REVISTA MEA DIN 5 OCTOMBRIE/ 1. A.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 5 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         610: Heraclius a fost încoronat în Constantinopol ca Împărat bizantin, după ce l-a detronat pe predecesorul său Focas. Heraclius I (latină: Flavius Heraclius Augustus) (n. 575; d. 11 februarie 641), împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 5 octombrie 610 și 11 februarie 641. El a fost întemeietorul dinastiei Heracliene. Heraclius a reorganizat conducerea imperiului, după decăderea suferită sub predecesorii săi la tron, și a reușit să redobândească de la perși teritoriile pierdute anterior. A încercat să încurajeze reunificarea dintre creștinii ortodocși și monofiziți, prin promovarea unei dogme de compromis, numită monotelism. Deasemenea, a schimbat limba oficială a imperiului din latină în greacă. Numeroși istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Flavius Focas Augustus, cunoscut sub numele de Focas Tiranul, a fost împărat bizantin între 602 și 610. A ajuns la tron în urma răscoalei împotriva lui Mauriciu și a fost detronat de Heraclius. Focas era originar din Tracia. Era ofițer de rang inferior în armata bizantină pe la 600. A servit în delegații diplomatice la avari. În 602, profitând de un moment de instabilitate, a pornit o răscoală împotriva lui Mauriciu, în Balcani, apoi în tot imperiul. Răscoala s-a terminat cu executarea lui Mauriciu și a familiei sale și încoronarea lui Focas în Biserica Sf. Ioan Botezătorul.

·         869: S-a intrunit al IV-lea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol.

·         1143: Regele Alfonso al VII-lea al Leónului recunoaște Portugalia ca regat. Alfonso al VII-lea (1 martie 1105 – 21 august 1157), născut cu numele de Alfonso Raimúndez și poreclit Împăratul, a devenit regele Galiciei în 1111 și regele Leonului și al Castiliei în 1126. Alfonso a folosit pentru prima dată titlul de Împărat peste toată Spania, alături de mama sa, Urraca, odată ce ea l-a investit în conducerea directă a orașului Toledo, în 1116. El a fost fiul lui Urraca a Leonului și Raymond de Burgundia, primul membru al Casei de Burgundia care guverna Peninsula Iberică.

·         1450: Louis IX, Duce de Bavaria ordona  expulzarea evreilor din Bavaria de Jos.

·         1455: Petru Aron, domn al Moldovei, primește un ultimatum de la sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, prin care i se cere sa plătească un tribut de 2.000 de galbeni în termen de trei luni de zile. Domnul Moldovei, Petru al III-lea Aron,  a fost fiul natural al lui Alexandru cel Bun, mama sa nefiind cunoscută. Prima domnie:  octombrie 1451 – februarie 1452; a doua domnie:  august 1454 – februarie 1455; a treia domnie:  mai 1455 – aprilie 1457. În 1456, Petru Aron se învoieste să plătească turcilor un tribut de 2000 de galbeni, pentru a înlătura pericolul ce îl ameninţa din această parte. A fost răsturnat de la putere de Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, care l-a învins în două lupte în aprilie 1457. Petru Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în secuime, de unde provoacă ostilităţile dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin. După lupta de la Baia din 1467, când Ştefan cel Mare îl învinge pe Matei Corvin, Petru Aron este prins de Ştefan cel Mare şi ucis (probabil în 1469).

·         1550: Este fondat orasul  Concepción din Chile de conchistadorul spaniol Pedro de Valdivia

·         1665: Este fondata  Universitatea din Kiel, actuala Germanie.

·         1735: Tratatul de la Viena; confirmă victoria politicii ruso-hasburgiene în Polonia

·         1793: În Franța este instituită era republicană. Aceasta începea pe 22 septembrie 1792; anul era format din 12 luni a câte 30 de zile, împărțite și ele în decade. Este interzis Creştinismul!

·         1795: Insurecție regalistă la Paris: generalii Napoleon Bonaparte și Joachim Murat deschid focul asupra insurgenților. Napoleon devine general de divizie

·         1862:  S-a înfiintat, la Arad, ”Asociatia nationala pentru cultura si conservarea poporului român”.

·         1864: Orașul indian Calcutta este distrus aproape în întregime de un ciclon; 60 000 de morți.

·         1895: Lângă Londra are loc prima cursă ciclistă contra cronometru pe șosea. Evenimentul a fost organizat de North Road Cycling Club, pe un traseu de 50 de km.

·         1897: apare la Bucureşti revista enciclopedia populară "Albina" (1897-1916; 1922-1928; 1933-1937) şi (din 1945 pînă în 22 decembrie 1989) revista Aşezămintelor culturale din România. Director fondator: Spiru Haret.

·         1905: Wilbur Wright realizează cu avionul Wright Flyer III un zbor de peste 38,6 km în 39,5 minute, până acum cel mai lung zbor cu un avion alimentat. Wilbur Wright (n. 16 aprilie 1867, Melville, Indiana – d. 30 mai 1912, Dayton, Ohio, SUA)

·         1908: Austro-Ungaria  a anexat Bosnia–Herţegovina. Izvolski, ministrul de externe al tarului Rusiei  îi adresează, la 2 iulie 1908, un memoriu omologului sau austriac, Aehrenthal,  prin care, în schimbul modificării regimului Strâmtorilor, în sensul instituirii libertăţii de circulaţie pentru navele de război, Rusia isi dadea   acordul pentru anexarea  Bosniei-Herţegovina şi a sangeacului Novi Pazar. Prin Acordul de la Buchlau, din 15 septembrie 1908, a fost consfintita intelegerea dintre cele doua mari puteri europene, astfel ca împăratul Franz-Joseph emite la 5 octombrie 1908 rescriptul privind anexarea Bosniei-Herţegovina. Anexarea acestui teritoriu incalca insa în prevederile Tratatului de la Berlin din 1878 şi deschidea o nouă etapă în asa numita „problema orientală”, în condiţiile în care Viena a violat tratatul, fără a se fi consultat în prealabil cu puterile semnatare, cu excepţia Germaniei. Prin anexarea celor două provincii, Austro-Ungaria îşi întărea substanţial influenţa în Peninsula Balcanică şi dădea o lovitură grea mişcării de emancipare şi unitate statală a sârbilor. Cele două provincii anexate de austrieci aveau o populaţie majoritar sârbă şi făceau parte din vatra naţională a acestui popor. Diplomaţia germană a sprijinit monarhia habsburgică şi a convins guvernul otoman  să ajungă la o înţelegere cu Austro-Ungaria şi Bulgaria, pe calea obţinerii unor recompense băneşti, în schimbul recunoaşterii de către Poartă a noii situaţii de fapt din Balcani, iar pe de altă parte, s-a opus revizuirii statutului Strâmtorilor. Rezolvarea crizei bosniace a constituit, pe moment, o victorie diplomatică a Puterilor Centrale.

·         1908: Bulgaria si-a declarat independenta fata de Imperiul Otoman. Ferdinand I al Bulgariei a devenit tar. 

·         1910: Datorită abdicării regelui Manuel al II-lea, monarhia este abolită în Portugalia și este proclamată Prima Republica Portugheză; Teófilo Braga este primul președinte al guvernului provizoriu al țării. Portugalia a devenit republică, in urma unei revolte populare care a dus la rasturnarea monarhiei. Joaquim Teófilo Fernandes Braga (n. 24 februarie 1843 – d. 28 ianuarie 1924) a fost un scriitor, critic literar, istoric literar și om politic portughez. A fost conducător al Generației de la 1870 (împreună cu Antero de Quental) și întemeietor al folcloristicii, istoriei și criticii literare portugheze. În perioada 1910 – 1911, a fost președinte al Guvernului Provizoriu al Portugaliei.

·         1915:  Bulgaria  intră în primul război mondial de partea Puterilor Centrale  (Germania si Austro-Ungaria).

·         1918: (5/18 octombrie) Declaraţia de independenţă a Transilvaniei, adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea, este citită în Parlamentul ungar de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida-Voievod. Depunerea declaratiei a urmat mai multor actiuni ale fruntasilor politici ai romanilor, prin care s-a incercat dobandirea independentei. La sfarsitul lunii septembrie, Comitetul executiv al Partidului National Roman a adoptat o declaratie care proclama “independenta natiunii romane”.In aceasta declaratie romanii ardeleni isi afirmau dreptul inalienabil la o viata nationala independenta. Cu o zi inainte ca Alexandru Vaida, unul dintre conducatorii Partidului National Roman din Transilvania si apoi al Partidului National-Taranesc Roman, sa dea citirii actul, imparatul Carol I a lansat manifestul “Catre poparele mele credincioase”, in incercarea de a salva monarhia de la dezintegrare, propunand ca solutie, federalizarea Austro-Ungariei, dar solutia sa nu a fost luata in seama. Ulterior acestui eveniment, s-a format Consiliul National Roman Central cu sediul la Arad care a devenit organul central al luptei romanilor pentru unire. Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susținător al drepturilor românilor transilvăneni. După Unirea Transilvaniei cu România și fuziunea naționalilor transilvăneni cu țărăniștii din Vechiul Regat, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc. În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de premier al României, remarcându-se de asemenea la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei.

·         1930: Incepe prima Conferinţă balcanică cu participarea României, Greciei, Iugoslaviei, Bulgariei, Turciei şi Albaniei. Conferinţa a fost desfăşurată la Atena şi a durat pînă pe 13 octombrie. Delegaţii au convenit pentru încheierea unui pact balcanic.

·         1944: Femeile din Franţa primesc dreptul la vot.

·         1947: Se constituie  Kominformul (Centrul de Informaţii al Comunismului Internaţional), unealta stalinista de subordonare a partidelor comuniste  din lume. Denumirea Cominformului provine de la contragerea denumirii în rusa Информационное бюро коммунистических и рабочих партий, (în romana Biroul de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești). Crearea Cominformului de către Stalin apare ca răspuns la  Planul Marshall american, refuzat de „democrațiile populare” din Europa Centrală (sub presiunea sovietică). În cursul acestei reuniuni a fost pronunțată Doctrina Jdanov.  Scopul Cominformului era de a controla strâns evoluția ideologică și politică a statelor și partidelor comuniste participante. Sediul Cominformului a fost stabilit la Belgrad, capitala Iugoslaviei. Singurele întruniri ale Cominformului au avut loc în septembrie 1947 (Polonia), în iunie 1948 (România) și noiembrie 1949 (Ungaria). În data de 28 iunie 1948, Partidul Comuniștilor din Iugoslavia este exclus din Cominform, organizatia este dizolvata in 1956, ca  efect al destalinizării lansate de Nikita Hrusciov, după cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și după „raportul secret” privitor la „cultul personalității” și la crimele lui Stalin.

·         1947: Primul discurs televizat de la Casa Alba fost rostit de care presedintele SUA Harry S. Truman.

·         1956:  Tribunalul Militar Bucuresti  l-a condamnat la 7 ani de închisoare corectionala, sub acuzatia de a fi redactat si multiplicat manifeste anticomuniste, pe scriitorul Nicolae Balota, arestat la 3 ianuarie, in acelasi an.

·         1957: În urma unei lovituri de stat, Portugalia s-a proclamat republică.

·         1962: Membrii trupei The Beatles au lansat primul lor hit în Anglia, Love Me Do. The Beatles a fost unul dintre grupurile a cărui muzică a fost cea mai influentă pentru era rock care a urmat. Grupul a fost alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritmică), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie). Ei au avut ca țintă generațiile de tineri rezultate de după al Doilea Război Mondial, în Anglia, SUA, etc. Fără dubiu, „The Beatles” este unul din cele mai faimoase și de succes grupuri în istoria muzicii rock, contorizând peste 1,1 miliarde de discuri vândute în lumea întreagă. În timp ce inițial au devenit faimoși pentru ceea ce unii au etichetat drept muzică pop, lucrările lor de mai târziu au realizat o combinație de laude atât din partea criticilor cât și din partea ascultătorilor inegalată în secolul XX. În cele din urmă, ei și-au dovedit nu doar talentul de muzicieni, au pășit granița spre cinematografie, și în particular, în cazul lui John Lennon este vorba de activism politic. În 2004 revista Rolling Stone clasa trupa The Beatles pe locul 1 pe lista celor 100 cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. În conformitate cu aceeași revistă, muzica inovativă a trupei The Beatles și impactul cultural au ajutat la definirea anilor 1960.

·         1962: A fost lansat “James Bond Dr. No”, primul film din seria James Bond. Din distribuţie făceau parte Sean Connery şi “Bond-Girl” Ursula Andress.

·         1969: BBC One emite primul episod din Monty Python's Flying Circus a trupei de comedie Monty Python. Monty Python, sau The Pythons, este numele colectiv al creatorilor „Monty Python’s Flying Circus”, un show de comedie gen „sketch” difuzat de televiziunea britanică BBC pentru prima oară pe 5 octombrie 1969. Un total de 45 de episoade au fost realizate de-a lungul a patru sezoane. Fenomenul Python s-a dezvoltat de la emisiunea originală la ceva mult mai important ca arie și impact, incluzând turnee, cinci filme, numeroase albume, mai multe cărți și un musical, care i-au convertit pe membri inițiali în staruri de sine stătătoare. Seria de televiziune, difuzată de BBC între 1969 și 1974, a fost concepută, scrisă și interpretată de către Graham Chapman, John Cleese, Terry Gilliam, Eric Idle, Terry Jones și Michael Palin. Structurat mai mult sau mai puțin ca un „sketch show”, dar cu o abordare inovatoare bazată pe tehnica fluxului conștiinței (ajutată de animațiile lui Terry Gilliam), a forțat limitele a ceea ce era pe atunci considerat acceptabil, atât din punct de vedere al stilului, cât și al conținutului.

·         1972: La Paris este fondat Frontul Național Francez de extrema dreapta  și Jean-Marie Le Pen  este ales președintele acestei formatiuni nationaliste.

·         1983:  Liderul sindicatului polonez necomunist  „Solidaritatea”, Lech Walesa,  a primit Premiul Nobel pentru Pace.

·         1984: Marc Garneau devine primul  cosmonaut canadian, la bordul  navei  spatiale americane  Challenger.

·         1986: Existenta armelor  nucleare  tinute in secret de israelieni, este dezvăluita  ziarului britanic  Sunday Times  de Mordechai Vanunu, un  cercetator de la centrul atomic Dimona  din Israel. Povestea  apare pe prima pagină a ziarului  sub titlul: “Secretele din arsenalul nuclear al Israelului”.

·         1988: În Brazilia este promulgată Constituția Federală.

·         1992: Lennart Meri devine președinte al Estoniei. Lennart Georg Meri (29 martie 1929 – 14 martie 2006) a fost un scriitor, regizor și politician eston care a deținut funcția de președinte al Estoniei între 1992 și 2001. Meri a fost unul dintre conducătorii mișcării estoniene de independență față de URSS.

·         1994: Adepti ai sectei  apocaliptice a Templului Solar se sinucid  in masa. Politia elvetiana  a descoperit 48  de cadavre au fost descoperite de poliţia elvetiana, douăzeci şi trei dintre cadavre au fost găsite într-o cameră ascunsă la subsolul unei  ferme , în satul de Cheiry, la cca 60 de km. nord-est de Geneva. Alte 25 de cadavre , inclusiv unii copii, au fost gasite în trei cabane arse  în Granges-sur-Salvan,  la 47 km est de la Geneva, în apropiere de graniţa cu Italia. Multe dintre cadavre au fost găsite cu răni prin împuşcare şi pungi de plastic pe cap. Cei  mai multi au fost îmbrăcati  în robe de ceremonie. Secta Templului Solar,  a fost fondata in 1984 de Dr. Luc Jouret şi Joseph di Mambro.

·         1997: Statele caucaziene si-au exprimat dorinta ca Romania sa fie inclusa in traseul petrolului exportat din Caucaz catre Europa Occidentala. 

·         2000: Demonstrațiile de la Belgrad, capitala Serbiei, au dus la căderea lui Slobodan Miloșevici si a regimului sau autoritar. Susţinători ai opoziţiei din toată Serbia au luat cu asalt clădirea Parlamentului iugoslav din Belgrad proclamandu-l pe Vojislav Kostunica presedinte al Iugoslaviei. Vojislav Koštunica (n. 24 martie 1944, Belgrad) este fostul prim-ministru al Serbiei și președintele Partidului Democrat din Serbia (DDS). De asemenea, a fost ultimul președinte al Republicii Federale Iugoslavia, succesor al lui Slobodan Milošević. Datorită problemelor cu care se confruntă guvernul, datorate în special autoproclamării Kosovo ca stat independent, la 17 februarie 2008, Koštunica este nevoit să anunțe demisia guvernului său (8 martie 2008).

·         2001: In Romania  a  fost înfiinţată Jandarmeria Montană. Primul pluton de jandarmi montani, format din 30 de profesionişti în căţărare, lupte şi acţiuni de salvare, a început să patruleze traseele Buşteni, Azuga şi Sinaia.

·         2011: Versiunea în limba italiană a Wikipedia se autocenzurează împotriva proiectului de lege pentru ascultarea convorbirilor telefonice; este prima dată când Wikipedia folosește autocenzura.

Nașteri

* 1625: Sir Edward, Conte Palatin de Simmern (5 octombrie 1625 – 10 martie 1663) a fost al șaselea fiu al lui Frederic al V-lea, Elector Palatin din Casa de Wittelsbach și al Elisabetei de Bohemia.

Edward s-a născut la Haga, unde părinții săi erau în exil după înfrângerea din Bătălia de la White Mountain. Tatăl său a murit la 29 noiembrie 1632 când Edward avea șapte ani.

La 24 aprilie 1645, Edward s-a căsătorit cu Anna Gonzaga (1616–1684). Ea era fiica lui Carlo I, Duce de Mantua și a Ecaterinei de Lorena. Soția lui crescuse în Franța, unde tatăl ei deținea ducatul de Nevers înainte să moștenească ducatul italian. El era în jenă financiară iar ea era urmărită de scandalul unei căsătorii secrete cu un văr de gradul al doilea, pe care mirele o nega, așa că Edward și Anna s-au căsătorit în secret. Sub influența ei, Edward s-a convertit la catolicism în ciuda amenințărilor mamei lui că va renega orice copil al său care va deveni catolic. (Elisabeta și-a iertat fiul surprinzător de repede). Convertirea promptă a lui Edward a făzut posibilă împăcarea cu curtea regală franceză. Cuplul a locuit la Paris, unde li se spunea Prințul și Prințesa Palatină.

Edward și Anna Gonzaga au avut trei fete:

1. Louisa Maria (23 iulie 1647 – 11 martie 1679). Căsătorită cu Charles Theodore, Prinț de Salm; au avut copii.
2. Anne Henriette Julie, Prințesă Condé (23 iulie 1648 – 23 februarie 1723). Căsătorită cu Henri Jules, Prinț de Condé, au avut copii;
3. Benedicta Henrietta (14 martie 1652 – 12 august 1730). Căsătorită cu Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg; au avut copii.

Edward a murit la Paris la vârsta de 37 de ani.

Patruzeci de ani după moartea lui Edward, sora lui mai mică, Sofia de Hanovra, a fost declarată moștenitoare prezumptivă a verișoarei ei, regina Anna a Marii Britanii. Sofia nu a fost declarată niciodată moștenitoare prezumptivă a Scoției. Sofia de Hanovra a decedat cu câteva săptămâni înainte de regian Ana. După moartea Sofiei, fiul ei, George Louis, elector de Hanovra și Duce de Brunswick-Lüneburg a devenit moștenitorul prezumptiv. După decesul reginei Ana, el a devenit regele George I al Marii Britanii.

Dacă Edward nu s-ar fi convertit la catolicism, este posibil ca tronul englez să fi fost deținut de către urmașii săi.

Prințul Maurice

Părinți Frederic al V-lea, Elector Palatin Elisabeta de Bohemia  Frați și surori Henriette Marie of the Palatinate[*] Louise Hollandine of the Palatinate[*] Sofia de Hanovra Elisabeta de Boemia, prințesă palatină Prințul Maurice von Simmern Prințul Rupert al Rinului Philip Frederick of the Palatinate[*] Frederic, Prinț Ereditar al Palatinatului Gustavus Adolphus of the Palatinate[*] Carol I Ludovic al Palatinatului Charlotte of the Palatinate[*]  Căsătorit cu Anna Gonzaga Copii Louisa Maria, Prințesă de Salm Ana Henrieta, Prințesă Condé Benedicta Henrietta, Ducesă de Brunswick-Lüneburg

* 1641: Madame de Montespan (n. 5 octombrie 1641 - d. 27 mai 1707), a fost fiica marchizului de Mortemart și a Dianei de Grandseigne, metresa regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. După ce a absolvit educația la mănăstire intră ca domnișoară de onoare în suita Reginei Franței Maria Tereza. Se căsătorește cu Marchizul de Montespan și au împreună un fiu. În 1667, devine amanta regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Fosta favorită, Louise de la Vallière, rămâne la curte și le servește celor doi ca paravan.

Françoise de Rochechouart s-a născut în 5 octombrie 1641 și a fost botezată în aceași zi la Lusac les Châteaux, care acum se află în departamentul Vienne, în regiunea Poitou-Charontes. Datorită părinților în venele sale curgea sângele unor familii nobile și vechi. Copil fiind a avut deseori prilejul să călătorească cu mama sa. La vârsta de doisprezece ani începe educația formală la mănăstirea Abbaie aux Dames la Saintes, unde sora sa studiase cu aproape zece ani mai devreme. Avea trei frați:

• Gabrielle (1633-1693), căsătorită cu Claude Léonor Damas de Thianges, Marchiz de Thianges.
• Louis Victor (1636-1688), cunoscut cu numele de Marchizul de Vivonne, a fost enfant d'honneur și prieten a lui Ludovic al XIV-lea în timpul tinereții sale.
• Marie Madeleine Gabrielle Adélaïde (1645-1704), cunoscută cu numele de Regina dela Badesse.

În 28 ianuarie 1663 are loc căsătoria cu Louis Henri de Pardaillan de Gondrin, marchiz de Montespan(1640-1701), mai mare decât ea cu un an. Logodită inițial cu fratele mai mare al soțului, acesta este ucis într-un duel după un bal la Luvru, astfel s-a decis ca Françoise să se mărite cu fratele mai mic. Ceremonia are loc la biserica Saint-Eustache la Paris. Au avut doi copii:

• Marie Christine de Pardaillan de Gondrin(1663-1675)
• Louise Antoine de Pardaillan de Gondrin, marchiz d'Antin(1665-1736), mai apoi duce d'Antin. Louise Antoine a avut relații cordiale cu frații vitregi mai mici :ducele de Maine și contele de Toulouse.

Cuplul a trăit într-o casă mică în vecinătatea Luvrului, ceea ce îi permitea lui Françoise să-și îndeplinească rolul de damă de companie a ducesei d'Orléans.

Madame de Montespan de Pierre Mignard.

De la tatăl ei a moștenit faimosul spirit Mortemart. Frumusețea era doar unul dintre multele farmece ale doamnei de Montespan. Era o femeie cultă cu o conversație încântătoare care a câștigat admirația faimoșilor oameni de spirit ai vremii cum ar fi Saint Simon și Madame de Sévigné. În plus, era la curent cu evenimentele politicii interne și internaționale, lucru care sporea farmecul conversației sale. Athénaïs era considerată răpitor de frumoasă pentru standardele vremii. Avea părul fin și ondulat și îl purta în bucle bogate în jurul feței ovale, coafură pe care o copia însăși regina. Ochii imenși erau de un albastru strălucitor, iar buzele pline și senzuale. Avea o natură extravagantă și pretențioasă și destul farmec pentru a obține tot ce dorea. Era foarte cheltuitoare, dar strălucitoare. Apartamentele sale erau pline de animale de companie și de flori și avea chiar o galerie personală unde erau expuse numeroasele-i bijuterii. Era foarte pretențioasă în ceea ce privea calitatea pietrelor, returnându-le dacă aveau cea mai mică imperfecțiune. Plăcerea de a mânca și numeroasele-i sarcini au făcut-o să se îngrașe după 30 de ani, până când figura ei încântătoare a devenit neplăcut de rotofeie.

Madame de Montespan și fiii săi

L-a întâlnit pe rege în toamna anului 1666. Îndrăgostit de La Vallière, la început regele nu îi acordă multă atenție, dar mai târziu se simte atras de spiritul malițios și conversația plăcută. Frumoasă și inteligentă, devine amanta regelui în mai 1667. În 1669 se naște primul copil al cuplului. Încredințat spre creștere văduvei Scarron, cea care va deveni mai târziu marchiza de Maintenon, viitoarea soție morganatică a regelui. Cu timpul, între stăpână și guvernantă apar neînțelegeri pe tema educației copilului. Doamna de Scarron dorește să plece de la curte. Doamnei de Montespan îi era greu cu ea, dar și mai greu fără ea. În cele din urmă, doamna de Maintenon acceptă să rămână cu condiția de a nu da socoteală asupra educației copiilor decât regelui însuși. Astfel ea își deschide drum spre situația de viitoare favorită, deoarece sub pretextul că vrea să îl consulte asupra educației începe să îi scrie regelui scrisori pline de spirit. Marchiza de Montespan nu intuiește nimic, se afla în gloria frumuseții și a farmecului și era preocupată doar să mențină atenția regalului amant. Ludovic îi va reproșa de altfel mai târziu că nu a fost o bună mamă. De altfel, preocupată veșnic de toalete, serbări, geloasă și temătoare de o noua rivală, Madame de Montespan își vedea rar copilul, care se atașează în mod natural de doica sa, aproape necunoscându-și mama. În 1670 se naște Louis-August, viitorul duce de Maine. Marchiza va mai avea cu regele încă 4 copii. În memoriile sale, marchiza de Montespan scria: „După ce l-am văzut pe Louis îndepărtând-o pe La Valierre, am crezut cu toată naivitatea că dragostea noastră va sfârși prin a ne uni destinele în eventualitatea în care regina ar muri". Plină de astfel de idei fantastice, în care se amestecau speranța, dorința și credulitatea, marchiza a acceptat în epoca sa de glorie o gardă de corp și apartamente luxoase la Versailles, văzând în aceste favoruri semnul viitoarei măriri. Curând însă regele începe o aventură cu domnișoara de Fontanges, risipind astfel iluziile marchizei și avertizând-o asupra fragilității poziției sale de favorită. Marchiza era o mare iubitoare a luxului, având o adevărată pasiune pentru pietrele prețioase. Gustul său pentru extravaganță și petreceri anima curtea de la Versailles în anii gloriei sale. Marchiza de Montespan era frumoasă, spirituală și vicleană, exercitând o fascinație continuă asupra regelui care revenea întotdeauna la ea după aventurile sale trecătoare.

După nașterea ultimului copil, excedat și de aroganțele sale, regele încearcă să se despartă de ea la presiunile bisericii, începând o relație cu văduva Scarron. De altfel iezuiții și nu o rivală au fost cei care au contribuit decisiv la căderea doamnei de Montespan. Revoltați de luxul și de modul său ostentativ de a-și afișa poziția de metresă regală, convinsă că e de neînlocuit în sufletul regelui, iezuiții i-au refuzat în mod public împărtășania, în timpul unei liturghii la care asista și regele, sfătuind-o să revină la biserică atunci când va renunța la viața ei de dezmăț. În această perioadă izbucnește și așa numitul "scandal al otrăvurilor". Fiind arestată La Voisin, o cunoscută otrăvitoare, implicată și într-un cult satanic, aceasta dezvăluie că îi dăduse doamnei de Montespan o băutură ca să câștige favorurile regale și să o înlăture pe Louise de la Vallière. Sursele vremii afirmă chiar că doamna de Montespan, disperată că sentimentele regelui pentru ea încep să se răcească, a acceptat chiar să participe la o liturghie satanică celebrată deasupra trupului său gol și în cadrul căreia s-ar fi sacrificat chiar un copil, dar aceste zvonuri nu au putut fi confirmate, contribuind totuși la grăbirea dizgrației sale. În 1676, relația cu doamna de Montespan este reluată și se mai naște un copil, Francoise-Marie, viitoarea domnișoară de Blois.

Cu doamna de Montespan, regele a avut în total 6 copii, pe care i-a recunoscut, în pofida legilor timpului. Pe măsură ce dragostea regelui față de copii creștea, dragostea față de favorită scădea. Doamna de Montespan se apropia de 40 de ani și farmecele care îl încântaseră pe rege dispăruseră unul câte unul. Regele era încă tânăr, iar în jurul său roiau o mulțime de tinere care ținteau locul favoritei. În locul lor, reușește însă să se impună dna de Maintenon care îl cucerește pe rege tocmai rezistând inițial avansurilor sale, pozând în virtuoasă și mironosiță, până într-atât încât îl determină la o căsătorie secretă (posibilă pentru ca între timp regina murise). Fosta doică se afla acum într-o poziție strălucită la care ajunsese prin tenacitate, răbdare și prefăcătorie. Îi atrăsese de partea ei și pe copii regelui, astfel încât doamna de Montespan căzută în dizgrație nu este compătimită nici măcar de proprii copii. În memoriile sale, marchiza povestește momentul trist și umilitor al retragerii sale de la curte. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie îi face o ultimă vizită fostului amant, care o primește alături de dna de Maintenon. Dacă regele, care față de femei nu își dezmințea niciodată curtoazia, se ridică să o întâmpine, doamna de Maintenon nu o face, astfel că umilința ei este completă. După retragerea de la curte la abația din Fontevrault, doamna de Montespan va reveni la curte numai cu ocazia nunților copiilor săi.

În anii care au urmat, drept recunoștință pentru retragerea sa de la curte, regele l-a făcut pe tatăl ei guvernator al Parisului, iar pe fratele ei, ducele de Vivonne mareșal. Doamnei de Montespan i s-a dăruit o pensie generoasă pe care a folosit-o pentru acte de caritate și donații. Ultimii ani de viață și i-a petrecut într-o penitență severă. A murit în 1707 la vârsta de 66 de ani, iar regele le-a interzis copiilor lor să poarte doliu după ea. Cei mai mari nici nu o cunoșteau, dar cei mai tineri Ducesa d'Orleans, Ducesa de Bourbon și contele de Touluse au refuzat să participe la serbările curții, în semn de respect pentru mama lor, ei fiind, de altfel, singurii care au simțit o durere reală la moartea ei. Ducele de Maine, cel mai mare dintre copii săi, abia a reușit să își ascundă bucuria. Cu totul indiferent la soarta mamei sale, el a considerat-o întotdeauna pe doamna de Maintenon ca fiind adevărata sa mamă. Se spune totuși că la aflarea veștii morții doamnei de Montespan, Doamna de Maintenon ar fi plâns în apartamentele sale, pentru că fuseseră prietene și prin intermediul său ajunsese la curte reușind până la urmă să își atragă favorurile regale. De altfel, sfârșitul ei a fost, de asemenea unul trist. După moartea regelui, la 76 de ani, a fost silită să plece în grabă de la curte, la Saint-Cyr așezământul pentru fete sărace și de familie bună pe care l-a înființat, murind singură și părăsită de cei care odinioară îi cerșeau favorurile. Căsătoria dintre ea și rege nu a fost niciodată recunoscută oficial, iar partidul prințului de Maine a cărei cauză o susținuse cu ardoare a pierdut în fața descendenților legitimi ai regelui, succesiunea fiind preluată de strănepotul regelui viitorul Ludovic XV.

Madame de Montespan

Marchiză de Montespan

Părinți Gabriel de Rochechouart de Mortemart[*] Diane de Grandseigne[*]  Frați și surori Louis Victor de Rochechouart de Mortemart[*] Gabrielle de Rochechouart de Mortemart[*] Marie Madeleine de Rochechouart de Mortemart[*]  Căsătorită cu Louis Henri de Pardaillan, Marchizul de Montespan Copii Louis Antoine, Duce de Antin Marie Christine de Pardaillan Louis Auguste, Duce de Maine Louis César, Conte de Vexin Louise Françoise, Ducesă de Bourbon Louise Marie Anne, Mademoiselle de Tours Françoise Marie, Ducesă de Orléans Louis Alexandre, Conte de Toulouse

* 1658: Mary de Modena (Maria Beatrice Anna Margherita Isabella d'Este; mai târziu Regina Mary a Angliei, Scoției și Irlandei; n. 5 octombrie 1658 – 7 mai 1718) a fost a doua soție a regelui Iacob al II-lea al Angliei.

Mary s-a născut la 5 octombrie 1658 la Palatul Ducal din Modena, Italia ca primul copil și singura fiică a Ducelui de Modena Alfonso al IV-lea d'Este și a soției lui, Laura Martinozzi. Mary a avut un frate mai mic, Francesco, care a devenit Duce de Modena la vârsta de doi ani, după decesul tatălui lor când Mary avea patru ani. Mama lor, Laura, a fost regentă până în 1674 când Francesco a devenit major.

Mary a fost descendentă a regelui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici.

Mary s-a căsătorit cu Iacob, Duce de York la 20 septembrie 1673 printr-o ceremonie catolică și la 21 noiembrie 1673 printr-o ceremonie anglicană. Laura, mama Mariei, și-a acompaniat fiica în Anglia.

Căsătoria a avut aspecte dinastice și politice. Iacob avea două fiice protestante, Mary și Anne din prima căsătorie cu Anne Hyde. Un fiu din a doua căsătorie ar putea deveni într-o zi un rege romano catolic. Deși Mary era frumoasă și avea farmec, englezii n-o plăceau din cauza romano-catolicismului ei.

După mai multe avorturi spontane, în 1688, Mary dă naștere unui fiu, Iacob. Evenimentul a cauzat multe speculații. Au existat zvonuri că de fapt copilul s-a născut mort și a fost schimbat sau că regina nici n-a fost însărcinată. Zvonurile au deveni îngrijorătoare când Iacob a reunit două sesiuni extraordinare ale Consiliului său pentru a audia mărturii care să dovedească că micul Prinț de Wales era fiul său și al reginei, deși fiice lui lui Iacob puneau la îndoială legitimitatea copilului.

La câteva luni de la nașterea moștenitorului, a izbucnit Revoluția glorioasă. Mary a plecat în Franța la 10 decembrie 1688 împreună cu fiul ei. Fiica cea mare a lui Iacob, Mary, împreună cu soțul său, William de Orange au fost invitați de Wings să preia tronul.

În exil, ca oaspeți ai regelui Ludovic al XIV-lea al Franței la Castelul din Saint-Germain-en-Laye, Mary a născut o fiică, Louisa Maria Teresa Stuart, care a murit de variolă la vârsta de nouăsprezece ani.

Regina Mary a murit la Saint-Germain-en-Laye de cancer la sân. Mormântul ei a fost distrus în timpul Revoluției Franceze.

Mary de Modena

Regină a Angliei, Scoției și Irlandei

Portret de Willem Wissing. Părinți Alfonso al IV-lea d'Este, Duce de Modena Laura Martinozzi  Frați și surori Francesco al II-lea d'Este, Duce de Modena  Căsătorită cu Iacob al II-lea al Angliei Copii James, Prinț de Wales Louisa Maria Teresa Stuart

* 1781: Bernhard Placidus Johann Nepomuk Bolzano (n. 5 octombrie 1781 la Praga - d. 18 decembrie 1848 la Praga) a fost un matematician, teolog catolic și filozof ceh de limbă germană.

A fost un gânditor socialist utopic, logician și precursorul clasic al algebrei moderne. De asemenea, a fost un reprezentant de seamă al gândirii științifice și sociale progresiste cehe din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Deși a fost educat într-un mediu religios, încă din tinerețe a fost preocupat de știință și politică. După parcurgerea gimnaziului (1791-1796), intră la Universitatea din Praga, unde studiază filosofie, matematică și fizică. În 1800 începe să studieze teologia, iar la începutul anului 1805, devine preot catolic. În același an preia catedra, nou înființată, de filozofie a religiei. În data de 19 februarie 1815 devine membru al Societății Regale de Științe din Boemia iar în 1818 decan al Facultății de Filosofie în cadrul Universității din Praga, precum și director al departamentului științific al aceleiași Societăți de Științe.

Lucrări:

• Der binomische Lehrsatz(1816)
• Rein analytischer Beweis(1817)
• Functionenlehre(1834)
• Wissenschaftslehre, 4 vol.(1834)
• Versuch einer neuen Darstellung der Logik, 4 vol.(1837)
• Paradoxien des Unendlichen (1851), în care a dezvoltat, înainte de Georg Cantor, teoria mulțimilor
• Tratat despre funcții (apărut postum în 1930).

Bernard Bolzano

* 1829: Chester Alan Arthur, cunoscut și ca Chester A. Arthur, (n. 5 octombrie 1829 - d. 18 noiembrie 1886) a fost un politician american, cel de-al douăzecilea vicepreședinte, care a servit ca cel de-al douăzeci și unulea președinte al Statelor Unite ale Americii pentru un singur mandat incomplet (1881 - 1885). Arthur a fost membru al Partidului Republican și a fost activ ca avocat până în momentul preluării mandatului de președinte al Statelor Unite ale Americii, fiind vicepreședintele celui de-al douăzecilea președinte, James A. Garfield care a fost împușcat mortal în ziua de 2 iulie 1881 de către Charles Guiteau^⁠(d) și a decedat la data de 19 septembrie 1881. Astfel, Arthur a devenit președinte și a deținut această funcție până la 3 martie 1885.

Înainte de a intra pe scena politicii naționale a SUA, Arthur a fost Collector of Customs pentru Portul orașului^⁠(d) New York. A fost nominalizat pentru acel post de către președintele Ulysses S. Grant, dar a fost concediat de către președintele Rutherford B. Hayes, fiind sub o suspiciune falsă de luare de mită și, respectiv, de corupție politică. A fost un important aliat politic al lui Roscoe Conkling^⁠(d). Printre realizările sale cele mai importante ca președinte, se numără reforma Serviciului Civil american și promulgarea legii legată de aceasta, cunoscută ca ''"Pendleton Act"''^⁠(d). Această importantă contribuție a lui Arthur la legislația serviciului civil, i-a atras acestuia supranumele de "Părintele Serviciului Civil" (în engleză, "The Father of Civil Service").

Chester Alan Arthur s-a născut pe 5 octombrie 1829, în Fairfield, Vermont. Mama lui Arthur, Malvina Stone, s-a născut în Berkshire, Vermont, fiica lui George Washington Stone și a Judith Stevens.^[2] Familia ei era de origine engleză și galeză, iar bunicul ei, Uriah Stone, a făcut serviciul armat în Armata Continentală în timpul Revoluției Americane.^[3] Tata lui Arthur, William Arthur, s-a născut în Dreen, Cullybackey, Comitatul Antrim, Irlanda, într-o familie prezbiteriană, descendenți irlandezi; a absolvit colegiul din Belfast și a emigrat în provincia Canada de Jos în 1819 sau 1820.^[4] Malvina Stone s-a întâlnit cu William Arthur când acesta preda la școala din Dunham, Quebec, lângă granița cu Vermont.

Chester Alan Arthur

Părinți William Arthur[*]  Frați și surori Mary Arthur McElroy  Căsătorit cu Ellen Lewis Herndon Arthur⁠(d), nepoată a lui Matthew Fontaine Maury Copii Chester Alan Arthur II[*]  al 21-lea Președinte al Statelor Unite În funcție 19 septembrie 1881 – 3 martie 1885 Vicepreședinte Nici unul Precedat de James A. Garfield Succedat de Grover Cleveland

* 1840: Johann al II-lea, Prinț de Liechtenstein (Johann Maria Franz Placidus; 5 octombrie 1840 – 11 februarie 1929) a fost principe al Liechtensteinului între 1858 și 1929. Domnia sa de 70 ani și 3 luni este a doua ca lungime în istoria regalității europene, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.

Johann al II-lea

Părinți Aloys al II-lea, Prinț de Liechtenstein Countess Franziska Kinsky of Wchinitz and Tettau[*]  Frați și surori Franz I, Prinț de Liechtenstein Princess Sophie of Liechtenstein[*] Princess Henriette of Liechtenstein[*] Princess Theresa of Liechtenstein[*] Princess Anna of Liechtenstein[*] Princess Ida of Liechtenstein[*] Princess Marie Franziska de Paula Theresia Josepha von Liechtenstein[*] Princess Carolina Maria Josepha Walpurgis Nestoria[*] Princess Franziska Xaveria Maria David[*]

* 1858: Prințul Henric de Battenberg (germană Heinrich Moritz; 5 octombrie 1858 – 20 ianuarie 1896) a fost un descendent morganatic al Casei de Hesee; prin căsătoria cu Prințesa Beatrice a devenit membru al familiie regale britanice.

Henric s-a născut la 5 octombrie 1858 la Milaon, Italia. Tatăl său a fost Prințul Alexandru de Hesse și Rin, al treilea fiu al Marelui Duce Ludwig al II-lea de Hesse și a Wilhelminei de Baden. Mama sa a fost contesa Julia von Hauke.

Căsătoria părinților săi a fost una morganatică, Julia nefiind considerată o soție potrivită pentru un prinț, având doar rangul de contesă. Prin urmare, în momentul nașterii sale, Henric nu a putut prelua titlurile tatălui său ci pe cel de Contele Henric (Heinrich) Maurice de Battenberg. La 21 decembrie 1858, mama lui Henric a fost numită Prințesă de Battenberg iar Henric a devenit Prințul Henric de Battenberg.

Prințul Henric a primit o educație militară și a devenit locotenent în regimentul 1 de husari renan al armatei prusace. A servit în garda de corp prusacă și a fost colonel de onoare al regimentului 1 infanterie al Bulgariei^[1], unde fratele său Alexandru era Prinț.

Prințul Henric

Părinți Prințul Alexandru de Hesse și Rin Julia Hauke  Frați și surori Maria de Battenberg Prințul Francis Joseph de Battenberg Prințul Louis de Battenberg Alexandru, Prinț al Bulgariei  Căsătorit cu Prințesa Beatrice a Regatului Unit Copii Alexander Mountbatten, Marchiz de Carisbrooke Victoria Eugenie, regină a Spaniei Lord Leopold Mountbatten Prințul Maurice de Battenberg

* 1882: Robert Hutchings Goddard n. 5 octombrie 1882, Worcester, Massachusetts, SUA – d. 10 august 1945, Baltimore, SUA a fost un proeminent savant american, unul dintre pionierii rachetelor moderne.

S-a născut la 5 octombrie 1882 în orașul Worcester, Massachusetts. Încă din tinerețe, la vârsta de 16 ani, după ce a citit romanul lui Wells „Războiul lumilor”, a devenit interesat de cercetarea spațială.

În 1914 a patentat două brevete ale unor rachete. Primul, brevetul US 1102653 descrie o rachetă cu mai multe etape. Al doilea, brevetul US 1103503, descrie o rachetă care funcționează pe benzină și oxid de azot lichid.^[9][10]

În 1911 a lucrat la Universitatea Clark, unde a investigat impactul undelor radio asupra izolatorilor. Pe baza acestui studiu a inventat redresorul în vid pe care l-a brevetat la 2 noiembrie 1915 (US Brevet 1159209).

Goddard a lansat prima sa rachetă (numită „Nell”) cu combustibil lichid la 16 martie 1926 în Auburn.

Goddard a mai avut ideea unui lansator de rachete, primul model american de Bazooka (lansator de grenade propulsate de rachete) fiind inspirat din munca sa.

Robert H. Goddard

· 1887: Max Ackermann (n. 5 octombrie 1887, Berlin – d. 14 noiembrie 1975, Bad Liebenzell, landul Baden-Württemberg) a fost un artist grafic și pictor german, specializat în opere de artă abstractă și reprezentativă^⁠(en).

Naziștii îl declară „artist degenerat“ și îi interzic în 1936 activitatea didactică.

În anii 1950 lirismul său cedează locul unui limbaj formal mai frust, susținut de coloranți acrilici de o mare luminozitate. Lucrările târzii sunt în general dominate de o plajă întinsă de culoare (de pildă un bleu „sonor”), care marchează centrul imaginii, bordată de accente constituite din mici elemente cromatice dinamice.

Lucrări:

• Dans pe plajă,
• Oră matinală,
• Tripticul Fluture.

* 1895: Octav Mayer (n. S.V. 22 septembrie / 5 octombrie 1895, Mizil - d. 9 septembrie 1966, Iași) a fost un matematician român, membru titular al Academiei Române, profesor la Seminarul Matematic de la Iași.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 4 iunie 1937

Octav Mayer

* 1902: Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman - d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.

Zaharia Stancu și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții.

Romanul Desculț (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind cel mai tradus roman al unui autor de limba română și parcurgând globul „în sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de limbi până în 1988, existând, printre altele, o traducere și în limba japoneză.^[3]

Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cele mai importante cărți ale lui sunt romanele Șatra, Jocul cu moartea și Pădurea nebună (Dilîi-orman; două cuvinte provenite din două limbi, care definesc aria sa natală, Diliorman sau Teleorman)

Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, județul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat școala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când și-a continuat studiile de literatură și filosofie la Universitatea din București.

După ce a primit diploma de licență (1933), a lucrat ca editor, a condus sau a colaborat la reviste precum Azi, Lumea Românească, Revista română, Gândirea.

A fost recunoscut atât ca poet cât și ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, în cercurile literare și de către publicul larg.

Gloria și recunoașterea majoră le-a cunoscut însă după război, fiind promovat de puterea comunistă din rațiuni ideologice.

A fost director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcție al Editurii pentru Literatură și Artă (din 1948), președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947) și al Societății Scriitorilor Democrați din România (din 1948). A publicat romanul Desculț în anul 1948, opera sa angajată fiind inclusă în toate programele școlare din perioada comunistă.

A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, apoi reprimit.

A fost descris ca „intelectual de servici” al regimului^[8] din cauza faptului că s-a manifestat oportun la adresa unor scriitori ca Howard Fast sau Boris Pasternak.

În 1955 a devenit membru titular al Academiei Republicii Populare Române^[9], după ce se afirmase deja plenar în viața politică, ca deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948-1952, imediat după proclamarea Republicii. În 1966, la un an de la instalarea la putere a lui Ceaușescu, Stancu a preluat, pentru al doilea mandat, șefia Uniunii Scriitorilor.

A fost sărbătorit cu fast la aniversarea a 70-a.

A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.

În perioada interbelică, Zaharia Stancu a trecut de la orientarea gândiristă la socialismul militant.^[10]

În război a avut o atitudine vehement antifascistă, accentuată spre finele conflictului, fapt pentru care a petrecut un scurt timp de detenție în lagărul de la Târgu-Jiu. A fost acuzat de către unii critici (Ion Coja) că a manifestat o atitudine antifascistă din oportunism.^[11]

În 1945, Zaharia Stancu a publicat Zile de lagăr, în care istorisește momentele petrecute în lagărul din Târgu-Jiu (1942-1943).^[12]

Pentru simpatiile sale de stânga, publicistul a fost internat alături de alții, precum Victor Eftimiu, Mihai Ralea, Ion-Gheorghe Maurer, Zaharia Boilă. Printre altele, în volum, el a relatat faptele de glorie care l-au apropiat de mișcarea comunistă. În anii 1930, lăudase activitatea ministrului de Externe Nicolae Titulescu, promotorul destinderii relațiilor româno-sovietice.^[13]

La Lumea Românească, angajase redactori comuniști urmăriți de Siguranță. „Scriam cu pistolul pe masă și mă mir și astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească țeasta”, scria Zaharia Stancu. În detenție, s-a remarcat printr-o grevă a foamei, ce a ținut 10 zile. De la Maurer a reînvățat atunci cum să mănânce fără să-i fie rău. Meniul trebuia să conțină „zeamă de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte”, fără pâine și carne.

În 1951, Stancu a publicat volumul Călătorind prin URSS. Note și impresii de drum.^[14]

El a scris despre edificii semnificative pentru „mișcarea comunistă internațională”. S-a plimbat pe sub zidurile Kremlinului, a vizitat Muzeul lui Lenin, Mausoleul lui Lenin, Galeriile Tretiakov, Biblioteca Lenin, Muzeul Marii Revoluții din Octombrie, strada Gorki, Piața Roșie. Cu „evlavie”, în numeroase rânduri, Stancu și-a afirmat dragostea „nețărmurită” față de „marea putere sovietică” și „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin”. Mâna îi tremură când așterne „câteva gânduri” în cărțile de oaspeți ale instituțiilor vizitate. „Copleșit de emoție” a stat la căpătâiul lui Lenin, care „doarme somn greu, adânc, după o viață de zbucium și luptă, de trudă și triumf”.

„Ai vrea să trăiești mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roșii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ți arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaș deasupra orașului, lucrează tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin?”, nota, în alte pagini, scriitorul.

Stancu a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, în timpul verificărilor membrilor de partid (1950). A făcut întruna cereri să fie reprimit. Gheorghiu-Dej și-a dat acordul, însă mai tinerii membri ai Biroului Politic s-au opus. Cel mai virulent a fost Nicolae Ceaușescu.

„Primul secretar al Partidului a pus problema literaților într-o ședință a Biroului Politic (BP), în 10 mai 1962. Argumentele lui Gheorghiu-Dej păreau întemeiate. «Eu cred că este bine să mergem în întâmpinarea dorinței acelor intelectuali, oameni de știință, oameni de vază, care doresc să fie membri de partid și să le dea aprobarea însăși conducerea partidului, să fie un act al conducerii partidului», a zis Gheorghiu-Dej. «Ei să nu fie primiți prin organizațiile de bază». Propunea ca aspiranții să redacteze cereri individuale, Secretariatul CC să le discute și presa să le publice, dimpreună cu aprobarea Biroului Politic.

„Împotriva autorului romanului Desculț s-au pronunțat, pe rând, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraș. Cu toții l-au acuzat că fusese «agent de Siguranță». «Noi avem și ce a dat el», a plusat Nicolae Ceaușescu. După care a precizat că Zaharia Stancu fusese «efectiv» agent, până după 23 august 1944. «Avem documente în acest sens». Șeful Securității, Alexandru Drăghici, a completat portretul controversat al publicistului. În tinerețe, a spus el, lucrase ca agent acoperit în județul Teleorman. În timpul discuțiilor, Ion Gheorghe Maurer și Leonte Răutu și-au nuanțat poziția.

Maurer, avocat în perioada interbelică, a recunoscut că, ilegalist fiind, colaborase cu folos cu Zaharia Stancu. Iar scriitorul nu-l «dăduse». Adică, în jargonul foștilor ilegaliști, nu-l trădase Siguranței. Și Leonte Răutu a pus o vorbă bună, deși păstra rezerve față de primirea scriitorului în partid. Din sursele sale, reieșea că Stancu avusese activitate informativă pe timpul războiului. Dar nu în rândurile comuniștilor, ci printre alți intelectuali. Se compromisese și altfel. În timpul conflictului sovieto-finlandez, publicase articole împotriva URSS. Totuși, după 23 august 1944 s-a repliat rapid, prin «activitate democratică». Iar la sugestia conducerii PCR, a redactat și publicat diverse articole.

Numai Ceaușescu a rămas pe poziții până la final, scoțând la iveală că, și în timpul școlii, elevul Stancu oferea informații serviciilor secrete. L-a determinat astfel pe Gheorghiu-Dej să ceară verificarea atentă a documentelor strânse la Ministerul de Interne, la dosarul scriitorului. Ultimul cuvânt i-a aparținut «stăpânului» documentelor secrete depuse la minister. Drăghici, care-l etichetase pe Stancu un «intelectual oportunist», a promis că va analiza «și activitatea democratică și contra democrației».

Datorită opoziției lui Ceaușescu și a lui Drăghici, scriitorul a mai așteptat doi ani în anticamera Partidului Comunist. Abia în 1964, la pachet cu George Ivașcu, a reprimit carnetul roșu. Numai că i s-a făcut un favor, fiindu-i calculată vechimea încă de la prima cerere, din 26 martie 1960. L-au admis aceiași tovarăși care l-au respins, cu doi ani înainte. Dar anii de «penitență» i-au spălat păcatele lui Stancu.”

Odată cu prăbușirea sistemului comunist, Stancu este eliminat treptat din programele școlare, apoi condamnat la o relativă uitare.^{[necesită citare]}

Reversul medaliei a făcut ca, fiindu-i promovate timp de decenii opere îndoielnice, să ajungă să fie cunoscut și definit prin și de acestea, literatura de reală valoare scrisă de el trecând în plan secund.^{[necesită citare]}

Recent, un oarecare proces de reabilitare a fost început de câțiva literați, intelectuali și autori marcanți. Astfel, Valeriu Râpeanu într-un articol din Curierul Național din 2012 afirmă:

„Cei o sută zece ani câți s-au împlinit în toamna aceasta de la nașterea lui Zaharia Stancu au constituit un prilej de meditație legată de destinul acestei tumultuoase, pasionale, neliniștite personalități care și-au legat numele de numeroase opere, fapta lui răsfrângându-se pozitiv asupra multor tărâmuri ale vieții spirituale românești timp de aproape cinci decenii.

Într-o existență nu prea lungă (1902-1974), ultimii trei ani fiind marcați de un accident cerebral care l-a lovit, dar nu l-a doborât, vigoarea sa moștenită de la părinții și strămoșii săi țărani i-a dat puteri să fie prezent în fruntea obștii scriitorilor și să apere scrisul românesc într-o vreme în care loviturile oficiale începeau să se întețească.

Poet, prozator, ziarist, constructor și conducător de ziare și reviste ce și-au cucerit un loc în istoria presei și literaturii române, director mulți ani al Teatrului Național din București, președinte al Uniunii Scriitorilor, pe orice tărâm a fost prezent, Zaharia Stancu nu a fost un figurant, n-a îndeplinit o «sarcină», cum se spunea după 23 august. Dimpotrivă, a fost un luptător fără cruțare, care se angaja cu toată ființa lui pentru promovarea adevăratei literaturi, a culturii românești și străine.^[16]”

Criticul Alex Ștefănescu scria în 2002 în România literară:

„Poetul continuă să înregistreze frumusețea lumii înconjurătoare, dar o face știind bine că în curând nimic nu-i va mai aparține. El își vizitează pentru ultima dată planeta natală înainte de-a o părăsi.

Există versuri în care poetul anunță că nu mai are mult de trăit - pe un ton firesc și tocmai de aceea tulburător:

«Acum sunt un om în amurg,/ Ora amiezii a fost dulce, dulce./ în cuibul ei din fulgi de zăpadă/ Luna s-a dus să se culce.» (Om în amurg);

«Întâi a murit frate-meu Alexe./ Cu groapa lui ni l-a furat pământul/ Eu am rămas afară să mă bată/ Soarele, ploaia și vântul.// Pe urmă a murit mama,/ Maria o chema, nume sfânt./ Surorile mele au gătit-o,/ Iar noi, fiii ei, am pus-o-n mormânt./.../ Eu am rămas iarăși afară,/ Dar cât o să mai întârzii pe-aici?» etc.

Dar și mai impresionante sunt poemele în care nu ni se spune nimic despre apropierea morții și care ne transmit totuși sentimentul ireparabilului, prin strania detașare cu care poetul trece în revistă frumusețile lumii. Se simte că o face pentru ultima oară:

«Pământul ne poartă pe umăr./ Ce ușori suntem!... Libelule./ Albinele harnice sunt sătule,/ Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr./ Plouă peste noi dimineața/ Ploaie de lumină, limpede, calmă». (Pământul ne poartă pe umăr);

«Viscolul are vlagă puțină,/ îl seacă soarele primăverii./ Candele mici, de lumină/ Aprind vișinii, prunii, merii.// Fluturul viețuiește câteva zile,/ Nici cât mireasma castanilor./ în oceanele globului sunt/ Topite zăpezile tuturor anilor.» (Norii se bat în capete) etc.

Poezia din poezia lui Zaharia Stancu (ca și poezia din proza sa), așa ușoară și volatilă cum este (ca «mireasma castanilor») reprezintă centrul de greutate al întregii lui opere.^[10]”

Despre opera Zaharia Stancu, Nicolae Manolescu a afirmat:

„Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia mentionate la bibliografie.^[12]”

... iar despre omul Zaharia Stancu:

„Într-o anumită împrejurare, am putut verifica și caracterul omului. I se reproșau multe, și de dinainte de război, și din primii ani ai regimului comunist, la care s-a adaptat fără dificultate. Nu i se ierta articolul despre Pasternak, când acesta primise Nobelul și fusese obligat de autoritățile sovietice să-l refuze. Nici discursuri rostite în fața lui Ceaușescu, deși uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia.^[17]”

O sumă de remarci subtile și fine insinuări despre viața lui Stancu a formulat fostul său secretar particular, scriitorul Vlad Mușatescu, în memoriile sale publicate și în emisiunea Cafeneaua literară la TVR

Proza lui Zaharia Stancu nu este ușor de pus în scenă, efectul actului artistic fiind generat cu precădere de descriere și narațiune, mai puțin de dialog. Cu toate acestea, câteva titluri au stat la baza unor remarcabile producții.

Dupa nuvela Costandina, regizorul Cornel Popa a realizat un spectacol omonim, produs de Televiziunea Română, având în distribuție pe Margareta Pogonat, Emanoil Petruț, Ica Matache, Dana Dogaru, Constantin Cojocaru, Eugenia Maci, Dan Condurache, Boris Petroff. Piesa este reprogramată periodic de diverse canale ale Televiziunii publice de peste trei decenii.

În 1976 a avut loc premiera filmului lui Andrei Blaier Prin cenușa imperiului, cu Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc, ecranizare a romanului Jocul cu moartea.^[19]

În 1982 este realizat filmul Pădurea nebună, de Alexandru Corjos, ecranizare a romanului cu același nume. În distribuție: Florin Zamfirescu, Ion Besoiu, Horațiu Mălăele.

Cronologie:

1902 - La 5 octombrie, se naște în comuna Salcia, județul Teleorman, al patrulea copil, din a doua căsătorie a lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei (născută Delcca Bratu). Ambii părinți aveau vocația narativă caracteristică țăranilor din Câmpia Dunării.

1911 - Începe școala primară în satul natal cu învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru care îl apreciază. „...între 1911 și 1915 citisem sute de cărți și știam cât elevii buni din ultimele clase de liceu”.

1915 - Este ucenic la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede și băiat de prăvălie.

1917 - Lucrează ca argat pe moșia boierească din Lisa.

Încearcă să se stabilească în București, ca vânzător de ziare.

Tot în 1917 face călătoria la sudul Dunării care, mult mai târziu, se va esențializa în romanul Jocul cu moartea. Continuă să citească foarte mult, fiind arhivar la Judecătoria din Turnu Măgurele.

1920 - Debutează în ziarul Victoria din Turnu Măgurele cu un pamflet, Mai puțină ingratitudine, cu referire la pensia mizerabilă a văduvei lui Coșbuc.

1921 - Publică în Ziarul științelor și al călătoriilor, sub pseudonimul Mitroi Th. Ștefan, articolul Note de drum, povestind o experiență de viață ce va fi transfigurată în Jocul cu moartea. Debutează cu poezie în Adevărul literar artistic și în suplimentul literar al ziarului România nouă, condus de Ion Minulescu și Alfred Moșoiu. Colaborează și la Săgetătorul (Mihail Sorbul) și Universul literar.

1920-1922 - Urmează liceul, în particular, la Roșiorii de Vede (episod transferat în Pădurea nebună). În memoriile sale risipite, scriitorul insistă asupra studiilor pentru că nu-i place să treacă drept autodidact.

1924 - Intră în gruparea revistei Gândirea prin intermediul lui Cezar Petrescu, unde publică versurile care vor alcătui volumul de debut. Frecventează și cenaclurile literare ale Capitalei (Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu) și cenaclul revistei Vieața nouă, condus de Ovid Densusianu.

1925 - Se căsătorește cu Nicolina Păun, învățătoare din Turnu Măgurele, iar peste un an se naște unicul său fiu, Horia, care va deveni medic și scriitor.

1926 - Pentru sonetul Viața, publicat în revista Țara noastră, condusă de Octavian Goga, este premiat de Societatea Scriitorilor Români. Efectuează stagiul militar.

1927 - Debutează editorial cu volumul Poeme simple, premiat de Societatea Scriitorilor Români.

1928 - Își încheie studiile liceale (bacalaureatul în 1931 la Pitești) și se înscrie la Facultatea de Litere din București, cu licența în 1932. Este funcționar public. După alte surse, Zaharia Stancu nu și-ar fi încheiat studiile.

1932 - La începutul anului, apare revista Azi, avându-l ca director pe Zaharia Stancu, la care au colaborat scriitori străluciți: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Pillat, Ion Vinea, Gib Mihăescu, Alexandru Sahia, Geo Bogza. Azi a apărut până în 1940. Este și redactor la Credința.

1934 - Alcătuiește Antologia poeților tineri cu o postfață de Ion Pillat, un adevărat eveniment literar.

1937 - Împreună cu Constantin Clonaru editează cotidianul Lumea Românească, apărut până în 1940. Ziar de stânga (Geo Bogza publică reportaje de pe fronturile din Spania), polemizează cu Stelian Popescu de la Universul, ziar fascizant.

1943 - Este internat în lagărul de la Târgu-Jiu, de unde impresii cristalizate în volumul Zile de lagăr.

1946 - Este numit director al Teatrului Național din București.

1948 - Apare romanul Desculț, a cărui redactare începuse cu un an în urmă, sub forma memorialistică directă, și tipărită, în serial, în săptămânalul Contemporanul. Până în 1988 apăruseră peste 20 de ediții și fusese tradus în 24 de limbi.

1949 - În adunarea generală din 25-27 martie s-a hotărât înființarea Uniunii Scriitorilor. Președinte de onoare a fost ales Mihail Sadoveanu, iar președinte activ Zaharia Stancu.

1954-1955 – Este laureat al Premiului de Stat și membru al Academiei Române.

1964 - Devine deputat în Marea Adunare Națională.

1962-1964-1966-1972 - Este ales și reales în funcția de Președinte al Uniunii Sriitorilor, „cel mai profund, frumos și devotat breslei” (Alexandru Balaci).

1971 - Primește premiul internațional "Gottfried von Herder".

1972 - La împlinirea vârstei de 70 de ani este sărbătorit ca o mare valoare națională.

1974 - La 5 decembrie moare la București.

Poezie:

• Poeme simple, București, 1927;
• Albe, poeme, București, 1937;
• Clopotul de aur, versuri, București, 1939;
• Iarba fiarelor, București, 1941;
• Ani de fum, versuri, București, 1944;
• Cântec șoptit, versuri, București, 1970;
• Șaptezeci, versuri, antologie și pref. de A. Martin, București, 1972;
• Sabia timpului, versuri, București, 1972;
• Poeme cu luna. București, 1974;

Nuvele și romane:

• Oameni cu joben, roman, București, 1941;
• Brazda îngustă și adâncă, București, 1944;
• Zile de lagăr, București, 1945;
• Secolul omului de jos, București, 1946;
• Clopotul, București, 1947;
• Desculț, București, 1948; reeditat în 1960, 1968, 1970, 1973 etc.
• Dulăii, roman, București, 1955;
• Florile pământului, București, 1958;
• Darie, București, 1960;
• Jocul cu moartea, roman, București, 1962; reeditat în 1966 și 1968
• Costandina, povestiri, București, 1962;
• Pădurea nebună, roman, București, 1966; reeditat în 1972
• Șatra, roman, București, 1968;
• Vântul și ploaia, I-III, București, 1969 (vol. 1 - Vulpea; vol. 2 - Frigul; vol. 3 - Roza);
• Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaica. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit. București, 1970;
• Ce mult te-am iubit, roman, București, 1970;
• Desculț, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micos, București, 1973;
• Să nu uiți, Darie, antologie și pref. de Adriana Mitescu, București, 1973;
• Uruma, roman, București, 1974;

Publicistică:

• Triumful rațiunii, culegere de articole, București, 1973;
• Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, București, 1971;

Zaharia Stancu

Părinți Tudor Stancu Mitroi Maria (n. Delcea Bratu) Frați și surori trei Căsătorit cu Nicolina Păun Copii Horia Stancu

* 1908: Joshua Logan (n. 5 octombrie 1908 - d. 12 iulie 1988) a fost un regizor de film, dramaturg american.

Filmografie:

• 1938: I Met My Love Again
• 1955: Picknick (Picnic)
• 1956: Bus Stop
• 1957: Sayonara
• 1958: South Pacific
• 1960: Tall Story
• 1961: Fanny
• 1964: Ensign Pulver
• 1967: Camelot
• 1969: Paint Your Wagon

* 1924: José Donoso Yáñez (n. 5 octombrie 1924 – d. 7 decembrie 1996) a fost un scriitor chilian.

José Donoso

José Donoso în 1981 Căsătorit cu María del Pilar Serrano Copii Pilar Donoso

* 1922: John 'Jock' Stein CBE (5 octombrie 1922 – 10 septembrie 1985) a fost un fotbalist și antrenor scoțian.

* 1925: Paul Wild (pronunțat vilt) (n. 5 octombrie 1925 – d. 2 iulie 2014, Berna, Elveția) a fost un astronom elvețian care a descoperit mai multe comete și supernove și numeroși asteroizi. Nu trebuie confundat cu radioastronomul australian en:John Paul Wild.

A fost director al Institutului de Astronomie al Universității din Berna din 1980 până în 1991. Și-a efectuat observațiile la Observatorul Zimmerwald.

Profesorul Wild a descoperit mai multe comete, între care cometele periodice 63P/Wild, 81P/Wild, 86P/Wild și 116P/Wild. A lucrat cu Fritz Zwicky.

A descoperit și un mare număr de asteroizi, între care asteroidul Apollo 1866 Sisyphus și asteroizii Amor 2368 Beltrovata și 3552 Don Quixote.

Astronomul Wild a descoperit 41 de supernove (plus 8 codescoperiri), începând cu SN 1954A și terminând cu SN 1994M.

Paul Wild

Paul Wild

* 1929: Catinca Ralea (n. 5 octombrie 1929- d. 19 ianuarie 1981) a fost o traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România. A fost fiica lui Mihai Ralea^[1] și soția lui Emanoil Petruț.^[2]

A condus secția de limbă engleză la Radio mai mulți ani, intervievându-i, printre alții, pe Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard

Filmografie:

• Apa vie leac să-ți fie (1973, film documentar)
• Lumina palidă a durerii (1980, regizor Iulian Mihu) - nevasta lui Muran
• Tănase Scatiu (1976, regizor Dan Pița) - voce Miss Sharp

Traduceri:

A tradus, printre altele, opere scrise de D.H. Lawrence, Albert Camus, Lawrence Durell, J.D. Salinger, J.R.R. Tolkien, Thomas Hardy, John Updike, George Eliot.

* 1929: Ion Dodu Bălan (n. 5 octombrie 1929, Vaidei, Romos, Hunedoara, România – d. 6 mai 2018) a fost un autor, critic și istoric literar, folclorist, poet, prozator, profesor universitar român.

A urmat cursurile liceului din Orăștie, fiind apoi elev la Liceul „Sfântul Sava” din București. În 1953 a absolvit Facultatea de Filologie din București. A devenit doctor în filologie în 1968.

A debutat editorial cu studiul „Influențe folclorice în poezia noastră actuală” (1955). A manifestat un interes deosebit pentru opera lui Octavian Goga, căreia i-a consacrat o amplă exegeză (1971), lucrare de referință, a cărei ediție a doua a fost premiată de Academia Română. A lucrat în redacțiile revistelor „Viața românească”, „Tânărul scriitor” și „Luceafărul”. Profesor universitar de literatură română la Facultatea de Filologie a Universității din București, apoi la Universitatea „Spiru Haret”. În perioada 1967–1969, a fost lector de limba română la Universitatea din Toulouse.

Între 1971-1977 a fost vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste din RSR.^[4]

Este unul dintre reprezentanții de frunte ai protocronismului literar românesc. Din octombrie 1989 până în decembrie 1989 a fost rector al Universității din București și pentru mai mulți ani șeful catedrei de Limba și Literatura Română din cadrul aceleiași Universități. Ion Dodu Bălan a fost membru în Partidul Comunist Român și membru al Comitetului Central.

Din 2012 pana in 2015 a fost profesor la Facultatea de Litere a Universității „Spiru Haret”

Volume:

• 1955 - Influențe folclorice în poezia noastră actuală, ESPLA, București;
• 1964 - Delimitări critice, EPL, București;
• 1966 - Octavian Goga, Editura Tineretului, București;
  • 1971 - „Octavian Goga”, ed. a II-a, Editura Minerva, București,
  • 1975 - „Octavian Goga”, ed. a III-a, București,
• 1966 - Valori literare (Eseuri asupra literaturii române), EPL, București,;
• 1968 - Condiția creației. Portrete, EPL, București;
• 1971 - Cuvintele au cuvântul, Editura Junimea, Iași;
• 1972 - Ethos și cultură sau vocația tinereții, Editura Albatros, București;
• 1974 - „La Politique culturelle en Roumanie”, Paris;
• 1974 - „Copilăria unui Icar”, București;
• 1975 - „Artă și ideal”, București, 1975; „În focarul timpului”, București, 1977; „Neliniștea fântânii”, București, 1978; „Constelații diurne”, București, 1979; „Resurecția unui poet: Aron Cotruș”, București, 1981; ed. (Aron Cotruș), București, 1995; „Arbori pentru veșnicii”, București, 1981; „Țara omeniei și oamenii săi”, București, 1983; „Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare”, București, 1985; „Pietre pentru templul lor”, București, 1985; „Peisaj interior”, București, 1986; „Ei l-au cunoscut pe Aurel Vlaicu”, București, 1986; „Repere critice”, București, 1988; „Momente ale liricii românești în secolul XX”, București, 2000.

Ediții în calitate de coordonator sau editor

• 1956 - Vasile Alecsandri, „Poezii populare”, prefață, editor, București,
• 1956 - Mihai Eminescu, „Literatura populară”, prefață, editor, București,
• 1959 - Spiridon Popescu, „Pagini alese”, prefață, editor, București, 1959; „Moș Gheorghe la expoziție”, pref., edit., București, 1962; „Miorița. Balade populare”, pref., edit., București, 1961; I. I. Mironescu, „Furtună veteranul”, pref., edit., București 1961; Ion Slavici, „Teatru”, pref., edit., București, 1963; G. Coșbuc, „Balade și idile”, pref., edit., București, 1964; Octavian Goga, „Opere”, I–III, introd., edit., București, 1967-1972; „Precursori”, introd., edit., București, 1989; Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanu”, postfață, edit., București, 1973; Barbu Nemțeanu, „Stropi de soare”, pref., edit., București, 1973; „Cartea înțelepciunii populare”, pref., edit., București, 1974; St. O. Iosif, „Poezii”, București, 1975; Panait Cerna, „Poezii”, postfață, edit., București, 1976; Eugen Goga, „Cartea facerii”, pref., edit., București, 1984; „Două Siberii”, pref., edit., București, 1997; Aron Cotruș, „Versuri”, postfață, edit., București, 1985.

* 1931: Charles Margrave Taylor (n. 5 noiembrie 1931, Montréal, Canada) este un filosof canadian. El a devenit cunoscut în special pentru analiza pe care a făcut-o culturii morale occidentale, de la Platon la gânditorii postmoderni. Taylor este asociat deseori comunitarianismului filosofic, deși nu și-a afirmat niciodată explicit adeziunea față de acest curent.

Taylor a studiat la McGill University, apoi la Balliol College, Oxford, unde a și obținut titlul de doctor în filosofie, în anul 1961.

Alături de Michael Walzer, Michael Sandel și Alasdair MacIntyre, Taylor este unul dintre criticii liberalismului occidental, căruia îi reproșează că ignoră semnificația comunității.

Principalul punct în care Taylor se află în dezacord cu liberalismul îl constituie concepția cu privire la persoană. Taylor critică viziunea atomistă și instrumentalistă a gânditorilor liberali, care consideră că identitatea omului poate fi detașată de valorile la care aderă acesta.

In Etica autenticității, Taylor consideră că relativismul moral și toleranța, promovate de liberalism, sunt ele însele o parte a unui ideal moral, idealul autenticității.^[8] Acesta a apărut, conform lui Taylor, între hotarele civilizației occidentale, datorită unor factori precum urbanizarea și migrația forței de muncă.

Concepția cu privire la relativism a lui Taylor diferă de cea a altor critici ai societății occidentale, precum Allan Bloom.^[9] În timp ce aceștia consideră că relativismul este doar un paravan care maschează îngăduința față de sine, Taylor este de părere că relativismul constituie o fațetă a idealului autenticității.

Charles Taylor

• 1936: Václav Havel (n. 5 octombrie 1936,^[Praga, Cehoslovacia – d. 18 decembrie 2011, Hrádeček[*], Cehia^[5]) a fost un scriitor, dramaturg și disident ceh. A fost ultimul președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și primul președinte al Republicii Cehe (1993-2003). S-a născut pe 5 octombrie 1936 la Praga. Fiul unor capitaliști bogați, are de suferit de pe urma comunismului încă din adolescență. Nu îi este permis să facă studii universitare așa că merge la cursuri de seral. La vârsta de 15 ani își descoperă pasiunea pentru poezie. Scrierile sale sunt influențate de Kafka, chiar dacă operele acestuia erau interzise în acea vreme.
  După satisfacerea serviciului militar, lucrează ca mașinist la un teatru din Praga (Teatrul pe balustradă - Divadlo Na Zábradlí) și studiază arta dramatică prin corespondență. După lovitura de stat organizată și condusă de Moscova din 1948 familia sa își pierde proprietățile și este considerată pro-Germană și că a colaborat cu ocupantul (acuzație formulată în ziarul comunist Rudé Právo din 23 februarie, 1989) și lui Havel i se ridică tot felul de obstacole dar face cursuri de liceu la seral și intră la Universitatea Tehnică Cehă în (1957). Prima piesă reprezentată a fost Petrecerea din grădină (1963) iar cea mai cunoscută piesă a sa este Largo Desolato. În 1964 s-a căsătorit cu Olga Šplíchalová (1933–1996). În această perioadă își începe și cariera politică, din postura de disident, lucru care îi influențează și opera. În 1968, anul Primăverii de la Praga, este dat afară de la teatru. Activismul său politic îl costă cinci ani de închisoare. Această dizidență a culminat în momentul publicării Cartei 77 un manifest politic, scris pentru a acuza arestarea membrilor grupului de muzică psihedelică Plastic People of the Universe. Teoria sa politică cea mai articulată și mai onorată este cea a „Post-Totalitarismului” (vezi: puterea celor fără de putere), un termen utilizat pentru a descrie viața socială și politică după încheierea „minciunii comuniste”.
  A fost un suporter pasionat al rezistenței nonviolente, teoretizată altădată de un celebru politician indian, Mahatma Gandhi. A fost unul dintre liderii Revoluției de Catifea din 1989 și devine președinte după primele alegeri libere. Pe 29 decembrie 1989, fiind deja președinte al Forumului Civic, a fost ales președinte al primului parlament liber.
  În 1996, împreună cu filantropul japonez Yohei Sasakawa și cu laureatul premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel, pune bazele fundației Forum 2000, o organizație care are ca scop declarat identificarea problemelor cheie ale societății actuale și dezvoltarea de soluții pentru conflictele de ordin religios, cultural sau interetnic. Un insucces al carierei sale politice l-a reprezentat destrămarea Cehoslovaciei, în 1992, căreia Havel i s-a opus. Pe 3 iulie al acelui an parlamentul cehoslovac a refuzat realegerea lui Havel ca președinte al țării, pe motiv că s-a pronunțat pentru menținerea Cehoslovaciei. A demisionat din funcție pe 20 iulie 1992, după Declarația de Independență a Slovaciei. Astfel Havel a devenit ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Cehiei.
  În 1993 devine primul președinte al Cehiei. În 1996 soția sa moare de cancer. Se recăsătorește în 1997, cu actrița Dagmar Veškrnová. Este reales președinte în 1998, în ciuda faptului că e bolnav ca urmare a anilor de detenție și a excesului de tutun. În 2003 iese de pe scena politică după ce încheie cel de-al doilea mandat politic de președinte, iar biroul său este ocupat de marele sau oponent, Václav Klaus, cel mai redutabil adversar politic al său. Ceremonia funerară din 23 decembrie 2011, a avut loc în Catedrala Sfântul Vitus din Praga, și au participat Nicolas Sarkozy, președinte al Franței, Traian Băsescu, președintele României, Christian Wulff, președinte al Germaniei, David Cameron, premier britanic, Hillary Clinton, secretar de stat al SUA alături de fostul președinte Bill Clinton. Dramaturgie: 
• Petrecerea din grădină (1963)
• Memorandumul (1965)
• Probleme tot mai mari de concentrare (1968)
• Opera cerșetorilor (1975)
• Audience (1978)
• Părerea personală (1978)
• Protest (1978)
• Largo desolato (1985)
• Tentația (1986)
• Redevelopment (1987)

Operele lui Havel:

• Scrisori către Olga (1988)
• Scrisori deschise (1991)
• Deranjând pacea (1991)
• Puterea celor fără de putere (1985)
• Arta imposibilului (1998)

Václav Havel

Părinți Václav Maria Havel[*][2] Božena Vavrečková[*][2]  Frați și surori Ivan M. Havel[*][3]  Căsătorit cu Olga Šplíchalová (1964–1996) Dagmar Veškrnová (1997–2011) Președinte al Cehoslovaciei În funcție 29 decembrie 1989 – 20 iulie 1992 Prim-ministru Marián Čalfa Jan Stráský Precedat de Marián Čalfa (interimar) Succedat de Jan Stráský (interimar) Václav Havel (2010)

* 1938: Stelian Neagoe (n. 5 octombrie 1938, satul Geblești, județul Dolj) este un istoric român, autor al unui număr mare de studii istorice, îndeosebi legate de Unirea românilor. În capacitatea de editor al integralei amintirilor și jurnalelor lui Constantin Argetoianu,^[1] este unul dintre cei mai mari specialiști în viața și opera acestuia, fiind și autorul unei monografii apărute în 2012, cu titlul Politică și destin. Constantin Argetoianu.

După Revoluția din 1989 a editat de asemenea o serie de memorii sau lucrări istorice ale unor alți oameni politici din istoria modernă a României, cum ar fi Barbu Catargiu, Regele Carol I, Ion Gh. Duca, Raoul Bossy, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Ion Nistor, Gheorghe Tătărescu și alții.

Stelian Neagoe s-a născut la data de 5 octombrie 1938, satul Geblești (județul Dolj). A absolvit Școala Normală de Învățători din Craiova (1952-1956) și apoi Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București (1960-1965). A obținut apoi titlul științific de Doctor în Istorie.

După absolvirea facultății (august 1965), lucrează ca cercetător științific la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice din București până în aprilie 1990 când Institutul s-a desființat. Din mai 1990, lucrează la nou-înființatul Institut de Teorie Socială al Academiei Române, deținând și funcția de director al acestuia.

Stelian Neagoe este autor și editor de studii și lucrări științifice, de cultură istorică. În anul 1994 înființează Editura Machiavelli, al cărui director devine. Este coordonator al importantei lucrări științifice Enciclopedia istoriei politice a României (1859-2002) (Ed. ISPRI, București, 2003).

În prezent, prof. dr. Stelian Neagoe lucrează în continuare ca cercetător științific la Institutul pentru Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei României, Departamentul de Științe Politice. În paralel, colaborează cu articole pe teme istorice la "Jurnalul Național".

A fost membru al PUNR (Partidul Unității Naționale Române), îndeplinind funcția de secretar general adjunct și președinte al Filialei Sectorul II al PUNR București.

Lucrări publicate:

Dintre lucrările științifice publicate de către Stelian Neagoe, menționăm următoarele:

• Nicolae Codreanu (Ed. Politică, București, 1970);
• Ctitori de școală românească (1971) - în colaborare;
• Comitetul național antifascist din România (Ed. Politică, București, 1973) - coautor;
• Triumful rațiunii împotriva violenței (viața universitară ieșeană interbelică) (Ed. Junimea, Iași, 1977);
• Viața universitară clujeană interbelică, 2 vol. (Ed. Dacia, Cluj, 1980);
• Ani de luptă comunistă. 1933-1944 (Ed. Politică, București, 1982) - coautor;
• Marea Unire a românilor în izvoare narative (1984);
• Pagini din cartea rezistenței naționale antifasciste și antiimperialiste a poporului român (1985);
• Istoria Unirii românilor, vol. I. De la începuturi la Cuza Vodă (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987);
• Bătălia pentru Bucovina (Timișoara, 1991);
• Cazul Barbu Catargiu - O crimă politică perfectă (Ed. Scripta, București, 1992);
• Istoria Unirii românilor, vol. II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul (Ed. Diogene, București, 1993);
• Doctrina țărănistă în România. Antologie de texte (Editura Noua Alternativă, București, 1994) - în colaborare;
• Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1995 (Ed. Machiavelli, București, 1995);
• Istoria politică a României între anii 1944-1947: Crestomația tradiției dintre două dictaturi (Ed. Noua Alternativă, București, 1996);
• Gândirea politică - ieri și azi (Ed. Institutului de Teorie Socială, București, 2000) - coordonator;
• Enciclopedia istoriei politice a României (1859-2002) (Ed. ISPRI, București, 2003) - coordonator;
• Cazul Gheorghe Tătărescu - Plata și răsplata "tovarășilor de drum" (Ed. Machiavelli, București, 2003);
• Istoricii români de azi. Mică enciclopedie (Ed. Machiavelli, București, 2003);
• Oameni politici români - enciclopedie (Ed. Machiavelli, București, 2007)

* 1939: Ralf Winkler, cunoscut sub numele de A. R. Penck, (n. 5 octombrie 1939, Dresda, Germania Nazistă – d. 2 mai 2017, Zürich, Elveția) a fost un pictor, sculptor, artist grafic și baterist german.

A studiat cu un grup de pictori neo-expresioniști. Sub regimul comunist, a fost urmărit de poliția secretă pentru că a fost considerat disident. La sfârșitul anilor '70 a participat la mai multe prezentări de artă din Berlinul de Vest și a pionierat primele lucrări de liberă exprimare în Berlinul de Est.

În special, activitatea desfășurată de Penck au fost cele mai expuse în galerii de artă și unele muzee din Occident de la începutul anilor 1980. Printre cele mai importante arta sa vizuală a expus la zeitgeist lansat la Muzeul Martin Gropius Bau și în expoziția de artă modernă din Tate Britain în 1983.

În anii 1980 aptitudinea cu pictura pictografică și cu arta lui totemică caracteristică și utilizarea formelor primitive pentru schița formelor umane. Deci a lucrat în mai multe prezentări internaționale de artă, în principal în New York și Londra.

Sculpturi Penck, deși mai puțin familiare, evoca același primitiv picturi și desene lor și utilizează materiale comune, cum ar fi lemnul, sticle, cutii de carton, cutii, banda de ambalare, staniol și fire de aluminiu și articole de pastă, toate pictate montate cu simplitate și spontaneitate.

În ciuda mic detaliu estetic, calitatea aspră și simplitatea construcției sale, au aceleași forme antropomorfe simbolice, cum ar fi picturile sale plate simbolice. Picturile sale sunt eventual influențate de activitatea lui Paul Klee și se amestecă câmpia scrierii egiptene sau Mayan cu cruditatea din ultimele picturi negre, cum ar fi Jackson Pollock. Sculpturile adesea amintesc de capetele de piatră ale insulei Paștelui și alte manifestări ale artei polineziene.

AR Penck, de asemenea, a fost un baterist și percuționist, și a fost un membru al grupului de rock „călătorie Touch Triple„au profitat de fiecare ocazie el a trebuit să se joace cu unii dintre cei mai buni muzicieni de jazz din sfârșitul anilor 1980, inclusiv Butch Morris, organizând evenimente muzicale și expoziții de artă în conacul său din Heimbach în 1990, în colaborare cu Lee Lennie, Ana Homler și picturile lui Christine Kuhn.

A.R. Penck a lucrat în Berlin, Düsseldorf, Dublin și New York.

A. R. Penck

•  1941: Nicolae Constantinescu (n. 5 octombrie 1941, Fierbinți-Târg, România)^[1] este un etnolog, antropolog, folclorist și profesor român. Studiile universitare de limbă și literatură română le face la Facultatea de Litere din București, între 1959-1964.^[1]
  Obține titlul de doctor în științe filologice la Universitatea din București cu teza Rima în poezia populară românească.^[1][2]
  Între 1976-1977 urmează studii de specializare la Portland, în Statele Unite ale Americii.^[2]
  În 1988 devine membru al Societății Americane de folclor (AFS).
  Este succesiv lector, conferențiar (din 1990) și profesor (din octombrie 1995) la catedra de teoria literaturii și folclorului, iar din februarie 1996 este șeful catedrei de etnologie și folclor a Facultății de Litere din București.
  Este membru al Societății Americane de folclor (din 1988), al Societății Internaționale de Studierea Narațiunilor Populare (ISFHR), al Societății de Antropologie Culturală din România (SAC).
  A colaborat și colaborează cu publicații periodice precum: „Analele Universității București”, „Folclor literar”, „Limbă și literatură”, „Revista de etnografie și folclor”, „România literară”, „CERC”, „Răstimp”, „Sud” etc.

* 1942: Angela Buciu (n. 5 octombrie 1942, satul Cheud, județul interbelic Sălaj) este o cântăreață de muzică populară și deputat în Parlamentul României în legislatura 2004 - 2008. În cadrul activității sale parlamentare, Angela Buciu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Federativă a Braziliei, Marele Ducat de Luxemburg, Republica Filipine și Regatul Belgiei.

A fost aleasă deputat PRM în circumscripția electorală nr. 26 Maramureș și validată pe 17 decembrie 2004 prin HCD nr.36/2004.

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistei Angela Buciu la 29 noiembrie 2002 Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.^[1] El i-a conferit la 7 februarie 2004 și Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.^[2] Angela Buciu este consilier onorific al Primăriei Baia Mare și cetățean de onoare al orașului Baia Mare.

* 1950: Doina Uricariu (n. 5 octombrie 1950, București) este o poetă, un editor și o eseistă din România.

Este fiica lui Gheorghe și a Elenei Uricariu. A publicat nouă volume de versuri din anul 1976 până în prezent, inclusiv o antologie de autor în 1998. Volumele sale au primit numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova. A publicat, de asemenea, studii de critică literară, precum Apocrife despre Emil Botta, Ecorșeuri, studii critice despre Emil Botta, Dominic Stanca, Jeni Acterian și lirica paradoxistă a lui Florentin Smarandache (1998), la Editura Eminescu. După 1990, se lansează în afaceri și devine președinte al grupului editorial Du Style/Universalia Group.

Cronologie:

• 1955-1956 Primele poezii scrise în două caiete la Băneasa. A învățat să scrie întâi în alfabetul gotic, apoi cu alfabetul latin.^{[necesită citare]}
• 5 august 1966 Debutează literar cu un grupaj de versuri în Contemporanul și cu o prezentare semnată de Geo Dumitrescu.
• 1966-1998 Grupaje de versuri și recenzii, studii, eseuri în principalele reviste literare și de cultură. Reportaje și interviuri. (România literară, Viața românească, Transilvania, Steaua, Revue Roumaine, Arta, Amfiteatru, Cronica, Luceafărul, Vatra, Convorbiri literare, Tomis, Secolul XX, Livres roumains, Cahiers d’etudes litteraires, Neue Literatur, Poesis, 22, Dilema, România literară, Curentul, Universul cărții, Avantaje, Lumina).
• 1970 Premiul pentru poezie la al II-lea Colocviu național de literatură al studenților.
• 1973 Pemiul pentru poezie la Concursul național Nicolae Labiș.
• 1976 Premiul de critică al revistei Luceafărul. Debutează cu volumul Vindecările, versuri, la Editura Cartea Românească, după șapte ani de „stagiu” la cenzură.
• 1977 Jugastru sfiala, versuri, Editura Eminescu.
• 1979-1981 Secretar literar la Teatrul „Ion Vasilescu”, condus la vremea aceea de regizoarea Sorana Coroamă- Stanca.
• 1980 Vietăți fericite, versuri, Editura Eminescu. Premiul național pentru poezie.
• 1981-1992 Redactor și redactor principal I la Editura Eminescu.
• 1982 Natură moartă cu suflet, versuri, Editura Eminescu. Premiul pentru poezie al Asociației Scriitorilor din București.
• 1983 Ediție critică, prefață, note și tabel bio-bibliografic la ediția ne varietur Dominic Stanca, Un ceas de hârtie, Editura Eminescu.
• 1984 Mâna pe față, versuri, Editura Cartea Românească. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie. Apocrife despre Emil Botta (1), Editura Cartea Românească. Eseuri.
• 1985 Ochiul atroce, versuri, Editura Eminescu. Prefața la Emil Botta Le chevalier a l’escargot d’or / Cavalerul cu melc de aur, Editura Minerva.
• 1986 Prefață, note, tabel bio-bibliografic și bibliografie selectivă la Emil Botta – interpretat de... Editura Eminescu. Premiul revistei Manuscriptum pentru ediția Emil Botta, Scrieri, vol.III, apărută la Editura Minerva.
• 1988 Antologia în limba maghiară a poemelor publicate în volume sub titlul Csendelet lelekkel, versek, Kriterion Konyvkiado București.
• 1990 Ecorșeuri, Editura Cartea Românească. Eseuri și studii despre literatura română interbelică, privită în contextul creației și mentalității europene. Studii de comparatism.
• 1994 prezentă în: Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
• 1966–1998 Poeziile autoarei au fost traduse și au apărut în numeroase antologii sau volume de autor, în limbile franceză, germană, engleză, spaniolă, portugheză, rusă, sârbă, macedoneană, suedeză, ucraineană, maghiară, italiană, turcă, greacă, norvegiană.
• 1998 Volumul Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal, teza de doctorat a scriitoarei, susținută sub conducerea științifică a scriitorului și profesorului doctor Eugen Negrici, apare la editura Du Style.
• 2011 - Scara leilor 

* 1951: Sir Robert Frederick Zenon "Bob" Geldof, KBE (n. 5 octombrie 1951, Dún Laoghaire[*], Irlanda) este un cantautor, actor de ocazie și activist politic irlandez. A devenit cunoscut drept solist al formației rock irlandeze The Boomtown Rats la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980 concomitent cu mișcarea punk rock. Formația a avut succes cu compozițiile sale „Rat Trap” și „I Don't Like Mondays”.^[2][3] A fost coautor al piesei „Do They Know It's Christmas?”, una dintre cele mai bine vândute discuri single din toate timpurile.^[2][4][5] A jucat rolul Pink din filmul realizat de Pink Floyd în 1982 intitulat Pink Floyd The Wall.

Geldof este cunoscut și pentru activismul sau politic, în special pentru eforturile sale de combatere a sărăciei în Africa.^[6] În 1984, împreună cu Midge Ure, a înființat superformația de caritate Band Aid cu scopul de a strânge bani pentru combaterea foametei în Etiopia.^[4] Cei doi au organizat în anul următor superconcertul de caritate Live Aid, percum și concertele Live 8 din 2005.^[7] Geldof lucrează acum drept consilier pentru ONE Campaign, fondată de compatriotul său, Bono.^[8] Fiind părinte divorțat, Geldof a luat poziție și în favoarea mișcării pentru drepturile taților.^[9] Geldof a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, și a fost înnobilat de regina Elisabeta a II-a, fiind laureat, printre numeroase alte premii și nominalizări, al titlului Man of Peace prin care sunt identificate persoanele care aduc o „contribuție remarcabilă la pacea și dreptatea socială internațională”

În aprilie 2014, fiica lui Bob Geldof, Peaches Geldof, în vârstă de 25 de ani, a murit ca urmare a unei supradoze de heroină

Bob Geldof

Bob Geldof în 2009 Căsătorit cu Paula Yates[*] (1986–mai 1996)  Copii Peaches Geldof[*] Pixie Geldof[*]

* 1952: Clive Barker (n. 5 octombrie 1952, Liverpool) este un autor englez, regizor și artist vizual, cel mai cunoscut pentru operele sale din domeniul ficțiune de groază sau fantezie.

Filmografie:

Ca regizor

• (1973) Salome
• (1978) The Forbidden
• (1987) Hellraiser
• (1990) Nightbreed
• (1995) Lord of Illusions
• (?) Tortured Souls: Animae Damnatae

Ca producător

• (1988) Hellbound: Hellraiser II
• (1992) Hellraiser III: Hell on Earth
• (1992) Candyman
• (1996) Hellraiser: Bloodline
• (1998) Gods and Monsters
• (2006) The Plague
• (2008) The Midnight Meat Train
• (2008) Born (pre-producție)
• (2009) Dread
• (2011) Clive Barker Presents Hellraiser (pre-producție)

Scenarii

• (1986) Rawhead Rex
• (1985) Transmutations
• (2008) Book of Blood
• (2010) Born (pre-producție)

Clive Barker

Clive Barker în 2007

* 1955: Viorica Cherecheș (n. 5 octombrie 1955) este un deputat român, ales în 2016. Este Medic Primar la Spitalul de Boli Infecțioase și Psihiatrie Baia Mare încă din luna Octombrie a anului 1980. A fost Manager al Spitalului de Boli Infecțioase și Psihiatrie Baia Mare din anul 2001 până în anul 2016, 15 ani în care spitalul din Baia Mare a cunoscut adevărate performanțe, fiind unul dintre cele mai moderne spitale de stat. Din anul 2016 de când este deputat ales al Maramureșului a inițiat sau participat la numeroase proiecte singură sau alături de Organizația Femeilor Liberale Maramureș printre care amintim doar câteva: Ziua Armatei Românei (25 octombrie 2016), Balul Seniorilor (13 noiembrie 2016), Plantăm pentru viitor (Acțiunea s-a desfășurat în data de 13 aprilie 2017 pe Valea Stejarului unde s-au plantat 100 de puieți de brad), Lansare revista ”Seniorul Băimărean” (25 martie 2017), ”Înflorim Europa” (Evenimentul s-a desfășurat în data de 13 aprilie 2017 la Centrul Cultural Firiza, eveniment în care talentul tinerilor a fost puș în valoare), Păstrăm și ducem mai departe meșteșugurile și tradițiile orașului (Timp de câteva ore tinerii voluntari din comunitatea băimăreană au fost alături de Grupul de Creație a Centrului de Zi pentru persoane vârstnice Caspev pentru a învăța lucruri care nu merită uitate - 20 iulie 2017), Pensionarii din minerit, umiliți și uitați (Deputatul PNL de Maramureș, Dr. Viorica Cherecheș s-a întâlnit în data de 21 iulie 2017 cu pensionarii care au lucrat o viață întreagă în subteran pentru a le asculta problemele și a găsi soluții cât mai favorabile), Atelierul ”Fotografia Outdoor” (Un proiect în care peste 30 de tineri maramureșeni au dobândit un certificat de Fotograf Outdoor - 19-20 august 2017), 100 de minute de Sănătate (17 aprilie 2018 - Proiect donare de sânge), 100 de molizi pentru viață și sănătate (O acțiune în care tinerii au învățat să fie mai aproape de natură plantând 100 de molizi), Deputatul PNL de Maramureș, Dr. Viorica Cherecheș a fost alături de tinerii de nota 10 ai județului (11 iulie 2018), ”Șezătoarea Centenarului” Dialog între generații (15 noiembrie 2018), Ziua Internațională de Combatere a Violenței Împotriva Femeilor (29 noiembrie 2018).

Activitatea parlamentară în cifre: Luari de cuvânt: 1 Declarații politice depuse în scris: 47 Propuneri legislative initiate: 56, din care 9 promulgate legi Întrebari si interpelari: 59 Motiuni: 20

* 1955: Aurora Dan (nume de fată Aurora Crișu; n. 5 octombrie 1955, București) este o scrimeră română specializată pe floretă, vicecampioană pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1984 de la Los Angeles.

* 1958: Neil deGrasse Tyson (n. 5 octombrie, 1958) este un astrofizician și specialist în comunicare științifică american, directorul Planetariului Hayden din cadrul Centrului Rose pentru Pământ și Spațiu (limba engleză:Rose Center for Earth and Space) din New York și cercetător asociat în cadrul Departamentului de astrofizică al Muzeului American de Istorie Naturală (limba engleză: American Museum of Natural History). Din anul 2006, este prezentator al programului educațional NOVA scienceNOW, găzduit de televiziunea PBS.

Neil deGrasse Tyson s-a născut în New York la data de 5 octombrie 1958. Tatăl său a fost sociolog și consilier în resurse umane al primarului John Lindsay, iar mama sa era gerontolog.^[3][4] A absolvit Bronx High School of Science (1972 - 1976), unde era căpitanul echipei de lupte și editor șef a Jurnalului de Știință Fizică. A fost interesat de astronomie de la o vârstă fragedă, devenind oarecum celebru în comunitatea astronomică, ținând lecturi bazate pe acest subiect încă de la vârsta de 15 ani, lucru care l-a determinat pe Carl Sagan, profesor la Universitatea Cornell, să încerce să-l aducă pe Tyson în cadrul universității ^[5] Referitor la acest subiect, Tyson declara într-un interviu din 2 noiembrie 2007^[6]: Când am aplicat la Cornell, cererea mea a venit din pasiunea pentru studierea și cercetarea Universului. Comisia de admitere a dus cererea domnului Sagan, care chiar a luat inițiativa de mă contacta. A avut influență foarte puternică asupra mea. Domnul Sagan a fost la fel de mare ca și Universul, efectiv un mentor. Cu toate acestea, Tyson a ales să meargă la Harvard, la facultatea de fizică. În primul an a făcut parte din echipa de canotaj după care s-a întors la lupte libere. A absolvit facultatea de fizică în anul 1980 după care a obținut masterul în astronomie la Universitatea Texan din Austin. În anul 1991 a obținut doctoratul în astrofizică, în cadrul Universității Columbia.^[7] De asemenea a făcut parte din programul NASA Academy Sharing Knowledge

Tyson a scris mai multe cărți populare în domeniul astronomiei. În 1995, a început să scrie rubrica Universul pentru revista Natural History iar în anul 2004 a prezentat miniseria Origins din cadrul programului Nova, găzduit de PBS (Public Broadcasting Service),^[9] fiind în același timp co-autor (cu Donald Goldsmith) la volumul Origins: Fourteen Billion Years Of Cosmic Evolution (Origini: 14 miliarde de ani de evoluție cosmică), care a precedat programul TV.^[10] A colaborat din nou cu Goldsmith ca narator al documentarului 400 Years of the Telescope difuzat la PBS în aprilie 2009.

În 2001, George W. Bush l-a numit pe Tyson în cadrul Comisiei pentru Viitorul Industriei Aerospațiale iar în 2004 a fost numit membru al Comisiei Prezidențiale pentru Implimentarea Politicilor Spațiale de Explorare, cunoscută și sub denumirea de comisia Luna, Marte și mai departe. La puțin timp a primit premiul NASA Distinguished Public Service Medal, cea mai mare distincție onorifică acordată de NASA unui civil.^[11]

Ca director al Planetariului Hayden, Tyson a eliminat ideea tradițională că Pluto este cea de-a noua planetă a sistemului solar. El a explicat că e nevoie să privească lucrurile comune dintre obiecte și să se oprească din doar a număra planetele, grupând astfel planetele terestre împreună, giganții de gaz împreună iar Pluto și obiectele asemănătoare împreună. Tyson a declarat la The Colbert Report, The Daily Show și BBC Horizon că această decizie a avut ca rezultat un număr mare de critici, mulți dintre ei fiind copii.^[12] În 2006, Uniunea Astronomică Internațională a confirmat clasificarea făcută de Tyson, Pluto fiind trecută în cadrul planetelor pitice.

În noiembrie 2006 a participat la simpozionul Beyond Belief: Science, Religion, Reason and Survival iar în 2007 a început colaborarea cu History Channel, în cadrul serialului The Universe. În mai 2010 a lansat un talk-show săptămânal numit Star Talk împreună cu actrița de comedie Lynne Koplitz, difuzat duminica în Los Angeles și Washington DC

Tyson a argumentat ca designul inteligent, care caracterizează fenomenele complexe din natură ca fiind create de o inteligență superioară, oprește progresul științei.^[13][14][15] A scris și a vorbit extensiv despre viziunile sale asupra religiei și spiritualității inclusiv în eseul The Perimeter of Ignorance^[16] și Holy Wars^[15], ambele apărute în revista Natural History și simpozionul Beyond Belief.^[17][18][19] A coloborat cu biologistul evoluționist Richard Dawkins, participând împreună la discuții despre religie și știință.^[20] Întrebat dacă el crede într-o putere supranaturală inteligentă, Tyson a răspuns: În toate descriile despre o putere inteligentă pe care le-am văzut, din toate religiile, am văzut și multe referiri cu privire la benevolența acelei puteri. Când mă uit la Univers și la toate căile prin care încearcă să ne ucidă, îmi vine greu să reconciliez aceste lucruri cu referirile la binefacere

Neil deGrasse Tyson

* 1958: Viorel Grigoraș (n. 5 octombrie 1958) este un senator român, ales în 2012.

* 1960: Antônio de Oliveira Filho (n. 5 octombrie 1960), cunoscut sub pseudonimul Careca este un fost jucător brazilian de fotbal.

* 1962: Michael Andretti, (născut 5 octombrie 1962), a fost un pilot de Formula 1. Este fiul lui Mario Andretti, campion mondial în Formula 1 în 1978.

* 1963: Adil Hussain (în assameză: আদিল হুছেইন; n. 5 octombrie 1963) este actor indian de scenă, televiziune și film din statul Assam, care joacă atât în filme produse la Bollywood, cât și în filme de artă. El a jucat și în filme internaționale, cum ar fi The Reluctant Fundamentalist și Viața lui Pi (ambele produse în 2012).

Adil Hussain

* 1969: Igor Oprea (n. 5 octombrie 1969, în Chișinău) este un antrenor de fotbal, manager sportiv și fost fotbalist din Republica Moldova, care în prezent îndeplinește funcția de director sportiv la clubul Zimbru Chișinău.

* 1971: Adrian Baldovin (n. 5 octombrie 1971,^[1] Galaţi, România) este un fotbalist român retras din activitate, care a evoluat pe poziția de fundaș. A debutat în Liga 1 la 9 decembrie 1990, în meciul Corvinul Hunedoara - Progresul Brăila (încheiat cu scorul: 2-1).

* 1971: Nicola Rizzoli (n. 5 octombrie 1971) este un arbitru italian de fotbal, care arbitrează în Serie A italiană din 2002 și este arbitru FIFA din 2007

* 1972: Thomas George „Tom” Hooper este un regizor englez născut la 5 octombrie 1972.^[1] A realizat atât producții de televiziune cât și lungmetraje. A început să facă filme, scurtmetraje, încă de la vârsta de 13 ani. În 1992 Channel 4 a difuzat primul său film de acest gen, Painted Faces. La Oxford a regizat piese de teatru și reclame TV. După absolvire a realizat câteva episoade din Quayside, Byker Grove, EastEnders și Cold Feet.

La începutul anilor 2000 a realizat două proiecte ale BBC, Love in a Cold Climate (în 2001) și Daniel Deronda (în 2002). În urma acestei colaborări, a fost ales de către ITV pentru a regiza seria Prime Suspect, având-o în distribuție pe Helen Mirren. Tot cu marea actriță a colaborat și la realizarea filmului istoric finanțat de HBO, Elizabeth I, în 2005.^[2] Și-a făcut debutul în lungmetraj pentru marile ecrane în 2004, cu Red Dust, o dramă a cărei acțiune se petrece în Africa de Sud, cu Hilary Swank și Chiwetel Ejiofor. Odată începută colaborarea cu HBO, au urmat producțiile Longford, John Adams. În 2009 se reîntoarce la lungmetraj cu The Damned United, cu Michael Sheen în rolul principal. Filmul său din 2010, The King's Speech, care îi are în distribuție pe Colin Firth, Geoffrey Rush și Helena Bonham Carter a câștigat numeroase premii, printre care BAFTA și a primit 12 nominalizări la Premiile Oscar 2011. A mai fost nominalizat la Premiile Emmy pentru Prime Suspect și Elizabeth I.

S-a născut la Londra, iar părinții săi sunt Meredith și Richard Hooper. La vârsta de 12 ani a citit cartea "Cum să faci film și televiziune" și astfel și-a descoperit pasiunea.

Tom Hooper

Hooper la Festivalul Internațional de Film de la Toronto 2010

* 1973: Cristina Chiriac (n. 5 octombrie 1973, Câmpulung, județul Argeș) este o femeie de afaceri română, de profesie economist, specializată în finanțe, bănci, burse de valori și asigurări și doctorand în economie, evaluator, consultant și auditor financiar, practician în insolvență, mediator și arbitru internațional în mediere. Din anul 2009 până în anul 2012, a deținut funcția de vicepreședinte al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), coordonând activitățile de monitorizare postprivatizare și insolvență. Din 2013 Președinte al Asociației Naționale a Antreprenorilor din România.

Cristina Chiriac este căsătorită, fiind mamă a doi bǎieți.

În 1997, a absolvit Facultatea de Finanțe, Bănci, Burse de Valori și Asigurări a Universității „Spiru Haret” din București, în anul 2003, Facultatea de Științe Juridice și Administrative a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, a absolvit cursurile de specializare ale Colegiului Național de Apărare, studii postuniversitare de masterat în Managementul financiar al mediului, respectiv Dreptul afacerilor, iar din anul 2012 și până în prezent este doctor al Institutului Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” din cadrul Academiei Române.

În activitatea depusă, Cristina Chiriac a obținut și recunoaștere profesională de la organizații de profil (gradul de excelență ANEVAR și CECCAR, Asociația Brokerilor).

În perioada 2004-2012, Cristina Chiriac a ocupat diferite funcții în aparatul central al administrației publice din România, inițial Consilier la Cancelaria Primului Ministru al României (în perioada 2004-2005), Șef serviciu în cadrul Departamentului pentru Dialog Social al Guvernului (2005-2006), iar ulterior, pe rând, expert, director și vicepreședinte în cadrul Autorității de Valorificare a Activelor Statului – Guvernul României^[1][2].

Începând cu anul 2013, este director general al World Trade Center București^[3], înlocuindu-l în această funcție pe Mircea Ursache, unde coordonează întreaga activitate a companiei, asumându-și ca obiectiv creșterea rentabilității (insolvența, creșterea profitului operațional)^[4][5].

În data de 19 noiembrie 2016, a avut loc lansarea cărții "Marea Privatizare"^[6], scrisă cu atenție, interes și obiectivitate de către Cristina Chiriac, președinte al Asociației Naționale a Antreprenorilor din România. Cartea reprezintă o lucrare științifică riguroasă ce abordează în profunzime procesul de privatizare în România, din ultimii 25 de ani^[7]. Cartea face o analiză a privatizărilor, situația actuală a portofoliului deținut încă de stat și încearcă o evaluare a efectelor privatizării.

Fiind unul dintre deschizătorii de drumuri în antreprenoriat și un susținător permanent al cauzei ca urmare a voluntariatului în domeniu, în anul 2010 a primit titlul onorific de Ambasador al Antreprenoriatului Feminin, făcând parte din "Rețeaua Europeană a Femeilor Ambasadoare a Antreprenoriatului" și "Rețeaua Europeană de Mentori pentru Femeile Antreprenor"^[10].

În anul 2013, a luat ființă Asociația Națională a Antreprenorilor^[11], proiect inițiat și susținut de Cristina Chiriac, asociație a cărei funcție de președinte o deține.

În activitatea de antreprenoriat se implică cu dăruire, fiind promotor al numeroase proiecte, dintre care nominalizăm: "Antreprenoriat - o soluție actuală"^[12], conferințe precum ANTREPRENORIATUL FEMININ "Femeia la putere - o lume mai bună"^[13] și “Privatizarea în România”, dar și inițiatoare a unor proiecte de caritate, cum ar fi "Ajută-i să respire!"^[14] - campanie de ajutorare a copiilor bolnavi de tuberculoză.

Pentru activitatea din antreprenoriat la sfârșitul anului 2015 Cristina Chiriac a primit premiul de Femeia Anului la categoria Antreprenoriat la feminin^[15].

În anul 2016, pe 9 noiembrie Asociația Națională a Antreprenorilor din România, a cărui președinte este, a organizat Beauty of Entrepreneurship^[16][17] cel mai mare eveniment internațional cu și despre antreprenoriat, o conferința internațională dedicată antreprenorilor și tuturor celor ambițioși, curajoși și cu abilități de leadership. Conferința s-a încheiat cu o Gală de premiere în cadrul căreia au fost premiate zece doamne de succes în antreprenoriat și afaceri din România

Cristina Chiriac

Președinte la Asociatia Nationala a Antreprenorilor În funcție 2013 – Prezent Director General la World Trade Center Bucharest În funcție 2013 – 2014 Vicepreședinte la Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului În funcție 2009 – 2012 Ambassador of European Network of Female Entrepreneurship Ambassadors Deținător actual Funcție asumată 2010 Mentor and member of European Network of Mentors for Women Entrepreneurs Deținător actual Funcție asumată 2011 Presedinte la Federatia Patronatelor Femeilor Antreprenor Deținător actual Funcție asumată 2017

* 1975: Kate Elizabeth Winslet (n. 5 octombrie 1975, Reading, Regatul Unit) este o actriță britanică.

Deși a jucat multe personaje de-a lungul carierei, probabil este cel mai bine cunoscută pentru performanțe ca Juliet Hulme în Heavenly Creatures (1994), Rose DeWitt Bukater în filmul Titanic (1997), și Clementine Kruczynski în Strălucirea eternă a minții neprihănite (Eternal Sunshine of the Spotless Mind) (2004).

Este câștigătoare a unui premiu BAFTA și Grammy. A câștigat un Premiu Oscar pentru Cea mai bună actriță, în 2009 pentru rolul Hanna Shmitz din filmul Cititorul (The Reader), și a fost nominalizată de alte cinci ori. La vârsta de 22 de ani, ea a doborât recordul ca fiind cea mai tânără persoană care a primit două nominalizări la Oscar, iar în prezent este cea mai tânără persoană care a primit 5 nominalizări.

Kate Winslet s-a născut în Reading, Anglia. Ambii părinții, Roger Winslet și Sally Bridges au fost actori. Bunicii maternali au înființat teatrul din Reading, iar unchiul ei, Robert Bridges, a apărut în producția Oliver!, un musical britanic. Surorile sale sunt Beth Winslet și Anna Winslet, de asemenea actrițe. Mai are un frate, Joss.^[11]

Kate a început să studieze teatrul la 11 ani, la școala de teatru Redroofs,^[12] devenind purtătoare de cuvânt pentru o reclamă la cereale.

Cariera și-a început-o în televiziune, cu un rol în serialul SF pentru copii Dark Season în 1991 realizat de BBC,.^[13] urmat de filmul TV Anglo-Saxon Attitudes în 1992 și un episod în serialul medical Casualty în 1993, de asemenea pentru BBC.^[13]

Cariera de film a luat amploare în 1994 când a obținut rolul principal în producția aclamată de critici a lui Peter Jackson, Heavenly Creatures, având ca personaj o adolescentă vivace și plină de imaginație, care își ajută cea mai bună prietenă să își ucidă mama deoarece nu le permitea să fie împreună.

Rolul a fost urmat de filmul de succes Sense and Sensibility,^[14] care a făcut-o bine-cunoscută mai ales în Regatul Unit. Kate a devenit faimoasă în lumea întreagă în 1997, după lansarea filmului Titanic.^[15] În ciuda succesului din Titanic, ea a continuat să apară în filme independente și mult mai mici, incluzând Hideous Kinky^[16] și Holy Smoke,^[15] refuzând rolul principal în comedia romantică Shakespeare in Love pentru a face Hideous Kinky. Ea luase de asemenea câteva roluri istorice, cum ar fi Hamlet, Quills, Titanic sau Finding Neverland, având porecla “Trandafirul englez”. În 2005, Kate a apărut în reclama pentru cartea de credit American Express. Ca parte a campaniei "My Life, My Card", reclama o arată pe Kate plimbându-se prin Camden Lock, în Londra, făcând referire la toate întâmplările prin care au trecut personajele pe care le-a interpretat.

Kate a mai apărut în producția BBC Extras, în august 2005, ca o versiune satirică a ei însăși. Performanța sa în episod i-a adus nominalizarea pentru un Emmy, dar nu a câștigat.

În martie 2007, Leonardo DiCaprio a semnat să fie partener cu Kate în filmul Revolutionary Road. Filmul a reunit notabilul duo, de la prima lor apariție în Titanic

Pe 22 noiembrie 1998, Winslet s-a căsătorit cu regizorul Jim Threapleton.^[18][19] Cei doi au o fiică, Mia,^[19] care s-a născut pe 12 octombrie 2000.^[18] După divorțul din 2001,^[20] s-a căsătorit cu regizorul Sam Mendes, pe insula Anguilla.^[18] Fiul lor, Joe, s-a născut pe 22 decembrie 2003.^[18] Aceasta se desparte de Sam Mendes la începutul anului 2010, iar în decembrie 2012, se căsătorește cu Ned Rocknroll,^[21] nepotul miliardarului Richard Branson cu care are încă un fiu

Winslet a adunat cinci nominalizări la Oscar și Globurile De Aur. Revista Premiere a clasat performanța sa ca Clementine Kruczynski în Eternal Sunshine of the Spotless Mind pe locul 81 în topul celor mai mari performanțe de film din toate timpurile.

Ea a primit de asemenea numeroase premii și nominalizări de la alte organizații, cum ar fi “Corporația actorilor de film”.

Oscaruri

Kate Winslet a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în 2009, pentru rolul Hanna Shmitz în filmul Cititorul. Kate a obținut a cincea nominalizare la Oscar pentru Little Children, la vârsta de 31 de ani, devenind cea mai tânără actriță care a adunat cinci nominalizări (în doar 19 filme).^[23] Recordul fusese deținut de Olivia de Havilland, care și l-a dobândit la vârsta de 33 de ani în 1950, având 33 de filme.

Nominalizări:

• Cea mai bună actriță într-un rol secundar: Sense and Sensibility (1995)
• Cea mai bună actriță: Titanic (1997)
• Cea mai bună actriță într-un rol secundar: Iris (2001)
• Cea mai bună actriță: Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004)
• Cea mai bună actriță: Little Children (2006)
• Cea mai bună actriță: Cititorul (2009) — câștigătoare
• Cea mai bună actriță într-un rol secundar: Steve Jobs (2015)

Globurile de aur

Winslet a primit nominalizări pentru:

• Cea mai bună actriță într-un rol secundar: Sense and Sensibility (1997)
• Cea mai bună actriță: Titanic (1997)
• Cea mai bună actriță într-un rol secundar: Iris (2002)
• Cea mai bună actriță: Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004)
• Cea mai bună actriță: Little Children (2006)
• Cea mai bună actriță într-o miniserie sau film de televiziune: Mildred Pierce (2011) - câștigătoare

BAFTA

Winslet a câștigat un premiu BAFTA pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar, Sense and Sensibility (1996) și a primit alte trei nominalizări pentru Finding Neverland, Eternal Sunshine of the Spotless Mind în 2005 și Little Children în 2007.

Kate Winslet

Kate Winslet în 2014 Frați și surori Beth Winslet[*] Joss Winslet[*]  Căsătorită cu Jim Threapleton[*] (22 noiembrie 1998–13 decembrie 2001) Sam Mendes (24 mai 2003–3 octombrie 2010) Ned Rocknroll[*] (din 2012)  Kate Winslet

* 1976: Ramzan Ahmatovici Kadîrov (în cecenă, Къадар АхIмат-кIант Ръамазан, în rusă Рамзан Ахматович Кадыров) născut pe 5 octombrie 1976 în localitatea Țentoroi-Iurt, districtul Gudermesski, fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Ceceno-Ingușă, este un om politic de origine cecenă, membru al Biroului Consiliului Suprem al Partidului "Rusia Unită", președinte al Republicii Cecenia din februarie 2007. Este fiul primului președinte al Republicii Cecenia, Ahmad Kadîrov.

Ramzan Kadîrov

* 1977: Edina Knapek (n. 5 octombrie 1977, Budapesta) este o scrimeră maghiară specializată pe floretă, laureată cu bronz pe echipe la cele din 2012. A cucerit două medalii de bronz la Campionatul Mondial (2002, 2005) și a fost campioană europeană pe echipe în anul 2007. A participat de două ori la Jocurile Olimpice, clasându-se pe locul 21 la Jocurile Olimpice de vară din 2000 și pe locul 5 la cele din 2008.

* 1977: Konstantin Gheorghievici Zîreanov (în rusă Константин Георгиевич Зырянов; n. 5 octombrie 1977, Perm) este un fotbalist rus care joacă la echipa FC Zenit Sankt Petersburg. Între 2006 și 2012 a jucat 52 de meciuri la echipa națională a Rusiei.

* 1978: Fabien Boudarène (n. 5 octombrie 1978) este un jucător francez de fotbal care evoluează la clubul FCA Aurillac.

* 1978: Prince Ikpe, (născut pe 5 octombrie 1978), este un fotbalist nigerian ce evoluează în prezent la echipa Djurgårdens IF Fotboll.

* 1979: Atanas Bornosuzov (n. 5 octombrie, 1979) este un fotbalist Bulgar care joacă pentru clubul de fotbal Hapoel Bnei Sakhnin FC pe postul de mijlocaș defensiv.

* 1980: Humberlito Borges (n. 5 octombrie 1980) este un fotbalist brazilian.

* 1983: Jesse Adam Eisenberg (n. 5 octombrie 1983, SUA) este un actor american. Și-a făcut debutul în televiziune cu serialul Get Real din 1999 până în 2000. După primul său rol principal în filmul Roger Dodger (2002), a apărut în The Emperor's Club (2002),The Squid and the Whale (2005) și The Education of Charlie Banks (2007).

Jesse Eisenberg

Eisenberg in 2015

* 1983: Juan Manuel Vargas Risco (n. 5 octombrie 1983, Lima) este un fundaș stânga sau mijlocaș stânga peruan supranumit El Loco (Nebunul în limba spaniolă), care joacă la Real Betis, în Primera División din Spania. Joacă și pentru echipa națională de fotbal a Perului.

* 1984: Krzysztof Mikołajczak (n. 5 octombrie 1984, Varșovia) este un scrimer polonez specializat pe spadă, laureat cu bronz la Campionatul Mondial de Scrimă din 2009 și la Campionatul European din 2013, și campion european pe echipe în 2005.

* 1986: Elmir Alimzhanov (în rusă Эльмир Алимжанов, în kazahă Эльмир Әлімжанов; n. 5 octombrie 1986, Almatî) este un scrimer kazah specializat pe spadă, campion asiatic în 2013. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra, unde a fost eliminat în tabloul de 16 de sud-coreeanul Jung Jin-sun, care a cucerit medalia de bronz în cele din urma.

A început să practice scrima pentru că tatăl său, Eldar, este un profesor în acest sport.

* 1987: Kevin Antonio Joel Gislain Mirallas y Castillo (pronunție în spaniolă: /ˈkeβin miˈɾaʎas/; n. 5 octombrie 1987) este un fotbalist belgian de origine spaniolă care în prezent evoluează la clubul Everton și la naționala de fotbal a Belgiei. Anterior el a mai jucat la Lille, Saint-Étienne și Olympiacos.

* 1988: Ana Maria Simion (n. 5 octombrie 1988, în Slatina) este o handbalistă română care joacă pentru clubul SCM Gloria Buzău^[2] pe postul de extremă dreapta. Simion a fost componentă a echipei naționale a României care a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial pentru Junioare din 2006, desfășurat în Canada

* 1991: Shaun Cooper (n. 19 aprilie 1991, Newport, Insula Wight) este un fotbalist aflat sub contract cu A.F.C. Bournemouth.

* 1991: Takahiro Ogihara (n. 5 octombrie 1991) este un fotbalist japonez.

* 1992: Mercedes Rodríguez Lambre (n. 5 octombrie 1992)^[1] este o actriță, cântăreață, model și dansatoare argentiniană. Ea este cel mai bine cunoscută pentru interpretarea personajului Ludmila Ferro din serialul original argentinean Disney Channel, Violetta.

Mercedes Lambre s-a născut pe data de 5 octombrie 1992 în La Plata, Provincia Buenos Aires, Argentina, unde s-a antrenat în actorie, muzică și dans. Ea a studiat teatrul cu Lito Cruz, Gaston Marioni, Augusto Britez, Alejandro Orduna și Monica Bruni. Ea a studiat, de asemenea, vocea timp de patru ani cu profesorul Gabriel Giangrante de la Academia CEFOA din La Plata.

În ceea ce privește antrenarea ei în dans, s-a specializat în dansul jazz, street dance și dansuri spaniole. A studiat dansul jazz cu Juan Mallach timp de trei ani și cu Gustavo Carrizo; street dance cu Daniela Perez timp de doi ani la CICLUS și dansuri spaniole cu Analia Flebes Sanchez pentru trei ani.^[2]

Lambre și-a început cariera ca model în Utilísima. Violetta a fost prima sa aparență într-un serial de televiziune,^[3] unde o interpretează pe Ludmila,^[4] fata „cool și frumoasă” de la Studio 21, ceea ce o face prietena ideală pentru Leon (Jorge Blanco) și de asemenea, rivala Violettei (Martina Stoessel). Ea a apărut, de asemenea, în al doilea videoclip muzical al serialului Violetta, „Juntos somos más”, care a avut premiera pe data de 1 mai 2012 pe Disney Channel.

Mercedes Lambre

* 1998: Noémi Háfra (n. 5 octombrie 1998)^[1] este o handbalistă maghiară care joacă pentru Ferencvárosi TC și pentru echipa națională a Ungariei