizabeth Throckmorton, una dintre domnișoarele de onoare ale reginei, un afront pentru geloasa suverană, care i-a închis pe amândoi în Turnul Londrei. După un timp au fost eliberați și li s-a îngăduit să trăiască discret la țară. În 1595 lui Raleigh i s-a permis până la urmă să plece din Anglia, în fruntea unei expediții împotriva posesiunilor spaniole din Lumea Nouă și în căutarea aurului pe cursul inferior al fluviului Orinoco din America de Sud. În anul următor s-a angajat într-un atac victorios împotriva portului spaniol Cádiz, iar în 1597 nu numai că recucerea favorurile reginei, dar devenea și membru al parlamentului.

Regina Elisabeta I

La granița dintre secole devenise evident pentru toți că lunga și glorioasa domnie a Elisabetei I se apropia de sfârșit. Cu moartea ei, la 24 martie 1603, dinastia Tudor se sfârșea. Deceniile de speculații și intrigi privind succesiunea reginei fără copii se încheiau și ele. În câteva ore regele Iacob al VI-lea al Scoției, fiul nefericitei regine scoțiene Maria Stuart, a fost proclamat sub numele de Iacob I rege al Angliei, unind cele două regate sub un singur sceptru. Pentru Raleigh, asta a însemnat sfârșitul poziției de favorit la Curte.

Ulterior va fi trădat de doi bărbați pe care îi considera prieteni. Primul, Sir Robert Cecil, un cocoșat mărunt și bolnăvicios, "pigmeul meu", cum îi spunea Elisabeta, fusese secretarul de stat al reginei din 1596 și întreținuse corespondență secretă cu Iacob al VI-lea cu privire la succesiune. Cecil încurajase planurile lui Iacob al VI-lea de a consolida monarhia, de a slăbi parlamentul și de a pune capăt ostilităților cu Spania, dar îi dăduse să înțeleagă că Raleigh nu agrea aceste planuri. Al doilea fals prieten a fost lordul Cobham, care avea să furnizeze în cele din urmă singura dovadă în sprijinul condamnării lui Raleigh la moarte.

Când el s-a grăbit să jure credință noului rege, Iacob I l-a întâmpinat cu un dispreț nedisimulat. În următoarele două săptămâni, monarhul l-a demis din toate funcțiile, i-a ridicat toate licențele de comerț și i-a ordonat să plece din reședința londoneză pe care i-o pusese la dispoziție regina cu câțiva ani înainte. La 14 iulie, Cecil, care își păstrase funcția de secretar de stat și sub Iacob I, l-a convocat pe Raleigh la Consiliul Regal de la castelul Windsor, pentru a-l chestiona despre un complot împotriva noului monarh.

Lordul Cobham, prietenul de altădată al lui Raleigh, nu-și ascundea antipatia față de Iacob I și disprețul față de Cecil. El a obținut de la ambasadorul Țărilor de Jos Spaniole, contele Aremberg, un împrumut de 500 000 de coroane pentru a finanța o lovitură de stat care să-l înlăture pe rege și să-l înlocuiască cu docila lui verișoară Arabella Stuart. Aflând despre complot, Cecil l-a întrebat pe Raleigh ce știe despre activitățile trădătoare ale prietenului său. La început, Raleigh a negat orice amestec, dar mai târziu i-a scris totuși lui Cecil, recunoscând că lordul Cobham îi oferise 10 000 de coroane ca să negocieze pacea dintre Spania și Anglia, ofertă pe care el nu o luase în serios.

Când i s-a arătat scrisoarea, Cobham a mărturisit înspăimântat târgul încheiat cu Aremberg, dar l-a indicat pe Raleigh ca inițiator al complotului. În 19 iulie 1603 a fost arestat și închis în Turnul Londrei. Acuzația lui l-a adus pe Raleigh în fața tribunalului din Winchester în ziua de 17 noiembrie.

Celula lui Raleigh în Turnul Londrei

Refuzând asistența unui avocat, Raleigh s-a apărat singur, istețimea și elocința lui l-au ajutat efectiv. După relatarea unui martor ocular, la început a glumit cu acuzarea afirmând că „este cea mai fericită zi” din viața lui. Întrebat dacă poate să răspundă acuzațiilor pe măsură ce i se aduceau, a răspuns că nu îndrăznește să întrerupă prezentarea probelor, ca să nu-și piardă din „grație și vigoare” . Confruntat cu mărturisirea lui Cobham, a prezentat o retractare scrisă de mână de către prietenul său. Sir Edward Coke, acuzatorul, a comparat cele două hârtii, iar Raleigh a propus să fie adus chiar Cobham să facă acest lucru. Propunerea a fost respinsă. Devenea clar că juriul era intimidat și se îndrepta spre un verdict dinainte hotărât.

Câțiva dintre jurați au îngenunchiat în fața lui Raleigh să-i ceară iertare. Curteanul disprețuit de dimineață se transformase într-un martir, victima unei înscenări judecătorești. Un val de proteste la adresa judecății a străbătut țara și a determinat, în timp, reforma procedurală prin care sistemele legale din Marea Britanie și din America se disting de cele din restul lumii. Pe patul de moarte, unul dintre judecătorii lui Raleigh a mărturisit :„ Niciodată justiția n-a fost în Anglia atât de terfelitâ și de insultată ca în acest proces.”

Execuția lui Walter Raleigh

Execuția lui Raleigh fusese fixată pentru 10 decembrie. Cu o zi înainte de execuție, regele a dispus o amânare și l-a întemnițat în Turnul Londrei. Deși i se permitea să-și vadă soția și fiul, el a petrecut următorii 13 ani în închisoare. În timp ce era întemnițat, Raleigh a scris mai multe tratate și primul volum din Istoria lumii, publicat în 1628^[4]. Fiul său, Carew, a fost conceput și s-a născut în timp ce Raleigh era închis.

După numeroase petiții în care îi cerea regelui să-l elibereze și să-l susțină să întreprindă o nouă expediție în Lumea Nouă, la începutul anului 1616 Raleigh își redobândea libertatea. Până în iunie anul următor avea toți banii necesari călătoriei, dar fusese avertizat de către coroană să evite ostilitățile cu spaniolii. Expediția a fost un dezastru, culminând cu atacul asupra unei colonii spaniole, plătit cu viața de fiul lui Raleigh. La întoarcerea în Anglia, ambasadorul Spaniei, revoltat a cerut moartea lui Raleigh, regelui Iacob I. În iunie 1618, Raleigh a fost arestat și trimis din nou în Turnul Londrei. Cum fusese deja condamnat la moarte, Raleigh nu mai putea fi acuzat că încălcase ordinele regelui cu privire la conflictele cu spaniolii. Așa că, la 29 octombrie, pășea spre eșafod, urmând să suporte pedeapsa care i se dăduse în urmă cu cincisprezece ani. Cerând să vadă securea cu care urma să i se taie capul, Raleigh și-a trecut degetele peste tăiș, glumind : „Iată un leac care o să mă vindece de toate durerile”. Când cineva din asistență i-a cerut să-și așeze capul pe butuc cu fața spre răsărit, Raleigh a răspuns : „Ce contează cum stă capul, dacă inima e la locul ei ?”, cel mai potrivit epitaf pentru favoritul căzut în dizgrație. A fost unul din primii oameni care a popularizat tutunul. După moartea lui, s-a găsit în celula sa un săculeț cu tutun pe care era scris în latină Comes meus fuit in illo miserrimo tempore ("A fost colegul meu în cele mai mizerabile momente").^[5] Capul îmbălsămat a lui Raleigh a fost dus soției sale, iar trupul a fost înmormântat la biserica Sf. Margareta, Westminster unde poate fi vizitat și astăzi. Se spune că soția sa a păstrat capul lui Raleigh într-o pungă de catifea până la moarte, douăzecișinouă de ani mai târziu, când a fost înmormântat alături de trupul lui

În 1585, Sir Walter Raleigh a organizat o expediție formată din 150 de oameni, care au plecat la bordul a șase nave în direcția insulei Roanoke, în largul coastei actualei Carolina de Nord. Era a doua colonie britanică din America de Nord și a fost botezată Virginia, în cinstea reginei Elisabeta I. Sir Ralph Lane a fost numit guvernator. După un furt, Lane a poruncit să fie ucisă căpetenia băștinașilor. Când Francis Drake s-a oprit pe insulă, l-a găsit pe Lane și restul oamenilor aproape morți de foame și împuținați din cauza conflictelor cu nativii insulei. Când a plecat, Drake a lăsat cincisprezece din oamenii săi pentru a-i proteja pe coloniști. În 1587, Raleigh a planificat o a doua expediție. John White era conducătorul expediției formată din 117 persoane, printre care se afla și fiica însărcinată a lui White împreună cu soțul său, Annanias Dare. Au ajuns la Roanoke în 22 iulie 1587, iar din oamenii lăsați de Drake, au găsit doar oasele. Nepoata lui White, Virginia, s-a născut în 18 august și a fost primul copil englez născut în America. John White a fost nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a procura materiale și semințe. A sosit în Anglia în 8 noiembrie, dar din cauza conflictului care izbucnise între Spania și Anglia, i s-a interzis să părăsească Anglia. Într-un final, în 20 martie 1590, căpitanul William Irish, a plecat din Plymouth pentru a duce ajutoare coloniei. Printre pasageri se afla și John White. Trecuseră trei ani de când își părăsise fiica, ginerele, nepoata și pe ceilalți coloniști. Când au ajuns pe insulă în 18 august, nu au mai găsit nici o urmă din cei 117 coloniști^[7]. Așezarea era goală și fusese construită o palisadă pentru a o proteja. Singurul indiciu a fost cuvântul Croatoan, scris pe unul din trunchiurile palisadei și literele cro, sculptate pe trunchiuri de copaci. White, înainte de a pleca în Anglia, se înțelesese cu coloniștii ca în cazul în care vor fi nevoiți să plece, să sculpteze numele destinației pe un trunchi de copac. Cuvântul croatoan, le-a sugerat că poate s-au transferat pe insula vecină, Croatoan Island (acum Hatteras Island). Dar un uragan l-a împiedicat pe White să meargă pe insula Croatoan, să investigheze dacă mai erau supraviețuitori^[8]. Flota a fost nevoită să se întoarcă în Anglia. White nu a reușit să adune fondurile necesare unei alte expediții și a murit fără să știe ce s-a întâmplat cu membrii familiei sale. Puțini s-au implicat în găsirea celor 117 persoane. Printre aceștia s-a aflat Sir Walter Raleigh, care avusese idea colonizării insulei. A organizat cinci expediții finanțate din banii săi, până când a fost așa plin de datorii încât a fost arestat, închis și într-un final decapitat. Oricare ar fi fost soarta coloniștilor, astăzi așezarea este amintită ca Colonia pierdută Roanoke.

Sir Walter Raleigh

Sir Walter Raleigh Părinți Walter Raleigh Catherine Champernowne Căsătorit cu Elizabeth Trockmorton Copii Walter (a murit de ciumă în 1592)

·         1727: Ioan Constantin Giurgiu Patachi (n. 1680, Strâmbu, Cluj - d. 29 octombrie 1727, Sâmbăta de Jos, lângă Făgăraș) a fost între 1713 și 1727 episcop român unit al Episcopiei de Alba-Iulia și Făgăraș.

Ioan Giurgiu era originar din satul Strâmbu, de la a cărui denumire maghiară (Horgos Patak) i-a fost derivat numele nobiliar Patachi.^[1] Cuvântul maghiar Patak înseamnă pârâu. Pataki se traduce prin Părăian.^[2]

Părinții săi erau mici nobili români, iar el a fost educat de un unchi al său, care era provizor la un grof. Acest unchi al său l-a trimis mai apoi la studii la școlile iezuiților.

A fost unul din primii beneficiari români ai burselor catolice de studiu. A urmat mai întâi cursurile colegiilor iezuite din Cluj, Györ și Viena. Între 1703-1705 a fost alumn la Colegiul Pazmanian din Viena, unde a reușit performanța de a fi evidențiat ca cel mai bun din 300 de studenți. Acest fapt l-a determinat pe rectorul iezuit al colegiului să-l recomande pentru Collegium Germanicum et Hungaricum, ceea ce a dus la înscrierea lui Ioan Giurgiu la Roma, studiile sale în Cetatea Eternă, (1705-1710), fiind încununate cu un doctorat în teologie, cinci ani mai târziu. A fost hirotonit preot la Roma, în Biserica Romano-Catolică.

În data de 28 decembrie 1713, de la Făgăraș i-a scris arhiepiscopului de Strigoniu că „sunt dispus să-mi dau zi și noapte sângele și sudoarea pentru salvarea iubitei mele națiuni valahe în oricare rit, în orice mod și cu acea prea umilă ascultare

La două luni de la moartea episcopului Atanasie Anghel, survenită în 1713, sinodul Bisericii Române Unite l-a fost ales ca succesor al acestuia pe unul din foștii săi secretari, mireanul Venceslav Frantz, originar din Boemia.^[4] Alegerea acestui mirean a survenit după ce teologul iezuit al lui Atanasie, preotul Francisc Szunyogh, a refuzat să fie ales, știind că autoritățile de la Viena doresc alegerea lui Giurgiu. Majoritatea clerului român din Transilvania dorea alegerea unei persoane favorabile obiceiurilor răsăritene, nu a lui Giurgiu, care activa ca preot romano-catolic la Făgăraș.^[5] Autoritățile de la Viena, neîncrezătoare în foștii apropiați ai lui Atanasie, preferau varianta sigură, anume alegerea lui Giurgiu, format în școlile romano-catolice, fără legături cu clerul român din Transilvania. În conformitate prevederile celei de-a doua Diplome Leopoldine, care prevedeau că sinodul va desemna 3 candidați, dintre care împăratul îl va numi pe episcop, autoritățile imperiale au declarat alegerea din 1713 ca nulă și au solicitat repetarea procedurii.

Sinodalii s-au reunit în aprilie 1714 și în pofida recomandării venite "de sus", de a-l alege pe Giurgiu, l-au ales din nou pe Venceslav Frantz, punând de această dată în mod formal încă două nume pe listă. Tărăgănarea răspunsului de la Viena l-a determinat pe Frantz să se retragă, ceea ce a deschis posibilitatea unui nou sinod.

În aceste condiții, la 12 octombrie 1714 a avut loc la Șona o adunare a preoților și protopopilor uniți, care au propus și au recomandat numirea preotului român de rit latin din Făgăraș, Ioan Giurgiu Patachi, în calitate de episcop al bisericii lor. La un sinod ținut cu puțin timp înainte de sfârșitul anului 1714, Ioan Giurgiu a fost ales în sfârșit drept candidat, iar împăratul Carol al VI-lea l-a numit episcop în cursul anului 1715. Confirmat fiind episcop al românilor uniți, în anul 1716 a trecut de la iezuiți la ordinul bazilian și a primit titlul de baron, precum și funcția de consilier imperial.

Biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraș

Lucrările de fortificare a cetății din Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea au necesitat demolarea mănăstirii construite cu un secol înainte, de Mihai Viteazul, și în consecință mutarea sediului episcopului unit în Maieri, acolo unde a fost ridicată Biserica din Maieri, cu materialele de construcție din vechiul edificiu. Întrucât autoritățile imperiale nu reparaseră în totalitate paguba suferită ca urmare a acestei mutări, împăratul Carol al VI-lea a înzestrat Episcopia Română cu o moșie la Sâmbăta de Jos-Făgăraș, precum și cu o altă moșie la Gherla. Venitul anual al celor două moșii se ridica la 3.000 de florini. De aceea, episcopul Ioan Giurgiu Patachi nu a mai recurs la taxa anuală de 1 florin, de la fiecare preot, fie el înstărit sau sărac. La un timp de la unirea Bisericii românești din Ardeal cu Biserica Romei au încetat și subvențiile anuale primite de la domnii Țării Românești.

La insistențele repetate ale episcopului latin de Alba Iulia, Ioan Giurgiu Patachi a mutat Episcopia de la Alba Iulia la Făgăraș, căci nu puteau fi două episcopii catolice în același oraș.

Episcopul Giurgiu a ridicat Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, la rang de catedrală episcopală. De atunci titulatura episcopiei este „Episcopia de Făgăraș și Alba Iulia”.

Episcopul Ioan Giurgiu a obținut de la Papa Inocențiu al XIII-lea, prin Bulla Rationi congruit din 1721, canonizarea independenței Episcopiei de Alba Iulia și Făgăraș față de Episcopia latină de Alba Iulia și supunerea ei formală față de Arhiepiscopia de Strigoniu.^[6]

Instalarea noului episcop a avut loc la Făgăraș de sărbătoarea Schimbării la Față, în ziua de 6 august^{17 august} 1723.^[7] Instalarea s-a făcut prin citirea, în limba română, a Bullei episcopale și a Diplomei imperiale, precum și prin discursul „teologului” în latinește, iar preoții și protopopii săvârșind slujba în rit bizantin român, în limba română.

Episcopul Ioan Giurgiu Patachi a decedat în data de 29 octombrie 1727, la Sâmbăta de Jos, lângă Făgăraș. Certificatul de deces menționează că în popor a existat opinia cum că ar fi murit otrăvit „din ură față de credință și față de unirea bisericească”: 29 mensis Octombris hora nocturna secunda in Terra Fogaras pagoque sui Alsó-Szombatfalva nuncupato, finem vivendi fecit, vulgi opinione veneno quasi in odium fidei et unionis clanculariae propinato sublatus.

·         1783: A murit Jean Le Rond d’Alembert, scriitor, filozof şi matematician francez, colaborator al lui Diderot la realizarea “Enciclopediei franceze”; (n. 17 noiembrie 1717).
* 1799: Francesco Mario Pagano (n. 8 decembrie 1748, Brienza, Regatul Neapolelui - d. 29 octombrie 1799, Napoli, Regatul Neapolelui) a fost un jurist și filosof italian.

Francesco Mario Pagano

·         1829: Maria Anna Mozart, sora lui Wolfgang Amadeus Mozart și fiica lui Leopold Mozart (n. 1751)
* 1873: Alexandru Constantin Golescu, cunoscut mai ales ca Alexandru C. Golescu (n. 1818, Golești, județul Muscel - d. 29 octombrie 1873, Golești), supranumit „Albu”, pentru a fi deosebit de vărul său Alexandru G. Golescu (politician si prim-ministru), zis „Arăpilă” sau „Negru”.^[1] a fost inginer, proprietar funciar, militant politic din secolul al XIX-lea.

Alexandru Constantin Golescu a fost fiul cel mic al lui Dinicu Golescu și al soției sale, Zoița Farfara, unul dintre Frații Golești

După ce a terminat Școala Slobodă Obștească de la Golești (1826), a studiat în Germania, la München (1828), în Elveția, la Geneva (1834) și din 1835 în Franța, la Paris cursuri libere la Collège de France unde, după cinci ani de studii, în 1839 Alexandru C. Golescu a primit diplomă de inginer.^[3] A urmat, ca auditor, cursuri de istorie la Universitatea Sorbona din Paris (1836, 1866). S-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Studenților Români de la Paris (1845).

Împreună cu frații săi, Ștefan, Nicolae, Radu, a luat parte la Revoluția Română din 1848, ca membru în Comitetul de Inițiativă (mai 1848), la București, apoi emisar în Transilvania, Sibiu și Munții Apuseni (1848-1849). După înăbușirea revoluției a trăit o vreme în exil în Turcia (1849-1855) și Franța (1855-1857) locuind la Paris, Geneva, Brussa, Constantinopol, până în 1856, când el și fratele său Radu au revenit în țară. Deși a fost animat de idealurile pașoptiștilor, Alexandru nu a avut un rol prea mare în revoluția de la 1848 și nici nu a deținut funcții politice.^[2][4]

Fiind inginer de profesie, în 1868 a captat izvorul „Căciulata 1” din stațiunea Căciulata

Bustul lui Alexandru C. Golescu ca parte din Monumentul lui Dinicu Golescu din București

* 1873: Ioan (Johann Nepomuk Maria Joseph Anton Xaver Vincenz Aloys Franz de Paula Stanislaus Bernhard Paul Felix Damasus) (germană Johann; 12 decembrie 1801 – 29 octombrie 1873) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin.

S-a născut la Dresda și a fost al treilea fiu al Prințului Maximilian --fiul mai mic al Electorului Frederick Christian al Saxoniei -- și al primei lui soții, Caroline de Bourbon, Prințesă de Parma.

Cea mai mare parte a vieții sale a stat sub slabele șanse de a moșteni coroana Saxoniei: el era precedat de unchiul, tatăl și de doi frați mai mari, Frederick Augustus și Clement. Totuși, în 1822 Clement a murit celibatar în Italia.

Când unchiul său Anton a urcat pe tronul Saxoniei ca rege (1827) avea 66 de ani și nici un copil în viață. După ce tatăl său Maximilian a renunțat la drepturile sale la tron în 1830, Ioan a devenit al doilea în linia de succesiune. Fratele mai mare al lui Ioan, Frederic Augustus, a devenit rege al Saxoniei în 1836. Noul rege, deși căsătorit de două ori nu avea copii. Ioan a fost moștenitorul tronului pe întreaga perioadă de domnie a fratelui său, de 18 ani.

Ioan a devenit rege al Saxoniei după moartea fratelui său Frederick Augustus al II-lea, la 9 august 1854.

Organizarea judiciară din 1855, extinderea rețelei de cale ferată, introducerea libertății comerțului sunt atribuite în principal la sugestia și promovarea lui. În timpul guvernării sale s-a semnat Tratatul comercial francez (1862), precum și recunoașterea unui contract cu Italia. În 1866 Saxonia a luptat de partea austriacă în Războiul austro-prusac. În cele din urmă, după înfrângerea în Bătălia de la Königgrätz, Saxonia s-a alăturat Confederației Germane de Nord și în 1871 Imperiului German sub hegemonia regatului Prusiei. Regele a murit doi ani mai târziu, la vârsta de șaptezeci și unu de ani.

Pe lângă munca politică, Ioan a fost interesat de literatură. Sub pseudonimul Philalethes el a tradus în germană Divina Comedie a lui Dante.

La Munchen, la 10 noiembrie 1822 (prin procură) și din nou la Dresda la 21 noiembrie 1822 (în persoană), Ioan s-a căsătorit cu Prințesa Amalie Auguste de Bavaria, fiica regelui Maximilian I Iosif al Bavariei. Ei au avut nouă copii:

• Maria Auguste (22 ianuarie 1827 – 8 octombrie 1857)
• Albert (23 aprilie 1828 – 19 iunie 1902). Căsătorit cu Prințesa Carola, fiica Prințului moștenitor Gustav al Suediei. A devenit rege al Saxoniei.
• Maria Elisabeta (4 februarie 1830 – 14 august 1912). Căsătorită prima dată cu Ferdinando, Prinț de Savoia și Sardinia și a doua oară cu Niccolo Marchese Rapallo.
• Friedrich August Ernst (5 aprilie 1831 – 12 mai 1847)
• George (8 august 1832 – 15 octombrie 1904). Căsătorit cu infanta Maria Anna a Portugaliei. A devenit rege al Saxoniei.
• Maria Sidonia (16 august 1834 – 1 martie 1862)
• Anna (4 ianuarie 1836 – 10 februarie 1859). Căsătorită cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce al Toscanei.
• Margareta (24 mai 1840 – 15 septembrie 1858). Căsătorită cu vărul ei Arhiducele Carl Ludwig al Austriei.
• Sofia (15 martie 1845 – 9 martie 1867). Căsătorită cu vărul ei Karl-Theodor, Duce de Bavaria (fratele împărătesei Elisabeta a Austriei).

Ioan

Părinți Prințul Maximilian de Saxonia Prințesa Caroline de Parma  Frați și surori Frederic Augustus al II-lea al Saxoniei Maria Josepha de Saxonia Prințesa Maria Anna de Saxonia Prințesa Maria Ferdinanda de Saxonia Princess Amalie of Saxony[*]  Căsătorit cu Prințesa Amalie Auguste de Bavaria Copii Prințesa Marie Auguste Albert I Maria Elisabeta, Ducesă de Geneva Prințul Friedrich August Ernst George I Prințesa Maria Sidonia Anna, Mare Ducesă de Toscana Arhiducesa Margareta de Austria Sofia, Ducesă de Bavaria

·         1901: Leon Czolgosz, anarhist american, este executat pe scaunul electric pentru asasinarea președintelui american William McKinley.

·         1911 - A încetat din viaţă publicistul şi editorul Joseph Pulitzer, fondatorul Premiului Pulitzer, care din 1917, se acordă anual pentru realizări remarcabile în jurnalism, literatură şi muzică (n. 10 aprilie 1847)

·         1924: Frances Eliza Burnett, autoare britanică (n. 1849)

·         1932: Joseph Babiński, neurolog francez (n. 1857)

·         1933: George Benjamin Luks, pictor american (n. 1867)

·         1941: Aleksandr Afinoghenov, dramaturg rus (n. 1904)

·         1949: Georg Iwanowitsch Gurdjieff, autor, filozof, coregraf, componist armean (n. 1872)

·       1950:  Gustav al V-lea (Oscar Gustav Adolf) (16 iunie 1858 – 29 octombrie 1950) a fost rege al Suediei din 1907 până la moartea sa. A fost fiul cel mare al regelui Oscar al II-lea al Suediei și al reginei Sofia de Nassau.

Gustaf al V-lea s-a născut la la Palatul Drottningholm din Ekerö ca fiu al Prințului Oscar și a Prințesei Sofia. La naștere Gustaf a fost creat Duce de Värmland. După ascensiunea tatălui său la tron în 1872, Gustaf a devenit prinț moștenitor al Suediei și Norvegiei.

Prințul moștenitor Gustav și prințesa Victoria în 1880.

La 8 decembrie 1907 i-a succedat tatălui său la tronul Suediei, care fusese separat de tronul Norvegiei cu doi ani mai devreme. S-a căsătorit la Karlsruhe, în Germania, cu Prințesa Victoria de Baden la 20 septembrie 1881. Soția sa era nepoata Sofiei a Suediei.

Gustav al V-lea a fost ultimul rege al Suediei care a intervenit direct în politica țării. Era un om conservator care nu a aprobat curentul democratic și drepturile muncitorilor. Gustav al V-lea a fost de asemenea ultimul rege suedez care a fost Comandantul Suprem al Forțelor Armate Suedeze (între 1907 și 1939). S-a considerat că avea simpatii germane în timpul Primului Război Mondial.

Gustav al V-lea era un pasionat jucător de tenis de câmp, participând la meciuri sub pseudonimul de Mr G. Ca jucător și promotor al acestui sport, a fost ales în 1980 în „International Tennis Hall of Fame”. Regele a învățat tenis în timpul unei vizite în Anglia în 1876 iar la întoarcerea în țară a fondat primul club de tenis din Suedia. În timpul domniei sale, Gustav a fost văzut deseori jucând tenis pe Riviera. În timpul unei vizite la Berlin, Gustav a mers la întâlnirea cu Hitler direct după un meci de tenis cu evreul Daniel Prenn^[1]

Regele Gustav al V-lea a murit la Stockholm în 1950.

Gustaf al V-lea

Părinți Oscar al II-lea al Suediei Sofia de Nassau  Frați și surori Prințul Eugén, Duce de Närke Prințul Oscar, Duce de Gotland Prințul Carl, Duce de Västergötland  Căsătorit cu Victoria de Baden Copii Gustav VI Adolf Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland Prințul Erik, Duce de Västmanland

·         1957 - A încetat din viaţă producătorul Louis B. Mayer, unul dintre fondatorii companiei "Metro Pictures Corp.", care a devenit ulterior "Louis B. Mayer Prod.", embrionul viitoarei "Metro-Goldwin-Mayer" (n. 4 iulie1885)

·         1959: Iacob Iacobovici, medic chirurg român, fondatorul școlii chirurgicale din Cluj (n. 1879)

·         1969: Cecilia Cutescu-Storck, pictoriță română (n. 1879)

* 1971: Emerich Vogl (n. 12 august 1905 — d. 29 octombrie 1971) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1930 (Uruguay) și 1934 (Italia).

·         1971 - A murit, la Uppsala, biochimistul Arne Wilhelm Kaurin Tiselius, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 1948 (n. 10 august 1902)

·         1971: Duane Allman, muzician american (Allman Brothers) (n. 1946)

·         1975: A decedat  Tiberiu Popoviciu, matematician, membru al Academiei Române. A organizat Institutul de calcul numeric din Cluj, de numele lui legîndu-se şi începuturile şcolii clujene de analiză matematică; (n.16.02.1906).

* 1981: Georges Brassens (n. 22 octombrie 1921 la Sète - 29 octombrie 1981 la Saint-Gély-du-Fesc) a fost un poet, cântăreț-compozitor francez.

Se axează pe muzică și interpretare, acompanindu-se singur la chitară, pentru multe dintre poeziile sale. În plus față de propriile sale texte, aranjează pe muzică versuri scrise de Francois Villon, Victor Hugo, Paul Verlaine, Paul Fort sau Louis Aragon. În 1967 el a primit Grand prix de poésie al Academiei franceze.

A înregistrat paisprezece albume între 1952 și 1976. Autor de melodii populare franceze, inclusiv: Le Gorille, Les Copains d'abord, Chanson pour l'Auvergnat, Les Amoureux des bancs publics, La Mauvaise Réputation, Je me suis fait tout petit, Les Trompettes de la renommée, Supplique pour être enterré à la plage de Sète…

Georges Brassens s-a născut într-un cartier sărac al portului Cette (numele orașului nu se scrie Sète până în 1928, o schimbare a ortografiei a fost menționată el în cântarea Jeanne Martin). În casa familiei locuiește cu mama sa - Elvira († 1962), tatăl lui - Jean-Louis († 1965), sora lui vitregă - Simone Comte (1912-1994), născută din prima căsătorie a mamei sale, și bunicii din partea tatălui - Jules și Marguerite.

Mama sa, a cărei părinți sunt de origine din Marsico Nuovo în regiunea Basilicata a Italiei de Sud, este o catolică foarte evlavioasă. Văduvă de război a contelui Alphonse (27.08.1881-28.10.1914), care avea o fiică, Simone, dintr-o altă căsătorie. În 1919 Elvira s-a măritat cu Jean-Louis Brassens, un antreprenor în zidărie. Tatăl lui George a fost un om liniștit, generos, liber-cugetător, anticleriac și cu mare independență de spirit. Două caractere foarte diferite, cu un lucru comun: gustul muzicii. În plus, toată lumea cântă acasă. Pe fonograf: discurile lui Jean Nohain, Mireille, Tino Rossi sau Ray Ventura et ses Collégiens.

Georges Brassens

Georges Brassens la un concert la TNP, Paris, 1966, photo : Roger Pic.

·         1985: Aurel Avramescu, inginer român (n. 1903)

·         1992: Au decedat intr-un tragic accident de automobil  sotii Doina și Ion Aldea Teodorovici, renumiti compozitori și cântăreți români basarabeni. În noaptea de 29/30 octombrie 1992 , la orele 2.30, mașina în care se deplasau Ion și Doina Aldea Teodorovici spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. În mașină se aflau patru persoane, șoferul și însoțitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.

·         1995: Terry Southern, scenarist american (n. 1924)

·         1997: A murit fondatorul organizației Church of Satan ( Biserica lui Satan), Anton Szandor LaVey ; (n. 1930).

·         2003 - A murit profesorul universitar Virgil Petrovici, personalitate deosebit de apreciata in lumea teatrului si a filmului romanesc, cercetator, teoretician si practician in domeniul artelor spectacolului; a lucrat la TVR („Machbeth cu masti”) (n.1935).

·         2003 - A murit celebrul tenor italian Franco Corelli, unul dintre cei mai talentati cantareti de opera. A cantat alaturi de toate numele mari ale genului: Maria Callas, Giulietta Simionato, Giuseppe Taddei, Tenata Scotto, Nicolae Herlea etc (n. 08.04.1921).
* 2004: Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester (Alice Christabel Montagu Douglas Scott; 25 decembrie 1901 – 29 octombrie 2004) a fost membră a familiei regale britanice, soția Prințului Henric, Duce de Gloucester, al treilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary de Teck. Prin căsătorie a devenit cumnata regilor Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și mătușa reginei Elisabeta a II-a.

A fost mama Prințului William de Gloucester care a murit tânăr și a Prințului Richard, Duce de Gloucester. Verișoara ei primară, Marian Montagu Douglas Scott, a fost bunica lui Sarah, Ducesă de York, soția celui de-al doilea fiu al regiei Elisabeta a II-a.

Nepoata Prințesei Alice, Prințesa Alexandra, care s-a născut tot în ziua de Crăciun, a primit numele de Christabel în onoarea ei.

Eleanor Roosevelt, Prințesa Alice și Mrs. Winston Churchill la Quebec, Canada, 1944.

În august 1935, Lady Alice s-a logodit cu Prințul Henric, Duce de Gloucester, al treilea fiu al regelui George al V-lea. S-au căsătorit printr-o ceremonie privată la Palatul Buckingham, la 6 noiembrie în același an.^[2] Inițial s-a planificat o nuntă mult mai elaborată la Westminster Abbey însă după ce tatăl noii Ducese de Gloucester a murit de cancer la 19 octombrie 1935 și luând în considerare și sănătatea precară a regelui, s-a decis ca nunta să fie redusă la o ceremonie privată.^[2]

La început, Ducele și Ducesa de Gloucester au locuit în Aldershot, unde Ducele făcea parte din staff-ul Armatei.

Prințesa Alice

Ducesă de Gloucester

Părinți John Montagu Douglas Scott, 7th Duke of Buccleuch[*]  Frați și surori Walter Montagu Douglas Scott, 8th Duke of Buccleuch[*] Lord William Montagu Douglas Scott[*]  Căsătorită cu Henric, Duce de Gloucester Copii Prințul William de Gloucester Prințul Richard, Duce de Gloucester

·          2005: A încetat din viaţă sculptorul Ion Irimescu, profesor de sculptură la Şcoala de Belle-Arte din Iaşi şi la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Bucureşti; (n. 27 februarie 1903). membru de onoare al Academiei Române, deţinător al ordinului “Steaua României”, cea mai mare distincţie pe care o poate acorda instituţia prezidenţială, câştigătorul Premiului de Excelenţă în Cultura Româna pe anul 2001; (n. 27 februarie 1903 la Falticeni). Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.

* 2007: Christian d’Oriola (n. 3 octombrie 1928, Perpignan, Franța – d. 29 octombrie 2007, Nîmes, Franța) a fost un scrimer olimpic francez specializat pe floretă. A fost dublu campion olimpic și cvadruplu campion mondial atât la individual, cât și pe echipe. Este cel mai titrat scrimer francez

·         2009: A încetat din viaţă creatorul de modă Roberto Gucci, nepotul celebrului fondator al casei Gucci (n. 1932).
* 2009: Jean-François Bergier (n. 5 decembrie 1931,^[1] Lausanne, Elveția – d. 29 octombrie 2009,^[2][1] Blonay[*], Elveția) a fost un istoric elvețian în domeniul economic și sociologic care a cercetat istoria regiunilor din Alpi. A absolvit facultatea de paleografie de la École nationale des chartes, în anul 1957, apoi a activat ca profesor de economie și sociologie istorică în Geneva și Zürich. Bergier a prezidat Comisia de cercetare a relațiilor dintre Elveția și Germania Nazistă.

Bergier, Jean-François

* 2012: Valentin Mândâcanu (n. 27 iulie 1930, Mihăileni - d. 29 octombrie 2012)^[1] a fost un filolog, lingvist, traducător și publicist din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1990-1994.^[2]

Valentin Mândâcanu este unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova

Valentin Mândâcanu

* 2019: Mihai Constantinescu: cântăreț român (n.1946). Mihai Constantinescu (n. 4 ianuarie 1946, București, RS România – d. 29 octombrie 2019,^[1] București, România) a fost un cântăreț^[3][4] român de muzică ușoară. A absolvit Institutul de Educație Fizică și Sport din București în anul 1973. În anul 1972, termină Școala Populară de Artă, clasa Florica Orăscu. Mihai Constantinescu face parte din corul de copii al Radiodifuziunii, iar în anul 1964 intră în grupul Mondial. În această perioadă încep să-i apară primele piese. Lansează piesa «Păpușa».

Mihai Constantinescu mai cânta cu Modern Group, trupa lui Petre Magdin. Primele înregistrări sunt făcute la solicitarea lui Titus Munteanu din repertoriul francez. Titus Munteanu îl remarcă la una din audițiile organizate de clasa Floricăi Orăscu.  

Apariții și activitatea muzicală

Mihai Constantinescu face parte din trio-ul lansat de Titus Munteanu din care mai fac parte Olimpia Panciu și Marius Țeicu. În anul 1999 editează în format single «Iubiți și câinii vagabonzi» În anul 2003, unul din albumele de pe dublul CD al Anastasiei Lazariuc cuprinde piese scrise de Mihai Constantinescu.

A efectuat turnee în toate țările ex-socialiste, în Germania, în SUA și în câteva state din vestul Europei. În 2002, luna mai, primește Diploma de Onoare în cadrul Galei Muzicii Ușoare «O zi printre stele» din partea Ministerului Culturii și Cultelor. În 2002, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România îi editează un caiet de cântece selectate din șlagărele lansate în trei decenii.

Premii

În anul 1975, a obținut premiul al III-lea la Festivalul Șlagărelor de la Dresda cu piesa «Am visat» interpretată de Corina Chiriac.

În anul 1981, obține premiul I la emisiunea-concurs «Șlagăre în devenire» cu piesa «I.E.F.S ura!».

Mihai Constantinescu a fost decorat post-mortem de președintele Klaus Iohannis cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler.^[5]

Discografie

• 1974 - «Iubiți-ne că sîntem flori / De unde vii? / Penița / Sora mea cea mică» (EP - Electrecord)
• 1979 - «Olimpia Panciu - Mihai Constantinescu» (EP - Electrecord)
• 1972 - «Marius, Olimpia, Mihai», împreună cu Marius Țeicu și Olimpia Panciu (Album - Electrecord)
• 1972 - «Un zîmbet și o floare» (Album - Electrecord)
• 1978 - «O floare» (Album - Electrecord)
• 1980 - «Mihai Constantinescu» (Album - Electrecord)
• 1982 - «Speranță și vis» (Album - Electrecord)
• 1983 - «Hei, copilărie» (Album - Electrecord)
• 1985 - «Mihai Constantinescu» (Album - Electrecord)
• 1986 - «Te caut mereu» (Album - Electrecord)
• 1987 - «Sus în deal» (Album - Electrecord)^[4]
• 1987 - «Sînt un om obișnuit» (Album - Electrecord)
• 1989 - «Cîntă iubire» (Album - Electrecord)
• 1991 - «La est și vest de Prut», împreună cu Anastasia Lazariuc (Album - Electrecord)
• 1993 - «Adio tristețe», împreună cu Anastasia Lazariuc (Album - Electrecord)
• 1994 - «Maria» (Album - Electrecord)
• 1994 - «Cine știe» (Album - Electrecord)
• 1996 - «Anotimpurile» (Album)
• 1999 - «O lume minunată» (Album)^[4]
• 2000 - «Samba, samba» (Album)
• 2010 - «Parte din viața mea» 4 CD Box (Compilație)  

  Mihai Constantinescu
  Mihai Constantinescu
  Date personale
  Născut	4 ianuarie 1946  București, RS România
  Decedat	29 octombrie 2019 (73 de ani)[1]  București, România
  Înmormântat	Cimitirul Ghencea
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (stop cardio-respirator[2])
  Cetățenie	România
  Etnie	români
  Ocupație	cântăreț textier[*] compozitor
  Activitate
  Gen muzical	muzică ușoară
  Instrument(e)	voce[*]
  Ani de activitate	1964 - 2019
  Case de discuri	Electrecord
  Premii	Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de cavaler[*

Sărbători

Calendar religios 29 octombrie 
- Calendar crestin ortodox: 
Sfanta Cuviosă Mucenita Anastasia Romana; Sfântul Cuvios Avramie și Maria, nepoata sa

·         Ziua internațională a internetului (2004). Ziua când internetul a apărut pentru prima dată este 29 octombrie 1969. În amintirea acelei zile, se sărbătoreşte ziua internaţională a Internetului, domeniu care domină vieţile noastre în acest secol al vitezei. Element indispensabil pentru mediul de afaceri, mass-media sau chiar viaţa personală, internetul sărbătoreşte 44 de ani de la naştere. România a intrat în această eră în urmă cu 13 ani, când domeniul ".ro" era pentru prima dată alocat unui computer din ICI - Institutul pentru Cercetări în Informatică. Despre această zi a vorbit Cătălin Anghel, Sales Manager la Crucial Systems. El a declarat pentru "Replica": "Să ne amintim că, acum 44 de ani, în 1969, a avut loc naşterea Internetului, între două campusuri universitate din Statele Unite. S-a încercat atunci transmiterea online a două cuvinte: log in. Ulterior, conexiunea a picat. Astăzi, Internetul este o oportunitate pentru noi toţi. Este un element crucial pentru mediul economic, în special pentru start-up-uri. Firmele pot ajunge mai uşor la clienţi. În România, programatorii noştri se bucură de un viitor strălucit, pentru că este un domeniu în care veniturile sunt mari, comparativ cu alte domenii şi pot lucra pentru companii care dezvoltă diverse aplicaţii. Astăzi, în privinţa vitezei în zonele metropolitane, România ocupă un îmbucurător loc doi în Europa".

·         Ziua națională a Turciei. Este celebrata indepartarea sultanului si proclamarea Republicii (1923). Republica Turcia este o țară întinsă pe două continente. 97% din suprafața țării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3% în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara. Mustafa Kemal Atatürk (n. 12 martie 1881 la Selânik, Imperiul Otoman, azi Salonic, în Grecia – d. 10 noiembrie 1938 , Istanbul), militar și politician turc, născut în Macedonia, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, fiul lui Ali Riza (Efendi) și Zübeyde (Hanim).