REVISTA MEA DIN 30 OCTOMBRIE / 3.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 30 OCTOMBRIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE

ARTE 30 Octombrie

MUZICĂ 30 Octombrie

Johann Sebastian Bach. Brandenburg concertos

DIDA DRĂGAN. Selecție de melodii de pe albumul Mi-e dor de ochii tăi ELECTRECORD

POEZIE 30 Octombrie

Paul Valery

Biografie Paul Valery

Paul Ambroise Valéry (n. 30 octombrie 1871, Sète – d. 20 iulie 1945, Paris) a fost un scriitor francez, autor de poeme și eseuri, reprezentant al simbolismului tardiv în literatura franceză.

După absolvirea liceului, Valéry se înscrie în 1889 la facultatea de dreptdin Montpellier. În acest an publică primele sale versuri în stil simbolist în revista "Revue maritime de Marseille". În 1892 se stabilește la Paris, unde frecventează cercul de poeți grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, cunoaște pe scriitorul André Gide și se împrietenește cu pictorul Edgar Degas. Versurile simboliste scrise între 1889 și 1898, pe linia creațiilor lui Mallarmé și Verlaine, vor fi publicate mai târziu sub titlul "Album de vers anciens" ("Album de versuri vechi", 1921). Începând din anul 1892, face în fiecare dimineață însemnări în caietele sale, care vor fi publicate după moartea sa în 29 de volume ("Cahiers", 1957-1961), cuprinzând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică foarte variată, de la modele fizico-matematice la comentarii asupra vieții interioare, emoțiilor resimțite, proceselor de conștiință sau stărilor de vis.

În anii 1894-1900 lucrează ca redactor cultural în ministerul de război, apoi - până în 1922 - este secretar particular al lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații "Havas". După Primul război mondial, Paul Valéry devine un fel de "poet oficial" al Franței, din 1924 este președinte al "Pen Clubului" francez, în 1925 este ales membru al "Academiei Franceze", în 1936 este numit președinte al comisiei de cooperare culturală pentru expoziția universală din Paris, din 1937deține catedra de poezie la Collège de France. În cursul celui de al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane și este îndepărtat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa. Paul Valéry moare la 20 iulie 1945 în Paris.

Opera literară

În scrierile sale teoretice, Valéry pornește de la ideea unei realități autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conștiinței artistice și își mărturisește îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizației, viitorul libertății spirituale și retroacțiunea progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuși, în cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influența lui Stéphane Mallarmé - predomină măestria formală și mai puțin sensul inspirației artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect și simțământ. Valéry dezvoltă teoria semnificației multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greșală - care ar contrazice esența poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului"

Opera poetică

·         "La jeune parque", 1917

·         "Album des vers anciens", 1920

·         "Le cimetière marin", 1920

·         "Charmes", 1922

Eseuri și proză literară

·         "Introduction à la méthode de Léonard de Vinci", 1895

·         "La soirée avec monsieur Teste", 1896

·         "Eupalinos ou l'architecte", 1923

·         "L'âme et la dance", 1923

·         "Variétés", 1924-1944

·         "Regards sur le monde actuel", 1931

·         "L'idée fixe", 1932

·         "Mauvaises pensées et autres", [[194

·         "Tel quel", 1941-1943

·         "Cahiers", postum 1957-1961

Cimitirul marin

"Suflete iubit, nu năzui către
viaţa fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului."PINDAR, Pythice, III


Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!

Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălţa sub cer!
Când peste-abis un soare se aşterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.

Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,
Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod!

Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ;
Şi ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreţ.

Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absenţa i se schimbă
În gura-n care-şi pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui.

Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spaţiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând.

Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă,
Eu te susţin, justiţie superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Priveşte-te!... Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-şi cer un rol egal.

O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant şi faptul pur, aştept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!

Ştii tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închişi, de taine grei,
Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândeşte aici la duşii mei.

Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiş cu torţe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!

Căţea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioşi,
Alba mea turmă de morminte lente,
Goneşte porumbiţele prudente,
Visele vane, îngerii curioşi!

Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Şi totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esenţă...
Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.

Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina
Ţărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândeşte-n nemişcare...
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.

Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama!
Căinţa, îndoiala mea şi drama
Sunt zgura marelui tău diamant...
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă
A şi trecut spre tine, dezarmant.

Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, şi sufletul aparte?
Doar viermii torc unde năşteau plânsori.

Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinţii, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Şi darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă şi reintră-n joc!

Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val şi-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!

Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră şi pioasă scuză!
Cine nu ştie, cine nu refuză
Acest vid craniu şi-acest râs etern!

Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite,
Ce sub povara de lopeţi zvârlite
Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!

Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin!

O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!...
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc!

Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândeşte!
Corp, sparge-această formă ce gândeşte!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!

Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii şi mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei linişti mari,

Se-nalţă vântul!... Viaţa-şi cere partea!
Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburaţi în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!
(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)

Naşterea lui Venus

A mamei sale-n prunduri, încă sloind a fum,
Iată că-n prag de vînturi, carnea amar vărsată
De mare-n plină-amiază se liberează toată
Din spuma de mademuri a chinului acum.

Surîsul i se naşte, atras cu braţe goale
Din sfîşiatul umăr deplîns de aurori,
De Thetis cea umidă-ncărcată de comori,
Iar pletele îi taie un lung fior pe şale.

Prundişul proaspăt, umed sub mersul ei ca zborul,
Se surpă, sapă murmur de sete, iar uşorul
Nisip a supt sărutul din saltu-i de copil;

Dar sub priviri o mie, ori vagi ori foarte rele,
Se-ncarcă de primejdii în ochiul ei mobil
Apa rîzînd, şi dansul de valuri infidele.

Feerie

Luna subţire varsă un fraged licăr sacru,
O-ntreagă fustă dintr-un ţesut de-arginturi fin,
Pe fundament de marmuri unde apare lin
Umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.

Pe mătăsoase lebezi ce-ating de-un stuf opac
Carena lor de pană aproape luminoasă,
Ea desfrunzeşte-o roză de nea funinginoasă
Ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac...

E vie?... Ce deşerturi de stinsă voluptate
În care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
Uzând secretul prag din ecouri de cristal...

Carnaţia confuză de roze moi deodată
Se-nfioară, când un strigăt de diamant fatal
Crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.

Doina şi Ion Aldea Teodorovici

Biografii Doina şi Ion Aldea Teodorovici

Ion Aldea Teodorovici

Ion Aldea-Teodorovici (n. 7 aprilie 1954, Leova - d. 30 octombrie 1992, Coșereni, România) a fost compozitor și cântăreț din Republica Moldova.

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, de Buna Vestire, în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, dar, în perioada de ocupație sovietică a fost nevoit să se retragă din biserică.^[1] Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Ion a fost cel mai mic dintre cei trei copii din familie, ceilalți doi frați fiind Adrian (care era de la o altă mamă) și Petre.^[2] Câțiva ani, tatăl său a fost solist în Capela corală „Doina”, apoi, căsătorindu-se cu Maria Aldea, se întoarce acasă, în Leova, unde lucrează ca profesor de muzică și conduce corul Școlii moldovenești nr. 2 din localitate. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. Fratele său, Petre Teodorovici, devenit și el compozitor, a crescut mai mult în casa bunicilor, iar Ion a fost mai mult „băiatul tatei”. Dar, ca și fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas fără tată.

În 1961 mama sa îl aduce la Chișinău, la Școala de Muzică „Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”), unde Ion studiază clarinetul, până în 1969, când se înscrie la "Școala medie de muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul și pe care o absolvește în 1973. Este înrolat în armata sovietică în orașul Zaporojie, RSS Ucraineană; aici, tânărul artist devine artilerist. L-a salvat de manevrele militare un general ucrainean, mare amator de jazz-band care, într-o zi, a ascultat întâmplător, la radio, în cadrul emisiunii pentru ostași, cântecul „Crede-mă, iubire”, intepretat de Sofia Rotaru și semnat de tânărul compozitor Ion Aldea-Teodorovici.

Din 1975 și până în 1981, când devine student la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului "G. Musicescu" din Chișinău, activează în cadrul formației de muzică ușoară „Contemporanul” condusă de compozitorul Mihai Dolgan. Aici se produce în calitate de instrumentist, compozitor și solist. Tot în acești ani, lansează piesa „Seară albastră”, a cărei paternitate a fost disputată un timp între el și fratele său Petre Teodorovici, cu care semnase anterior câteva piese comune, începând cu această piesă, compozitorul a cunoscut dulceața și amarul succesului.

În 1981 Ion se căsătorește cu Doina Marin. La 5 august 1982 se naște fiul lor, Cristofor Aldea-Teodorovici. Tot pe atunci, duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Din 1981 până în 1988 Ion este student la Conservatorul „Gavtiil Musicescu” din Chișinău, Facultatea Compoziție.

În perioada 1982-1992 își desfășoară activitatea interpretativă și creatoare în duet cu soția sa. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion ia chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. În anul 1986 înființează formația „Telefon”, apoi „DIATE”. În 1987 activează la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. În 1989 i se conferă titlul onorific Artist Emerit din Moldova. A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când era mai trist, scria muzică sacră.

Împreună cu soția sa a militat pentru re-unirea Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cântat despre limba română, Eminescu.

Interpret al Independenței

La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea-Teodorovici au cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: "Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre".

În mai 1992, împreună cu poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul. S-au aflat la o distanță de circa 300 de metri de tancurile și lunetele inamicilor.

Decesul

În noaptea de 29/30 octombrie 1992, la orele 2.30, mașina în care se deplasau Ion și Doina Aldea-Teodorovici spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. În mașină se aflau patru persoane, șoferul și însoțitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională.

Albumul „Clopotul Învierii”

·        Maluri de Prut

·        Suveranitate

·        Eminescu,

·        Trei Culori

·        Bucurați-vă prieteni

·        Iartă-mă

·        Limba română

·        Pentru ea (Lacrima limbii noastre)

·        Sărut femeie mâna ta (Sfântă ni-i casa)

·        Reaprindeți candela...

·        Focul din vatră

·        Imensitate

·        Clopotul Învierii

·        Răsai

·        Două lacrimi gemene

·        Indiferența

·        Tu cauți o inimă simplă

·        Un nume pe zapadă

·        Floare dulce de tei

·        O serenadă

Albumul ”Două vieți și o dragoste”

·        Balada familială

·        Fuga

·        Don Juan

·        Copilul din leagăn

·        La restaurant

·        Bucurați-vă

·        Comment ca va

·        Nu te-ai priceput

·        Carnaval

·        Pace lumii

·        Ia-mă cu tine

·        Hai, hai

·        Spuneți-mi vă rog

·        Ninge

·        Ce farmece

·        Vârsta dragostei

·        Un telefon

·        Spectatorii

·        O umbrelă

Muzică pentru filme

·         "Iona"

·         "Disidentul"

·         "Ce te legeni, codrule"

Piese de teatru

·         ”Aventurile celor 4 gemeni” - regia lui Victor Ignat la Teatrul ”Luceafărul” din Chisinau

·         "Fântână Anghelinei" - dram. A. Burac, Teatrul găgăuz din Ciadâr-Lunga

·         "Dragă, consăteanule" - dram. Gh. Malarciuc

·         "Abecedarul" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”

·         "Tata" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”

·         "Pomul vietii" - dram. D. Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol, Teatrul Național ”A.S. Puskin”

·         ”Casa Nebunului” de Tudor Popescu, în regia lui Victor Ignat, Teatrul ”B.P. Hasdeu” din Cahul

A scris muzică instrumentală, "Rapsodie"; variații pentru pian, cvintet pentru coarde.

Doina Aldea-Teodorovici

Doina Aldea-Teodorovici (n. 15 noiembrie 1958, Chișinău, RSS Moldovenească – d. 30 octombrie 1992, București, România) a fost o cântăreață din Republica Moldova. A fost căsătorită cu Ion Aldea-Teodorovici, cu care a format un duet, începând din 1981.

Doina Marin s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de limbă și literatură română, director adjunct la școala nr.1 din Chișinău (azi Liceul Teoretic Român-Francez „Gheorghe Asachi”). Talentul artistic al Doinei s-a manifestat încă din copilărie. Astfel, începând cu vârsta de 6 ani și până în clasa a 8-a, Doina participă la dublarea filmelor în română la Studioul "Moldova-Film". Concomitent studiază muzica în particular. De la vârsta de 14 ani ani activează în ansamblul "Moldoveneasca" cu care întreprinde turnee în toate republicile unionale, dar și în Mongolia, Algeria, Germania, Cipru, la festivalul tineretului din Cuba. În 1975 a absolvit școala nr.1 româno-franceză din Chișinău și tot în acest an, împreună cu Iuri Nikolaev, a fost moderatoare la emisiunea „Șire krug”. În 1979 absolvește Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Filologie, specialitatea limba și literatura română.^[1] Din 1979 până în 1988 a lucrat în calitate de profesoară de literatură universală la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău.

În anu 1981 se căsătorește cu Ion Aldea-Teodorovici. La 5 august 1982 se naște fiul lor, Cristofor Aldea-Teodorovici.

Din 1982, Doina își descoperă o altă latură a talentului său, cea de interpretă de estradă. Din acest an, ea este nedespărțită atât în viață, cât și pe scenă, de compozitorul și interpretul Ion Aldea-Teodorovici.

În 1988 a fost profesoară de literatură universală la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. A fost solistă a formației „DIATE”. În 1989-1990, împreună cu Ion au susținut spectacole în toate orașele și prin satele Moldovei, dar în România: la București, Cluj-Napoca, Brașov, Suceava, Iași, Botoșani, Focșani, Bârlad ș.a.

În anul 1991, împreună cu soțul său, câștigă premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 a fost protagonista filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an, împreună cu Ion este diplomată la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov.

Participând la toate evenimentele ce au marcat procesul de renaștere națională a poporului, lansând cântece de un profund patriotism, cum sunt "Suveranitate", "Sfântă ni-i casa", "Mănăstirea Căpriana" și altele, cântăreața Doina Aldea-Teodorovici devenise un simbol al Moldovei. În mai 1992, împreună cu Ion și poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu și Andrei Păunescu, a cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, iar mai târziu, pe parcursul anului 1992, i s-a conferit titlu de Artistă Emerită a Republicii Moldova. În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, Doina și Ion au murit într-un accident tragic.

În 1993, Doinei Aldea-Teodorovici i se acordă Ordinul Republicii, post-mortem.

Doina Aldea-Teodorovici a decedat împreună cu soțul său, în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Era însărcinată și aștepta o fetiță.

Accidentul a avut loc la orele 02:15 cu o mașină de marca Opel 0905 MBC, condusă de cetățeanul ucrainean Alexandr Ceakaunov, în vârstă de 33 de ani. Atât șoferul, cât și cel de-al patrulea pasager, care se afla în față, Vasilii Koudalb, 38 de ani, au scăpat cu viață. Potrivit presei românești, din mașină au fost extrase cu mare greutate trei corpuri însângerate. Două automobile i-au transportat pe Vasilii Koudalb și Alexandr Chakaunov la Spitalul din Urziceni. La 02:30 o autosanitară a preluat-o pe Doina Aldea-Teodorovici, aflată în comă. Salvarea s-a îndreptat cu toată viteza spre București. Pe drum, Doina și-a recăpătat un moment cunoștința. A strigat de câteva ori "Au, mă doare tot corpul", apoi a decedat. Corpul neînsuflețit a lui Ion Aldea-Teodorovici, a fost recuperat cu mare greutate. A fost nevoie ca poliția să taie cu flacăra autogenă automobilul distrus, reușind să elibereze trupul abia la ora 7:00.

Ion și Doina Aldea-Teodorovici au lăsat în urmă un copil orfan de numai 10 ani, Cristofor, care a continuat activitatea muzicală a părinților.

Albumul „Clopotul Învierii”

·        Maluri de Prut

·        Suveranitate

·        Eminescu,

·        Trei Culori

·        Bucurați-vă prieteni

·        Iartă-mă

·        Limba română

·        Pentru ea (Lacrima limbii noastre)

·        Sărut femeie mâna ta (Sfântă ni-i casa)

·        Reaprindeți candela...

·        Focul din vatră

·        Imensitate

·        Clopotul Învierii

·        Răsai

·        Două lacrimi gemene

·        Indiferența

·        Tu cauți o inimă simplă

·        Un nume pe zapadă

·        Floare dulce de tei

·        O serenadă

Albumul ”Două vieți și o dragoste”

·         Balada familială

·         Fuga

·         Don Juan

·         Copilul din leagăn

·         La restaurant

·         Bucurați-vă

·         Comment ca va

·         Nu te-ai priceput

·         Carnaval

·         Pace lumii

·         Ia-mă cu tine

·         Hai, hai

·         Spuneți-mi vă rog

·         Ninge

·         Ce farmece

·         Vârsta dragostei

·         Un telefon

·         Spectatorii

·         O umbrelă

TEATRU/FILM 30 Octombrie

Feodor Mihailovici Dostoevski, scriitor rus

Biografie Feodor Mihailovici Dostoevski

Feodor Mihailovici Dostoievski (Фёдор Миха́йлович Достое́вский, Fyodor Dostoyevsky  ascultă (ajutor·info), n. 30 octombrie 1821 (S.N. 11 noiembrie) – d. 28 ianuarie 1881 (S.N. 9 februarie), St. Petersburg, Rusia) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologieisecolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele^[5], șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.

Dostoievski s-a născut în Moscova și a făcut cunoștință cu literatura de la o vârstă fragedă, prin intermediul basmelor și legendelor scrise de autori ruși și străini. Și-a pierdut mama în 1837, când avea numai 15 ani, și a intrat la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburgla insistențele unui tată autoritar. După absolvire, a lucrat ca inginer proiectant, dar obișnuia să traducă cărți pentru a-și suplimenta fondurile. În 1846 are un succes uriaș cu primul său roman, Oameni sărmani, și se face remarcat de criticul și filozoful Vissarion Belinski. A fost condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia, din cauza implicării într-un grup de liberali utopiști, numit Cercul Petrașevski. Atacurile sale de epilepsie s-au instaurat pe fondul unor chinuitoare și continue tensiuni psihologice: o execuție simulată, apoi niște ani grei de detenție, în care a fost terorizat de comportamentul samavolnic al maiorului Krivțov^[6]. Ispășirea pedepsei a însemnat pentru scriitor și o revelație în plan spiritual: redescoperirea ortodoxismului. După eliberare, a fost obligat să se înroleze ca soldat, iar apoi a lucrat ca scriitor și jurnalist. A întreprins mai multe călătorii în Europa și a dezvoltat o dependență pentru jocurile de noroc care l-a aruncat în brațele sărăciei. Pentru o vreme, a trebuit să se umilească împrumutând bani de la cunoștințe sau amanetând bunuri, dar în cele din urmă a devenit faimos datorită cărților sale. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Ziarul Jurnalul unui scriitor pe care l-a scris și editat prin forțe proprii, i-a consolidat imaginea de corifeu al lumii cultural-politice ruse.

Importanța sa în literatura universală este de prim rang^[7]: Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus. Universul său literar reflectă criza socială și spirituală a Rusiei Țariste din secolul al XIX-lea, închipuind ciocniri polifonice ^[8] între personaje originale și paradoxale, marcate de un profund psihologism și tragism, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane. Dostoievski s-a specializat în analiza stărilor patologice ale minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă^[9]. Personajele sale întruchipează adesea conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului^[10], incertitudinea existenței lui Dumnezeu, nihilism și dominația răului. Prin ele, Dostoievski își demonstrează talentul de observator extraordinar al psihologiei umane și al realităților politice și religioase dintr-o Rusie aflată în procesul de modernizare. De multe ori lucrările sale sunt considerate profetice^[9], deoarece au anticipat comportamentul revoluționarilor bolșevici, precum și efectul unor curente socioeconomice și geopolitice specifice secolului al XX-lea: progresivism^[11], socialism^[12], nihilism. Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filozofie. Se consideră că ar fi părintele existențialismului, în special datorită nuvelei Însemnări din subterană, descrisă de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată^[13]”.

Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe. Berdiaev mărturisește: « [...] culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor^[14]. »

Cărțile lui Dostoievski sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume^[15]; după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre

Începutul carierei literare

Spre mijlocul anilor 1840, Dostoievski se simte mai mult atras de realismul și comicul lui Gogol decât de romantismul unor poeți ca Schiller sau Pușkin^[102]. De altfel, Gogol va confisca pentru aproape doi ani (1843-1845) întreaga presă literară prin magistralul său roman Suflete moarte, publicat în 1842^[103]. Vissarion Belinski, unul din cei mai apreciați critici ruși ai vremii și un aprig susținător al lui Gogol, face apel scriitorilor să se întoarcă spre subiectele societății contemporane^[103]. În afară de Gogol, o altă influență majoră pentru Dostoievski în acea perioada a fost George Sand^[104], pe care scriitorul o va plasa mai târziu chiar deasupra lui Balzacși Dickens, pentru că de la ea, cititorii ruși au putut să extragă « toate lucrurile de care erau atât de păziți^[105] ».

Scriitorul se mută în 1844 cu un prieten din perioada studenției, Dmitri Grigorovici^[106]. În noul apartament își scrie primul roman, Oameni sărmani, pe care îl termină în mai 1845. Grigorovici este cel care îi duce manuscrisul poetului Nikolai Nekrasov, care, la rândul său, i-l arată lui Belinski. Entuziasmul criticului nu poate fi stăvilit: Oameni sărmani, cu prezentarea sa plină de compasiune a locuitorilor săraci din orașe, « revelează taine ale vieții și personaje din Rusia cum nimeni nici nu a mai visat înainte » și este « primul roman social » rus, singurul său defect fiind prolixitatea^{[107][108][109]}. Romanul este publicat la 15 ianuarie 1846 în almanahul Colecția din Sankt Petersburg(Петербургский сборник) și devine un succes comercial^[110][111]. Dostoievski, considerat de Belinski un talent extraordinar și original^[109], intră imediat în grațiile cercului de literați din jurul criticului. Își citește romanul la unul din saloanele organizate de soții Ivan Panaev și Avdotia Panaeva^[112]. Poziția sa în acest grup se deteriorează însă curând: marea lui timiditate, înfumurarea și sentimentul unei competiții acerbe cu scriitorii mai tineri îl vor transforma într-un personaj antipatic în ochii celorlalți. Așa cum dezvăluie Avdotia Panaeva, « Din cauza tinereții și a nervozității, nu putea să se controleze și își exprima prea deschis vanitatea auctorială și părerea foarte bună despre propriul talent scriitoricesc^[113].» Unii literați, ca Nekrasov și Turgheniev^[114], ostilizați de comportamentul scriitorului, compun un poem satiric unde Dostoiesvki este numit, ca Don Quijote, « Cavalerul tristei figuri »^[9]. Într-o scrisoare din 26 noiembrie 1846, tânărul romancier răbufnește împotriva membrilor cercului literar, numindu-i pe toți « ticăloși și invidioși^[115] ». Dintotdeauna predispus la boala nervoasă, scriitorul va suferi, de altfel, de depresie.^[116]

Pentru că simțea că înfloritoarea sa carieră literară ar putea fi afectată de activitatea de inginer militar, Dostoievski își cere demisia, în scris, la data de 19 octombrie 1844. La începutul anului 1846, publică nuvela Omul dedublat, care are parte de un tratament aspru din partea criticilor. Chiar și Belinski, deși intuiește « geniul creator » din spatele operei, îi critică prolixitatea și caracterul fantastic^[117][118]. Domnul Proharcin, povestire publicată în toamna aceluiași an^[119], nu se bucură de mai multă indulgență din partea criticului, fiind condamnată pentru prețiozitate și manierism^[120]. Relațiile lui Dostoievski cu Belinski se răcesc treptat, pentru ca apoi, după o ceartă de la începutul anului 1847, să înceteze definitiv. Influența exercitată de critic asupra scriitorului în anii prieteniei este însă de necontestat. Prin intermediul lui Belinski, Dostoievski se familiarizează cu unele curente filozofice importante ale epocii: socialismul utopic francez (reprezentat de Fourier, Saint-Simon, Leroux și Cabet), hegelianismul de stânga (Feuerbach, David Strauss) și anarhismul (Proudhon, Stirner)^[121][122]. În Jurnalul unui scriitor din 1873, Dostoievski chiar susține că Belinski ar fi reușit să-l atragă de partea socialismului și a ateismului și că, abia prin intermediul exilului siberian, a redescoperit valorile creștine^[123]. Mulți critici însă se îndoiesc de veridicitatea acestei capitulări^[124].

În anii 1847 și 1848 Dostoievski mai publică Gazda (1847, nuvelă), Nopți albe (1848, povestire) și Inimă slabă (1848, povestire), cărți în care autorul își regăsește gustul pentru romantic și fantastic^[125]. Prin ele, spre exemplu, scriitorul dezvoltă motivul visătorului, al personajului care trăiește într-o lume a închipuirilor^[126]. Niciuna din aceste opere nu a fost primită bine atunci, de public și de lumea literară^[127], chiar dacă, în ziua de astăzi, s-a ajuns la consensul că cel puțin Nopți albe e admirabil realizată stilistic, iar Nastenka, eroina povestirii, este unul din cele mai fascinante personaje feminine din universul dostoievskian^[128]. Pentru a-și ameliora reputația, aflată în scădere după repetate eșecuri, Dostoievski începe în 1848 primul său roman lung, plănuit încă din 1846, Netoșka Nezvanova, pe care nu reușește să-l termine până la momentul arestării. Părți din roman apar în revista Note patriotice (Отечественные записки) în 1849, iar mai apoi, sub o formă mult modificată, într-un volum din 1860^[129].

Suferind mult după răcirea prieteniei cu Belinski, depresiv și cu o sănătate șubrezită, Dostoievski găsește consolare în grupul de orientare utopist-socialistă organizat de frații Beketov (Aleksei^[130], Nikolai și Andrei). Grupului i se alătură și Dmitri Grigorovici, Aleksei Pleșceiev, Apollon Maikov și fratele acestuia, Valerian Maikov^[131]. Despre Cercul Beketov se știu puține lucruri, mai ales că se dizolvă foarte curând, în 1847, când cei doi frați mai tineri, Nikolai și Andrei, pleacă la studii în Kazan^[132]. Dostoievski se orientează așadar spre un nou grup, Cercul Petrașevski, patronat de filozoful socialist Mihail Petrașevski. Participă la unele discuții legate de libertatea de expresie sau abolirea iobăgiei și își petrece timpul în biblioteca vastă a filozofului^[133][134]. În ciuda faptului că Petrașevski este considerat agent provocator^[135] de către autoritățile țariste, în realitate el se comportă mai degrabă ca un moderat. Mihail Bakunin chiar îi scrie la un moment dat lui Aleksandr Herzen că grupul este « unul din cele mai nevinovate și inofensive companii » și că membrii săi « se opun sistematic tuturor obiectivelor și mijloacelor revoluționare^[136] ». Mulți biografi, precum Joseph Frank, insistă pe latura complet inofensivă a organizației^[137], deși ea poate fi pusă în discuție, deoarece în cercul Petrașevski exista și o orientare extremă radicală, aliniată în spatele lui Nikolai Speșnev, personaj care îi va servi lui Dostoievski drept model pentru Nikolai Stavroghin din Demonii^[138]. Nota mai revoluționară pe care Speșnev a imprimat-o grupului, precum și neliniștea pe care revoluțiile din Europa anului 1848 au inspirat-o țarului Nicolae I au fost probabil cauzele unei suprimări atât de violente a Cercului Petrașevski.

Miracolul literar

Aflat într-o situație financiară disperată, Dostoievski i se adresează editorului Feodor Stellovski, cunoscut pentru contractele nefavorabile pe care le impune^[245]. Stellovski îi oferă 3000 de ruble pentru dreptul de a tipări o ediție cu operele complete ale scriitorului. Mai mult, Dostoievski se angajează să îi furnizeze un nou roman de 160 de pagini până la 1 noiembrie 1866. În cazul nerespectării clauzelor, Stellovski este îndrituit să publice toate operele lui Dostoievski de acum înainte, timp de nouă ani, fără să onoreze drepturile de autor^[246].

Între timp, Crimă și pedeapsă, primul mare roman al lui Dostoievski^[247], începe să apară într-o formă serializată în ianuarie și februarie 1866 în Mesagerul rus(Русский вестник). « Numai asta citeau», scrie Nikolai Strahov în 1866, « numai despre asta vorbeau împătimiții de literatură, plângându-se adesea de forța covârșitoare a romanului și de impresia apăsătoare, din cauza căreia, oamenii cu nervi puternici aproape că se îmbolnăveau iar oamenii cu nervi slabi erau obligați să abandoneze cititul cu totul.^[248] » Romanul urmărește transformările psihologice ale lui Rodion Raskolnikov, un student sărac, care, impulsionat de ideile vremii^[249][250], ucide o bătrână cămătăreasă. Subiectul cărții a scandalizat zona liberală și radicală a criticii. G. Z. Eliseev, de la Contemporanul (Современник), afirmă că romanului îi lipsește veridicitatea^[251] și că, prin el, scriitorul încearcă să arunce anatema asupra unei întregi generații de studenți^[252].

1866 este pentru Dostoievski un an febril, în care lucrează concomitent la Crimă și pedeapsă^[253] și Jucătorul, romanul promis lui Stellovski. Având ca temă atracția distrugătoare a jocurilor de noroc, Jucătorul se află doar în stadiu de proiect la aproape o lună înainte de termenul limită impus de editor. Presat de timp, Dostoievski îi dezvăluie prietenului său Aleksandr Miliukov complicațiile pe care i le-au cauzat contractul cu Stellovski. Prin intermediul lui Miliukov, scriitorul angajează o stenografă, pe Anna Grigorievna Snitkina, care va transcrie după dictare întreg romanul. La 30 octombrie, după 26 de zile de muncă, Jucătorul este finalizat^[254][255]. Anna Grigorievna avea să devină cea de-a doua soție a lui Dostoievski.

« Mâhnirea profundă, aceasta a fost prima mea impresie: pentru prima dată în viață vedeam un om înțelept, bun, dar nefericit, ca și cum toți l-ar fi abandonat; un sentiment adânc de milă și compasiune s-a înfiripat în inima mea...^[256]» Astfel își amintește Anna Grigorievna primele întâlniri cu Dostoievski. Cei doi se căsătoresc la 15 februarie 1867 la Catedrala Sfânta Treime din Sankt Petersburg^[257]. La puțin timp după aceea, Anna asistă la una din înspăimântătoarele crize de epilepsie ale scriitorului^[258], dar dovedește o stăpânire de sine admirabilă^[259]. Fericirea cuplului va fi mai degrabă umbrită de relațiile ostile dintre Anna și rudele lui Dostoievski (Pavel Isaev, fiul vitreg din prima căsătorie, sau Emilia Feodorovna Dostoievskaia, soția lui Mihail Dostoievski)^[260], decât de instabilitatea nervoasă a scriitorului^[261]. Pe 14 aprilie 1867, cei doi miri părăsesc Rusia, cu intenția de a călători pentru trei luni în Europa. Amenințat fiind însă cu tribunalul de către creditori, Dostoievski hotărăște să prelungească șederea: soții se întorc astfel peste aproape patru ani^[262].

Anna și Dostoievski se stabilesc mai întâi în Berlin, apoi se mută în Dresda^[263]. Scriitorul este fascinat de tablourile cu temă religioasă de la Gemäldegalerie Alte Meister, în special de cele care îl reprezintă pe Iisus Hristos. Accentul pus pe latura umană a Mântuitorului precum și statornicia obsedantă cu care sunt înfățișate Patimile i se par atât de diferite de frumusețea enigmatică a icoanelor ortodoxe^[264]. Călătoria continuă prin Frankfurt, Darmstadt, Heidelberg și Karlsruhe. În Basel, Dostoievski vizitează celebrul Kunstmuseum, unde este puternic impresionat de tabloul Trupul cel mort al lui Hristos în mormânt de Hans Holbein cel Tânăr și îl studiază îndelung. Observându-i reacțiile, Anna Grigorievna s-ar fi temut chiar că o nouă criză epileptică îl va cuprinde^[265]:

„Tabloul acesta? strigă prințul, lovit deodată de un gînd neașteptat. Tocmai tabloul acesta! Păi, eu cred că privind tabloul acesta, unii ar putea mai degrabă să-și piardă credința decît să se întărească în ea!”

—F.M.Dostoievski, Idiotul^[266], traducere de Nicolae Gane

„Eu nu eram în stare să mă uit la acel tablou: așa de puternic era efectul lui asupra mea, mai ales din cauza condiției mele bolnăvicioase^[267], și de aceea am plecat în altă sală. Când, m-am întors peste cincisprezece sau douăzeci de minute, l-am găsit pe Feodor Mihailovici continuând să stea în fața tabloului ca vrăjit. Pe fața lui agitată se citea aceeași expresie înfricoșată, pe care nu o dată mi-a fost dat să o văd în primele minute ale unui atac epileptic. Mi-am luat încet soțul de braț, am plecat într-o altă sală, ne-am așezat pe bancă așteptând în orice moment începutul crizei.^[268]”

—A.G.Dostoievskaia, Amintiri

Foarte mulți critici au identificat influența lui Holbein asupra personajului Mîșkin din romanul Idiotul, o figură hristică, golită parcă de substanța divină^{[269][270][271]}. De altfel, capodopera pictorului german este invocată de un personaj al romanului, Ippolit, ca dovadă supremă că nu există nemurire, nici înviere, și că viața este condusă de forțele haosului: « Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o veșnicie stupidă căreia totul îi e supus și care fatal ți se impune. » ^[272]

La 13 august 1867, Anna și Dostoievski se stabilesc în Geneva. Dostoievski corespondează cu Apollon Maikov, exprimându-și adesea dorul de casă și disprețul față de unii atei aroganți ca Turgheniev, care nu reușesc să descifreze în Hristos « reprezentarea sublimă a omului^[273] » și « idealul omenirii în vecii vecilor^[274] ». Scriitorul începe să lucreze, din septembrie 1867, la un nou roman, dar procesul de creație este foarte anevoios și dezordonat, din cauza tot mai frecventelor crize de epilepsie și a dificultăților financiare^[275]. După numeroase răzgândiri asupra subiectului și personajelor, Dostoievski reușește să trimită în ianuarie 1868 Mesagerului rus primele părți ale romanului Idiotul. La 5 martie i se naște primul copil^[276], Sofia, care va muri de pneumonie trei luni mai târziu. La moartea fetiței, scrie Anna Grigorievna, Dostoievski « plângea în hohote, ca o femeie, stînd lângă trupușorul rece al copilei sale și-i săruta neîncetat fețișoara albă și mânuțele. N-am mai văzut niciodată o disperare atât de violentă. » ^[277]Nemaisuportând atmosfera Genevei, încărcată de amintirea copilului, cuplul se mută la Vevey, apoi la Milano și Florența, unde petrec iarna dintre anii 1868 și 1869. Romanul Idiotul este finalizat acolo, în ianuarie 1869, iar publicarea are loc în Mesagerul rus în februarie^[278]. Personajul principal al cărții, gentilul și copilărosul prinț Mîșkin, care se întoarce în Rusia după patru ani de tratament împotriva epilepsiei la o clinică din Elveția, este adesea comparat cu personaje precum Don Quijote al lui Cervantes, Samuel Pickwick al lui Dickens sau „Cavalerul sărman” din poezia lui Pușkin^[279].

La 26 septembrie 1869, în Dresda, se naște cel de-al doilea copil al lui Dostoievski, Liubov^[280]. Între timp, scriitorul se confruntă cu o dependeță cruntă de jocurile la ruletă. După cum mărturisește, Anna Grigorievna:

„Mi s-a părut că e vorba chiar de o anume înjosire, nedemnă de caracterul lui elevat, și-mi era greu și dureros să recunosc această slăbiciune, a scumpului meu soț. In curînd, însă, am înțeles că nu este vorba doar de o « lipsă de voință », ci de o pasiune pustiitoare, de o stihie, împotriva căreia nu pot lupta nici caracterele ferme^[281].”

—A.G.Dostoievskaia, Amintiri, traducere de Leonida Teodorescu

După promisiuni fierbinți făcute soției, că va renunța la jocurile de noroc, urmate apoi de recidive, se pare că Dostoievski reușește în cele din urme să abandoneze acest viciu. În aprilie 1871, vizitează ultimul cazino în Wiesbaden^[282].

În perioada 1868-1870, Dostoievski lucrează la mai multe romane, Ateism, Viața unui mare păcătos^[283] și Eternul soț, dar numai ultimul se concretizează și este publicat în 1870 în revista Răsărit (Заря). Vestea asasinării lui Ivan Ivanov din 21 noiembrie 1869 de către colegii săi din grupul socialist revoluționar al lui Serghei Neceaev^[284] îl determină pe Dostoievski să înceapă un nou roman: Demonii^[285]. Inițial conceput ca o lucrare polemică care să dezbată temele politice ale momentului și să expună consecințele distructive ale nihilismului, Demonii devine unul din cele mai importante romane dostoievskiene^[286]. La 8 iulie 1871, soții Dostoievski se întorc în Sankt Petersburg după o absență de patru ani.

La Sankt Petersburg, Dostoievski reia legătura cu poetul Apollon Maikov, care îl introduce în cercul literar-politic al prințului Vladimir Meșerski^[288]. Prințul patronează un ziar conservator subvenționat de stat, Cetățeanul (Гражданин), la care contribuie și Dostoievski în 1873^[289] cu articole periodice. « Despre ce voi vorbi? Despre tot ce mă impresionează și mă pune pe gânduri.^[290] » scrie Dostoievski în articolul-program al unei serii ce se va numi Jurnalul unui scriitor. Următoarele cincisprezece articole sunt detalii autobiografice, polemici cu alți scriitori (precum Leskov și Nekrasov), opinii estetice despre pictură și teatru, comentarii politice sau chiar lucrări de ficțiune (povestirea Bobok)^[291]. Tot în acești ani, scriitorul reia legătura cu vechiul colaborator Nikolai Strahov și îi cunoaște pe frații Vsevolod și Vladimir Soloviov sau pe Constantin Pobedonosțev, instructorul personal al țareviciului Alexandru. Pobedonosțev, care va deveni mai târziu ober-procurorul^[292] Sfântului Sinod, influențează mult traseul politic al lui Dostoievski spre conservatorism. Între 1873 și aprilie 1874, scriitorul lucrează ca redactor la Cetățeanul, dar experiența îi cauzează multe neplăceri. În ianuarie 1873, publică un articol al prințului Meșerski în care țarul Alexandru al II-lea este citat fără aprobare specială^[293]. Cum răspunderea legală îi aparține redactorului și nu autorului, Dostoievski este somat să plătească o amendă de douăzeci și cinci de ruble și să execute două zile de detenție^[294]. Mai mult de atât, lucrul în redacția Cetățeanului îi expune sănătatea la noi pericole: Dostoievski va fi deranjat de o tuse acută și de probleme de respirație. Este începutul unui emfizem pulmonar de la care i se va trage și moartea^[295].

La 16 iulie 1871, se naște fiul scriitorului, Feodor Feodorovici Dostoievski. Situația financiară a familiei este foarte strâmtorată. Datoriile acumulate în anii 1860 din afacerile fratelui Mihail sau din întreținerea ziarelor Vremea și Epoca se ridică, la revenirea scriitorului în Rusia, la 25.000 de ruble^[296]. Vânat de creditori, Dostoievski este nevoit să amaneteze unele bunuri și să își schimbe domiciliul: vinde casa din cartierul Peski și se mută într-un apartament din apropierea Institutului de Tehnologie^[297]. Din cauza emfizemului pulmonar, se retrage în timpul verilor, precum și în iarna dintre anii 1874 și 1875 la Staraia Russa, un mic oraș, cunoscut pentru apele minerale, aerul curat și băile de noroi^[298]. Petrece de asemenea câteva săptămâni (iulie 1874 și iunie 1875) în stațiunea balneară germană Bad Ems, unde, la sosire, primește diagnosticul de « catar temporar »^[299]. Starea sănătății i se ameliorază considerabil datorită băilor termale. Între timp, găsește inspirația pentru un nou roman, Adolescentul, pe care îl începe în februarie 1874^[300]. La 10 august 1875 se naște ultimul copil, Aleksei (Alioșa). Băiatul va suferi de epilepsie încă de la aproape trei ani; la 16 mai 1878este atacat de o criză convulsivă atât de puternică încât își dă suflarea după douăsprezece ore de chin^[301]. Părinții sunt îndurerați, iar sora, Liubov Dostoievskaia, traumatizată de imaginea convulsiilor, va dezvolta tulburări nervoase^[302]. « Feodor Mihailovici a fost zguduit îngrozitor de această moarte. [...] îl chinuia mai ales faptul că băiatul a murit de epilepsie, boala pe care a moștenit-o de la el.^[303] » își amintește Anna Grigorievna Dostoievskaia^[304].

Romanul Demonii apare de-a lungul anului 1872 sub formă de foileton în Mesagerul rus. Terminat la 26 noiembrie 1872, este republicat în volum în ianuarie 1873 de către o companie înființată chiar de cuplul Dostoievski, la inițiativa Annei Grigorievna^[305]. Ideea riscantă a soției de a investi în tipărirea cărților și de a le distribui dintr-o librărie improvizată chiar în apartamentul familiei le va aduce stabilitatea financiară. Romanul Demonii este un adevărat succes și se vinde în 3000 de exemplare^[306]. Compania lui Dostoievski continuă cu publicarea unei ediții din Idiotul și a altor lucrări minore^[307]. Satiră politică și caricatură ideologică^[308] a unor curente precum nihilismul, idealismul liberal, utilitarismul și ateismul, romanul Demonii îl va anatemiza pentru totdeauna pe Dostoievski în ochii radicalilor^[309]. La sfârșitul anului 1875, Dostoievski termină Adolescentul, deși părți ale romanului apar în Note patriotice încă din luna ianuarie. Adolescentul prezintă viața lui Arkadi Dolgoruki, copilul ilegitim al aristocratului Versilov și al unei femei sărace. Tema cărții este conflictul dintre generații și relația dintre tată și fiu. Dostoievski va dezvolta mai pe larg această problemă în Frații Kramazo

Dostoievski reia Jurnalul unui scriitor în 1876, dar de această dată proiectul prinde forma pe care ar fi dorit-o de la început: un ziar lunar independent, unde singurul editor, redactor și autor este chiar el^[291]. Publicul este captivat de stilul inedit al publicației, care îmbină cu măiestrie discuția temelor publice cu elemente de viață privată și lasă impresia cititorului că pătrunde în intimitatea scriitorului^[312]. Dostoievski continuă să cultive în articolele sale un melanj de specii jurnalistice și beletristice: eseul, memoriile, povestirea, schița, analiza (psihologică, politică, literară), sinteza, satira, pamfletul, polemica, alegoria sau corespondența cu cititorii^[313]. Un asemenea material eterogen, inegal tematic, dar și calitativ, poate fi încadrat doar cu foarte mare greutate de criticii literari. De altfel, antologiile de astăzi ale Jurnalului rețin doar câteva, cele mai semnificative estetic, din sutele de articole apărute în 1873, 1876–1877, 1880 și 1881. Dintre acestea, amintim Visul unui om ridicol (1877) -- povestea cu iz fantastic a unui tânăr, profund afectat de ideile materialiste și nihiliste, care, într-un moment de criză solipsistă începe să se îndoiască de existența universului și vrea să se sinucidă^[314]—sau O femeie blândă (1876) -- o anchetă psihologică a motivelor pentru care soția unui cămătar avar comite gestul disperat de a se arunca de la fereastră cu o icoană în mână^[315]. Jurnalul unui scriitor capătă și un puternic caracter politic, avansând doctrina naționalist-ortodoxă a scriitorului, pocivennicestvo, conform căreia intelighenția rusă trebuie să se întoarcă spre valorile strămoșești ale poporului^[316]. În contextul izbucnirii Războiului ruso-turc, Dostoievski militează pentru eliberarea popoarelor slave din Balcani și proclamă rolul mesianic al Rusiei de a elibera Constantinopolul și de a deveni centrul ortodoxismului. Din acest motiv, atacă romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, care deși « perfect ca operă artistică » ^[317], trădează misiunea sfântă a Rusiei: Tolstoi își exprimă scepticismul și repulsia față de un asemenea război prin intermediul personajului Levin, promovat ca exemplu de moralitate^[318]. « Oameni precum autorul Annei Karenina sunt învățătorii societății noastre [...] Ce ne învață așadar învățătorii noștri?^[319] » izbucnește Dostoievski în una din paginile Jurnalului. Expansiunea ideilor socialiste în Europa precum și evenimente ca Războiul franco-prusac (1870-1871), instaurarea Comunei din Paris (1871) și distrugerea Palatului Tuileries de către revoluționarii marxisto-anarhiști îl vor determina pe Dostoievski să își piardă cu totul speranța în cultura europeană^[320]. Spre sfârșitul vieții va exprima în Jurnal idei extremiste: xenofobie^[321], antieuropenism^[322], antisemitism^[323], anti-catolicism^[324] și anti-protestantism, toate pe fondul unui slavofilism și ortodoxism exacerbat.

Cu toate acestea, succesul Jurnalului este imens. Numerele din 1876 au 2.000 de abonați, iar alte 2.000-2.500 de copii se vând separat. În 1880 și 1881, cifra vânzărilor crește la 6.000, respectiv 14.000 de copii^[325]. Dostoievski primește scrisori de la cititori și este vizitat de admiratori de toate vârstele și ocupațiile. În 1876, cu ajutorul unui împrumut de la fratele Annei Grigorievna, reușește să cumpere o dacea în Staraia Russa. În vara aceluiași an, din cauza unor probleme respiratorii, vizitează Bad Ems pentru a treia oară și i se spune că mai poate spera la cincisprezece ani de viață dacă se mută într-o zonă cu climat sănătos. În toamna anului 1876, Pobedonosțev îi cere să trimită regulat un exemplar al Jurnalului țareviciului Alexandru. Entuziasmat, Dostoievski îi scrie direct prințului moștenitor, căruia îi mai dedicase cu trei ani înainte o copie a romanului Demonii, exprimându-și « iubirea nemărginită » pentru familia imperială^[326]. Mai mult de atât, scriitorul este onorat de însuși țarul Alexandru al II-lea, care îi solicită să discute cu fiii săi, Serghei și Pavel, astfel încât cei doi tineri să fie influențați într-un mod benefic de ideile lui^[327]. Reputația lui Dostoievski crește enorm datorită asocierii cu casa imperială. Este invitat frecvent la saloanele din Sankt Petersburg și cunoaște multe personalități, cum ar fi prințesa Sofia Tolstaia, Iacov Polonski, Serghei Witte, Aleksei Suvorin, Anton Rubinstein și Ilia Repin^[328].

Muzeul Dostoievski din Sankt Petersburg se află în apartamentul în care a locuit scriitorul în 1846, pentru o scurtă perioadă, iar apoi la sfârșitul vieții, între octombrie 1878 și ianuarie 1881. Aici a scris două opere importante: nuvela din tinerețe Omul dedublat și ultimul său roman, Frații Karamazov.

Problemele de sănătate ale scriitorului se accentuează, iar în luna martie 1877suferă patru atacuri epileptice. Convulsiile repetate îi afectează memoria de lungă durată. Contactat de jurnalistul și scriitorul P.V.Bîkov, care aduna detalii despre viața și opera scriitorilor ruși, Dostoievski răspune: « Vă declar simplu că în momentul de față sunt incapabil să vă furnizez biografia mea exactă [...] Ca urmare a crizelor mele epileptice, cu care totuși am reușit să mă obișnuiesc, aproape că mi-am pierdut memoria și - vă rog să mă credeți - am uitat (literalmente am uitat, fără cea mai mică exagerare) subiectele romanelor mele și personajele înfățișate, chiar și pe cele din Crimă și pedeapsă^[329]. » În vara anului 1877, scriitorul călătorește cu soția la conacul Maly Prikol din apropierea orașului Kursk, apoi vizitează Darovoie, reședința estivală a copilăriilor sale. În octombrie Dostoievski anunță că va suspenda pentru doi ani publicarea Jurnalului din cauza afecțiunilor medicale, dar și pentru că dorește să se dedice exclusiv beletristicii. Participă la înmormântarea poetului Nekrasov și ține o cuvântare elogioasă în cinstea lui, plasându-l ca valoare chiar după Pușkin și Lermontov. Un grup de tineri radicali, discipoli ai lui Cernîșevski, care asociau cauza lor revoluționară cu versurile lui Nekrasov^[330] protestează vehement în acel moment, susținând că poetul se află deasupra celor doi romantici « byroniști »^[331].

Cu toată animozitatea pe care i-o arată radicalii, Dostoievski este privit cu venerație și nemărginită admirație, aproape ca un profet, de o bună parte a societății^[332]. Devine membru onorific al Academiei Ruse de Științe, din partea căreia primește un certificat de onoare în februarie 1879. Moartea fiului Alioșa îl determină să renunțe la participarea la un congres internațional din Paris despre drepturile autorului. Soții Dostoievski se mută într-un nou apartament, bântuiți fiind de amintirea copilului^[333]. În aprilie 1878, scriitorul așterne primele idei pentru viitorul roman, Frații Karamazov, deși se folosește și de unele elemente din proiectele anterioare, abandonate, precum Viața unui mare păcătos. Procesul de creație este de această dată neabătut. Personajele principale și tema centrală, paricidul, se conturează încă de la început^[334], iar cartea este publicată în Mesagerul rus în porții periodice între februarie 1879 și noiembrie 1880. Prin Frații Karamazov, romanul unei familii, Dostoievski vrea să creeze imaginea răsturnată a seriei Les Rougon-Macquart de Émile Zola. Determinismului zolian bazat pe ereditate Dostoievski îi opune credința în libertatea nestrămutată a individului, a personalității umane^[335]. Romanul plasează în centru o suită de personaje fascinante: moșierul hedonist și vulgar Feodor Karamazov, precum și fiii săi — nestatornicul și impetuosul Dmitri, inocentul și piosul Alioșa, raționalistul ateu Ivan și insidiosul bastard Smerdiakov^[336]. Temele abordate sunt moralitatea, liberul arbitru și existența lui Dumnezeu.

În 1878, Dostoievski este admis în consiliul de administrație al Societății Slave de Binefacere^[337] din Sankt Petersburg, o organizație care promovează panslavismul, precum și în Asociația Internațională Literară și Artistică, ce are ca membri scriitori de calibru, precum Victor Hugo, Ivan Turgheniev, Paul Heyse, Alfred Tennyson, Anthony Trollope, Henry Longfellow, Ralph Waldo Emerson și Lev Tolstoi^[338]. Dostoievski nu va căuta însă compania unor literați europeni și nu se va implica efectiv în viața culturală a acestora^[339]. Cu Turgheniev, campionul ideilor liberale și occidentale^[340], are, ca de obicei, o relație tensionată. Pe Tolstoi nu îl va cunoaște niciodată, cu toate că cei doi sunt la un pas să se întâlnească în martie 1878, când amândoi asistă la Prelegerile despre umanitatea divină^[341] ale lui Vladimir Soloviev. Nicolai Strahov, care îl însoțea atunci pe Tolstoi a susținut că Tolstoi i-ar fi cerut să nu-l introducă nimănui și astfel întâlnirea istorică a fost ratată. Chiar dacă opiniile pe care unul le-a nutrit pentru opera celuilalt au oscilat de-a lungul anilor, Dostoievski și Tolstoi s-au studiat mereu reciproc cu seriozitate^[342]. Romanul Copilăria, citit în timpul exilului în Semipalatinsk, a rămas una din cărțile favorite ale lui Dostoievski, în timp ce Amintiri din casa morților este plasat de Tolstoi în sfera cea mai înaltă a artei, cea izvorâtă din « iubirea față de Dumnezeu și de seamăn »^[343] alături de Mizerabilii sau Coliba unchiului Tom.

La începutul lunii august 1879, Dostoievski întreprinde a patra și ultima călătorie la Bad Ems, dar nu reușește să își trateze emfizemul pulmonar. În anul 1880, este invitat să țină un discurs în cadrul unei ceremonii de dezvelire a monumentului lui Pușkin din Moscova. Evenimentul suferă mai multe amânări și durează trei zile. Discursul lui Dostoievski este planificat pe 8 iunie 1880. Cu o zi înainte cuvântează Turgheniev, dar dezamăgește audiența prin refuzul de a-l ridica pe Pușkin la rangul de scriitor « național », la fel cum erau considerați Shakespeare, Goethe sau Molière. Acest refuz este perceput de ascultători ca o încercare de a diminua importanța culturii ruse în raport cu cea europeană sau ca o bagatelizare a operei lui Pușkin^[344]. Dostoievski, în schimb, aflat în lumina proaspetelor succese cu Frații Karamazov și livrând un discurs electrizant și mesianic, este primit cu aplauze și atinge nu doar apogeul carierei, ci apoteoza. « Ce sunt succesele mele din Petersburg? Nimic, zero pe lângă asta! » exclamă romancierul într-o scrisoare adresată soției; « mă întrerupeau cu aplauze furtunoase la fiecare pagină, uneori chiar la fiecare frază. Eu citeam tare, cu patos. Când am proclamat la sfârșit unitatea universală a umanității, sala părea să fi intrat în isterie^[345] » Constantin Staniukovici laudă discursul în eseul său Jubileul lui Pușkin și cuvântarea lui Dostoievski^[346] și constată că « limbajul lui Dostoievski chiar seamănă cu o predică. El vorbește cu tonul unui profet [...] este foarte profund, sincer și înțelegem că vrea să stârnească emoțiile ascultătorilor »^[347]. Gleb Uspenski își amintește: « Vorbea cu simplitate, ca și cum ar fi purtat o conversație cu niște cunoscuți, fără să declame fraze umflate sau să arunce capul pe spate. Simplu și clar, fără devieri sau ornamentații inutile, spunea că găsește în Pușkin un exponent al aspirațiilor, speranțelor și dorințelor publicului care îl asculta în acel moment, în acea sală. A făcut posibil, cum ar veni, ca Pușkin însuși să se înființeze în acea sală, și prin gura lui să explice celor adunați câte ceva despre îngrijorările lor prezente, despre angoasele lor. Înainte de F.M.Dostoievski nimeni nu a mai făcut asta și acesta este motivul pentru succesul extraordinar al discursului

La 25 ianuarie 1881, înainte de miezul nopții, poliția efectuează o percheziție în apartamentul vecinului lui Dostoievski, Aleksandr Barannikov, suspectat pe bună dreptate de colaborare cu gruparea teroristă de extremă-stânga Voința Poporului(Народная Воля^[349]). Barannikov și Dostoievski au trăit două luni și jumătate în același imobil, dar este foarte posibil ca scriitorul să nu fi știut cine este vecinul său și cu ce se ocupă. Nu se cunoaște nici dacă poliția nu l-a interogat pe Dostoievski în timpul nopții din dorința de a aduna informații despre Barannikov. Dostoievski, conservator convins, ar fi fost foarte afectat de vestea că se pregătește asasinarea țarului. Cert este că în ziua care a urmat percheziției, Dostoievski suferă o hemoragie pulmonară^[350]. Bagatelizează afecțiunea pentru a nu-și alarma soția, dar când hemoragia se repetă în după amiaza aceleiași zile, Dostoievski cheamă un doctor și un preot pentru spovedanie și împărtășanie.

În dimineața zilei de 28 ianuarie, Anna Grigorievna Dostoievskaia se trezește și își găsește soțul fixând-o cu privirea. « Știi, Ania, îmi spuse Feodor Mihailovici aproape în șoaptă, nu dorm de trei ore și mă tot gândesc, dar abia acum mi-am dat limpede seama că am să mor astăzi.^[351] » își amintește ea. Este rugată să citească la întîmplare din Noul Testament pe care Dostoievski îl mai păstra de la femeile decembriste din Tobolsk. În mod incidental, Anna Grigorievna citește din Evanghelia după Matei, cap. 3, v.14-15:

„Ioan însă îl oprea, zicând : Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine ?
Și răspunzînd. Iisus a zis către el: Nu Mă opri^[352], că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr^[353]”

Ascultând aceste versete, Dostoievski răspunde: « Auzi — „nu Mă opri” , înseamnă că am să mor^[354] ». În următoarele ore, scriitorul are o a treia hemoragie și se stinge sub privirile îndurerate ale soției^[355]. Este înhumat la cimitirul Tihvin de la Mânăstirea Alexandr Nevski, Sankt Petersburg, lângă mormintele unor poeți pe care i-a iubit: Nikolai Karamzin și Vasili Jukovski. După unele surse, 40.000-50.000 de oameni ar fi fost prezenți la ceremonia de înmormântare, sau poate chiar 100.000. Toți reprezentanții vieții cultural-politice din Rusia l-au omagiat, chiar și cei aparținând sferelor mai radicale^[356]. Pe piatra de mormânt a scriitorului stau scrise următoarele cuvinte din Noul Testament:

„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”

—Sfânta Evanghelie după Ioan, 12:24

Romane și nuvele

·         (1846) Oameni sărmani (Бедные люди)

·         (1846) Omul dedublat sau Dublul (Двойник)

·         (1847) Gazda (Хозяйка)

·         (1849) Netoșka Nezvanova (Неточка Незванова) - neterminat

·         (1859) Visul unchiului (Дядюшкин сон)

·         (1859) Satul Stepancikovo și locuitorii săi (Село Степанчиково и его обитатели)

·         (1861) Umiliți și obidiți (Униженные и оскорблённые)

·         (1862) Amintiri din casa morților (Записки из Мёртвого дома)

·         (1864) Însemnări din subterană (Записки из подполья)

·         (1866) Crimă și pedeapsă (Преступление и наказание)

·         (1867) Jucătorul (Игрок)

·         (1869) Idiotul (Идиот)

·         (1870) Eternul soț (Вечный муж)

·         (1872) Demonii (Бесы)

·         (1875) Adolescentul (Подросток)

·         (1880) Frații Karamazov (Братья Карамазовы)

Povestiri

·         (1846) Domnul Proharcin (Господин Прохарчин)

·         (1847) Un roman în nouă scrisori (Роман в девяти письмах)

·         (1848) Nevasta altuia si un soț sub pat (Чужая жена и муж под кроватью)

·         (1848) O inimă slabă (Слабое сердце)

·         (1848) Polzunkov (Ползунков)

·         (1848) Un hoț cinstit (Честный вор)

·         (1848) Un pom de Crăciun și o nuntă (Ёлка и свадьба)

·         (1848) Nopți albe (Белые ночи)

·         (1849) Micul erou (Маленький герой)

·         (1862) O întâmplare penibilă (Скверный анекдот)

·         (1865) Crocodilul (Крокодил)

·         (1873) Bobok (Бобок)

·         (1876) Poveste de Crăciun (Мальчик у Христа на ёлке)

·         (1876) Centenara (Столетняя)

·         (1876) O femeie blândă sau Smerita (Кроткая)

·         (1876) Mujicul Maréi (Мужик Марей)

·         (1877) Visul unui om ridicol (Сон смешного человека)

Teatru

·         (1841) Maria Stuart (pierdut)

·         (1841) Boris Godunov (pierdut)

·         (1842? 1843?) Evreul Yankel (pierdut)^[395]

Colecție de eseuri

·         (1863) Însemnări de iarnă despre impresii de vară

·         (1873–1881) Jurnalul unui scriitor

Traduceri

·         (1843) Eugénie Grandet (Honoré de Balzac)

·         (1843) La dernière Aldini (George Sand)

Adaptări teatrale și cinematografice

Dostoievski nu avea încredere în adaptări teatrale de orice gen, deoarece, conform lui, « fiecare artă corespunde unei serii de gânduri poetice, astfel încât o idee artistică nu poate fi exprimată într-o formă necorespunzătoare ». Din acest motiv nu s-a arătat încântat (deși nici nu s-a opus categoric) când prințesa Varvara Dmitrevna Obolenskaia i-a propus să pună în scenă romanul Crimă și pedeapsă^[514]. Conform criticului Alexander Burry, printre cele mai valoroase artistic dintre adaptări se numără operele Jucătorul de Serghei Prokofiev și Din casa morților de Leoš Janáček, precum și filmele Idiotul de Akira Kurosawa și Demonii de Andrzej Wajda^[515].

În 1959, Albert Camus pune în scenă la Théâtre Antoine piesa Les Possédés, o adaptare după romanul Demonii^[516]. În 1981, filmul sovietic Douăzeci și șase de zile din viața lui Dostoievski a participat la cel de-al 31-lea Festival Internațional de Film de la Berlin, unde Anatoli Solonițîn a câștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun actor^[517]. În 2003, canalul de televiziune Rossiya 1 a produs un serial de zece episoade intitulat Idiotul, avându-l ca protagonist pe Evgeni Mironov

Duiliu Zamfirescu – Subprefectul

Biografie Duiliu Zamfirescu

1858 La 30  octombrie, la  Plainesti  (azi Dumbraveni), in fostul  judet Ramnicu-Sarat,  se naste  Duiliu Zamfirescu,  in acelasi an cu Barbu Delavrancea (11 aprilie) si A. Vlahuta (5 septembrie).

1865-1873 Duiliu  Zamfirescu frecventeaza cursurile scolii elementare si ale gimnaziului in orasul Focsani.

1873-1876 Isi continua studiile la Liceul “Matei Basarab” din Bucuresti.

1877 Aflandu-se student la Facultatea de drept si frecventand in anul I si cursurile Facultatii de litere, Duiliu Zamfirescu debuteaza cu un ciclu de  poezii romantioase in revista „Ghimpele”.

1877-1878 Razboiul pentru independenta nationala si eroismul ostasilor si ofiterilor romani ii vor inspira scriitorului unele nuvele ca "Locotenentul Sterie" si romanul "In razboi".

1880 Primit si prezentat cu entuziasm de Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu  se inscrie, pentru  scurta vreme,  printre  colaboratorii „Literatorului”,  debutand  cu  poema  romantica  "Levante si Kalavryta". In urma absolvirii Facultatii de  drept, e numit supleant de ocol la Harsova. Timpul petrecut aici va fi evocat in amintirile "Din  Dobrogea"  si  "Noapte  buna".  Incepe  colaborarea  la  "Romania libera", care va fi sustinuta cu regularitate pana in 1884. Semneaza foiletonul literar saptamanal si unele articole politice cu pseudonimul Don Padil. Se declara “dusman neimpacat” al “naturalismului obscen”. De acum dateaza scrisorile adresate prietenului sau Duiliu Ioanin.

1881 Duiliu Zamfirescu e numit procuror la Targoviste, functie din care demisioneaza in acelasi an.

1882 Dupa o scurta incercare de a profesa avocatura si a suplini o catedra  de  franceza  la Focsani, scriitorul se stabileste in Bucuresti, ca redactor la ziarul "Romania libera".

1883 Publica primul volum cuprinzand  poezii si nuvele, "Fara titlu".

1884 Apare romanul "In fata vietii", pe care il va judeca sever C. Dobrogeanu-Gherea in articolul "Pesimistul de la Soleni". Frecventeaza tot  mai intens cenaclul “Junimii” si isi incepe colaborarea la „Convorbiri literare”. Prima  nuvela citita si  apreciata de Titu Maiorescu este "Noapte buna".

1885 Duiliu Zamfirescu se prezinta la concursul de atasat de legatie, in urma caruia e numit  functionar in Ministerul Afacerilor Straine. In acelasi timp e profesor de limba romana la Liceul “Sf. Gheorghe”.

1888 In mai scriitorul e trimis ca secretar de legatie la Roma, unde, cu o intrerupere intre anii 1892-1894, cand va fi mutat la legatiile din Atena si Bruxelles, va ramane pana in 1906. Aici se intereseaza indeaproape de istoria Romei antice, cunoaste comorile de arta ale Italiei si se indragosteste de peisajul meridional al acestei  tari. Traduce din poetii Leopardi si Carducci. Acum  incepe corespondenta cu Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi si N. Petrascu.

1892 Publica in „Convorbiri literare” , in afara de poezii, fragmente dintr-o monografie inchinata lui Lev Tolstoi, fata de opera caruia manifesta o pretuire si un entuziasm deosebit.

1894 Publica volumul de poezii "Alte orizonturi".

1894-1895 Apare  in „Convorbiri literare”  primul roman din ciclul "Comanestenilor": "Viata la tara".

1895 Apare  volumul "Novele romane".

1895-1896 Publica in „Convorbiri literare” romanul "Tanase Scatiu".

1897 Apare volumul de versuri "Imnuri pagane".

1897-1898 In „Convorbiri literare” publica romanul "In razboi".

1899 Apare  volumul "Poezii noua".

1901-1902 Publica in revista „Literatura si arta romana”, condusa  de N. Petrascu, romanul "Indreptari". Colabora aici inca din 1896-1897, fapt care determina un inceput de raceala in relatiile cu Titu Maiorescu.

1906 Duiliu Zamfirescu se intoarce in tara, unde este numit secretar general  la  Ministerul  Afacerilor  Straine. Apare in „Convorbiri literare” romanul "Anna".

1909 Scriitorul este ales membru al Academiei Romane. Rosteste discursul "Poporanismul in literatura", care va produce aprinse discutii in  epoca. Este numit  reprezentantul Romaniei, cu grad de ministru  plenipotentiar, in Comisia  Europeana a Dunarii.

1911 Publica volumul de nuvele "Furfanto" si romanul "Lydda".

1916-1917 In urma intrarii Romaniei in primul razboi mondial si a infrangerilor din toamna lui 1916, Duiliu Zamfirescu se refugiaza la Odesa, apoi la Iasi.

1918 Apare la Iasi ziarul „Indreptarea”, organ al Partidului Poporului condus de generalul Averescu si la care adera si Duiliu Zamfirescu. Ziarul avea si un supliment literar.

1918-1920 Angajat in politica, este ministru de externe si presedinte al Camerei.

1919 Apare volumul de versuri "Pe Marea Neagra".

1920 Apare volumul de povestiri si amintiri din cariera diplomatica "O muza".

1922 La 30 iunie Duiliu Zamfirescu moare la Agapia. Este inmormantat la Focsani in cimitirul sudic al orasului.

       Biografie realizata de Alexandru Sandulescu.

OPERA

Fara titlu, poeme si nuvele, Bucuresti, 1883; in fata vietii, Bucuresti, 1884: Novele, Bucuresti, 1888; Alte orizonturi, Bucuresti, 1894; Novele romane. Frica, Bucuresti, 1895; Lume noua si lume veche, Bucuresti, 1895; Imnuri pagane, Bucuresti, 1897; Viata la tara, Bucuresti, 1898; Poezii noua. Bucuresti, 1899; Temps de guerre, Paris, 1900; in razboi. Bucuresti, 1902; Tanase Scatiu, Bucuresti, 1907; Anna sau Ceea ce nu se poate, Bucuresti, 1911; Furfanto, Lydda, Scrisori romane. Bucuresti, 1911; Pe Marea Neagra, Bucuresti, 1919: Poezii alese, Bucuresti, 1922; O muza, Bucuresti, 1922; Sasha, trad. Lucy Bing, pref. M. Beza, Londra, 1926; La vita in compaqna, a cura di A. Silvestri-Giorgi, Torino, 1932; Poezii, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1934; Romanul Comanestenilor, I, Viata la tara, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1935; II, Tanase Scatiu, Craiova, 1937; Duiliu Zamfires-cu si Titu Maiorescu in scrisori (1884-1913), un cuvant de introducere si insemnari de Em. Bucuta, Bucuresti, 1937; In razboi, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova 1937; Anna, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1938; indreptari, ed. comentata de Mariana Rarincescu, Craiova, 1938; Nuvele, ed. comentata de Mariana Zamfirescu - Rarincescu, Craiova, 1939; Viata la tara. Tanase Scatiu, ed. ingrijita si pref. de G. C. Nicolescu, Bucuresti, 1956; Nuvele, ed. ingrijita si pref. de M. Zaciu, Bucuresti, 1957; Poezii si nuvele, ed. ingrijita, pref. si note de Al. Sandulescu, Bucuresti 1961; Scrieri alese , I-II, pref. de M. Zaciu, Bucuresti, 1962; Viata la tara. Tanase Scatiu, ed. ingrijita de G. C. Nico-laescu, pref si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1963; Viata la tara. Tanase Scatiu. In razboi, pref. de M. Gafita, Bucuresti 1965; Scrisori inedite, ed. ingrijita cu note si studiu introductiv de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1967; Poezii, nuvele, romane, ed. ingrijita de G. C. Nicolescu si Al. Sandulescu, pref. si note de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1968; Cele mai frumoase scrisori, text ales si stabilit, pref. tabel cronologic, note si indici de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1974; Viata la tara, pref. si bibliografie de I. Adam, Bucuresti, 1976; Opere, ed. ingrijita, pref. cronologie, note, glosar, indici si bibliografie de M. Gafita, I. Poezii, Bucuresti, 1970; II, Romanul Comanestilor, 1970; III, Nuvele, 1972; IV, Lydda Scrisori romane Teatru, 1974, V. ed. ingrijita de M. Gafita si I. Adam, Publicistica. 1891-1908, 1982; VI, Publicistica (si memorialistica), 1987; VII, Corespondenta A-M, 1984; VIII, Corespondenta M-Z.1985; in razboi, cuvant inainte de Ileana Manole, Bucuresti, 1983; Viata la tara. Tanase Scatiu, pref. de P. Cornea, Bucuresti, 1983; In razboi. indreptari. Anna, postfata de V. Cristea, Bucuresti, 1984; Viata la tara. Tanase Scatiu, Bucuresti, 1985; Viata la tara. Tanase Scatiu, pref. si tabel cronologic de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1987; In razboi, pref. deM. Iorgulescu, Bucuresti, 1989; Lydda, ed. deM. Din-utz, Galati, 1991; Romanul Comanestenilor, pref. de A. Goci, Bucuresti, 1993; Viata la tara. Tanase Scatiu, Craiova, 1994; in razboi, postfata de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1997; Poezii. Viata la tara. Tanase Scatiu, Chisinau, 1997; Viata la tara. Tanase Scatiu, postfata, tabel cronologic si referinte critice de Al. Sandulescu, Bucuresti, 1997.

Vasile Ichim, actor (Teatrul Odeon) (filme: “Cerul n–are gratii”, “Probă de microfon”).

Biografie Vasile Ichim

Nu sunt date biografice pe internet!

Filme cu Vasile Ichim

·         Dragoste și apă caldă (1992)

·         Probă de microfon (1980)

·         Pentru patrie (1978)

·         Păcală (1974)

·         Ultimul cartuș (1973)

·         Tudor (1963)

·         Cerul n-are gratii (1962)

·         Avalansa (1959)

·         Viața nu iartă (1957)

Mihai Măniuțiu, regizor

Biografie Mihai Măniuțiu

MANIUTIU Mihai, se naste la 30 oct. 1954, Cluj. 

Prozator si eseist.

Fiul lui Vaier Maniutiu, pilot, si al Martei (n. Barbat), corista de opera. Scoala elementara si liceul la Cluj; absolvent al Academiei de Teatru si Cinematografie din Bucuresti (1978). 

Regizor la Teatrul National din Cluj (din 1978). A colaborat cu mai multe teatre din tara, punind in scena spectacole precum Emigrantii de Slavomir Mrozek (1978), Persii de Eschil (1979), Afara in fata usii de W. Borchert (1979), Labirintul de Arrabal (1980), Macbeth de Shakespeare (1982), Cu usile inchise de Sartre (1983), Viata e vis de Calder6n (1984), O, ce zile frumoase de Beckett (1985), imblinzirea scorpiei de Shakespeare (1986), Burghezul gentilom de Moliere (1987) si Antoniu si Cleopatra de Shakespeare (1988 - Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol al anului). 

Carti publicate: Un zeu aproape muritor, proza scurta (1982); Redescoperirea actorului, eseuri de arta actorului (1985); Cercul de aur, „eseuri shakespeariene" (1989); Act si mimare, eseuri de arta actorului (1989).

In contextul anilor '80, in care literatura noastra proclama intoarcerea autorului si recuperarea biograficului si a cotidianului, Mihai Maniutiu propune in teoria teatrala un demers similar: redescoperirea actorului. 

Aparent paradoxal pentru un regizor, eseurile sale se apleaca mai putin asupra viziunii regizorale in conceperea unui spectacol, si mai mult asupra unor probleme de psihologie a actorului si de fenomenologie a reprezentarii. 

Conceptul central este cel de „actor de reprezentare", prin care Mihai Maniutiu defineste actorul capabil de a recrea personajul prin implicarea fiintei sale profunde. La conjunctia dintre personajul abstract, oferit de scenariu, si actorul concret, ca persoana privata, ia nastere ceea ce eseistul numeste, in Redescoperirea actorului (1985), un suprapersonaj, iar in Act si mimare (1989) - o figura ludica. Deschiderea canalelor sinestezice dintre inconstientul fantasmatic al actorului si rolul pe care el il are de jucat marcheaza diferenta ce separa actorii de exceptie de cei lipsiti de har. Pentru primii, jocul este act, adica creatie directa a unui adevar spectacular in chiar timpul spectacolului; pentru cei din urma, jocul este mimare, adica incercare de reproducere a unei realitati preexistente. Arhetipul actorului reprezentativ este apoi raportat, intr-o abordare istorica si tipologica, la tipurile de actori din istoria teatrului universal: actorul grec, latin, medieval, al commediei deliarte, renascentist, baroc, diderotian, romantic, naturalist, expresionist, brechtian, pina la teoriile contemporane ale unor Stanislavski, Craig, Artaud sau Grotovski. 

Dar accentul principal cade pe meditatiile asupra proceselor psihodramalice ale jocului si pe cele empatetice ale receptarii. Pornind de la ceea ce Lacan numea „stadiul oglinzii", Mihai Maniutiu distinge mai multe tipuri de actori, dupa relatia pe care acestia o intretin cu imaginea propriului corp scenic: cei cu viziune narcisista, cu viziune heautoscopic-inhibanta, cu viziune heauloscopic-euforizanta si cu viziune iradianta. La fel de subtile si patrunzatoare sint observatiile pe marginea functiei auloexploratorii pe care personajele o exercita asupra actorului, a implicarii fantasmelor inconstiente sau a trupului arhaic al actorului, a mastii imaginare, a actiunii paralele prin care actorul isi creeaza o situatie omoloaga celei dramatice, a relatiei dintre actorie si personalitatea multipla si a felului in care actorul controleaza si exploateaza artistic nebunia, a dedublarii ca libertate umana si a efectului ei cathartic asupra spectatorului, ca forma de reeducare, redescoperire sau mentinere a vitalitatii pe care viata standardizata a societatii tinde sa o mortifice etc. in general, placerea speculatiei, a distinctiilor de nuanta, a opozitiilor dialectice intre esenta si aparenta, interior si exterior, personaj si actor, actor si om etc, primeaza asupra constructiei conceptuale, a arhitectonicii teoretice. in acord cu spiritul fragmentar al postmodemitatii, eseurile sint dominate de spiritul de finete, aproape labirintic, si mai putin de spiritul de geometrie, de vocatia totalizarii si sistematizarii critice. 

Aceeasi abordare fragmentara, a amanuntului semnificativ, caracterizeaza si eseurile pe teme shakespeariene din Cercul de aur (1989). Aparatul de finete este aplicat, ca intr-o oglinda, atit personajului - fiind recreata o galerie a figurilor lui Shakespeare, precum Titus Andronicus, Richard al 1l-lea, Hamlet, Timon. Richard al IlI-lea, Romeo si Julieta, Iuliu Cezar, Othello, Macbeth, Lear, -cit si unor actori „de reprezentare" ai teatrului romanesc; Irina Petrescu, Gheorghe Dinica, Gina Patrichi, Anton Tauf, Octavian Cotescu. Toma Caragiu, Marin Moraru, Victor Rebengiuc, Stefan lordache s.a. in cazul ambelor serii, se simte experienta de regizor a lui Mihai Maniutiu, care isi priveste modelele cu ochiul celui care le pune in scena. Personaje sau actori, fiecare dintre aceste figuri este surprinsa ca portret interior, ca linie de forta ce ii orienteaza destinul, astfel incit analizele par a face sa convearga cele doua serii, a personajului si a actorului, catre figura ludica sau suprapersonajul teatral, asa cum il gindeste Mihai Maniutiu Anumite teme de meditatie teatrala, cum sint parabolicul, hieratismul, originarul sau ritualicul (in sensul lui Artaud), dar si de conceptie formala, cum este fragmentarismul, se fac simtite si in proza lui Mihai Maniutiu Volumul sau de proze scurte, Un zeu aproape muritor (1982), pune in scena fragmente infinitezimale de sens, ca niste flashuri filmice ale unor microscenarii imaginare. Asa cum Momentele lui Caragiale decupeaza cite un chip sau gest din realitate, schitele lui Mihai Maniutiu surprind fulguratiile unui univers mitologic interior pe cale de a se naste. Prozatorul pare a asista la geneza propriei fantezii, urmarind cum din limburile imaginarului emerge o lume metamorfica, necristalizata, haotica. Acel illud tempus din marile viziuni mitologice corespunde in proza lui Mihai Maniutiu unui timp al inceputurilor mentale, in care autorul isi construieste miturile personale, mitemele intemeietoare. 

O galerie de figuri schitate sumar, prin tuse grabite, de un mitograf anxios sa nu piarda nici una din pilpiirile reveriilor sale, bintuie paginile cartii. Sibile, profeti, poeti orfici, hidalgi, cautatori de himere si gentilomi de aventura, pitici, bufoni, saltimbanci, mesageri, mintuitori, ingeri, o intreaga umanitate prinde viata intr-un ritm carnavalesc. in mod simptomatic, unul din arhipersonajeie dominante este omul fara fata, al carui chip se schimba proteic, semn ca scriitorul nu a reusit inca sa-l fixeze vizual: Sibila Sy, „oglindind cu fidelitate chipurile celor ce veneau sa i se inchine", orbul Kytheron, caruia sculptorii nu pot sa-i definitiveze bustul, Marea Tirfa, vesnic ascunsa sub masti, Iov, a carui fata se sterge ca o „pasta viscoasa", sau Nenumitii, figuri abia desprinse din plasma materiei. Un alt arhipersonaj este monstrul acvatic, dragonul furtunii sau leviatanul, creaturi care simbolizeaza pulsiunile inconstiente pe care scriitorul le aduce la suprafata. inspaimintator sau bonom, furios sau melancolic, dragonul leviatanic insoteste intotdeauna eroii, ca un complement stihial si abisal al germenului de constiinta reprezentat de acestia.

OPERA: Un zeu aproape muritor, proza scurta. Cluj, 1982; Redescoperirea actorului, eseuri. Bucuresti, 1985; Cercul de aur, eseuri. Bucuresti, 1989; Act si mimare. Eseu despre arta actorului. Bucuresti, 1989.

REFERINTE CRITICE: A. Gurghianu, in Steaua, nr. 6, 1983; V. Bugariu, in Luceafarul, nr. 2,1983; D.C. Mihailescu, in Contemporanul, 22 apr. 1983; C. Livescu, in Cronica, nr. 26, 1983; Maria Voda Capusan, in Tribuna, nr. 14, 1986; Mircea Ghitulescu, in Steaua, nr. 7, 1986; M. Popescu, in Romania literara, 29 ian. 1987.

Premii:

- Premiul Teatru Liber - UNDER ANY CLOUD, Festivalul Internaţional de Teatru Independent UNDERCLOUD, 31 august 2016;
- Diploma de „Partener întru rezistență pentru excelență" acordată de Teatrul Nottara, București, 2016;
- Premiul publicului pentru spectacolul DON QUIJOTE dupa Cervantes, Teatrul Naţional Târgu-Mureş, oferit în cadrul Festivalul Internaţional de Teatru Fest(in) pe Bulevard, organizat de Teatrul Nottara, 2015;
- Premiul UNITER pentru întreaga activitate regizorală, 28 aprilie 2014;
- Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol - NOAPTEA WALPURGIEI de Venedikt Etrofeev - la Festivalul de Dramaturgie Contemporană, ediţia a XXI-a, Braşov, 12-20 noiembrie 2009;
- Premiul pentru cea mai bună dramaturgie şi Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de Teatru Antic de la Merida, Spania - ELECTRA. (Spectacolul a cîştigat şi Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal - Mariana Presecan (2008);- Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol, UNITER - WOYZECK de G. Büchner (2006);
- Premiul „Vlad Mugur“ pentru cel mai bun regizor invitat - acordat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (2006);
- Premiul de „Excelenţă în teatru“ acordat de revista culturală Cuvîntul (2005);

- Premiul pentru cel bun regizor, UNITER - EXPERIMENTUL IOV (2004);
- Premiul pentru cel bun regizor, UNITER - EXACT ÎN ACELAŞI TIMP de Gellu Naum (2003);
- Premiul Interferenţe al Fundaţiei Culturale Române pentru „Contribuţia excepţională la promovarea teatrului românesc în afara graniţelor“ (2000);

- Premiul pentru cel mai bun spectacol, Festivalul Shakespeare Gdansk - TIMON DIN ATENA de W. Shakespeare (1999);
- Premiul pentru cel mai bun regizor al anului acordat de revista culturală Flacăra (1998);

- Premiul pentru cel bun regizor, UNITER - RICHARD AL II-LEA de W. Shakespeare (1997);
- Marele premiu al Festivalului Internaţional de Teatru, Piatra Neamţ, ed. a XII-a - ANTIGONA de Sofocle (1995);
- Marele premiu al Festivalului Internaţional de Teatru, Braşov, ed. a XX-a - SĂPTĂMÎNA LUMINATĂ de Mihail Săulescu (1994);

- Marele premiu şi trofeul oraşului Bucureşi la Festivalul Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“ (1993);
- Premiul pentru Cel Mai Bun Spectacol, UNITER - RICHARD AL III-LEA de W. Shakespeare (1993);

- Premiul pentru originalitate în creaţia regizorală la Festivalul Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“, ed. a III-a - LECŢIA de Eugen Ionescu (1992);
- Premiul criticii UNITER pentru regie - AFARĂ ÎN FAŢA UŞII de W. Borchert (1991);

- Premiul revistei Tribuna pentru cel mai bun spectacol, pentru spectacolul CU UŞILE ÎNCHISE de J.P. Sartre (1982);

- Premiul pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie, Festivalul de Teatru pentru Tineret, pentru spectacolul OEDIP SALVAT de Radu Stanca (1977).

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 30 Octombrie

Doru Octavian Dumitru, donator pentru femeile care își doresc un copil

GÂNDURI PESTE TIMP 30 Octombrie

Feodor Mihailovici Dostoevski - Citate:

SFATURI UTILE 30 Octombrie

SĂNĂTATEA

Am găsit acest articol mai vechi dar interesant şi mă grăbesc a-l trimite tuturor prietenilor mei. Fiecare dintre noi caută remedii pentru sănătatea şubrezită şi atunci când află că există ceva nou îl încearcă pe propria piele, dar nu e suficient, operaţia trebuie făcută cu încredere deplină! De ai avea credinţă cât un grăunte de muştar şi vei spune muntelui să se deplaseze din calea ta, acesta aşa ar face! Şi încă ceva: „Credinţa ta te-a mântuit!” Sunt cuvintele Mântuitorului! Să le urmăm!

MIERE + SCORTISOARA, LEAC PENTRU: INIMA, RACELI, GRIPA, INFERTILITATE, HALENA O COMBINAŢIE CURATIVĂ INTRODUCERE    S-a descoperit că o combinaţie de miere cu scortişoara poate vindeca majoritatea bolilor.    Mierea este produsă în majoritatea ţărilor lumii.    Medicina alternativă Ayurvedica, precum şi cea Yunani au utilizat mierea ca remediu vital timp de mai multe secole.    Oamenii de ştiinta de astăzi accepta şi ei mierea ca pe un remediu Ram Ban (foarte eficient) în tratarea multor tipuri de afecţiuni.    Mierea poate fi utilizată în multe tipuri de afecţiuni fără a avea efecte secundare.    Ştiinţa contemporană ne spune că deşi mierea este dulce, dacă se administrează în doze corespunzătoare, ca medicament, nu va dăuna pacienţilor cu diabet.    O revista faimoasa, Weekly World News, care apare în Canada, a publicat în ediţia din 17 ianuarie 1995 o listă de afecţiuni care pot fi vindecate cu ajutorul combinaţiei de miere cu scorţişoară, în urma studiilor efectuate de savanţii occidentali. ARTRITA    Amestecaţi o parte de miere în doua părţi apă călduţă şi apoi adăugaţi o linguriţă de scorţişoara pudră. Faceţi o pastă şi masaţi-o uşor în partea de corp care vă doare.    Durerea cedează în interval de 15 minute, în cele mai multe cazuri..     Pacienţii cu artrită îşi pot administra zilnic câte o cană de apă fierbinte cu două linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră..    Daca remediul se administrează cu regularitate, chiar şi artrita cronică poate fi vindecată.    Într-un studiu recent efectuat de Universitatea din Copenhaga, s-a constatat că atunci când doctorii le-au administrat pacienţilor o combinaţie de o lingură de miere cu o jumătate de linguriţă de scorţişoară pudră înainte de micul dejun, timp de o saptamana, din 200 de pacienti trataţi, 73 de pacienţi au scăpat complet de dureri în interval de o luna. Majoritatea acestor pacienţi nu puteau merge sau aveau o libertate de mişcare restrânsa, dar dupa terapie, au început să meargă cu mai puţine dureri. CĂDEREA PĂRULUI    Cei care au probleme de caderea părului sau calviţie pot aplica pe păr o pastă alcatuită din ulei de măsline fierbinte, o lingură de miere, o linguriţă de scorţişoară pudră înainte de baie, lasand-o sa acţioneze aproximativ 15 minute, după care se spală părul.    S-a demonstrat că remediul este eficient şi daca se păstreaza timp de 5 minute. INFECŢII URINARE    Luaţi două linguri de scorţişoară pudră şi o linguriţă de miere într-un pahar de apa calduţă şi beţi. Distruge toţi germenii din vezica urinară. DURERI DE DINŢI    Faceţi o pastă dintr-o linguriţă de scorţişoară pudră şi cinci linguriţe de miere şi aplicaţi pe dintele care doare. Remediul se poate aplica de 3 ori pe zi (zilnic) până când dintele nu mai doare. COLESTEROL    Două linguri de miere şi trei linguriţe de scorţişoară pudră, amestecate cu          450 ml.. de ceai, dacă sunt administrate unui pacient care are colesterolul mare, vor reduce nivelul colesterolului din sânge cu 10% în interval de 2 ore.    Ca şi în cazul pacienţilor cu artrită, dacă remediul se administrează de 3 ori pe zi, reduce nivelul colesterolului.    Conform unei informatii publicate într-o revista medicală, mierea în stare pură consumată zilnic împreună cu mâncarea înlătură problemele de colesterol. RĂCELI    Cei care suferă de răceli normale sau severe ar trebui să ia o lingură de miere călduţă cu 1/4 linguriţă de scorţişoară pudră timp de3 zile.    Acest remediu vindecă majoritatea cazurilor de tuse cronică, raceala şi curăţă sinusurile. INFERTILITATE    Medicinele alternative Yunani si Ayurvedica au utilizat mierea timp de mai multe secole pentru a fortifica sperma bărbaţilor.    Dacă barbaţii impotenţi vor lua cu regularitate două linguri de miere înainte de culcare, problema lor se va rezolva.    În China, Japonia şi Orientul Indepartat, femeile sterile dar şi cele care doresc fortificarea uterului au luat scorţişoară pudră, timp de secole.    Femeile sterile pot să ia un vârf de cuţit de scorţişoară pudră cu o jumătate de linguriţă de miere şi să îşi frece gingiile cu această combinaţie în mod frecvent pe toată durata zilei, astfel încât combinaţia să se amestece uşor cu saliva şi să pătrundă în corp.    Un cuplu din Maryland (SUA) nu a putut avea copii timp de 14 ani,          pierzându-şi speranta ca vor fi capabili să procreeze vreodată. Când au aflat despre acest remediu, atât femeia cât şi barbatul au început să consume miere şi scorţişoară în modul arătat mai sus. Femeia a rămas însărcinată după câteva luni şi a născut gemeni la termen. DERANJAMENTE STOMACALE    Mierea cu scorţişoară pudră vindecă durerile de stomac şi îndepărtează ulcerele stomacale de la rădăcină.    BALONARE: În conformitate cu studiile efectuate în India şi Japonia, s-a descoperit că mierea, în combinaţie cu scorţişoara pudră, ajuta şi îndepărtează balonarea şi durerile de stomac. BOLI CARDIOVASCULARE    Faceţi o pastă din miere şi scorţişoară pudră. Ungeţi pe pâine sau umpleţi clătitele cu această pastă în loc de dulceaţă sau gem şi mâncaţi cu regularitate la micul dejun.    Reduce colesterolul din artere şi salvează pacientul de riscul unui atac de cord.    Pentru cei care au suferit deja un atac de cord, urmaţi acest remediu zilnic pentru a preveni apariţia unui alt atac.    Consumul cu regularitate al produsului de mai sus reduce dispneea şi întăreşte ritmul cardiac.    În America şi Canada, mai multe spitale şi-au tratat pacienţii cu succes când au descoperit că arterele şi venele îşi pierd flexibilitatea şi tind să se astupe. Mierea şi scorţişoara îmbunătăţesc circulaţia sanguina.   SISTEMUL IMUNITAR    Utilizarea zilnică a scorţişoarei pudră întăreşte sistemul imunitar şi protejează organismul împotriva bacteriilor şi atacurilor virale.    Oamenii de ştiinţă au descoperit că mierea conţine diferite vitamine şi fier în cantităţi mari.    Consumul regulat de miere întăreşte corpusculii celulari ai leucocitelor care combat bacteriile şi afecţiunile virale.  INDIGESTIE    Scorţişoara pudră presarată peste 2 linguri de miere administrate înainte de masă, înlătură aciditatea şi ajută la digestia celor mai grele mâncăruri. GRIPĂ    Un om de ştiinţă din Spania a demonstrat că mierea conţine un ingredient natural care omoară germenii de gripă, salvând pacientul de la îmbolnăvire. LONGEVITATE    Ceaiul cu miere şi scorţişoară, consumat cu regularitate, încetineşte efectele îmbătrânirii.    Pentru ceai, puneţi la fiert 4 linguri de miere, 1 lingură de scorţişoară pudră şi 3 căni de apă.    Beţi 1/4 de cană, de 3 până la 4 ori pe zi.. Vă păstrează pielea sănătoasă şi fină şi încetineşte efectele îmbătrânirii.    De asemenea, creşte speranţa de viaţă, vă veţi simţi mult mai tânar(ă) ! ACNEE    Formaţi o pastă din trei linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră. Aplicaţi această pastă peste coşuri seara înainte de culcare şi spalaţi-o cu apă călduţă în dimineaţa următoare. Dacă tratamentul se aplică timp de două săptămâni, va înlătura coşurile de la radacina. INFECŢII ALE PIELII    Eczemele, herpesul şi toate tipurile de infecţii ale pielii se vindecă prin aplicarea unei combinaţii de miere şi scorţişoară pudră pe părţile       afectate. CANCER    Studii recente efectuate în Japonia şi Australia au arătat că s-au tratat cu succes cazuri de cancer stomacal şi osos..    Pacienţii diagnosticati cu aceste tipuri de cancer ar trebui să ia zilnic o lingură de miere cu o linguriţă de scorţişoară pudră timp de o lună, de 3 ori pe zi şi să continue tratamentul prescris de oncolog. Nu strică! OBOSEALĂ    Studii recente au arătat că conţinutul de zahăr din miere este mai degrabă folositor şi nicidecum dăunator vitalităţii organismului.    Persoanele de vârsta a treia care consumă miere şi scorţişoară în părţi egale au mai multă vitalitate şi flexibilitate.    Dr. Milton, care a efectuat studii aprofundate în acest subiect, spune că o jumatate de lingură de miere într-un pahar cu apa, presărat cu pudră de scorţişoară consumată zilnic, dimineaţa dupa ce ne spălăm pe dinţi, şi din nou  după amiaza în jurul orei 3.00 atunci când vioiciunea organismului este în scădere, duce la îmbunătăţirea vitalităţii organismului, în interval de o săptămâna.. HALENĂ    Locuitorii din America de Sud: Primul lucru dimineaţa, fac gargară cu o linguriţă de miere şi scorţişoară pudră amestecate în apă fierbinte. Astfel, respiraţia lor îşi păstrează prospeţimea pe durata întregii zile. PIERDEREA AUZULUI    Mierea cu scorţişoară pudră luate zilnic în cantităţi egale duc la refacerea auzului. ATENȚIE! Am utilizat pentru slăbit mierea cu scorțișoară și după două săptămâni am avut probleme: microlitiază renală cu hematurie!