REVISTA MEA DIN 5 OCTOMBRIE/ 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 5 OCTOMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

* 1285: Filip al III-lea (n. 30 aprilie 1245; d. 5 octombrie 1285) a fost rege al Franței; i-a succedat tatălui său Ludovic al IX-lea al Franței și a domnit din 1270 până în 1285. A fost membru al Dinastiei Capețienilor. A fost al cincilea rege francez care a mers în cruciadă. El a adăugat pământurilor regale franceze ținutul Champagne, ca urmare a căsătoriei fiului său cu moștenitoarea acestui ținut.
Născut la Poissy, fiul lui Ludovic al IX-lea (Sfântul Ludovic) și a Margueritei de Provence, Filip l-a urmat pe tatăl său în cruciada a opta în Tunisia în anul 1270. Tatăl său moare în Tunisia și Filip este declarat rege la vârsta de 25 de ani. Filip era indecis, timid și dominat de personalitățile părinților săi. A fost numit "Cel Curajos" din cauza abilităților sale în lupte și fiindcă nu credea în retragere.

Filip al III-lea

Părinți Ludovic al IX-lea al Franței Margareta de Provence  Frați și surori Blanche of France, Infanta of Castile[*] Margareta de Franța, ducesă de Brabant Blanche de France[*] Agnes of France, Duchess of Burgundy[*] Isabelle a Franței John of France[*] Louis of France[*] Robert[*] Ioan Tristan de Valois Peter, Count of Perche and Alençon[*]  Căsătorit cu Isabella de Aragon Maria de Brabant Copii Filip IV Charles, Conte de Valois Louis, Conte de Évreux Blanche, Ducesă de Austria Margareta, regină a Angliei

* 1763: Augustus III, cunoscut sub numele Saxonul poloneză August III Sas; germană August III. von Polen (n. 17 octombrie 1696 – d. 5 octombrie 1763), a fost Elector de Saxonia în perioada 1733-1763 și rege al Poloniei și Mare Duce al Litaniei în perioada 1734-1763.

August a fost singurul fiu legitim a lui August al II-lea, Prinț Elector de Saxonia și Rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, care aparținea liniei Albertine a Casei de Wettin. Mama lui a fost Cristina Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth. Educat pentru a-l moșteni pe tatăl său la tronul Poloniei, August s-a convertit la catolicism în 1712, iar când a anunțat public acest lucru, a provocat nemulțumire în rândul aristocrației protestante saxone.^[3][4]

La moartea lui August al II-lea în 1733, August a moștenit electoratul saxon și a fost ales la tronul polonez, cu sprijinul Imperiului Rus și al Sfântului Imperiu Roman, spre diferență de opozantul său, Stanislav Leszczyński, care a uzurpat tronul cu sprijinul suedezilor în timpul Marelui Război Nordic. Domnind din 1706 până în 1709, Stanislav a fost detronat după înfrângerea suedezilor la Poltava. Întorcându-se din exil în 1733, cu ajutorul lui Ludovic al XV-lea al Franței, Stanislav a declanșat războiul de succesiune din Polonia, care s-a încheiat în 1738 cu o victorie pentru aliații ruși și imperiali a lui August al III-lea.

Ca împărat, August nu era interesat de afacerile de stăpânire polono-lituaniene, concentrându-se în schimb pe vânătoare, operă și artă. El a petrecut în jur de 3 ani din cei 30 de ani de domnie în Polonia, unde certurile politice dintre Casa de Czartoryski și Potocki au paralizat Seimul (Liberum veto), promovând anarhia politică internă și slăbind Republica. August a delegat cea mai mare parte a puterii și responsabilității sale în Republică lui Heinrich von Brühl, care a servit ca vicerege al Poloniei.

Fiul cel mare a lui August, Frederick Christian de Saxonia, l-a urmat pe tatăl său în funcția de Elector. O lovitură de stat rusească în Polonia, instigată de Czartoryskis, a dus la alegerea lui Stanislav August al II-lea Poniatowski ca rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei pe 7 septembrie 1764. Stanislav era fiul mai mare a lui Stanislav Poniatowski, un puternic nobil polonez și un partizan a lui Stanislav I; totodată el a fost iubitul Ecaterinei a II-a a Rusiei, iar prin asta s-a bucurat de sprijin puternic din partea curții împărătesei.

Lui August al III-lea i se datorează construcția bisericii Hofkirche din Dresda, devenită un simbol al orașului.

Pe 20 august 1719 s-a căsătorit cu arhiducesa Maria Josepha de Austria, fiica cea mică a lui Iosif I, Sfântul Împărat Roman. Cei doi au avut împreună 15 copii:

• Frederick Augustus Franz Xavier (18 noiembrie 1720 – 22 ianuarie 1721)
• Joseph Augustus Wilhelm Frederick Franz Xavier Johann Nepomuk (24 octombrie 1721 – 14 martie 1728)
• Frederick Christian Leopold Johann Georg Franz Xavier (5 septembrie 1722 - 17 decembrie 1763), succesorul tatălui său ca Elector de Saxonia
• Maria Amalia Christina Franziska Xaveria Flora Walburga (24 noiembrie 1724 – 27 septembrie 1760), căsătorita pe 19 iunie 1738 cu Carol al VII-lea, Rege de Napoli, mai târziu Carol al III-lea al Spaniei
• Maria Margaretha Franziska Xaveria (13 septembrie 1727 – 1 februarie 1734)
• Maria Ana Sofia de Saxonia (29 august 1728 – 17 februarie 1797), căsătorită pe 9 august 1747 cu Maximilian al III-lea Joseph, Elector de Bavaria
• Franz Xavier de Saxonia (25 august 1730 – 21 iunie 1806), regent al Saxoniei (1763 - 1768)
• Marie-Josèphe de Saxonia (4 noiembrie 1731 – 13 martie 1767), căsătorită pe 9 februarie 1747 cu Ludovic, Delfin al Franței, fiul lui Ludovic al XV-lea al Franței
• Karl Christian Joseph Ignaz Eugen Franz Xavier (13 iulie 1733 – 16 iunie 1796), Duce de Courland și Zemgale (1758–1763)
• Maria Christina Anna Teresia Salomea Eulalia Franziska Xaveria (12 februarie 1735 – 19 noiembrie 1782), Prințesă de Remiremont
• Maria Elisabeth Apollonia Casimira Francisca Xaveria (9 februarie 1736 – 24 decembrie 1818)
• Albert de Saxonia (11 iulie 1738 – 10 februarie 1822), Duce de Teschen și Guvernator al Țărilor de Jos Austriece
• Clemens Wenceslaus August Hubertus Franz Xavier (28 septembrie 1739 – 27 iulie 1812), Arhiepiscop de Trier
• Maria Kunigunde Dorothea Hedwig Franziska Xaveria Florentina (10 noiembrie 1740 – 8 aprilie 1826), Prințesă de Thorn și Essen;

Augustus III (Frederick Augustus II)

Părinți August al II-lea al Poloniei Christiane Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth  Frați și surori Maria Anna Katharina Rutowska[*] Anna Karolina Orzelska Friederike Alexandrine Moszyńska[*] Frederick Augustus Rutowsky[*] Maurice de Saxa Johann Georg, Chevalier de Saxe[*] Fryderyk August Cosel[*]  Căsătorit cu Maria Josepha de Austria Copii Frederic Christian, Elector de Saxonia Maria Amalia, regină a Spaniei Maria Anna Sophia de Saxonia Franz Xavier de Saxonia Maria Josepha, Delfină a Franței Carl, Duce de Courland Maria Christina Albert, Duce de Teschen Clemens Wenceslaus, Arhiepiscop de Trier Prințesa Maria Kunigunde

* 1820: Abatele Augustin Barruel (n. 2 octombrie 1741, Villeneuve-de-Berg, Ardèche- d. 5 octombrie 1820, Paris) a fost un preot iezuit francez.

În prezent este cel mai cunoscut pentru teoria conspirației privind Iluminații bavarezi și Iacobinii care a fost prezentată în tratatul său Mémoires pour servir à l'Histoire du Jacobinisme, scris în franceză dar prima oară publicat în engleză în 1797-1798 (Memoirs Illustrating the History of Jacobinism). Pe scurt, Barruel a scris că Revoluția franceză a fost planificată și înfăptuită de către societățile secrete.

Augustin Barruel

* 1828: Charlotte, Prințesă Regală (Charlotte Augusta Matilda; 29 septembrie 1766 - 5 octombrie 1828) a fost un membru al familiei regale britanice, cea mai mare fiică a regelui George al III-lea al Marii Britanii și a reginei Charlotte. A fost soția regelui Frederick I de Württemberg. Charlotte a fost cea de-a treia deținătoare a titlului de Prințesă Regală.

Prințesa Charlotte s-a născut la 29 septembrie 1766 la Palatul Buckingham din Londra. Tatăl ei a fost regele George al III-lea al Regatului Unit. Mama ei a fost Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. A fost botezată la 27 octombrie 1766 la Palatul St. James de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker. Nașii ei au fost: regele și regina Danemarcii (mătușa paternă și soțul ei) și Prințesa Louisa (mătușa paternă).^[1]

Ca fiică a unui monarh britanic, Charlotte a primit la naștere titlul de HRH Prințesa Charlotte. Din octombrie 1766 a primit titlul de Prințesă Regală. Cum limba franceză era limba oficială la toate curțile europene, mica prințesă a primit un tutore francez ca să învețe franceza fără accent.

La 18 mai 1797, Prințesa Regală s-a căsătorit la Palatul St. James din Londra cu Prințul Frederic de Württemberg, fiul cel mare și moștenitor al Ducelui Frederic II Eugene de Württemberg și a soției lui, Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt.

Tânărul Frederic i-a succedat tatălui său la conducerea Ducatului de Württemberg la 22 decembrie 1797. Ducele Frederic al II-lea a avut doi fii și două fiice din prima căsătorie cu Prințesa Augusta, care era fiica Ducelui Karl al II-lea de Brunswick-Wolfenbüttel și a Prințesei Augusta a Marii Britanii (sora mai mare a regelui George al III-lea) și sora mai mare a Carolinei de Brunswick, soția viitorului rege George al IV-lea al Regatului Unit. Din căsătoria Ducelui Frederic și a Prințesei Regale a rezultat un copil, o fiică care a murit la naștere în 1798.

În 1800, armata franceză a ocupat Württemberg și Ducele și Ducesa au plecat la Viena. Anul următor, Ducele Frederic a încheiat un tratat privat prin care a cedat Montbeliard Franței și a primit în schimb Ellwanger doi ani mai târziu. Și-a asumat titlul de Elector de Württemberg la 25 februarie 1803. Ca răsplată pentru că a ajutat Franța cu mari forțe auxiliare, Napoleon a recunoscut Electorul ca rege de Württemberg la 26 decembrie 1805. Alianța cu Franța tehnic l-a transformat în dușman al socrului său George al III-lea.

George al II-lea înfuriat că ginerele său a devenit unul din cei mai devotați vasali ai lui Napoleon, a refuzat să se adreseze fiicei sale în corespondență ca "regină de Württemberg". În 1813, regele Frederic a schimbat părțile și a trecut de partea aliaților, unde statutul său de cumnat al Prințului Regent (mai târziu George al IV-lea) l-a ajutat. După căderea lui Napoleon, a participat la Congresul de la Viena și a fost confirmat ca rege. A murit în octombrie 1816.

Fosta regină a continuat să locuiască la Palatul Ludwigsburg din Stuttgart și a primit vizite de la frații ei mai mici, Ducele de Kent, Ducele de Sussex, Ducele de Cambridge, Prințesa Augusta Sophia și Prințesa Elisabeta. A fost nașa de botez a nepoatei sale, Prințesa Victoria de Kent (viitoarea regină Victoria), în 1819. În 1827 s-a întors în Marea Britanie pentru prima dată de la nunta ei din 1797 pentru a se opera de hidropizie. Anul următor a murit la Palatul Ludwigsburg.

Charlotte a Marii Britanii

Prințesă Regală

Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Frederick, Duce de York Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex Prince Octavius of Great Britain[*] Prince Alfred of Great Britain[*]  Căsătorită cu Frederic de Württemberg

* 1830: Constantin Golescu (cunoscut sub numele de Dinicu Golescu, n. 7 februarie 1777 – d. 5 octombrie 1830) a fost un boier și cărturar român, fiu al marelui ban din Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu.

Tatăl său a fost Radu (Răducanu) Golescu, mare ban. Mama sa, Zoița Florescu era fiica lui Constantin Florescu. Dinicu (Constantin) Golescu a fost cel mai mic din patru frați, trei fii și o fiică: Nicolae, Gheorghe, Ana căsătorită cu banul Mihai Racoviță, Constantin (Dinicu). Un arbore genealogic al Goleștilor a fost publicat de Anastasie Iordache (1982).^[1]

Dinicu Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804, fiica lui Alexandru Farfara. Din această căsătorie s-au născut Ana Golescu (1805-1878) căsătorită cu Alexandru Racoviță, Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877), Radu Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873), după cum rezultă din datele însemnate pe pietrele funerare de la Golești.

Prima pagină din "Însemnare a călătoriei mele", 1826

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah (director al școlii din 1803) și Ștefan Commitas, profesori eleniști iluștri. A participat, de asemenea alături de fratele său Iordache, la înființarea în 1822 a unei societăți literare secrete la Brașov, "Societatea de la Brașov -în același timp politică și literară"^[2], se pare de inspirație masonică^[3]. La conducerea societății mai erau: Nicolae Văcărescu, Gr. Băleanu, Emanoil Băleanu, Constantin Câmpineanu, Em. Florescu, episcopul de Argeș Ilarion. Statutele societății s-au pierdut. Scopul societății era de a elabora un program de reforme. Societatea de la Brașov a avut o existență de scurtă durată; a fost prima societate literară românească.

În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția; în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.^[4]

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat de băieți, cu două tipuri de cursuri: ghimnasticesc (în primii cinci ani de învățământ) și filosoficesc (în anul VI); în această școală puteau învăța gratuit (i.e. pe cheltuiala lui) tineri, indiferent de categoria socială din care făceau parte. Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, după cum scrie Dinicu în Insemnare a călătoriei...(op. cit.). Școala și-a început cursurile la 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron, care a elaborat și programele școlii, și a funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830.

Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826. În ultima sa călătorie i-a înscris pe fiii săi Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru într-un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae - într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză. Profesorul Rodolphe Töpffer a fost unul dintre discipolii lui Jean-Jacques Rousseau. Cercetând arhivele din Geneva ale pensionului Töpffer, N. Iorga a afirmat că cei doi frați Golescu apar în 1827 între studenții în filozofie.^[5] În caietele lui Töpffer sunt trecuți și ceilalți doi fii, Radu C. Golescu și Alexandru C. Golescu încă de la 1830. „Din note se vede că se făceau versiuni latine și grecești, se învăța geografia, retorica, istoria, se făcea clasă de arme, de balet în salon, de desen, se recita...Elevii erau trimiși la concerte, la teatru.” (N.Iorga, op. cit. pp. 5-6). În septembrie 1833, cei doi frați Golescu au plecat din pensionul lui Töpffer, iar în 1834 li s-au eliberat diplome.

În anul 1826, după o călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu. În numele lui Heliade, Dinicu Golescu a solicitat , în anul 1828, o aprobare pentru editarea unei gazete cu titlul Curierul român, care s-a numit în cele din urmă Curierul românesc. În același an, 1828, s-a primit aviz favorabil de la Kiseleff, în 3 decembrie 1828, pe baza raportului întocmit de contele rus Pahlen, Feodor Petrovici, președinte al Divanurilor Principatelor, ca urmare a instaurării administrației militare ruse în timpul războiului ruso-turc (1828-1829). Avizul favorabil a fost dat cu avertismentul „de a nu supăra niciodată religia, morala și buna cuviință.” Noul ziar în limba română a început să apară la 8/20 aprilie 1829, în București. În prima serie a Curierului românesc, cu 1-4 numere pe săptămână, Ion Heliade este menționat ca fondator, editor și proprietar, un timp fiind ajutat de Constantin Moroiu.^[6]

Dinicu Golescu a intenționat să întemeieze o școală de fete în București, școli primare în alte localități din țară, un teatru național, să inițieze luarea de măsuri pentru îmbunătățirea situației țărănimii, dar a murit de holeră la 5 octombrie 1830.

În 1827, Dinicu Golescu, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, a pus bazele „Societății Literare” din București, societate cu un pronunțat caracter politic. Stanciu Căpățîneanu a fost inițiat ca al treilea membru al societății secrete. În toamna anului 1827, fiind ciumă în București, Ion Heliade Rădulescu și Stanciu Căpățîneanu au plecat la Golești, unde se afla C. Golescu: „Acolo, în altarul bisericii -scria I.H. Rădulescu -, Constantin Golescul [Dinicu] , Heliade și Căpățîneanu susemnară jurămîntul secret de a propaga și împlini condițiunile sau articolii programului...Jurăm, în cele după urmă, că nici o pată de sînge, nici o violare nu va întina împlinirea datoriilor noastre.” După moartea lui Dinicu, programul Societății Literare ,adoptat în 1827, a rămas să fie îndeplinit numai de către Heliade, întrucât cel de-al treilea membru al Societății secrete a plecat la Craiova.

Ședințele Societății aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoșoaiei.^[7] Stolnicul Dinicu Golescu a comandat, între 1812 și 1815, zidirea unei locuințe particulare, lângă biserica Krețulescu din București, o casă mare cu etaj, cuprinzând peste 25 de încăperi, între care și un salon foarte încăpător, pentru acele vremuri^[8] În anul 1832, aceste case trec în proprietatea statului, care instalează în ele „Sfatul Administrativ”. În 1837, Alexandru D. Ghica-Vodă face din această casă locuința sa personală, dându-i numele de Curte Domnească., iar urmașii acestuia Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbey păstrează casa domnească, numai ca „palat de țeremonie”. Tot în acest palat a locuit Alexandru Ioan Cuza , de la 1859 până în seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866, când a fost silit să abdice.

Din anul 1833, Societatea literară se va numi Societatea filarmonică,^[9] de asemenea cu scop politic, mascat de preocupările literare. Societatea filarmonică milita pentru dezvoltarea literaturii, a artelor și a teatrului românesc, în care scop a înființat și o școală, denumită Școala filarmonică, unde director și profesor de literatură era Heliade iar Costache Aristia profesor de declamație. Statutele Societății filarmonice au fost publicate apoi în gazeta Curierul românesc din 1835.

Din inițiativa și cu sprijinul financiar al unui grup de boieri luminați, în frunte cu Dinicu Golescu, la Leipzig în Germania s-a înființat prima revistă în limba română „Fama Lipschii” , tipărită în perioada iunie-decembrie 1827, cu apariție săptămânală. Redactorii săptămânalului au fost doi studenți români, aflați la studii în Leipzig : I. Mihail C. Rosetti și Anastasie Lascăr. Începând cu numărul al doilea, publicația s-a numit Fama Lipschii pentru Dația.^[10]Unicul număr păstrat de la această publicație este nr. 7 din noiembrie 1827, care se află în Biblioteca Brukenthal din Sibiu.

Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, în Austria, Italia, Bavaria, Elveția și tipărită la Buda în 1826. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română.^[11][7] Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă. Insemnările de călătorie au fost scrise mai întâi în greacă, apoi în limba română.

În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu a încercat să pătrundă atât esența lucrurilor, cât și sufletele oamenilor, spre a le desprinde semnificațiile și a le oferi drept pildă boierilor. El considera necesar ca boierii să renunțe la aproape toate plăcerile lor, la lux, pentru a nu mai fi vanitoși. Dintre toate comparațiile pe care le face Dinicu Golescu între cele văzute în țările avansate și cele văzute în țara sa, cea mai semnificativă, cea mai elocventă pentru atitudinea sa de patriot luminat este comparația pe care o face între situația țărănimii române, aflată în relații feudale, înapoiate, de muncă și cea a țărănimii din occidentul european.

În călătoria sa, Golescu vrea să vadă totul și, cu toate că poartă îmbrăcăminte orientală, intră pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-i prindă „meșteșugul”, sau în spitalul de nebuni. El are sperietura primitivului de tot ce e „cu meșteșug” și măsoară valorile estetice cu „stânjenul”.^[12] La Veneția îl atrage mașinăria celor doi „draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo, orașul i se pare fără meșteșug „arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domul din Milano e evaluat la „240 stînjini”. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri (apud G. Călinescu, op. cit.). „Au noao clopote- scrie el despre catedrala din Berna- pe care trăgându-le cu meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună jalnică și grozavnică.”

În a sa Însemnare...^[13] Dinicu Golescu scrie astfel despre Brașov: „Kronștatd, ce-i zic Româneaște Brașov. Acest oraș este în ținutul Sibenbirgen [Sibenbürgen, Transilvania] în județul Bârsi(i) mic și cetățuit, dar îndestul lăcuit, având peste douaăzeci de mii lăcuitori, căci este aproape de hotarăle Prințipatului Valahii și negoțul să află în mare lucrare. Acesta să otcârmueaște cu ale sale de osibite pravile și obiceiuri, supt stăpânirea austriecească.”

Dinicu Golescu a înzestrat prin contribuția sa directă învățământul, scriind și tipărind o carte începătoare de studii, tipărind o culegere de tratate între Rusia și Turcia, referitoare la Principatele române, traducând și tipărind lucrări din limba greacă, o traducere a unei colecții de pilde în 1826, intitulată Adunare de pilde bisericești și filosoficești. Tălmăcite de pre limba grecească în cea românească de Constantin din Golești, Buda, 1826; de asemenea a publicat și un tratat de filozofie morală în 1827.

Epitaful scris de Ion Heliade la moartea lui Dinicu (Constantin) Golescu, publicat în Curierul românesc din 9 octombrie 1830^[14], glăsuește: „Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față și aici, și înaintea judecății cei înfricoșate! numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă de dînsa.”

Scrieri:

• Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 [de] Constantin (Dinicu) Golescu. Tipărită din nou și însoțită de o introducere de Nerva Hodoș, Bibliotecar-ajutor al Academiei Române. București, (Tip. "Cooperativa"), 1910, 148 p.
• ~ Idem. Editura populară. București, Editura Librăriei Socec & Co, 1911, 246 p. (Biblioteca Populară "Socec", nr. 108-110). Prefață de Nerva Hodoș
• ~ Idem. Cu o prefață, indice de lucruri, și cuvinte de Petre V. Haneș, Profesor secundar. București, "Minerva", Inst. de Arte Grafice și Editură - 1915, 238 p.

Portretul lui Dinicu Golescu

* 1830: Józef Oleszkiewicz (n. 1777, Szydłów, Żmudź - d. 5 octombrie 1830, Sankt Petersburg) a fost un pictor polonez, reprezentant al clasicismului. În 1803-1806 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Paris. În 1812, a devenit membru al Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg pentru tabloul alegoric Samarytańska opieka i troskliwość cesarzowej Marii Fiodorowny nad biednymi.

Printre lucrările sale: Wiara, nadzieja, miłość (1811), Pożegnanie Jana Karola Chodkiewicza z żoną Anną przed wyjazdem na wyprawę chocimską (1809).

Józef Oleszkiewicz

* 1837: Hortense de Beauharnais (n. 10 aprilie 1783 – d. 5 octombrie 1837), a fost fiica vitregă a împăratului Napoleon I al Franței și fiica naturală a primei lui soții, Joséphine de Beauharnais. A fost soția fratelui lui Napoleon, Louis Bonaparte și mama împăratului Napoleon al III-lea al Franței. Prin căsătorie a devenit regină a Olandei. A avut un fiu nelegitim, Charles Auguste Louis Joseph, duce de Morny cu iubitul ei Charles Joseph, conte de Flahaut.

Hortense s-a născut la Paris, Franța la 10 aprilie 1783, fiica lui Alexandre, Viconte de Beauharnais și a soției lui, Joséphine Tascher de la Pagerie. La scurt timp după nașterea ei, părinții s-au separat. Tatăl ei a fost executat la 23 iulie 1794 în timpul Revoluției franceze, cu câteva zile înainte să se sfârșească Regimul Terorii. Mama ei a fost închisă și eliberată la 6 august 1794 datorită intervenției prietenei ei, Thérèse Tallien. Doi ani mai târziu, mama ei s-a căsătorit cu Napoleon Bonaparte.

Hortense a fost educată la școala doamnei Jeanne Campan la St-Germain-en-Laye împreună cu sora cea mică a lui Napoleon, Caroline Bonaparte care mai târziu s-a căsătorit cu Joachim Murat. Era înaltă, subțire, cu păr blond, ochi mari albaștri, și trăsături fine. A avut un frate mai mare, Eugène de Beauharnais. Hortense a fost un compozitor muzical amator și a dăruit marșuri vibrante armatei tatălui ei vitreg

Hortense de Beauharnais și fiul ei Napoléon Charles, de François Gérard, 1806.

La 4 ianuarie 1802, la cererea tatălui ei vitreg, Hortense s-a căsătorit cu fratele lui Napoleon, Louis Bonaparte. Ceremonia a fost celebrată de cardinalul Caprara. Hortense a devenit cumnată a mamei sale și a tatălui vitreg. Cuplul a avut trei fii:

• Napoléon Louis Charles Bonaparte (10 octombrie 1802 - 5 mai 1807)
• Napoleon Louis Bonaparte (11 octombrie 1804 - 17 martie 1831)
• Charles Louis Napoléon Bonaparte (20 aprilie 1808- 9 ianuarie 1873), viitorul Napoleon al III-lea al Franței

Mariajul s-a dovedit dezastruos: Hortense este îndrăgostită nebunește de generalul Duroc, aghiotant al împăratului (unii chiar susțin că au fost amanți), în timp ce Louis suferă de o obsesia persecuției. Și-a chinuit soția cu gelozia sa morbidă.

În 1806, Napoleon l-a numit rege al Olandei pe fratele său Louis iar Hortense a devenit regină a Olandei sub numele "regina Hortense". Hortensei nu i-a plăcut că a trebuit să părăsească Franța; a sperat că va fi "regina Olandei la Paris" însă Napoleon nu a fost de acord. Prin urmare a fost forțată să plece cu Louis în Olanda, unde a ajuns la 18 iunie 1806.

Regina a fost plăcut surprinsă^[4] de primirea călduroasă a publicului. S-a acomodat repede cu viața în Olanda și a îndrăgit țara. A fost prezentă la festivitățile oficiale și ceremonii, a vizitat locurile din piață de unde făcea achiziții și era pe placul publicului, lucru care l-a iritat pe soțul ei. A învățat să picteze și a făcut excursii la țară. Cu toate acestea, ura șederea ei acolo din cauza relației cu Louis: cuplul a trăit în părți diferite ale palatului și se evitau reciproc cu fiecare ocazie. Hortense s-a descris ca fiind prizonieră.^[4] În 1807, fiul ei a murit. A primit permisiunea de a vizita Franța deoarece clima era considerată mai bună pentru celălalt fiu, Louis-Napoléon.
A rămas în Franța, mulțumită de statutul ei ca regină la curtea franceză, până în 1810, când Napoleon a forțat-o să se întoarcă în Olanda; se căsătorise a doua oară și nu a considerat potrivit ca fiica fostei sale soții să apară la curte.

Hortense a revenit temporar în Olanda, dar la 1 iunie 1810 i s-a permis din nou părăsească țara sub pretextul sănătății ei. În 1810, după ce regatul olandez i-a fost luat, Louis a rămas în Olanda pentru aproape trei ani, scriind proză și poezie. Louis i-a scris lui Napoleon după ultima înfrângere în Rusia și i-a solicitat să restaureze tronul olandez pentru el. Napoleon a refuzat. În cele din urmă Louis s-a întors în Franța în 1813, unde a rămas pentru tot restul vieții sale.

Portret al Hortensei pictat de Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson, 1808

Frumoasa, seducătoarea și inteligenta Hortense s-a îndrăgostit de Charles de Flahaut, aghiotant a lui Murat. Charles era un bărbat frumos, sofisticat și conform zvonurilor, fiul natural al lui Talleyrand.^[5] Curând cei doi au devenit iubiți.

În 1811, la un han din Elveția, Hortense a născut în secret fiul iubitului ei:

• Charles Auguste Louis Joseph (21 octombrie 1811 - 10 martie 1865) numit duce de Morny de fratele său vitreg, Napoleon al III-lea, în 1862.

De sarcină au știu numai fratele ei Eugène, Adélaïde Filleul de Souza, mama lui Flahaut, și cele mai apropiate însoțitoare. S-a folosit de stare precară a sănătății ei pentru a explica vizita prelungită în Elveția, călătoria fiind aranjată de Adélaïde. Hortense și-a deghizat ingenios sarcina (era în luna a șasea), în timpul botezului fiului lui Napoleon, Napoleon al II-lea, atunci când a fost alesă una dintre nașele copilului, onoare pe care a împărțit-o cu Madame Mère, mama împăratului.

La Restaurația bourbonilor din 1814, Hortense a primit protecția Țarului Alexandru I al Rusiei; la inițiativa acestuia, a fost numită ducesa de Saint-Leu de regele Ludovic al XVIII-lea. În timpul celor o sută de zile, Hortense și-a susținut tatăl vitreg. Acest lucru a dus la alungarea ei din Franța, după înfrângerea finală a lui Napoleon.

A călătorit în Germania și Italia înainte să cumpere Castelul Arenenberg din cantonul elvețian Thurgau în 1817. A trăit acolo până la moartea ei, la 5 octombrie 1837, la vârsta de cincizeci și patru de ani. A fost înmormântată alături de mama ei Joséphine la biserica Saint-Pierre-Saint-Paul.

Un portret al Hortensei se găsește în Virginia, acasă la James Monroe, al cincilea președinte al Statelor Unite. Este un portret dăruit de Hortense fiicei lui Monroe, Eliza, care a mers la școală cu Hortense în Franța.

Jump to navigationJump to search

Hortense de Beauharnais

Regină a Olandei Contesă de Saint-Leu Ducesă de Saint-Leu

Hortense de Beauharnais, regină a Olandei Părinți Alexandre de Beauharnais[*][1] Joséphine de Beauharnais[1]  Frați și surori Eugène de Beauharnais[2]  Căsătorită cu Louis Bonaparte Copii Napoleon Charles, Prinț Regal Louis al II-lea al Olandei Napoleon al III-lea al Franței Charles Auguste Louis Joseph, duce de Morny (nelegitim)

* 1874: Francis Walker (n. 31 iulie 1809 în Southgate, Anglia – d. 5 octombrie 1874 în Wanstead, Anglia) a fost un entomolog englez. El a unul dintre cei mai prolifici autori din entomologie, și a creat controverse spre sfârșitul vieții sale deoarece numele publicate de el erau de fapt sinonime biologice în plus.

Walker a fost recrutat de către British Museum din iunie 1848 și până la sfârșitul anului 1873 să catalogheze insectele muzeului (cu excepția coleopterelor). El s-a născut în Southgate, Londra, Anglia pe 31 iulie 1809 și a murit în Wanstead pe 5 octombrie 1874. Walker a adăugat un număr imens de materiale la colecția British Museum și a scris peste 300 de lucrări și note științifice. Este cunoscut pentru cataloagele despre ordinele Orthoptera, Neuroptera, Homoptera, Diptera, Lepidoptera și Hymenoptera. Colaborând cu Alexander Henry Haliday, un bun prieten, el a fost unul dintre primii cercetători ai superfamiliei Chalcidoidea.

Francis Walker

* 1880: William Lassell (n. 18 iunie 1799 – d. 5 octombrie 1880) a fost un astronom englez. S-a îmbogățit făcând afaceri cu bere. A construit un observator lângă Liverpool dotat cu un telescop reflector de 610 mm, folosind pentru prima dată montura ecuatorială pentru urmărirea ușoară a obiectelor pe măsură ce Pământul se rotește.

În 1846, Lassell a descoperit satelitul Triton, cel mai mare satelit a lui Neptun, la doar 17 zile de la descoperirea lui Neptun de către astronomul german Johann Gottfried Galle. În 1848 a co-descoperit independent Hyperion, satelit a lui Saturn. În 1851 a descoperit sateliții lui Uranus, Ariel și Umbriel.

În 1855 a construit un telescop de 1.200 mm pe care l-a instalat în Malta datorită condițiilor de observare favorabile. În 1849 i s-a decernat Medalia de Aur a Societății Regale de Astronomie, fiind și președintele acesteia pentru doi ani (începând din 1870).

Lassell a murit în Maidenhead în 1880 lăsând o avere de £80,000 (echivalentul mai multor milioane de dolari americani după standardele actuale).

Un crater pe Lună, unul pe Marte și un inel a lui Neptun au fost numite în onoarea lui.

William Lassell

* 1880: Jacques Offenbach (nume la naștere: Jacob Eberst, n. 20 iunie 1819, Köln - d. 5 octombrie 1880, Paris) a fost un compozitor și violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez. El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical. A avut o influență mare asupra compozitorilor de operete care i-au urmat, în special Johann Strauss, Jr. și Arthur Sullivan. Cele mai bune creații ale sale au fost puse în scenă în secolul al XX-lea și continuă să facă parte din repertoriul teatrelor de operă și operetă din prezent, una dintre acestea fiind opera Povestirile lui Hoffmann.

Născut la Köln, fiul unui cantor, Offenbach și-a demonstrat talentul în muzică încă de la vârste fragede. La vârsta de 14 ani a fost admis ca student al Conservatorului din Paris, dar a renunțat la studii după doar un an, găsindu-le nesatisfăcătoare. Din 1835 până în 1855 și-a câștigat existența ca violoncelist, devenind cunoscut la nivel internațional și ca dirijor. Ambiția sa a fost să compună piese comice pentru teatrul muzical. Deoarece conducerea Opéra-Comique din Paris nu era interesată de punerea în scenă a lucrărilor sale, Offenbach pune în 1855 bazele unui mic teatru pe Champs-Élysées. Acolo a prezentat o parte din operetele sale, multe dintre ele devenind populare.

În 1858, Offenbach a terminat prima operă de mare amploare, Orfeu în infern, care a fost foarte bine primită și a rămas una din cele mai interpretate opere ale sale. Printre operetele din această perioadă se numără Frumoasa Elena (1864), Viața pariziană (1866), Marea Ducesă de Gerolstein (1867) și Pericolla (1868). Umorul riscant (deseori despre intrigi sexuale) și aluziile subtile aduse societății burgheze, împreună cu aplecarea lui Offenbach asupra melodiei, i-au făcut operetele cunoscute la nivel internațional, cu versiuni traduse fiind interpretate la Viena, Londra și în alte mari orașe ale Europei

Offenbach este asociat cu Al Doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea; împăratul și curtea imperială au fost satirizate subtil în multe dintre operetele sale. Napoleon al III-lea i-a acordat personal cetățenia franceză și Legiunea de onoare. Odată cu izbucnirea Războiului franco-prusac în 1870, Offenbach a ieșit din grațiile Parisului din cauza relațiilor imperiale și a originii germane. A rămas de succes în Viena și Londra și și-a restabilit cariera în Paris în anii '70, reinterpretând mai multe din operetele sale din prima perioadă a carierei precum și o serie de noi operete, susținând și un turneu în Statele Unite. În ultimii ani de viață s-a străduit să finalizeze Povestirile lui Hoffmann, dar a murit înaintea premierei operei, care a intrat în variantă completă sau modificată în repertoriul de bază al altor muzicieni.

Jacob Eberst a fost cel de-al șaptelea copil al lui Isaac Juda Eberst (1779-1850), un cantor evreu provenit din orașul Offenbach am Main din Hessa, lângă Frankfurt am Main. Bunicul din partea tatălui, Juda Eberst (ca. 1745-1794), a fost institutor particular, se pare chiar și pentru vlăstarele familiei Rothschild^[12]. El însuși a avut o frumoasă voce de tenor și își pregătise fiul de timpuriu în muzica iudaică. Pe lângă această meserie, Isaac a deprins și meșteșugul legătorilor de cărți, care însă îl pasiona mult mai puțin decât muzica. La douăzeci de ani el a părăsit orășelul natal, pentru a cutreiera Hessa și Renania, acceptând diverse angajamente drept cantor în sinagogi sau ca violonist prin cârciumi, pentru a-și câștiga pâinea. În 1802 a ajuns la Deutz, pe atunci o suburbie a Köln-ului cu o mare concentrare de parcuri de divertisment, cârciumi și restaurante. Având aici mai multe angajamente decât în alte părți, Isaac s-a stabilit la Deutz și, conform legislației prusace, a adoptat numele Offenbacher, după orașul natal. O anumită stabilitate economică i-a fost asigurată după puțin timp, în 1806, prin căsătoria cu Marianne Rindskopf (1785-1840), fiica unui cămătar, dar prosperitatea noii sale familii nu a fost de lungă durată: în timpul războaielor de eliberare antinapoleoniene, Deutz-ul și-a pierdut importanța ca orășel de agrement. Isaac Eberst (sau Offenbacher, cum se numea el atunci), a fost nevoit să devină, pentru scurt timp, legător de cărți. În speranța de a putea supraviețui totuși dând ore de muzică, el s-a mutat în 1816 la Köln cu întreaga familie. Om cu foarte multe talente, cantorul nu stăpânea numai diverse instrumente muzicale (chitara, flautul și vioara), ci nutrea și anumite ambiții în domeniul literaturii, scriind poezii și tratate pe teme religioase, care-l arată ca adept al ideilor de emancipare a evreilor.

Într-un cartier de mici negustori al Köln-ului s-a născut la 20 iunie 1819 Jacob, viitorul compozitor. Dând încă din copilărie dovadă de talent muzical, Jacob a luat lecții de vioară de la vârsta de șase ani, la opt ani compunând scurte lied-uri. Tatăl a fost surprins și încântat să afle apoi că fiul încercase în secret să cânte și la violoncel, deși brațele lui de copil nici nu puteau încă să cuprindă acel instrument. Această descoperire întâmplătoare îl determină pe Isaac să-și încredințeze fiul lui Joseph Alexander (1772-1840), un violoncelist excentric din Köln. La el Jacob de-abia a dobândit abilitatea tehnică necesară instrumentului, când a și fost luat de tatăl său, silit de starea economică precară să valorifice toate aptitudinile copiilor cât mai repede, ca muzicant prin localuri. Împreună cu Julius și Isabella, un frate și o soră mai mari, Jacob a format un trio care interpreta cu predilecție dansuri la modă și melodii din opere. Vârsta oricum fragedă a copiilor a fost subevaluată în textul afișelor, mai ales Jacob a fost prezentat peste tot drept un copil-minune. Deși tatăl devenise între timp cantor cu salariu fix al comunității evreiești, micii muzicieni au fost și ei obligați să contribuie la întreținerea unei familii ajunse între timp la doisprezece membri, uneori chiar cu câte două reprezentații pe zi.

Totuși, tatăl nu a neglijat educația copiilor. El și-a pus speranțele mai ales în Jacob, căruia i-a plătit în continuare lecții de violoncel, întâi la Alexander, mai târziu la profesorul Bernhard Breuer (1808-1877), care l-a instruit pe adolescent probabil și în teoria compoziției^[13]. Breuer însuși devenise celebru în Köln drept membru fondator al conservatorului și compozitor al melodiilor de carnaval. După un timp, Isaac a realizat că nici Breuer nu mai avea ce să-l învețe pe Jacob și a decis să-și înscrie fiul la conservatorul de la Paris.

În noiembrie 1833 Isaac a plecat cu fiii săi Jacob și Julius spre Paris. Primul nu avea decât paisprezece ani, cel de-al doilea optsprezece. După o călătorie de patru zile cu poștalionul, tatăl l-a înscris la conservator pe tânărul Jacob chiar în a doua zi după sosire. El i-a prezentat directorului acestei instituții, care era pe vremea aceea celebrul compozitor Luigi Cherubini (1760-1842), scrisori de recomandare care-l prezentau pe fiul său drept un copil-minune. Maestrul Cherubini, pe atunci deja un om înaintat în vârstă, foarte tipicar și puțin infatuat^[14], a refuzat întâi cererea neregulamentară, invocând originea străină a tânărului violoncelist^[15], însă a fost până la urmă convins de o probă a măiestriei lui Jacob, permisă datorită insistențelor unui tată care nu voia nicidecum să renunțe la ambițiile sale^[16]. Acesta a mai rămas timp de trei luni la Paris, alături de fiii săi, cărora le-a procurat o locuință și un modest venit datorat înscrierii în corul unei sinagogi. Tatăl Isaac nu a reușit să pună bazele unei noi existențe în Paris și a revenit definitiv la Köln, lăsându-și băieții singuri în orașul luminilor. În scurtă vreme, fiii lui Isaac vor purta numai numele de Jacques și Jules.

În aceea perioadă viața metropolei era tulburată de urmările revoltei înăbușite de la Lyon, prin care muncitorii reacționaseră contra interdicției legale a asociațiilor secrete de genul cluburilor republicane. Guvernul „regelui-burghez” Louis-Philippe a înlesnit multor parizieni o anumită bunăstare materială, dar a favorizat antagonismele sociale și era incapabil să asigure liniștea capitalei. Centrul Parisului, unde se afla și conservatorul, era afectat în mod special de revolte republicane greu de controlat. Tânărul Jacques a renunțat la studiu după numai un an, fiind distras de neliniștea socială și, în general, de viața politică, artistică și mondenă a Parisului. În 1834 el s-a angajat în orchestra Operei Comice și a frecventat în același timp, după sfatul colegului său deja consacrat ca violoncelist, Hippolyte Seligmann (1817-1882), lecțiile violoncelistului virtuoz Louis-Pierre-Martin Norblin (1781-1854). Pe lângă Seligmann și l-a făcut prieten pe compozitorul Jacques Fromental Halévy (1799-1862), a cărui operă Evreica tocmai avusese în februarie 1835 un succes notabil la Opera din Paris. Acesta i-a dat probabil din când în când lecții de compoziție. Asemeni preceptorului său, care era și dirijor șef al operei pariziene, Offenbach a învățat în curând pe de rost toate partiturile pieselor în vogă. Plictisit până la urmă și de sarcinile care-i reveneau în orchestră, tânărul muzician era mereu pus pe șotii, ceea ce i-a adus adeseori scăderi usturătoare de salariu. Cu firea lui veselă și-a făcut repede un cerc larg de prieteni, care cuprindea în afara fratelui și a lui Seligmann, foști colegi de studiu și pe frații Lütgens, fiii unui violonist din Köln. Despre Jules Offenbach (1815-1880) nu se va mai afla mare lucru. După plecarea tatălui se pare că a reușit să-și câștige existența dând lecții de vioară și apoi, pentru câțiva ani, printr-un angajament în orchestra teatrului „Les Bouffes-Parisiens” pe care l-a datorat fratelui mai mic.

Ajuns la Paris, Jacques a făcut în curând cunoștință cu carnavalul și a frecventat cu plăcere, împreună cu prietenii săi, balurile mascate. În acest mediu își făcuse apariția cu puțin timp în urmă cancanul, un dans adoptat din speluncile cu renume îndoielnic din afara Parisului, adus, se zicea, de soldați din Algeria. Așa-numita „Jeunesse dorée”, tineretul sibarit care apăruse după revoluția liberală din iulie 1830, a descoperit dansul în mijlocul unei societăți interlope de care dorise să se apropie, demonstrându-și astfel un fel de solidaritate cu clasele de jos. Se spune că La Battue, un om sărman ajuns peste noapte milionar datorită unei moșteniri și devenit legendar sub masca de carnaval a unui Lord Seymour^[17] cu băierile pungii larg deschise, ar fi finanțat în 1832 prima reprezentare a dansului pe o scenă de vodevil. Cu toate împotrivirile inițiale ale oficialităților, dansul devenise în scurt timp popular. Îndrăgită pe atunci era executarea cancanului coborând în lanț și cu mult tumult pe trepte^[18].

Alexandre Laemlein: Portretul lui Jacques Offenbach, ca. 1850, desen în Bibliothèque de l'Opéra, Paris

Dansurile acestea cu adevărat „infernale” nu l-au inspirat imediat pe Offenbach. Primele lui compoziții la Paris au fost valsuri, pe care le-a scris din dorința de a deveni renumit în buna societate. Aceste compoziții denotă latura personalității lui Offenbach predispusă la melancolia și visele provenite din dificultatea singurătății sale într-o metropolă, la vârsta când alți copii sau adolescenți se află încă sub oblăduirea părinților^[19]. Încurajat de Halévy, care-i prevedea un viitor strălucit de compozitor^[20], dar probabil și în urma unei crize sufletești, Jacques a părăsit Opera Comică în 1837. Prima interpretare pentru publicul larg a unor suite de valsuri de Offenbach a avut loc în 1836, în cadrul unui concert de promenadă în sala cafenelei Jardin Turc. Una dintre suite, „Fleurs d'Hiver”, a avut succes și a fost inclusă în repertoriul balurilor operei și în cel al Operei Comice. Fiind de-acum încolo considerat un talent promițător, el a fost interpretat de către dirijorul Louis-Antoine Jullien (1812-1860) și în sezonul de vară 1837 din Jardin Turc. „Rebecca”, un vals al adolescentului Offenbach, a ajuns astfel notoriu în presă, datorită melodiilor preluate din cultul iudaic și i-a adus renumele unui modernist radical și iconoclast. Activitatea pentru Jardin Turc a fost întreruptă abrupt, probabil din cauza diferendelor cu Louis-Antoine Jullien, astfel încât compozitorul s-a văzut deodată lipsit de venituri.

Un tânăr muzician german, Friedrich von Flotow (1812-1888)^[21] l-a scos până la urmă din încurcătură, oferindu-i posibilitatea să participe alături de el la concertele din saloanele plutocrației pariziene. Datorită virtuozității la violoncel și ușurinței cu care compunea romanțe, Offenbach a devenit un oaspete agreat în salonul contesei Bertin de Vaux. Frecventarea acestui salon, care se bucura de un bun renume în lumea elitelor muzicale, i-a înlesnit lansarea ca violoncelist, la nouăsprezece ani. Primul concert în public l-a susținut alături de Jules, în 1839. Încă din aceea perioadă muzicianul a fost atras de lumea teatrului și a acceptat cu plăcere angajamentul de a scrie câteva melodii pentru vodevilul „Pascal et Chambord”, care au rămas însă lipsite de succes. Prin ascensiunea ca violoncelist al saloanelor pariziene, Offenbach a câștigat în schimb o serie de discipoli. Renumele de curând dobândit i-a permis să apară și pe scena cazinoului din Koln, într-o primă vizită acasă după șase ani petrecuți la Paris. În timpul acestui sejur mai îndelungat la Köln a murit mama compozitorului, la 17 noiembrie 1840. Decesul mamei sale a marcat despărțirea lui Offenbach de ținuturile natale.

Atât lunile petrecute la Koln cât și perioada imediat următoare la Paris au fost productive pentru tânărul Offenbach. Romanțele sale din aceea perioadă au fost remarcate, în special una care interesa și din punctul de vedere al zvonurilor gustate de societatea pariziană. Romanța în cauză era dedicată unei tinere din buna societate, Herminie d'Alcain, căreia familia îi interzisese relația cu Offenbach, deși acesta devenise între timp celebru. Pentru a o seduce pe Herminie, tânărul Jacques s-a străduit în 1844 să-și consolideze reputația printr-un turneu în provincie. La întoarcere, Offenbach era mai solicitat ca oricând. După un alt turneu la Londra, încununat și de succesul material, familia lui Herminie a acceptat mariajul, dar l-a condiționat cu convertirea lui Offenbach la catolicism. După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat într-o locuință relativ modestă din Passage Saulnier. Rezultatul convertirii la catolicism este că pe mormântul lui Offenbach la Paris se află crucea creștină.

Noua poziție socială, legăturile strânse cu lumea mondenă și dorința de stabilitate materială au redeșteptat în curând ambițiile lui Offenbach de a reuși și în calitatea de compozitor. Aceste ambiții vizau, în parte datorită firii sale dar desigur și favorizate de un mediu receptiv pentru senzațiile ușoare și fugitive ale teatrelor de varietăți și a vieții de noapte, genurile parodiei și bufoneriei muzicale. Prima operă care a fost ținta râsului offenbachian a fost oda simfonică Deșertul a compozitorului Félicien César David (1810-1876), care se bucurase în 1846 de mare succes. Tema romantică a artistului care caută natura sălbatică și neatinsă în Deșert este transformată de Offenbach în același an într-o farsă în care patosul modelului este contracarat de plângerile prin care un dandy impută deșertului lipsa cafenelelor și un climat mizerabil. În lamentațiile acestea sunt amestecate fragmente din melodiile în vogă pe străzile Parisului. Cu scopul de a se vedea interpretat pe scena Operei Comice, Offenbach a prezentat doar la două luni după această parodie, în aprilie 1846, nu mai puțin de șapte noi fragmente de operă într-un concert dramatic. Este vorba de diverse romanțe și cuplete vesele, asemenea celor care se vor întâlni ulterior în operetele renumite ale compozitorului. Succesul acestor piese a atras după sine prima ofertă din partea Operei Comice, pentru o prelucrare muzicală a vodevilului Alcovul. Directorul acestei instituții a refuzat însă până la urmă muzica lui Offenbach, care nu a mai ajuns, cu toate străduințele acestuia, să fie reprezentată. Până la urmă, acesta și-a înscenat pe 27 aprilie 1847 pe cont propriu opera, într-un „concert al unui gen nou”.^[22] Această dramă muzicală comică a avut succes, deoarece era pe gustul vremii, având ca protagoniști un aristocrat onorabil și un republican laș, ridiculizat adeseori^[23].

Pentru a-și întreține familia Offenbach a frecventat în continuare ca violoncelist seratele pariziene. Însă nu pentru mult timp; revoluția din 1848 a obligat plutocrația și anturajul ei bulevardier, în majoritate monarhist, să fugă peste noapte din Paris. În februarie, Offenbach a plecat la Köln împreună cu tânăra sa soție și cu fetița lor nou născută, cu speranța să aibe acolo mai multe angajamente. Se pare că muzicianul nu dispunea pe atunci de nici un mijloc de trai și a avut nevoie de o perioadă de acomodare la Köln, unde izbucniseră incidente, ca peste tot în Europa. Ca și cum nu ar fi făcut parte niciodată din societatea cosmopolită a Parisului, el a început să flateze la Köln sentimentul național al renanienilor, prin compoziții patriotice cum ar fi un Cântec al băiatului german, care dă dovadă de patos militar sau Patria germană, în care este lăudată onestitatea doamnelor germane, incapabile să accepte „minciunile velșe”^[24]. Datorită atitudinii patriotarde și a talentului său muzical Offenbach a fost acceptat repede de către societatea din Köln. Importanța lui Offenbach ca muzician este evidentă cu ocazia aniversării a 600 de ani de la întemeierea domului din Köln, pe data de 14 august 1848, când a interpretat ca solist o fantezie muzicală bazată pe operele lui Rossini, în fața unor oficialități prusace și austriece^[25]. Compoziția sa Alcovul, pe care o tradusese în germană și o reprezentase în ianuarie 1849 și în orașul său natal, nu s-a bucurat în schimb de succes. Între timp, la Paris a fost restabilită liniștea și Offenbach nu a mai avut nici un motiv de a zăbovi în Köln. La scurt timp de la plecarea fiului său a murit Isaac Offenbacher, în aprilie 1850.

La Paris, Offenbach și-a reînnoit insistent ofertele pentru Opera Comică, însă nu a avut succes cu nici unul din proiectele prezentate. Ca violoncelist el s-a bucurat însă, ca de obicei, de prețuirea societății pariziene și a avut chiar șansa de a-l cunoaște cu ocazia unui concert în palatul Élysée pe președintele Louis Napoléon, viitorul împărat Napoleon al III-lea. Muzicianul a primit apoi, în primăvara anului 1850, în mod nesperat, oferta de a reorganiza și dirija neînsemnata orchestră de la Théâtre français. Noul director al acestei instituții, un bonvivant bogat, îl simpatiza probabil pe glumețul Offenbach și avea nevoie de un aliat pentru reorganizarea teatrului de comedie. Offenbach a acceptat, bucuros să scape de existența nesigură de muzician al saloanelor și s-a străduit cu succes să ridice nivelul foarte scăzut al orchestrei, care avea sarcina de a acompania uneori reprezentațiile și de a întreține între acte publicul. Perseverența sa a fost foarte apreciată de conducerea teatrului, însă actorii s-au împotrivit în fel și chip unei reevaluări a orchestrei^[26]. Scârbit de piedicile care i se puneau, Offenbach a renunțat după un timp să mai dirijeze el însuși orchestra, însă s-a îngrijit în continuare de bunăstarea muzicienilor săi, asigurându-le salarii mai mari decât le avuseseră înainte.

Între zilele de 2 și 4 decembrie 1851 Parisul a fost martorul unei revolte a cercurilor burgheze republicane, căreia nu i s-au alăturat masele încrezătoare în promisiunile demagogice ale președintelui Napoléon. Această „revoltă” a fost înăbușită cu ajutorul unei prezențe militare inadecvat de puternice pe străzile Parisului, căreia i-au căzut victime mulți trecători neimplicați în conflict. Neliniștile au servit drept pretext pentru dizolvarea parlamentului și instaurarea unui regim de teroare. Dictatura care a urmat a favorizat o industrializare rapidă a țării și modernizarea instituțiilor economice și administrative. Exact după un an de la lovitura sa de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său Bonaparte este uns Napoleon al III-lea pe data de 2 decembrie 1852 ca împărat al francezilor, în urma unui plebiscit.

Prins de obligațiile care decurgeau din angajamentul pentru Théâtre français și de frecventarea societății boeme, în care ajunsese să facă cunoștință cu jurnalistul Jules Janin, cel mai redutabil critic de teatru parizian și viitorul său adversar, Offenbach a prezentat de-abia în 1853 o nouă compoziție publicului, idila pastorală Le Trésor à Mathurin. Tot în speranța de a se vedea în fine reprezentat pe scena Operei Comice el a dedicat la scurt timp după aceea opera Pépito soției directorului acelei instituții, Madame Perrin. Rezerva Operei Comice față de compozițiile lui Offenbach a fost criticată după această premieră la Teatrul de Varietăți de însuși Jules Janin. Compozitorul și-a găsit un aliat și în jurnalistul Henri de Villemessant. Acesta întemeiase încă din tinerețe jurnalul de modă [La] Sylphide și avusese de timpuriu ideea de a oferi în paginile lui un foileton elogios despre diverse articole de consum, pentru care se lăsa bine plătit. După falimentul gazetei și revoluția de la 1848 de Villemessant a întemeiat pe data de 2 aprilie 1854 săptămânalul [Le] Figaro, în care va urma să publice des critici favorabile lui Offenbach. Pentru a intra în grațiile colectivului feminin de la Comédie-Française, acesta a publicat o suită de dansuri numită Décaméron Dramatique, în care fiecare dans era dedicat unei alte actrițe. În același timp el a început să scrie critici muzicale. Situația materială a familiei sale i se prezenta însă în culori atât de sumbre, încât i-a destăinuit în acea perioadă unei surori intenția de a emigra în America

Temerile compozitorului au fost spulberate de preluarea unei partituri ale sale de către mai tânărul coleg de breaslă Florimond Ronger (Hervé) (1825-1892) în repertoriul teatrului său de varietăți Les Folies-Nouvelles, unde se reprezentaseră deja primele cancanuri în cadrul unei parodii a genului operei italiene, La Gargouillada. Încurajat de succesul noii sale piese Oyayaye ou la Reine de Îles, o bufonerie în care un contrabasist se expune unui public ilustru, dar cu porniri canibale, Offenbach s-a hotărât să deschidă el însuși un teatru de varietăți. Un sediu potrivit pentru a atrage publicul i s-a părut a fi un mic teatru de lemn situat pe Champs Elysées, în apropierea giganticului Palais de l'Industrie, care urma să adăpostească Expoziția Universală din 1855^[28]. Cu ajutorul relațiilor pe care și le făcuse la Teatrul Francez și datorită presei favorabile pieselor sale Offenbach a reușit în vara lui 1855 să închirieze teatrul, pe care l-a numit Les Bouffes-Parisiens^[29]. Cu ocazia inaugurării teatrului pe data de 5 iulie a început colaborarea compozitorului cu libretistul Ludovic Halévy (1834-1908), nepotul compozitorului Frommental. Tânărul, care era pe atunci un necunoscut, a conceput un prolog umoristic pentru seara inaugurării. Primele reprezentații pe scena de la Bouffes-Parisiens, mai ales opera bufă Cei doi orbi, au avut un ecou negativ în presă, chiar și de Villemessant s-a arătat în dezacord cu umorul lor cinic, dar s-au bucurat de aprobarea unui public care dorea în primul rând să fie distrat și care se recruta în mare parte din rândurile provincialilor și străinilor veniți în orașul luminilor pentru a vizita Expoziția Universală^[30]. Noua stea a teatrului a devenit Hortense Schneider (1833-1920), o tânără cântăreață fără educație muzicală, dar având deja un trecut foarte aventuros pe scenele din provincie. Veniturile bune din primele luni de existență ale teatrului l-au determinat pe Offenbach să renunțe la postul de dirijor de la Théâtre français. Ca sediu de iarnă pentru Les Bouffes el a închiriat tot un teatru de bâlci, fostul Théâtre des Jeunes Élèves, pe scena căruia a reprezentat în decembrie cu mare succes opereta Ba-ta-clan, bazată pe libretul lui Halévy. Piesa implica prin figura unui despot care nu înțelege chineza, limba supușilor săi, o anumită critică la situația politică actuală, însă era în același timp după gustul maselor, conținând numeroase pasaje dansante. Critica a fost unanim pozitivă, Offenbach devenind astfel maestrul de necontestat al muzei ușoare; Tolstoi bunăoară îl vedea la vremea aceea drept reprezentatul umorului originar francez, „căruia îi este permis orice”^[31]. Compozițiile care au urmat au respectat modelul parodiei subiectelor și gesturilor emfatice tipice operei clasice^[32], transferând adesea acțiunile pline de întorsături absurde într-un decor exotic, mitologic, medieval sau pur și simplu oniric pentru a evita asocierea cu actualitatea pariziană. Productivitatea artistului a fost ieșită din comun în acea perioadă; Offenbach a asigurat pe atunci mare parte din repertoriul teatrului său. Venerația „religioasă”^[33] pentru Mozart -a determinat în 1856 să prelucreze pentru scena de varietăți chiar o operă mozartiană, Impresarul (Der Schauspieldirektor). Rossini însuși a compus o operă bufă pentru Les Bouffes-Parisiens și l-a etichetat ușor mailițos pe Offenbach drept un „Mozart de pe Champs Elysées”^[34]. Hortense Schneider a fost înlocuită în 1858, după cereri exagerate de onorariu, cu Lise Tautin, o interpretă congenială a muzicii offenbachiene și o parteneră ideală a colegului ei, comediantul Léonce. Datorită volumului mare de compoziții Offenbach a început după un timp să lucreze stereotip dar nu și-a pierdut popularitatea, ceea ce l-a determinat să facă împreună cu noul ansamblu turnee la Londra (în 1857) și în diverse stațiuni balneare în cursul verii.

Jacques Offenbach fotografiat de Félix Nadar

Deși celebru și cu priză la public, compozitorul nu a reușit totuși să prospere economic cu Les Bouffes, ajungând chiar în situația penibilă de a trăi ascunzându-se de creditori. Motivul principal se pare că a fost lipsa de abilitate a artistului în chestiunile pecuniare, evidentă în cazul alocării de fonduri nepermis de mari pentru rechizite, decoruri și diverse lucrări de renovare^[35]. Ruinat, el și-a pus în 1858 mari speranțe în reprezentația operei Orfeu în infern, o satiră la adresa vieții burgheze reprezentată de zeii olimpieni. Pregătirea reprezentației a fost plină de eșecuri: interpretul de flaut piccolo a căzut la pat în seara premierei, soprana din rolul Euridicei nu și-a interpretat rolul decât după ce a primit ca rechizită o piele veritabilă de tigru, și o conductă de gaze din fața teatrului a fost avariată. Premiera operei din 21 octombrie 1858 nu a avut succesul la care se așteptase Offenbach, opereta a devenit renumită de-abia după câteva reprezentații, mai ales datorită criticilor negative, a adaosurilor ulterioare și a promovării operei de către Crémieux și Offennach în Le Figaro. Cele 228 de reprezentații care au urmat premierei l-au scos pe Offenbach din impas, dar i-au atras renumele unui scandalagiu. Premiera următoarei sale opere bufe, Geneviève de Brabant, a avut loc în noiembrie 1859 sub supraveghere polițienească, datorită publicului care dădea valma la intrarea teatrului. Cu câștigul datorat operei Orfeu în infern compozitorul și-a construit o reședință de vară la Étretat în Normandia. Așa-numita „Villa d'Orphée” din Étretat a devenit locul de întâlnire al unui larg cerc de prieteni, printre care se numărau acum atât artiști cât și oameni cu o considerabilă influență politică precum ducele de Morny (1811-1865), fratele vitreg al împăratului Napoleon al III-lea, care a semnat chiar împreună cu Ludovic Halévy bufoneria Monsieur Choufleuri restera chez lui le..., reprezentată pe muzica lui Offenbach în 1861^[36]. Datorită acestei relații, de care a profitat și Halévy în cariera sa politică, Offenbach a obținut cetățenia franceză la începutul anului 1860, pentru a fi decorat peste un an cu Legiunea de Onoare, cel mai înalt ordin francez.

Pe la mijlocul lunii februarie 1860 Offenach a organizat spectacolul Le Carnaval des Revues, care trecea în revistă cele mai celebre melodii ale sale și prezenta în plin carnaval mai multe parodii muzicale noi. Printre acestea s-a numărat și scena Muzicianul viitorului (Le Musicien de l'avenir), un pamflet mai degrabă naiv la adresa lui Richard Wagner. Wagner reușise cu mare greutate să fie reprezentat cu trei concerte la Opera Italiană din Paris, care nu avuseseră succes dar deveniseră datorită controverselor din presă notorii. Offenbach îl confruntă în farsa sa pe un Wagner aflat pe câmpurile elizee cu unii dintre marii compozitori ai trecutului, precum Mozart și Gluck. Aceștia sunt calificați drept desueți de către revoluționarul compozitor saxon, care prezintă o Simfonie a viitorului, ale cărei motive trebuie explicate în timpul interpretării, și o Tyrolienne d'avenir, care nu este altceva decât o pastișă a unui catren folcloristic tirolez. Wagner se va răzbuna în 1870 cu o Comedie în stil antic. O capitulare în care-l ridiculizează la rândul său pe Offenbach, acuzându-l a fi un instigator lipsit de principii, reprezentant tipic al unei Franțe umilite de prusaci^[37].

Pe data de 16 noiembrie 1860 Offenbach s-a văzut în fine interpretat pe scena Operei Naționale, cu baletul în două acte Le Papillon. Criticii consacrați au văzut în acest spectacol, care conținea și valsuri, o profanare a lăcașului^[38], dar publicul i-a făcut o primire favorabilă, asigurându-i astfel 42 de reprezentații. Ultimele dintre ele au avut loc concomitent cu scandalul operei Tannhäuser, amplificând probabil resentimentele pe care Wagner oricum le nutrea față de Offenbach^[39]. Ajuns pe culmile gloriei, Offenbach n-a mai putut fi refuzat nici de Opera Comică, care i-a reprezentat în seara de Crăciun 1860 opera comică Barkouf. Aceasta s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru renumele compozitorului, care nu pregetase să facă dintr-un câine personajul central al spectacolului și să-i adapteze muzical lătrăturile. Berlioz l-a pus pe Offenbach imediat în aceeași oală cu Wagner, constatând că creierul unor muzicieni trebuie să fie bolnav. „Vântul care bate prin Germania i-a înnebunit

Les Bouffes Parisiens se aflau însă acum, după succesul cu Orfeu în infern și cu recenta operetă La Chanson de Fortunio, o prelucrare din 1861 după comedia [Le] Chandelier a lui de Musset, într-o situație economică foarte bună, și Offenbach a înțeles să-l numească director al teatrului pe un anumit Louis Varney, un om cu un simț mai pragmatic decât al său. Rolul Parisului în conștiința culturală a Europei și renumele de care se bucura peste tot acea Vie parisienne ușoară și elegantă pe care o va caricaturiza el însuși într-un vodevil i-au asigurat lui Offenbach popularitatea în întreaga Europă, mai ales în statele germane. Față de acestea el se simțea probabil încă atașat; dese turnee le-a întreprins în stațiuni balneoclimaterice mondene cum ar fi Bad Ems sau Bad Homburg, avându-i drept admiratori pe mai toți principii germani^[41]. Pentru teatrul din Bad Ems Offenbach a compus aproape în fiecare sezon câte două bufonerii. De exemplu în 1862 a reprezentat acolo în premieră opera bufă Limbuții (Les Bavards, prima versiune), în 1863 Il Signor Fagotto, o operă bufă în care este ridiculizat patosul lui Hector Berlioz, căruia i se opun tot felul de onomatopee muzicale, de la voci de animale până la zdrăngănitul de alămuri. Tot la Bad Ems muzicianul a câștigat un pariu ciudat, care-l făcuse să compună și să pună în scenă o operetă în răstimp de opt zile. Rezultatul a fost Lieschen și Fritzchen. La Bad Homburg el a făcut cunoștință cu tânăra cântăreață Zulma Bouffar (1848-1909), care fusese considerată un copil minune și străbătuse la rândul ei în turnee Europa. Cântăreața a fost în curând angajată ansamblul lui Offenbach^[42].

Offenbach și singurul său fiu, Auguste, în 1865

Offenbach alesese Bad Ems ca reședință de vară din motive practice, însă Viena i-a devenit dragă ca oraș, pe lângă Paris. Simpatia vienezilor pentru Revoluția Franceză și admirația lor față de spiritul francez i-au înlesnit succesul acolo. Astfel, Johann Nestroy (1801-1862), directorul din vremea aceea de la Carltheater^[43], îl chemase stăruitor pe Offenbach la Viena încă din anul 1858. Opera Orfeu în infern fusese reprezentată neautorizat pe acea scenă, cu Nestroy în rolul lui Jupiter, înainte de 1860. Cancanul din ultimul act al operei devenise foarte celebru datorită acestor reprezentații, și în 1860 Offenbach a avut parte de o primire extrem de călduroasă la Viena. Noul director al teatrului din Leopoldstadt, Karl Treumann, și ansamblul acestuia i-au înmânat de pildă o cunună de lauri brodată cu fir de aur. Cele trei reprezentații dirijate pe atunci de însuși Offenbach s-au desfășurat cu un mare succes de public și presă - vienezii preferau, se pare, muzicalitatea și volubilitatea offenbachiană gravității wagneriene^[44]. Având în vedere admirația aproape idolatră de care se bucura, compozitorul a revenit cu plăcere la Viena, având astfel ocazia să facă cunoștință în 1863 cu Johann Strauß, pe care l-a încurajat să scrie muzică de operetă^[45]. Veșnica rivalitate cu Wagner s-a manifestat și în 1863, când opera romantică a lui Offenbach Nimfele Rinului a ajuns să fie reprezentată pe scena de la Hofoper, care refuzase cu puțin timp înainte un proiect wagnerian. Vienezii nu au apreciat însă nici opera lui Offenbach, care includea atât un vals din Le Papillon cât și cântecul patriotard Vaterlandslied, compus la Köln în 1848. Posteritatea le va da dreptate, compozitorul va folosi singura melodie care avusese succes la Viena, Cântul elfilor (Der Elfengesang), în Povestirile lui Hoffmann. Probele operei au făcut necesară o ședere mai îndelungată la Viena, cu ocazia căreia Offenbach fusese primit în audiență de către împăratul Ferdinand I și era aproape în permanență reprezentat pe scena de la Carltheater.

Teatrul Les Bouffes Parisiens i-a reprezentat în schimb operetele din ce în ce mai rar, și atunci când nici urmașul lui Varney, Hanappier, nu a schimbat această situație care adusese prejudicii financiare serioase instituției, compozitorul nu a ezitat să dea în judecată teatrul înființat de el însuși. De o nervozitate excesivă se plânge pe vremea aceea chiar Offenbach atunci când își cere, bineînțeles cum grano salis, scuze în prealabil libretiștilor săi pentru eventuale jigniri^[46]. Sănătatea îi era în general șubrezită. Suferind de gută, el se deplasa de obicei și pe distanțe scurte cu trăsura. Căsnicia cu Herminie a fost, se pare, fericită^[47]. Perechea avea deja patru fiice atunci când i s-a născut în 1862 primul fiu, Auguste.

Dorindu-și după eșecul la Viena cu Nimfele Rinului un nou succes de talia operei dedicate lui Orfeu, Offenbach s-a hotărât să pregătească din nou o parodie pe temele mitologiei grecești și a pregătit împreună cu Halévy un subiect picant despre răpirea Elenei de către Paris, Frumoasa Elena. Rolul principal a fost interpretat de Hortense Schneider, care devenise între timp celebră pe scena de la Comédie-Française și tocmai voia să se retragă din teatru. Premiera din 17 decembrie 1864 de la Théâtre des Variétés a fost întâmpinată cu deja uzuala indignare a presei din cauza profanării subiectului antic, Jules Janin l-a blestemat „pe perfidul Meilhac, pe acest trădător de Halévy, pe nenorocitul de Offenbach”^[48]. Publicul parizian a apreciat notele frivole ale libretului, discutate în Le Figaro, și a frecventat asiduu Teatrul de Varietăți, asigurând operei o sută de reprezentații. În același an opera a avut succese răsunătoare la Berlin și Viena, întreg publicul european iubea muzica lui Offenbach. Compozitorul a rămas cu următoarea sa operă, Les Bergers, credincios subiectelor preluate din antichitate. Temele muzicale devin aici mai lirice, o evoluție care fusese deja anunțată prin anumite pasaje din Frumoasa Elena. Acțiunii de tip roman pastoral îi lipsesc acum cu desăvârșire accentele sarcastice. Opera bufă Barbă-Albastră, a cărei premieră a avut loc în 1866, este chiar caracterizată pe alocuri de o atmosferă sumbră. Cu La Vie Parisienne (Viața pariziană) Offenbach s-a dedicat împreună cu perechea de libretiști Meilhac/Halévy pentru prima oară unui subiect contemporan, ilustrând muzical scene din viața orașului luminilor cu frivolitate, însă din nou fără o critică prea incisivă la adresa societății burgheze. Premiera operei a avut loc pe data de 31 octombrie 1866 în Palais-Royal și a depășit toate așteptările, având un succes de public mai mare decât cel al Frumoasei Elena. Atitudinii mai puțin critice manifestate aici îi corespunde o realitate politică caracterizată prin liberalism și progres economic. Nici Offenbach, nici Halévy nu mai aveau motive să atace vehement un sistem în care prosperaseră și în care era acum posibilă o anumită libertate de opinie.

Hortense Schneider în rolul marii ducese de Gérolstein, în 1867
Sursă: Bibliothèque des Arts Décoratifs

Punctul culminant al stagiunii din 1867, anul unei noi Expoziții Universale, a fost pentru teatrul Les Bouffes Parisiens înscenarea La Grande-Duchesse de Gérolstein cu Hortense Schneider în rolul principal. Ludovic Halévy a semnat și acest libret. Demisionat de curând din Corpul Legislativ, el și-a permis de această dată să critice printr-o acțiune localizată într-un fictiv ducat german din secolul al XVIII-lea militarismul care se făcea remarcat în Europa. Înțepăturile din piesă la adresa curții ruse și a împărătesei Ecaterina se îndreptau de fapt împotriva politicii militariste practicată de Napoleon al III-lea, care tocmai eșuase în intervenția care sprijinise forțele conservatoare din Mexic. Marele succes al operei se explică însă și prin fascinația stranie a publicului parizian pentru confruntarea care se întrezărea deja între Napoleon și Bismarck. Interpretarea frivolă dată temelor războinice, susținute muzical pe scena operei de o veritabilă fanfară militară, și ridiculizarea tagmei cazone în general au permis probabil o binevenită bagatelizare a conflictului cu Prusia. Recenziile din Le Figaro au fost elogioase, tipic pentru liberalismul epocii este și faptul că opera a fost audiată cu plăcere chiar de către Napoleon al III-lea, de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și de Bismarck. Primul ministru prusac a înțeles de exemplu caducitatea spiritului militar drept slăbiciune a Franței și a apreciat critica la adresa fărâmițării politice germane pe care voia să o înlăture, exclamând față de Moltke: „C'est tout à fait ça!”^[49]. Opera a ajuns să fie reprezentată în 1870 și pe scena de la Grand Opera House din New York^[50]. Offenbach și-a petrecut vara anului 1867 compunând bufonerii pentru teatrul din Bad Ems, deși suferea de o gută care aproape îl imobiliza. După acest ultim mare succes compozitorul s-a mărginit să alcătuiască cu ajutorul celor mai celebre melodii ale sale noi înscenări. Din această masă de piese stereotipe se remarcă doar opera bufă La Périchole, reprezentată în 1868.

Anul 1868 a fost marcat de reformele liberale ale lui Napoleon, prin care au fost permise libertatea presei și demonstrațiile. Cu acest prilej a devenit manifestă fervența mișcării republicane, care s-a descărcat prin numeroase publicații radicale și tumulturi de stradă. Operetele lui Offenbach nu s-au mai bucurat, în această atmosferă tulbure, decât cel mult de succese sezoniere. Ele nu mai atingeau nervul publicului parizian, care (re)descoperise în operetele lui Hervé un mod mai accesibil și mai grobian de amuzament. Încercând să țină pasul cu vremurile, Offenbach a cultivat și el umorul facil, având în 1869 chiar succes la Baden, în Austria Inferioară, cu La Princesse de Trébizonde. Neavizat din punct de vedere politic, compozitorul a cochetat în acel timp cu ideile moderat-liberale, fiind convins că își datorează doar celui de-al Doilea Imperiu faima și bunăstarea^[51]. Halévy nu a acceptat această atitudine. Convins de gravitatea evenimentelor, acesta a renunțat la activitatea de libretist de operete, astfel încât Offenbach a fost nevoit să recurgă la colaborarea cu libretistul Victorien Sardou pentru noul său proiect, cu un subiect antiradical. Le Roi Carotte are ca sursă de inspirație o povestire a lui E. T. A. Hoffmann, Piticuț zis și Cinabru (Klein Zaches, genannt Zinnober), și condamnă pericolele care pândesc în persoana unui rege roșu o monarhie prea indulgentă. Acest prim proiect inspirat de Hoffmann nu a mai fost finalizat în 1870, deoarece Offenbach și-a dedicat pe atunci timpul mai ales compozițiilor pentru opera bufă Les Brigands, pe care însuși Halévy, care colaborase la ea ca libretist, a caracterizat-o ulterior drept lipsită de originalitate^[52]. Prins de nenumărate obligații, trebuind de pildă să dirijeze reprezentarea operei La Grande-Duchesse de Gérolstein la Nisa și să facă un turneu la Viena, Offenbach a căzut la pat în timp ce compunea opera comică Fantasio, probabil din cauza epuizării. Vestea izbucnirii războiului cu Prusia l-a găsit de aceea în Bad Ems, unde spera să-și refacă sănătatea. Întors repede la Étretat, el a fost urmărit până acolo de acuzațiile presei germane de a-și fi trădat patria, printr-o atitudine adulatoare față de Napoleon al III-lea. Compozitorul a crezut de cuviință să se dezvinovățească față de „prietenii germani” invocând recunoștința pe care o purta Franței^[53]. Bătălia de la Sedan a pus capăt la 2 septembrie 1870 celui de-al Doilea Imperiu. Pe data de 4 septembrie s-a proclamat republica. Offenbach a luat calea exilului, ajungând de la Bordeaux la Milano, cu o escală la San Sebastian, unde se i stabilise temporar familia.

Ruinele coloanei Vendôme, distrusă în timpul Comunei din Paris. În primul plan baricadele comunarzilor

În februarie 1871 opinia publică de la Paris s-a arătat indignată de faptul că „prusacul” Offenbach mai este reprezentat pe scena de la Les Bouffes-Parisiens, cu La Princesse de Trébizonde^[53]. Offenbach se autodefinea, bineînțeles, cu totul altfel, considerându-se cu trup și suflet francez. Într-o scrisoare scrisă pe data de 6 martie 1871 de la Milano el își exprimă față de amicul său Nuitter ura pentru prusaci, regretând că este originar din valea Rinului și că este astfel „asociat într-o oarecare măsură acestor groaznice fiare”^[54]. Foștii compatrioți au nutrit în schimb în continuare admirație pentru compozitor; astfel, trupele prusace victorioase au fost întâmpinate la Berlin cu o reprezentație de gală a melodiilor din La Vie Parisienne. Între timp în Franța izbucnise, după retragerea germanilor, războiul civil dintre Comuna din Paris și forțele legitimate de Assemblée nationale, conduse de la Versailles de către liberalul Adolphe Thiers. Prin eliberarea deținuților de război din captivitatea prusacă acesta a reușit să-și asigure ponderea de forțe necesară răsturnării Comunei. Revolta pariziană a fost înfrântă la 29 mai 1871, iar la 31 august 1871 Thiers a fost ales președinte al celei de-a Treia Republici Franceze. În august 1871, Offenbach s-a întors la Paris, după escale la Viena și Londra. Halévy l-a regăsit pe atunci la repetițiile pentru Les Brigands, bolnav și apatic^[55].

Exclus din mijlocul bunei societății pariziene, cu fostele sale mari succese uitate sau aprig contestate acum, așa ca în cazul operei La Grande-Duchesse de Gérolstein, Offenbach și-a definitivat proiectul Le Roi Carotte, cu anumite schimbări aduse de Sardou pentru a evita referirile la evenimentele din trecutul apropiat. Premiera așa-zisei „feerii” a avut loc la 15 ianuarie 1872 pe scena de la Théâtre de la Gaîté, un teatru dintr-un centru comercial care începuse sub conducerea lui Maurice Boulet să reprezinte operete și feerii. Colaborarea cu această instituție a început sub bune auspicii. Parțial și datorită decorurilor fastuoase, dar mai ales datorită criticii care viza în același timp atât fostul imperiu cât și republicanismul radical, piesa a reușit să-l reabiliteze oarecum pe compozitor în ochii publicului parizian. Acțiunea era localizată în Ungaria și nu în Germania, spre deosebire de proiectul inițial. Piesa abunda de scenării exotice, de pildă ea conținea tabloul „Pompei”, reprezentat cu ajutorul multor statiști și al unor costume excentrice. Vedeta operei a fost, pe lângă Zulma Bouffar, o nouă descoperire a lui Offenbach, Madame Judic^[56]. Muzica operei anunță deja capodopera de bătrânețe a muzicianului, Povestirile lui Hoffmann. Opera Fantasio nu a avut succes la Opera Comică, care nu a mai pus pe scena sa creațiile lui Offenbach. Deasemeni, alte noi piese create de Offenbach au eșuat, de exemplu Corsarul negru la Viena.

După moartea lui Boulet, Offenbach a devenit, pe 1 iulie 1873, director la Le Théâtre de la Gaîté, secundat de Albert Vizentini^[57] ca administrator și de Etienne Tréfeu^[58] în funcția de capelmaistru. Imediat după preluarea direcțiunii teatrului, Offenbach a pus bazele unor proiecte de mare anvergură, angajând două ansambluri, unul de operetă, celălalt de teatru, și inițiind renovări costisitoare. De asemenea, el a obținut de la Asociația Autorilor permisiunea de a-și reprezenta propriile compoziții pe această scenă, deși nu dorea să se limiteze numai la acestea. Offenbach tocmai avea în vedere reprezentarea Visului unei nopți de vară pe muzica lui Mendelssohn Bartholdy^[59] și a Ruinelor Atenei de Beethoven^[60] atunci când a fost descurajat de insuccesul dramei Le Gascon de Théodore Barrière (1823-1877), cu care se inaugurase stagiunea la 2 septembrie 1873. Offenbach a renunțat în mod precipitat la aceste proiecte ambițioase, apucându-se în schimb să-și transforme primul său triumf, Orfeu în infern, într-o feerie muzicală. Succesul enorm pe care l-a avut această adaptare cu decoruri fastuoase și noi numere de balet, prezentată publicului la 7 februarie 1874, i-au redat compozitorului vigoarea și optimismul. Accesele sale de gută s-au rărit și în aceste condiții cea de-a o suta reprezentație a feeriei a fost dirijată de Offenbach personal.

Cu toate îndatoririle care decurgeau din conducerea teatrului, al cărui ansamblu s-a bucurat în acea perioadă de măriri de salariu, muzicianul a continuat să livreze cu regularitate noi compoziții, mai ales operete de dimensiuni reduse. Una dintre ele, La Jolie Parfumeuse, a avut parte între 1873 și 1874 de peste 200 de reprezentații la Théâtre de la Renaissance. În piesă a debutat o nouă vedetă pariziană, cântăreața Louise Théo^[61]. Cea mai apreciată operă offenbachiană din această perioadă a devenit însă Madame l'Archiduc, lansată în stagiunea de iarnă din 1874. Ea amintea aproape cu duioșie de lumea nu demult apusă a aristocrației, cu o intrigă bazată pe substituiri de personaje.

Renumele unui om de o generozitate neobișnuită îl făcea pe Offenbach să fie des înconjurat de cerșetori. Unul dintre aceștia a avut norocul să primească de la celebrul muzician, care tocmai nu avea bani la el, niște note scrise în grabă pe un petic de hârtie și intitulate ad-hoc Polka cerșetorilor. Ulterior compozitorul a aflat cu uimire că acel om sărman nu vânduse partitura primului editor întâlnit pentru 100 de franci, așa cum fusese îndemnat, ci a așteptat cea mai bună ofertă, câștigând astfel 1000 de franci și păstrându-și drepturile asupra interpretării acelei melodiei^[62]. Din păcate, Offenbach însuși nu a dat dovadă de aceeași iscusință în chestiunile financiare și în scurt timp, a ruinat teatrul Gaîté cu înscenări exorbitante dar de calitate îndoielnică, precum drama La Haine de Sardou, continuată în stagiune de nu mai puțin penibila prelucrare a operetei Geneviève de Brabant. Nici bunele încasări de pe urma reprezentării feeriei Wittington and his Cat în 1875 la Londra nu au mai reușit să acopere deficitul uriaș al teatrului parizian, care a dat faliment la mijlocul lunii mai 1875. Compozitorul și-a pierdut întreaga avere plătind datoriile teatrului și salariile rămase restante, trebuind în plus să-și amaneteze toate drepturile de autor pe o durată de trei ani. Ajuns la ananghie, el a acceptat oferta impresarului american Bacquero de a vizita Expoziția Universală de la Philadelphia și de a susține acolo și la New York mai multe concerte. Obligat la aproape 60 de ani să depindă iar de diverse angajamente, Offenbach a fost în 1875 martorul succesului operei Carmen, datorat în parte foștilor săi libretiști Meilhac și Halévy. Nimeni nu se mai interesa acum de muzica lui, Parisul tocmai îl descoperea pe Bizet, publicul de operetă îl aclama la Viena pe Johann Strauß (fiul). Acesta din urmă devenise de curând cunoscut și la Paris iar opereta Liliacul a cucerit publicul la Théâtre de la Renaissance, sub numele de La Tzigane.

Scene din Povestirile lui Hoffmann, după prima reprezentație la Paris, în 1881.
Sursă: Bibliothèque de l'Opéra

La data de 21 aprilie 1876 Offenbach s-a îmbarcat la bordul vaporului Canada, pentru a întreprinde conform contractului cu Lino Bacquero un turneu în America. În portul new-yorkez i-a fost făcută o primire entuziastă și în același timp stranie - mai mulți muzicieni se apropiaseră cu o mică ambarcațiune de navă și încercau să interpreteze un potpuriu din melodii de operetă, întrerupți mereu de valurile înalte și de răul de mare. Compozitorul a fost copleșit și de primirea călduroasă pe care i-o făcuse mulțimea la hotel, aruncând maselor de la înălțimea balconului său exclamația: „Thank you, Sir!”^[63]. Din notele sale de călătorie reies uimirea și admirația față de zgârie-norii de la New York, față de tehnica avansată și întreg confortul care caracterizau încă de pe atunci viața metropolei americane. Primele concerte le-a susținut la „Gilmore's Concert Garden”, viitoarea „Madison Square Garden”, dirijând melodii din Orfeu și Marea ducesă de Gerolstein. După câteva săptămâni petrecute la New York entuziasmul său a făcut loc unei tot mai mari înstrăinări, datorată atât mercantilismului pe care-l descoperise în mentalitatea yankee^[64] cât și calității destul de modeste a spectacolelor muzicale la care asistase^[65]. Viața culturală americană îi datorează lui Offenbach un impuls important precum cel privind fondarea unui conservator. De la New York el a plecat la Philadelphia, unde tocmai își deschisese porțile Expoziția Universală. Concertele sale au avut și acolo parte de ovații. După acest turneu de două luni în America el se despărți de admiratorii săi printr-un banchet la New York, dând în alocuțiunile sale dovadă de o engleză de această dată impecabilă.

La Paris compozitorul a fost întâmpinat de atacurile presei republicane, care făcuse publice sporadicele sale manifestări de simpatie pentru era lui Napoleon al III-lea. Ghinionul îl urmări în ultimii ani de viață; accesele de gută s-au înmulțit, în plus i s-a îmbolnăvit grav fiul, Auguste. Offenbach a avut totuși satisfacția de a se vedea descoperit de o nouă generație cu ocazia unei noi înscenări a Frumoasei Elena. Treptat, el s-a distanțat de domeniul muzei ușoare și s-a dedicat unui proiect ambițios, pe care l-a menit să fie încununarea vieții sale de artist. Deja în 1851 fuseseră reprezentate la teatrul Odèon din Paris Povestirile fantastice ale lui Hoffmann, o prelucrare a dramaturgilor Jules Barbier (1825-1901) și Michel Carré (1819-1872) după povestirile lui E. T. A. Hoffmann. Această versiune tocmai fusese transformată într-un libret de operă, pentru a fi reprezentată la Opera din Paris pe muzica lui Hector Salomon, care era aproape definitivată. Salomon a renunțat la compoziția sa la insistențele lui Offenbach, care l-a ales pe romanticul german drept personaj principal al celei de-a doua a sa opere, după Nimfele Rinului. Personajul Hoffmann are în piesă rolul unui călăuzitor în universul povestirilor sale fabuloase și este de fapt un alter ego al compozitorului, arătându-se frământat de temeri, iubiri nefericite și viziuni. Acțiunea se bazează pe motive din Aducătorul de somn, Consilierul Krespel și Povestea imaginii din oglindă pierdute^[66]. Tema dragostei tragice este reprezentată de personaje feminine inaccesibile, fie din motive de boală (Antonia, fiica lui Krespel), fie din cauza barierelor sociale și naționale (curtizana fatală Giulietta). Sau pur și simplu deoarece ființa adorată se dovedește a fi un automat încropit destul de grosolan, care nu-l poate vrăji decât pe artistul aflat sub influența escamoterilor (Olympia). Împreună cu Antonia, cântăreața neîntrecută de care este fascinat Hoffmann în al treilea act, muzica însăși este sortită pieirii.

În pofida deziluzionării care se manifestă în ultima sa operă, Offenbach s-a prezentat cunoscuților săi în acești ultimi ani de viață mai euforic decât oricând, încrezător în propria putere de creație și în viitorul succes al Povestirilor^[67]. Acest optimism nu era prea îndreptățit de realitate. Expoziția Universală s-a desfășurat în 1878 fără ca artistul să aibă posibilitatea să-și reprezinte vreo operetă nouă. Teatrul Gaîté s-a hotărât de-abia în timpul Expoziției să pregătească o nouă înscenare a operei bufe Orfeu în infern. ”Nu, acesta nu mai este Orfeul meu!” ar fi declarat compozitorul, dezamăgit de rezultatul dedicat publicului larg^[68]. Acest public larg a redescoperit însă cu plăcere offenbachiadele, astfel încât Charles Comte (1827-1884), ginerele lui Offenbach și proprietarul actual al teatrului Bouffes Parisiens, a reluat în program La Grande-Duchesse de Gérolstein. Les Brigands a fost reprezentată din nou de Théâtre de la Gaîté, la sfârșitul anului 1878. Atât Briganzii cât și noua operetă La Marocaine au avut înscenări fastuoase.

Monumentul funerar al lui Offenbach (1880)

Compoziția Povestirile lui Hoffmann, dedicată fiului Auguste-Jacques (1862-1883), avansase în primăvara lui 1879 într-o măsură care i-a permis lui Offenbach să-și prezinte opera fragmentar, într-un concert particular ținut pe data de 18 mai. Această premieră a făcut senzație în lumea muzicală. Deoarece a primit oferte foarte bune atât de la directorul Operei Comice din Paris cât și de la reprezentantul teatrului vienez Ringtheater, Offenbach a decis să susțină premiere ale operei în ambele orașe. El a murit în timp ce pregătea premiera noii sale opere la Paris, asfixiat probabil în timpul somnului în noaptea din 4 pe 5 octombrie. Nu numai guta, ci și epuizarea îl transformase în vara lui 1880 într-un om grav bolnav, care dorise mai mult decât orice să trăiască doar până la premiera Povestirilor. Numeroși admiratori din întreaga Europă l-au însoțit pe ultimul drum spre cimitirul din Montmartre. Pe data de 18 noiembrie 1880 s-a dezvelit în mod festiv bustul lui Offenbach, opera sculptorului Jules Franceschi care străjuiește mormântul compozitorului.

Într-un articol scris imediat după moartea lui Offenbach, Max Nordau a deplâns indiferența societății pariziene față de idolul ei de odinioară^[69]. Zola și-a arătat de asemenea compasiunea pentru Offenbach, exprimându-și însă în același timp disprețul față de genul muzical creat de acesta. Opereta ca fenomen tipic unei tot mai mari comercializări și trivializări în muzică reprezenta pentru Zola tocmai cel de-al Doilea Imperiu, trebuind să fie de aceea înlăturată din lumea teatrului ca un element nociv^[70]. Premiera pariziană a Povestirilor lui Hoffmann a avut loc cu mare succes, în prezența oficialităților republicii, la data de 10 februarie 1881, într-o versiune prescurtată la trei acte. La Viena opera a fost reprezentată doar de două ori, în decembrie 1881, deoarece Ringtheater a fost după aceea complet distrus într-un incendiu. În jurul piesei s-au creat din această cauză fel de fel de legende, ea a căpătat renumele de a aduce ghinion celor care o pun în scenă.

Lista completă a lucrărilor:

Liste alcătuite conform anexei din: Siegfried Kracauer: Jacques Offenbach und das Paris seiner Zeit, prima ediție Amsterdam 1937, nouă ediție îngrijită de Ingrid Belke: Siegfried Kracauer: Schriften, vol. 8, Frankfurt a. M. 2005, p. 558-591.

Drame muzicale[modificare | modificare sursă]

• 1839

Pascal și Chambord, vodevil într-un act (libret de Bourgeois și Brisebarre)

• 1847

Alcovul, operă comică într-un act (libret de Forges și de Leuven)

• 1849

Marielle sau Sergent și comandant (nouă versiune a Alcovului), operă comică într-un act (libret de Forges și de Leuven)

• 1853

Le Trésor à Mathurin, operă comică într-un act (libret de Battu)

Pépito, operă comică într-un act (libret de Moinaux și Battu)

• 1854

Luc și Lucette, operă comică într-un act

• 1855

Oyayaye ou la Reine de Îles, „antropofagie muzicală” într-un act (libret de Moinaux)

În seara inaugurării teatrului Bouffes-Parisiens, la data de 5 iulie:

Entrez, Messieurs, Mesdames, prologul inaugurării teatrului într-un act (libret de Méry și Servières, pseudonimul lui Ludovic Halévy)

Cei doi orbi, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Moinaux)

O noapte albă, operă comică într-un act (libret de Plouvier)

Harlechinul bărbier, pantomimă, aranjament muzical după Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini într-un act (scenariu de Lange, pseudonimul lui Offenbach)

Visul unei nopți de vară, schiță de operetă („saynète”) într-un act (libret de Tréfeu)

Pierrot Clown, pantomimă într-un act (scenariu de Jackson)

Le Violoneux, operetă („legendă bretonă”) într-un act (libret de Mestépes și Chevalet)

Pulcinella pe lună, pantomimă într-un act (scenariu de Busnach)

Madame Papillon, bufonerie într-un act (libret de Servières, pseudonimul lui Ludovic Halévy)

Paimpol et Périnette, „saynète lyrique” într-un act (libret de Forges)

Ba-ta-clan, operetă („chinoiserie musicale”) într-un act (libret de Ludovic Halévy)

• 1856

Le Postillon en gage, bufonerie într-un act (libret de Plouvier și Adenis)

Tromb-al-ca-zar sau Răufăcătorii dramatici, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

La Rose de Saint-Flour, operetă într-un act (libret de Carré și Truinet)

Les Dragées du baptême, operetă într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

Păstorii lui Watteau, tablou viu pe muzică de Lange (Offenbach) într-un act (libret de Mathieu și Placet)

Le >>66<<, operetă într-un act (libret de Forges și Laurencin -pseudonim Chapelle-)

Le Savetier et le Financier, operetă bufă într-un act (libret de Hector Crémieux)

Bona, operetă bufă într-un act (libret de Bercioux)

• 1857

Cele trei săruturi ale diavolului, operetă fantastică într-un act (libret de Mestépes)

Croquefer sau ultimul dintre paladini, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Tréfeu)

Dragonette, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Mestépes)

Vent du Soir ou L'horrible Festin, operetă bufă într-un act (libret de Gille și Battu)

Une demoiselle en loterie, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Crémieux)

Le Mariage aux lanternes, nouă versiune a operei Le Trésor à Mathurin, operetă într-un act (libret de Carré și Battu)

Les Deux Pêcheurs ou le Lever du soleil, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

• 1858

Mesdames de la Halle, operetă bufă într-un act (libret de Lapointe)

Pisica preschimbată în femeie, operetă într-un act (libret de Scribe și Mélesville -pseudonim Duveyrier-)

Orfeu în infern, operă bufă în două acte (libret de Ludovic Halévy și Hector Crémieux)

• 1859

Un soț în fața ușii, operetă într-un act (libret de Delacour și Morand)

Les Vivandières de la Grande Armée, operetă într-un act (libret de Jaime și de Forges)

Geneviève de Brabant, operă bufă în două acte (libret de Jaime și Tréfeu)

• 1860

Le Carnaval des Revues, revistă (libret de Grangé, Gille și Halévy)

Dafne și Chloé, operetă într-un act (libret de Clairville și Cordier)

Le Papillon, balet-pantomimă în două acte (scenariu de Taglioni și Saint-Georges)

Barkouf, operă comică în trei acte (libret de Scribe și Boisseau)

• 1861

La Chanson de Fortunio, operă comică într-un act (libret de Halévy și Crémieux)

Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), operă bufă în două acte (libret de Halévy și Crémieux))

Monsieur Choufleuri restera chez lui le..., operă bufă într-un act (libret de St. Rémy -pseudonim Morny-, Halévy, Crémieux și Lépine)

Farmacist și peruchier (Un Mariage par les cheveux), operetă într-un act (libret de Frébault)

Le Roman comique, operă bufă în trei acte (libret de Halévy și Crémieux)

• 1862

Monsieur și Madame Denis, operetă într-un act (libret de Delaporte și Laurencin)

Călătoria domnilor Dunanan, tată și fiu, operă bufă în trei acte (libret de Siraudin și Moinaux)

Jacqueline, operetă într-un act (libret de Pol d'Arcy -pseudonim Halévy și Crémieux-)

Limbut și limbută (Bavard et Bavarde), operă bufă în două acte (libret de Nuitter)

• 1863

Limbuții (Les Bavards), nouă versiune a operei Limbut și limbută, operă bufă în două acte (libret de Nuitter)

Brazilianul, comedie cu un rondo de Offenbach într-un act (libret de Meilhac și Halévy)

Lieschen și Fritzchen sau Șvabii francezi, operetă („conversație alsaciană”) într-un act (libret de Boisselot)

Il Signor Fagotto, operă bufă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

• 1864

Lieschen și Fritzchen sau Lieschen și Fritzchen, nouă versiune a operetei Lieschen și Fritzchen din 1863

Il Signor Fagotto, nouă versiune a operei din 1863

L'Amour chanteur, operetă într-un act (libret de Nuiiter și Lépine)

Die Rheinnixen, Nimfele Rinului, operă romantică în trei acte (libret în germană de Wolzogen după versiunea în franceză de Nuitter)

Georgienele (inițial Feroza), operă bufă în trei acte (libret de Moinaux)

Jeanne care plânge și Jean care râde, operetă într-un act (libret de Crémieux și Gille) (două versiuni, reprezentate în 19 iulie, respectiv 3 noiembrie)

Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, operetă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

Frumoasa Elena, operă bufă în trei acte (libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy)

• 1865

Coscoletto sau Le Lazzarone, operă comică în două acte (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Refrains de Bouffes, revistă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Bergers, operă comică în trei acte (libret de Crémieux și Gille)

• 1866

Barbă-Albastră, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Vie Parisienne, piesă de teatru cu melodii în patru acte (originar cinci) (libret de Meilhac și Halévy)

• 1867

La Grande-Duchesse de Gérolstein, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Leçon de chant electromagnetique, bufonerie într-un act (libret de Bourget)

La Permission de dix heures, operetă într-un act (libret de Mélesville și Carmouche)

Robinson Crusoe, operă comică în trei acte (libret de Cormon și Crémieux)

Geneviève de Brabant, nouă versiune a operei bufe din 1859, în trei acte (libret de Crémieux și Tréfeu)

• 1868

Le Château à Toto, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), nouă versiune a operei bufe din 1861, în patru acte (libret de Halévy și Crémieux))

Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, nouă versiune a operetei din 1864, într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

L'Île de Tulipatan, bufonerie într-un act (libret de Chivot și Duru)

La Périchole, operă bufă în două acte (libret de Meilhac și Halévy)

• 1869

Vert-vert, operă comică în trei acte (libret de Meilhac și Nuitter)

La Diva, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Princesse de Trébizonde, operă bufă în două acte (Baden lângă Viena, 31 iulie) și noua ei versiune în trei acte de la Paris din 7 decembrie (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Brigands, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Romance de la rose, operetă într-un act (libret de Tréfeu și Préfel)

• 1871

Boule de Neige, operă bufă în trei acte după Barkouf, avându-l drept protagonist pe un bou în locul câinelui din Barkouf (1860) (libret de Nuitter și Tréfeu)

• 1872

Le Roi Carotte, operă bufă-feerie în patru acte (libret de Sardou)

Fantasio, operă comică în trei acte (libret de Paul de Musset)

Fleurette, operetă într-un act (libret de Hopp și Zell)

Corsarul negru, operă comică în trei acte (libret de Offenbach)

• 1873

Les Braconniers, operă bufă în trei acte (libret de Chivot și Duru)

La Leçon de chant electromagnetique, nouă versiune a bufoneriei într-un act din 1867 (libret de Bourget)

Fleurette, operă comică într-un act (libret de Hopp și Zell), nouă versiune a operetei din 1872

La Permission de dix heures, nouă versiune a operetei într-un act din 1867 (libret de Mélesville și Carmouche)

Pomme d'Api, operetă într-un act (libret de Ludovic Halévy și William Busnach)

La Vie Parisienne, nouă versiune a piesei de teatru cu melodii în patru acte din 1866 (libret de Meilhac și Halévy)

La Jolie Parfumeuse, operă comică în trei acte (libret de Crémieux și Blum)

• 1874

Orfeu în infern, operă-feerie în patru acte, nouă versiune a operei bufe din 1858 (libret de Ludovic Halévy (anonim) și Hector Crémieux)

La Périchole, nouă versiune în trei acte a operei bufe din 1868 (libret de Meilhac și Halévy)

Bagatelle, operetă într-un act (libret de Crémieux și Blum)

Madame l'Archiduc, operă bufă în trei acte (libret de Millaud și Halévy)

La Haine, dramă în cinci acte (libret de Sardou)

• 1875

Wittington and his Cat, feerie în patru acte (libret de Nuitter și Tréfeu, tradus în engleză de Farnie)

Geneviève de Brabant, operă-feerie în cinci acte, a treia versiune a operei bufe din 1859 (libret de Crémieux și Tréfeu)

Les Hannetons, revistă în trei acte (libret de Grangé și Millaud)

La Boulangère a des écus, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

Le Voyage dans la Lune, operă-feerie în patru acte (libret de Vanloo, Leterrier și Mortier)

La Créole, operă comică în trei acte (libret de Millaud și Meilhac)

Tarte à la Crème, vals într-un act (libret de Millaud)

• 1876

Pierrette et Jacquot, operetă într-un act (libret de Noriac și Gille)

La Boîte au lait, operetă în patru acte (libret de Grangé și Noriac)

• 1877

Doctor Ox, operă bufă în trei acte (libret de Mortier și Gille după Jules Verne)

La Foire Saint-Laurent, operă bufă în trei acte (libret de Crémieux și Saint-Albin)

• 1878

Maître Péronilla (de asemenea: Maître Petronilla), operă bufă în trei acte (libret de M. X. -pseudonim Offenbach-, Nuitter și Ferrier)

Madame Favart, operă comică în trei acte (libret de Chivot și Duru)

• 1879

La Marocaine (inițial Fatime), operă bufă în trei acte (libret de Blum, Blau și Toché)

La Fille du tambour-major, operă comică în trei acte (libret de Chivot și Duru)

• 1880

Belle Lurette (postumă), operă bufă în trei acte (libret de Ferrier și Halévy)

• 1881

Povestirile lui Hoffmann (postumă), operă fantastică în patru acte (libret de Barbier)

Mademoiselle Moucheron (postumă), operetă prelucrată de Delibes într-un act (libret de Leterrier și Vanloo)

Proiecte dramatice nedefinitivate[modificare | modificare sursă]

• 1848 Ducesa de Alba, operă comică (libret de Saint-Georges)
• 1860 Testamentul lui Sganarelle, operetă (libret de Nérée-Desarbres și Nuitter)
• 1862 Fédia (titlul original La Baguette), operă comică (libret de Meilhac și Halévy)
• 1863

La Belle Aurore, operetă

Friquette

• 1865 Burghezul gentilom
• 1866 Jockeyul
• 1867 Zefirul, operetă (libret de Nuitter)
• 1875 Don Quichotte operă bufă-feerie (libret de Sardou și Nuitter)
• 1880 Le Cabaret de Lilas (libret de Blum și Toché)

Fragmente dramatice indatabile[modificare | modificare sursă]

Phénice

Léonard

Scapin și Mazetta

Zidul

Muzică vocală (partituri antume)[modificare | modificare sursă]

• 1838

Le Sylphe

Le Pauvre Prisonnier

Ronde tyrolienne

• 1839 Jalousie
• 1840 L'attente
• 1842

L'aveu de page

Fabulele lui La Fontaine:

Corbul și vulpea

Șoarecele de la târg și șoarecele de la țară

Cârpaciul și bogătașul

Lupul și mielul

Lăptăreasa și oala cu lapte

Le Berger et la Mer

• 1843

À toi

L'Arabe a son coursier

La Croix de ma mère

Dors mon enfant

Doux Ménestrel

Rends-moi mon âme

Virginie au départ...

• 1844 Meuniêre et Fermière
• 1846

Le Moine bourru sau Les Deux Poltrons

Le Sergent recruteur

La sortie de bal

Sarah la Blonde

Le Langage des fleurs:

La branche d'oranger

La rose

Ne m'oubliez pas

La marguerite

L'églantine

La pâquerette

• 1848 În limba germană:

Das Vaterland

Bleib bei mir

Leb wohl

Catherine, was willst du mehr?

Was fließt auf dem Felde?

Lied des deutschen Knaben

Bleib mir treu

Ständchen

Im grünen Mai...

Mein' Lieb' gleicht dem Bächlein

• 1850 Sérénade du Torrero
• 1851

Chanson de Valéria

Chanson de Fortunio

L'Étoile

Si j'étais petit oiseau

• 1852

Les Voix mystérieuses:

L'Hiver

Chanson de Fortunio

Les Saisons

Ma belle amie est morte

La Rose foulée

Barcarolle

• 1854 Sérénade
• 1857

Valse des animaux (Les petits Prodiges)

La Chanson de ceux qui n'aiment plus

• 1860

Greierele și furnica

Bibi Bambou

• 1862 La Demoiselle de Nanterre (Et digue digue dong)
• 1863 Ronde du Brésilien
• 1864 Jeanne la Rousse
• 1865 La Pêche
• 1873

Chanson béarnaise

Ronde savoyarde

La Tambour du collège

La Fleur de Zirka

Ça ne s'est jamais vu...

Sur la grève...

Deux fleurs...

Cântece patriotice[modificare | modificare sursă]

• 1862 Dieu garde l'Empereur
• 1871 Dieu sauve la France

Cântece patriotice inedite[modificare | modificare sursă]

Marche et Prière

Hymne

Piese pentru orchestră[modificare | modificare sursă]

• 1840 Grande Scene espagnole, op. 22:

Introduction

Gebet

Zambada

Serenade

Bolero

• 1840/1843 Hommage á Rossini
• 1843 Ouverture á grand orchestre
• 1846 Le Desert (Parodie a unui oratoriu)
• 1848 Concerto Militaire, partitură pentru violoncel
• 1852

Reminiscences de Robert le Diable

Reminiscences de la Lucie

Nuits d'Espagne

(fragmente)

Muzică pentru Comédie-Française[modificare | modificare sursă]

Le Bonhomme Jadis (uvertură)

Le Barbier de Séville

Mademoiselle de la Seiglière

Le Mariage de Figaro (Intermezzo)

Piese și prelucrări pentru violoncel[modificare | modificare sursă]

Divertimento pe motive de cântece elvețiene, op. 1

• 1839 Introduction et valse mélancolique, op. 14
• 1841

Capriccio pe teme din Le Cor des Alpes de Proch, op. 15

Priére et Boléro, op. 22

• 1843

Musette (melodie de balet din sec. al XVIII-lea), op. 24

Quatrieme mazurka, op. 26

Caprice pe temele romanței din Joseph de Méhul, op. 27

Les Chants du crépuscule, op. 29:

Souvenir du bal: Le Retour

L'Adieu (Serenadă)

Pas villageois (Baladă)

La Sylphe, op. 30

Caprice după La Sonnambula de Vincenzo Bellini, op. 32

Caprice după Puritanii de Bellini, op. 33

• 1844 Deux ames au ciel (Elegie)
• 1847

Las Campanillas

Trois grandes duos concertants, op. 43

• 1847

Cours méthodique de duos, op. 49, 50, 51, 52, 53, 54

Trois duos dédies aux amateurs:

Trois difficiles

Trois tres difficiles

Adagio și Scherzo

• 1849

Rêverie au bord de la mer

La Course ev traîneau

Gaietés champêtres

Harmonie du soir, op. 68

Fantasie sur Richard Creur de Lion de Grétry, op. 69

Jean de Paris de Boïeldieu, op. 70

Le Barbier de Seville de Gioacchino Rossini, op. 71

Les Noces de Figaro de Mozart, op. 72

Norma de Bellini, op. 73

Fantaisie facile et brillante, op. 74

Tambourin după Jean-Philippe Rameau, op. 75

• 1851

Chant des mariniers galants de Rameau, op. 76

Vingt petites études pour le violoncelle, op. 77

Douze études pour violoncelle et basse, op. 78

Marche chinoise

Harmonies des bois:

Elegie: Le Soir

Les Larmes de Jacqueline

Fantaisies caprices sur:

Anne de Bolène de Gaetano Donizetti

La Dame blanche de Boïeldieu

L'Elisir d'Amore de Donizetti

Parisina de Donizetti

Beatrice di Tenda de Bellini

Piese pentru pian[modificare | modificare sursă]

• 1836 Fleurs d'hiver (Suită de valsuri)
• 1836 Les Jeunes Filles (Suită de valsuri)
• 1837 Brunes et blondes (Suită de valsuri)
• 1837 Les Trois Grâces (Suită de valsuri)
• 1837 Rébecca (Suită de valsuri pe teme ebraice din sec. al XV-lea)
• 1854

Le Décameron dramatique, dedicat artistelor de la Comédie-Française:

1. Rachel (Mare vals)

2. Emilie (Poloneză-mazurcă)

3. Madeleine (Poloneză)

4. Delphine (Redowa)

5. Augustine (Dans scoțian)

6. Louise (Mare vals)

7. Maria (Poloneză-mazurcă)

8. Elisa (Poloneză de tip tirolez)

9. Nathalie (Dans scoțian)

10. Clarisse (Dans varșovian)

Herminie (Vals)

Berthe(Suită de valsuri)

The Times (Mare vals)

• 1864 Abendblätter, de asemenea: Les Feuilles du soir (vals concertant)
• 1865

Jacqueline (Suită de valsuri)

Valse favorite

Les Roses du Bengale (six valses sentimentales)

• 1876 Offenbach-valse
• 1876 Le Fleuve d'or
• 1876

Les Belles Americaines

Souvenir d'Aix-les-Bains (Vals)

Polka des singes

Polka du mendiant

Polka burlesque

Kissi-Kissi (Poloneză)

Sum-Sum (Poloneză)

Poloneza elevilor

Taxopholite (Poloneză-mazurcă)

Quatrieme marzurka de salon

Postillon-galop

Cachucha

Parade militaire

Jacques Offenbach

Părinți Isaac Offenbach[*]  Căsătorit cu Herminia de Alcain[*]

* 1904: Frédéric Auguste Bartholdi (n. 2 august 1834, Colmar - d. 5 octombrie 1904, Paris) a fost un sculptor francez, originar din Alsacia.^[10]

A început studiul arhitecturii în Alsacia și apoi la Paris, a continuat cu studiul picturii, la Paris, cu Ary Scheffer, dar a abandonat pictura în favoarea sculpturii, pe care a studiat-o cu Antoine Étex și J.-F. Soitoux, artă de care s-a ocupat apoi exclusiv.^[11] Printre lucrările sale celebre se numără "Francesca da Rimini" (1852), "Monumentul lui Martin Schongauer" (1863), "Le Vigneron" (1870) și "Vercingetorix" (1872).^[12]

Casa unde s-a născut Bartholdi, amenajată ca muzeu

Cea mai cunoscută lucrare a sa este însă Statuia Libertății din New York. O replică a statuii, de mai mici dimensiuni, este instalată la Paris, pe Île des Cygnes de pe Sena^[13], în timp ce statuia originală, care a servit de model, se află expusă tot în Paris, și anume în Grădina Luxemburg.

Tot la Paris există și Flacăra Libertății din Paris, monument reprezentând doar flacăra, în mărime naturală, a Statuii Libertății din New York.

O altă sculptură celebră este Leul din Belfort, aflată în fața peretelui stâncos pe care este așezată Citadela din Belfort.

Selecție lucrări:

• 1856 Monumentul generalului Rapp, Colmar, Avenue de la République
• 1860 Statuia lui Martin Schongauer, Colmar, Musée Unterlinden
• 1864 Monumentul (fântâna) amiralului Armand Joseph Bruat, Colmar, Champ-de-Mars
• 1880 Leul din Belfort, Belfort, stânca de sub Citadelă
• 1886 Statuia Libertății, New York
• 1898 Fântâna Schwendi, Colmar, Place de l'Ancienne douane

Replici

• Flacăra Libertății, Paris, Place de l'Alma
• 1885 Statuia Libertății din Paris, Paris, pont de Grenelle
• 1889 Statuia Libertății din Grădina Luxembourg, Paris, jardin du Luxembourg
• Leul din Belfort, Replica din Piața Denfert-Rochereau în Paris
• Leul din Belfort, Replica din Dorchester square în Montréal.

Frédéric Auguste Bartholdi

Frédéric Auguste Bartholdi în 1898 Statuia ridicată în onoarea lui Bartholdi în Colmar, alături cu o miniatură a Statuii Libertății Fântâna Bruat, Colmar

* 1918: Eugène Adrien Roland Georges Garros (Pronunție în franceză: /ʁɔlɑ̃ ɡaʁɔs/; 6 octombrie 1888 – 5 octombrie 1918) a fost un aviator și pilot de vânătoare francez în cursul Primului Război Mondial.

Eugène Adrien Roland Georges Garros^[6] s-a născut în Saint-Denis, Réunion, și a studiat la Liceul Janson-de-Sailly din Paris și la Școala de Înalte Studii Comerciale (HEC) din Paris. El și-a început carieră de aviator în 1909, când a zburat cu un monoplan Demoiselle (Libelula), o aeronavă care zbura doar cu un pilot ușor. A obținut brevetul de pilot Ae.C.F. nr. 147 în iulie 1910. În 1911 Garros a început să zboare pe monoplane Blériot și a participat la o serie de curse aeriene din Europa cu acest tip de aeronavă, inclusiv la cursa aeriană Paris-Madrid din 1911 și la Circuitul Europei (Paris-Londra-Paris), unde a terminat pe locul al doilea.^[7]

Pe 4 septembrie 1911 a stabilit un record de altitudine de 3.950 de metri. În anul următor, pe 6 septembrie 1912, după ce aviatorul austriac Philipp von Blaschke a zburat la înălțimea de 4.360 m, el a realizat un nou record de altitudine, zburând la 5.610 m.^[8][9][10]

În 1913 a început să zboare pe monoplanele Morane-Saulnier, care erau mai rapide, și a câștigat faimă prin efectuarea primului zbor non-stop peste întreaga Mare Mediterană din orașul Fréjus, aflat în sudul Franței, până în orașul Bizerte din Tunisia^[11] într-un Morane-Saulnier G. În anul următor, Garros s-a alăturat Armatei Franceze la izbucnirea Primului Război Mondial.

Potrivit unei relatări larg răspândite din 3 august 1914, Garros a intrat cu avionul său într-un dirijabil german Zeppelin deasupra frontierei germane, distrugând aeronava inamică și ucigând echipajul acesteia din două persoane în ceea ce a fost considerată a fi prima luptă aeriană din istoria lumii

Elicea lui Garros, cu deflectoarele sale, după ce a fost recuperată din aeronava sa doborâtă

În stadiile incipiente ale războiului aerian din Primul Război Mondial problema instalării unei mitraliere pe avioanele de luptă a fost analizată de mai mulți specialiști. O importantă contribuție în acest sens a fost adusă de inginerul și inventatorul român George „Gogu” Constantinescu, sincronizatorul inventat de el fiind introdus la avioanele britanice de luptă începând cu martie 1917. Contribuția lui Anthony Fokker în acest sens nu a fost dovedită, singura dovadă fiind o lucrare a acestuia din anul 1929. Roland Garros a avut, de asemenea, un rol semnificativ în îmbunătățirea sistemului de tragere de pe avioanele militare.

Ca pilot de recunoaștere în Escadrila MS26, Garros a vizitat Fabrica Morane-Saulnier^[13] în decembrie 1914. Munca lui Saulnier pentru realizarea unui deflector de metal atașat la palele elicei a fost preluată de către Garros; el a montat în cele din urmă un astfel de dispozitiv pe aeronava Morane-Saulnier Tip L. Aero Club of America i-a acordat o medalie pentru această invenție trei ani mai târziu.^[14] Garros a doborât o aeronavă germană, trăgând asupra ei cu mitraliera printre palele elicei pe 1 aprilie 1915; alte două victorii asupra aeronavelor germane au fost realizate pe 15 și 18 aprilie 1915.

Pe 18 aprilie 1915, avionul său a aterizat în liniile germane fie din cauza înfundării conductelor de alimentare cu combustibil, fie, după alte relatări, pentru că a fost doborât de focul artileriei de la sol. Sublocotenentul Garros nu a reușit să-și distrugă complet aeronava înainte de a fi luat prizonier: în mod semnificativ, mitraliera și elicea blindată au rămas intacte. Legenda spune că, după examinarea bucată cu bucată a avionului, inginerii aeronautici germani, conduși de Fokker, au proiectat un dispozitiv de sincronizare îmbunătățit. În fapt, munca la realizarea sistemului lui Fokker începuse cu cel puțin șase luni înainte ca aeronava lui Garros să cadă în mâinile lor. Odată cu apariția dispozitivului de sincronizare, avioanele Fokker au început să doboare tot mai multe aeronave aliate în ceea ce a devenit cunoscută ca Năpasta lui Fokker.

Fiind considerat un militar valoros, Roland Garros a fost supus unei monitorizări speciale și mutat dintr-un lagăr în altul (Küstrin, Trier, Gnadenfrei, Magdeburg, Burg și din nou Magdeburg), căci trebuia să fie împiedicat să aibă timp pentru a crea condițiile unei evadări. După mai multe încercări nereușite: printr-un tunel, pe mare sau cu avionul (misiune pentru care Jules Védrines s-a oferit voluntar), Roland Garros a reușit să scape după trei ani, la 15 februarie 1918, împreună cu locotenentul Anselme Marchal.

Într-adevăr, la sfârșitul anului 1917, Roland Garros este transferat în lagărul de prizonieri de război de la Magdeburg, unde a întâlnit un prizonier care vorbea foarte bine limba germană: Anselme Marchal. Cu ajutorul camarazilor, cei doi bărbați își confecționează uniforme de ofițeri germani. Apoi, îmbrăcați astfel, trec printre cele patru santinele sub acoperirea întunericului și al tonului răstit al lui Anselm. Ieșiți din lagăr, se îmbrăcă în haine civile și încep un lung periplu prin Germania, ajungând în Olanda, apoi în Anglia și în cele din urmă în Franța,^[15] unde Garros s-a alăturat din nou Armatei Franceze.^[16] El a făcut parte din Escadrila 26 și a pilotat un Spad, cu care a pretins că a obținut două victorii pe 2 octombrie 1918, dintre care doar una a fost confirmată.

Pe 5 octombrie 1918, el a fost doborât și ucis în apropiere de Vouziers, Ardennes, cu o lună înainte de sfârșitul războiului și cu o zi înainte să împlinească vârsta de 30 de ani.^[17][18] Adversarul său a fost, probabil, asul german Hermann Habich din escadrila Jasta 49.

Garros este considerat în mod eronat primul as al aviației. De fapt, el a doborât doar patru aeronave; definiția noțiunii de „as” presupune realizarea a cel puțin cinci victorii aeriene. Onoarea de a deveni primul as o deține un alt aviator francez, Adolphe Pégoud

Roland Garros

* 1933: Nikolai Nikolaevici Iudenici (în rusă Никола́й Никола́евич Юде́нич, n. n. 18/30 iulie 1862, Moscova, Imperiul Rus^[1][2] – d. 5 octombrie 1933,^[2][3] Cannes, Franța^[4]) a fost un general al infanteriei din Imperiul Rus, fiind unul dintre cei mai de succes generali ai imperiului în Primul Război Mondial. În timpul Războiului Civil Rus a condus forțele care au luptat împotriva puterii sovietice. El este ultimul cavaler rus care a primit Ordinul Sfântului Gheorghe de clasa II pe timpul puterii țariste.

Nikolai Iudenici

* 1944: Prințul Gustav al Danemarcei (Christian Frederik Vilhelm Valdemar Gustav; 4 martie 1887 – 5 octombrie 1944) a fost al șaptelea copil și al patrulea fiu al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a soției sale, Lovisa a Suediei.

Prințul Gustav nu s-a căsătorit și nu a avut copii.

Prințul Gustav

Prințul Gustav al Danemarcei

Părinți Frederic al VIII-lea al Danemarcei[1] Lovisa a Suediei[1]  Frați și surori Prințesa Ingeborg a Danemarcei[2] Prințesa Louise a Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei[2] Prințesa Thyra a Danemarcei[2] Christian al X-lea al Danemarcei[2] Haakon al VII-lea al Norvegiei[2] Prințul Harald al Danemarcei[2]

* 1946: István Bethlen (n. 8 octombrie 1874, Ghernesig, azi Gornești, județul Mureș — d. 5 octombrie 1946, Moscova, URSS) a fost un conte, prim-ministru al Ungariei din 1921 până în anul 1931.

István Bethlen a provenit dintr-o familie nobilă din Transilvania. În 1901 a fost ales în parlamentul ungar ca liberal, mai târziu în 1919 a reprezentat noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris, care s-au încheiat prin Tratatul de la Trianon. În același an guvernul Mihály Károlyi a demisionat, iar puterea a fost preluată de Kun Béla. Îndată Bethlen s-a întors în Ungaria și a devenit liderul mișcării anti-comuniste din Ungaria bolșevică; mișcarea era numită guvernul „Alb” și avea sediul la Szeged împreună cu Miklós Horthy, după întoarcerea lui Carol al IV-lea în Ungaria în octombrie 1921 (în bătălia de la Budaörs regele a fost învins), Horthy l-a rugat pe Bethlen să formeze un guvern puternic ca să-l elimine pe Carol al IV-lea pe cât posibil până la formarea noului stat; a fost ales (?) / numit (?) prim ministru în 14 aprilie 1921, a dizolvat guvernul, a schimbat (?) electoratul (?), a reușit să formeze o mașină politică imposibil de oprit, iar în politica maghiară internă Bethlen a reușit să unească cele mai mari forțe politice din societatea ungară, evreii bogați din industrie și foștii nobili maghiari, într-o coaliție. Aceasta coaliție a creat în Ungaria condițiile de crestere a fascismului. Bethlen a condus Ungaria în Liga Națională și a inițiat o alianță strânsă cu Italia fascistă, cu aceasta a sperat să schimbe decizia de la Tratatul de la Trianon (teritorii pe care le-au pierdut după Primul Război Mondial), din cauza căreia s-a creat o atmosferă depresivă în Ungaria, și care a condus la o politică aflată la extrema dreaptă. Horthy l-a desemnat pe Gyula Károlyi după ce Bethlen a demisionat la 24 august 1934, următorul a fost pus rapid Gömbös Gyula, Bethlen era printre puținii politicieni unguri care erau împotriva alianței cu Germania nazistă și împotriva legilor anti-evreiești. A devenit evident că Germania va pierde războiul.

Bethlen a înființat Banca Națională Maghiară și noua monedă pengő (care a înlocuit coroana ungară).

Bethlen a încercat fără succes să negocieze o pace separată cu Aliații. Când trupele sovietice au intrat în Ungaria în aprilie 1945 a fost capturat și trimis la Moscova, iar în 5 octombrie 1946 a fost executat împreună cu alți oameni politici maghiari prizonieri.

István Bethlen

* 1957: José Leandro Andrade (22 noiembrie 1901 – 5 octombrie 1957) a fost un fotbalist uruguayan. Era poreclit „Perla Neagră”.
* 1973: Milunka Savić-Gligorević (Милунка Савић-Глигоревић; n. 24 iunie 1890, Koprivnica, Serbia – d. 5 octombrie 1973, Belgrad, RSF Iugoslavia) a fost o eroină sârbă a Primului Război Mondial, cu grad de sergent în Regimentul 2 Infanterie al Armatei Sârbe, decorată de patru țări (Serbia, Franța, Regatul Unit, Rusia). Ea a fost cea mai decorată femeie-soldat a Serbiei^[2] și una dintre cele mai celebre femei care au luptat în Primul Război Mondial. A fost rănită în lupte de nouă ori și a fost poreclită „Ioana d'Arc a Serbiei”.
S-a născut în 1890 (deși dosarul său de personal din Armată afirmă că anul nașterii ar fi 1892) în satul Koprivnica de lângă Jošanička Banja (astăzi în comuna Raška, Serbia),^[3] părinții ei fiind Dninca și Radenko Savič. Era cel mai mare copil al familiei, mai având două surori, Miona și Slavka, și un frate, Milan.^[4][5] Deși a crescut, nu se gândea la căsătorie.
Când în 1912 s-a dat decretul de mobilizare pentru 30 septembrie și 3 octombrie,^[5] Milunka s-a dus la biroul de recrutări din Belgrad și s-a înrolat sub numele de Milun Savič.^[6] În cele două Războaie Balcanice, din 1912 și 1913, Milunka a luptat sub numele masculin fals. După ce, un an mai târziu, a fost rănită într-o luptă pe râul Bregalnica și dusă la spital, medicii au aflat că este femeie.^[7] A fost chemată la raport. Comandanții nu au dorit să o pedepsească, întrucât ea nu încălcase regulamentele militare și luptase cot la cot cu bărbații din unitatea ei. I s-a oferit un transfer la un post de asistentă medicală, dar a refuzat, declarând că vrea să lupte pe front. Comandantul a cerut răgaz până a doua zi să se gândească la cererea ei, iar ea s-a declarat pregătită în orice moment. După o oră, a permis Milunkăi să continue să lupte în regimentul de infanterie
Milunka nu a renunțat la dorința de a lupta și în 1914 s-a înrolat din nou ca voluntar în armata sârbă. În Primul Război Mondial, a luptat în Regimentul 2 Infanterie, denumit și „Regimentul de Fier Ducele Mihailo”. În același regiment a luptat tot ca voluntar și o altă femeie, Flora Sandes, de origine scoțiană. Milunka a participat la bătălia de la Kolubara ca grenadier și a fost decorată cu Steaua Karađorđe cu Spade.^[7] În toamna lui 1915, a fost grav rănită la cap în Macedonia și trimisă pentru tratament în Albania. După câteva luni, s-a întors pe front, unde a continuat să lupte în vara și toamna lui 1916.^[10] În timpul bătăliei din Kajmakčalan^⁠(sr), în lupta de la cotul Crnei, când regimentul ei a luptat alături de Divizia 122 Colonială Franceză, Milunka a excelat din nou, luând prizonieri 23 de combatanți bulgari.^[11][12] Pentru aceste fapte, a primit Legiunea de Onoare franceză în grad de Ofițer, Crucea de Război franceză cu Palmier de Aur (singura femeie soldat din lume decorată cu acest ordin),^[13] medalia sârbă Miloš Obilić „pentru curaj”, cu Ordinul britanic Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe Clasa a III-a și cu Ordinul rus Sfântul Gheorghe Clasa a IV-a.

După război, Milunka a lucrat în Bosnia ca bucătăreasă, asistentă medicală și croitoreasă într-o fabrică de textile unde se fabricau uniforme militare.^[14] În 1922, s-a căsătorit cu Veljko Gligorević din Mostar, mai tânăr cu 8 ani decât ea.^[15] Cei doi au avut o fiică, Milena. Milunka a adoptat alte trei fete: Milka, găsită într-o gară din Stalać^⁠(sr); Radmila-Višnja (1921—2004), nepoata ei; și Zorka, luată de la o casă de copii din Dalmația, suferind de meningită.^[16][4] Veljko, lucrător poștal, s-a mutat la scurt timp după aceea la Banja-Luka și a părăsit-o pe Milunka și pe copii.^[17]

La începutul anilor 1920, pentru serviciul prestat în război, a primit pământ  în satul Stepanovićevo^⁠(sr) de lângă Novi Sad, unde împreună cu sora ei, Slavka, și-a construit o casă și a început să lucreze pământul. Acolo, Milunka a trebuit să-și crească copiii fără Veljko. În căutarea unei vieți mai bune pentru ea și pentru fiicele ei, a plecat la Belgrad în căutare de lucru.^[15] În 1929, a început să lucreze ca femeie de serviciu la biroul directorului băncii Hipotekarna Banka, unde a lucrat mare parte din viața ei.^[14][17] În Iugoslavia, nimeni nu-și mai amintea de ea și de faptele ei de arme, și nu a primit pensie. A refuzat propunerile de a se muta în Franța și de a primi pensie, rămânând la Belgrad. A crescut circa 30 de copii în plasament. A fost, totuși, invitată în străinătate, la diverse aniversări, comemorări și evenimente în memoria soldaților căzuți. La unul din aceste evenimente, a venit în costum popular sârbesc din zona Sumadija, purtându-și toate decorațiile

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Milunka a activat la un mic spital de campanie în cartierul belgrădean Voždovac, unde îngrijea răniți. După ocuparea Serbiei, a refuzat o invitație din partea lui Milan Nedić de a participa la un banchet cu generali germani.^[19] Aflându-se că a luptat în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, a fost arestată și închisă timp de un an în lagărul de concentrare de la Banica.

După eliberarea Iugoslaviei și venirea la putere a regimului comunist, Milunka a primit în sfârșit pensie de veteran.^[17] A continuat să trăiască într-o casă dărăpănată din Voždovac, alături de nepoți și de cele trei fete adoptive (după 1950, fiica ei naturală Milena a mers să lucreze la spital). A participat la manifestările jubiliare cu ocazia unei aniversări a eliberării Iugoslaviei în al Doilea Război Mondial, și cu această ocazie a atras atenția mai multor generali.^[20] La insistențele acestora și ale presei, guvernul i-a dat în 1972 un apartament la etajul 4 într-un bloc fără ascensor în cartierul Frații Erkovici.^[18][19]

Milunka a murit la 5 octombrie 1973 în urma unui atac cerebral, la 84 de ani.^[10] A fost înmormântată în Cimitirul Nou din Belgrad.^[20] Casa natală a fost vândută în 1974

În cartierul Voždovac, strada pe care a locuit îi poartă numele, iar pe casa ei a fost montată o placă memorială. În Jošanička Banja se află o statuie în mărime naturală, realizată de sculptorul Ljubiša Manćić.^[18][24] Nepotul ei afirmă însă că sculptorul nu s-a consultat cu familia când a realizat sculptura, astfel încât ea nu o reprezintă pe Milunka Savić.^[18]

Rămășițele ei au fost exhumate și mutate la cimitirul principal din Belgrad^[14] pe Aleea celor Mari la 40 de ani de la moartea sa, la 10 noiembrie 2013.^[25] Conform unor relatări, reînhumarea s-a făcut cu toate onorurile militare, pe melodia „Acolo, departe”^⁠(en),^[18][26] dar altele sugerează că onorurile nu au fost cele standard, deși s-au ținut cuvântări de către foști ofițeri ai Armatei Populare Iugoslave și veterani de război.^[24] Asociațiile soldaților voluntari care au luptat în războaiele din anii 1912–1918 i-au acordat Milunkăi Savić, în prezența copiilor și nepoților, titlul de membru de onoare.^[24]

Există străzi Milunka Savić în mai multe orașe, cum ar fi Valjevo^⁠(sr), Zrenjanin,^[23] Jagodina^⁠(sr), Kraljevo^⁠(sr), Kosjerić^⁠(sr), Kruševac^⁠(sr),^[27] Mladenovac^⁠(en),^[28] Niš, Šabac,^[29] Stepanovičevo și Jošanička Banja.

În octombrie 2013, Radioteleviziunea Sârbă a difuzat pe postul public de televiziune documentarul biografic despre Milunka Savić realizat de Slađana Zarić și Ivana Stevens.^[15] Muzeul Militar din Belgrad a deschis o expoziție multimedia dedicată militarilor, în lunile septembrie-octombrie 2013.^[10][22] În 28 ianuarie 2014, Milenko Pavlov și-a prezentat și el documentarul „Legiunea de Onoare — Milunka Savić”, a cărui premieră a avut loc la Teatrul „Academia 28” din Belgrad.

Milunka Savić

Milunka Savič decorată cu Steaua Karađorđe

* 1985: Adrian Fochi (n. 26 octombrie 1920, Cernăuți - d. 5 octombrie 1985, București) a fost un folclorist, etnolog și cercetător român.

S-a născut la data de 26 octombrie 1920 în Cernăuți, pe atunci în Regatul României.

Între 1926-1940 urmează școala normală de învățători din Cernăuți.

Între 1938-1940 urmează studiile universitare la Cernăuți (filologie romanică), iar între 1940-1946 la Universitatea din București (filologie modernă).

Între 1946-1947 este asistentul catedrei de limbă italiană a Facultății de Litere din București.

Între 1947-1948 este profesor suplinitor de limbă franceză la Râșnov, iar între 1948-1950 este profesor de limbă română la Conțești-Răcari.

Între 1949-1953 predă limba română la școala profesională de pielărie a Ministerului Industriei Ușoare și la școlile de meșteri și de calificare din cadrul aceluiași minister.

Între 1957-1964 este documentarist la Institutul de Folclor din București.

În 1959 ajunge redactor la Bibliografia internațională de Etnografie și Folclor (SIEF), iar din 1960 la Revista internațională de documentare etnografică și folclorică „Demos” din Berlin.

În 1964 ajunge cercetător la Institutul de studii sud-est europene din București.

În 1966 devine membru în Comisia internațională pentru studierea cântecului popular din Balcani.

În 1970 obține doctoratul la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, cu teza G. Coșbuc și cultura populară, conducător științific fiind Ovidiu Papadima.

Între 1975-1982 revine ca cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor, de unde iese la pensie.

A colaborat cu mai multe publicații periodice, printre care „Analele Academiei R.S.R.”, „Anuarul de Folclor”, „Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice și Dialectologice”, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, „Bulletin”, „Cahiers roumains d'etudes litteraires”, „Convorbiri literare”, „Demos” (Berlin), , „Informația Bucureștiului”, „Limbă și literatură”, „Luceafărul”, „Memoriile Secției de Științe Filologice”, „Literatură și Arte”, „Noradno stvaralastvo” (Belgrad), „Osterreichisches Osthefte” (Viena), „Ramuri”, „Revista de Etnografie și Folclor”, „Revista Muzeelor”, „Revista Unesco”, „Revue roumaine”, „România literară”, „Scânteia”, „Serta Slavica” (München), „Steaua”, „Vatra” ș.a.

Lucrări:

• Miorița – tipologie, circulație, geneză, texte, Editura Academiei R.P.R., București, 1964, 1106 pag.
• Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc, vol. I (1800-1891), Editura pentru literatură, București, 1968, 739 pag.
• G. Coșbuc și cultura populară, Editura Minerva, București, 1971, 364 pag.
• Coordonate sud-est europene ale baladei populare românești, Editura Academiei R.S.R., București, 1975, 270 pag.
• Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1976, 391 pag.
• Estetica oralității, Editura Minerva, București, 1980, 416 pag.
• Femeia lui Putiphar, Editura Univers, București, 1982, 325 pag.
• Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, Editura Minerva, București, 1984, 327 pag.
• Cîntecul epic tradițional al românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, 516 pag.
• Valori ale culturii populare românești (două volume), Editura Minerva, București (vol. I, 1987 - 425 pag și vol. II, 1988 - 524 pag.)
• Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc, vol. II (1892-1904), Editura Saeculum I.O., București, 2002, 704 pag. ISBN 973-642-012-4.

* 1986: James Hardy Wilkinson (n. 27 septembrie 1919, Strood, Anglia — d. 5 octombrie 1986) a fost un matematician și informatician britanic, figură importantă în domeniul analizei numerice, domeniu cu aplicații în informatică, inginerie și fizică.

* 1986: Hal B. Wallis (n. 14 septembrie, 1899, Chicago - d. 5 octombrie, 1986, Rancho Mirage, California) a fost un producător american de filme, câștigător al premiului Oscar.

Născut Harold Brent Wallis în Chicago, familia sa s-a mutat în 1922 în Los Angeles, California, unde a găsit de lucru în departamentul de publicitate al studioului Warner Bros. în 1923.

În câțiva ani, Wallis a ajuns producător și în final va ajunge șef de producție la studioul Warner Bros. Într-o carieră de mai bine de 50 de ani, Wallis s-a implicat în producția a peste 400 de filme.

Printre filmele sale marcante au fost Casablanca, unul dintre cele mai onorate filme din istorie, și True Grit, pentru care John Wayne a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 1969. Wallis a părăsit studioul Warner Bros. în 1944 pentru a deveni producător independent, având un succes considerabil atât din punct de vedere comercial cât și critic. Printre hiturile sale financiare s-au numărat comediile cu Dean Martin și Jerry Lewis, precum și câteva filme cu Elvis Presley.

Hal Wallis a primit șaisprezece nominalizări la Premiile Oscar pentru cel mai bun film, câștigand pentru Casablanca în 1943. Pentru calitatea filmelor sale, a fost onorat de două ori cu premiul onorific Irving Thalberg. A fost de asemenea nominalizat de șapte ori la Globurile de Aur, câștigând de două ori premiul pentru cel mai bun film. În 1975, a primit premiul onorific Cecil B. DeMille din cadrul Globurilor de Aur pentru realizările sale în industria cinematografică.

Filmografie:

• Little Caesar (1931)
• Central Airport (1933)
• The Petrified Forest (1936)
• Kid Galahad (1937)
• West of Shanghai (1937)
• The Invisible Menace (1938)
• The Adventures of Robin Hood (1938)
• Dark Victory (1939)
• The Private Lives of Elizabeth and Essex (1939)
• Castle on the Hudson (1940)
• Santa Fe Trail (1940)
• Sergeant York (1941)
• The Maltese Falcon (1941)
• They Died with Their Boots On (1941)
• Casablanca (1942)
• Now, Voyager (1942)
• Yankee Doodle Dandy (1942)
• This Is the Army (1943)
• Love Letters (1945)
• You Came Along (1945)
• Desert Fury (1947)
• So Evil My Love (1948)
• The Fountainhead (1949)
• Dark City (1950)
• The Furies (1950)
• The Rainmaker (1956)
• Gunfight at the O.K. Corral (1957)
• Loving You (1957)
• King Creole (1958)
• Career (1959)
• G.I. Blues (1960)
• Blue Hawaii (1961)
• Girls! Girls! Girls! (1962)
• Fun in Acapulco (1963)
• Summer and Smoke (1961)
• Wives and Lovers (1963)
• Becket (1964)
• Roustabout (1964)
• Paradise, Hawaiian Style (1966)
• Barefoot in the Park (1967)
• Easy Come, Easy Go (1967)
• True Grit (1969)
• Anne of the Thousand Days (1969)
• Mary, Queen of Scots (1971)
• Rooster Cogburn (1975)

Hal B. Wallis

Părinți Jacob Wallis[*] Eva Wallis[*]  Căsătorit cu Louise Fazenda (m. 1927-1962; her death; 1 child) Martha Hyer (m. 1966-1986; his death) Copii Brent Wallis[*]

* 1993: Mircea Socolescu (n. 14 iulie 1902, București - d. 5 octombrie 1993, București) a fost un geolog și geofizician român, membru de onoare (1993) al Academiei Române.

* 2000: Cătălin George Hîldan (n. 3 februarie 1976, Brănești, Ilfov – d. 5 octombrie 2000, Oltenița) a fost un fotbalist român care s-a afirmat la Dinamo București.

A început să joace fotbal la vârsta de 10 ani în cadrul clubului Dinamo. Sub comanda primului său antrenor Ionuț Chirilă a câștigat titlurile naționale la toate categoriile de vârstă: pitici, cadeți, juniori, mai puțin la juniorii republicani. Mijlocaș dotat cu calități a debutat în Divizia A pe 2 octombrie 1994 într-un meci cu Steaua (Steaua 2-0 Dinamo). A urmat o perioadă în care a evoluat la FC Chindia Târgoviște, unde a cunoscut bucuria promovării consecutive din Divizia C în B și din B în A. După această perioadă Cornel Dinu l-a adus înapoi la Dinamo (1994 - 2000), de unde nu a mai plecat niciodată. A câștigat cu Dinamo un titlu de campion (1999-2000) și o cupă a României (2000), cifrele carierei sale fiind 131 de jocuri/ 6 goluri în Divizia A, 5/1 în echipa națională, 5/0 în cupele europene, 17/0 la alte loturi naționale. A fost căpitanul echipei dinamoviste, stingându-se din viață în urma unui atac de cord la 5 octombrie 2000 în timpul unui amical pe stadionul din Oltenița.

A jucat pe postul de mijlocaș, având numărul 11 pe tricou. De la debutul său în Divizia A, pe 2 octombrie 1994, a jucat 138 de meciuri, marcând 6 goluri.

Este supranumit de fani „Unicul Căpitan” datorită devotamentului pe care l-a arătat față de culorile clubului Dinamo. În memoria sa, una din peluzele Stadionului Dinamo a primit denumirea de „Peluza Cătălin Hîldan”, iar tricoul cu numărul 11 a fost retras pentru totdeauna.

* 2007: Władysław Kopaliński, pe numele adevărat Władysław Jan Stefczyk, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial Jan Sterling (n. 14 noiembrie 1907, Varșovia - d. 5 octombrie 2007, Varșovia) a fost un lexicograf polonez, traducător, editor.

Władysław Kopaliński

* 2010: Roy Ward Baker (19 decembrie 1916, Londra, Anglia – 5 octombrie 2010, Londra), născut ca Roy Horace Baker, a fost un regizor de film englez, menționat ca Roy Baker mult timp din cariera sa.^[1] Este cel mai notabil pentru A Night to Remember (1958) pentru care a câștigat Globul de Aur pentru cel mai bun film străin în limba engleză în 1959. La sfârșitul carierei sale a regizat numeroase filme de groază și emisiuni de televiziune.
Filmografie parțială:

Ca regizor

• The October Man (1947)
• The Weaker Sex (1948)
• Paper Orchid (1949)
• Morning Departure (1950)
• Don't Bother to Knock (1952)
• Inferno (1953)
• Jacqueline (1956)
• Tiger in the Smoke (1956)
• The One That Got Away (1957)
• A Night to Remember (1958)
• The Singer Not the Song (1961)
• Two Left Feet (1963)
• Quatermass and the Pit (1967)
• The Anniversary (1968)
• Moon Zero Two (1969)
• Scars of Dracula (1970)
• The Vampire Lovers (1970)
• Foreign Exchange (1970, TV film)
• Dr. Jekyll and Sister Hyde (1971)
• Asylum (1972)
• The Vault of Horror (1973)
• The Legend of the 7 Golden Vampires (1974)

* 2011: Steven Paul Jobs (n. 24 februarie 1955 - d. 5 octombrie 2011) a fost cofondatorul^[11] și CEO-ul (directorul general) al firmei Apple Computer, precum și CEO al firmei Pixar, până la achiziția acestui studio de animație de către compania Disney. A fost cel mai mare acționar al companiei Disney ^[12] și membru în consiliul de directori ai Disney. Steve Jobs este considerat ca fiind unul dintre cele mai influente personaje atât din industria calculatoarelor cât și în industria divertismentului.^[13]

Cariera în afaceri a lui Jobs a contribuit la formarea mitului întreprinzătorului inteligent și individualist din Silicon Valley care este preocupat de designul produsului și importanța crucială pe care o are aspectul estetic al produsului în cucerirea clienților. Munca sa de dezvoltare de produse care sunt atât funcționale cât și elegante i-au adus o reputație la care mulți admiratori fac referință.^[14]

Împreună cu cofondatorul Apple Steve Wozniak, Jobs a ajutat la popularizarea calculatorului personal spre sfârșitul anilor '70. La începutul anilor '80, încă lucrând la Apple, Jobs a fost unul dintre primii care a sesizat succesul comercial pe care interfețele grafice operate prin intermediul mouse-ului îl pot avea.^[15] În 1985, după ce a pierdut lupta pentru putere cu consiliul de directori ai companiei Apple, Jobs a fondat NeXT, o companie care dezvolta o platformă de computere specializată în învățământul superior și piața oamenilor de afaceri. Achiziția firmei NeXT în anul 1997 de către Apple l-a adus înapoi pe Jobs la compania pe care o fondase.

Steve Jobs s-a născut în San Francisco,^[16] fiind adoptat de Paul și Clara Jobs ^[17], din Mountain View, comitatul Santa Clara, California, aceștia dându-i numele de Steven Paul. Paul și Clara au adoptat mai târziu o fetiță pe care au numit-o Patti.

Părinții săi biologici sunt Abdul Fattah Jandali, pe atunci, un student sirian, fiu al unui moșier arab musulman din Homs și care a devenit apoi, pentru o vreme, profesor de științe politice în Nevada , și Joanne Carole Schieble, o studentă americană dintr-o familie cu rădăcini germane și elvețiene și care a devenit logoped. Jandali și Schieble s-au căsătorit ulterior și au avut o fiică, pe Mona Jandali, devenită Simpson, sora biologică a lui Steve, cunoscută ca filolog și romancieră. Steve Jobs a urmat cursurile unui liceu din Cupertino, California, frecventând după orele de școală prelegeri ținute de compania Hewlett-Packard din Palo Alto, California.

Pentru scurt timp, Jobs a fost angajat la această companie, în perioada verii, lucrând împreună cu Steve Wozniak. În 1972 Jobs a absolvit liceul și s-a înscris la Colegiul Reed din Portland, Oregon. Deși a abandonat facultatea după doar un semestru, el a continuat să audieze unele cursuri precum cel de caligrafie. Jobs a declarat ulterior: „Dacă aș fi renunțat la acel curs în facultate, Mac n-ar fi avut niciodată fonturi multiple sau proporțional distanțate”.^[18]

În toamna anului 1974 Jobs s-a întors în California unde a început să participe la reuniunile Homebrew Computer Club împreună cu Steve Wozniak. Dorind să strângă bani pentru o retragere spirituală în India, s-a angajat ca tehnician la Atari, o firmă producătoare de jocuri video. Jobs a călătorit ulterior în India împreună cu un prieten din facultate, Daniel Kottke- devenit mai târziu primul angajat al Apple- în căutarea iluminării spirituale. S-a întors budist convins, cu capul ras și purtând haine indiene tradiționale. În acea perioadă a experimentat cu unele droguri, spunând că experimentarea sa cu LSD că au fost "unul dintre cele două sau trei cele mai importante lucruri pe care le-am făcut".^[19] A afirmat că cei din jurul său care nu-i împărtășesc rădăcinile sale contraculturale nu-i pot înțelege în totalitate modul său de gândire.^[19]

S-a întors la vechea sa slujbă, la Atari, unde a primit sarcina de a crea un circuit pentru jocul video Breakout. Potrivit lui Nolan Bushnell, fondatorul companiei Atari, Atari i-a oferit 100 de dolari pentru fiecare cip redus din cadrul dispozitivului. Jobs nu era interesat de circuite și avea puține cunoștințe despre design-ul acestora așa că a încheiat un târg cu Wozniak, de a împărți bonusul cu acesta dacă va reduce numărul cipurilor. Spre uimirea celor de la Atari, Wozniak a reușit să reducă cu 50 numărul cipurilor, un design așa de strâns fiind imposibil de reprodus pe o linie de asamblare.

În acel moment, Jobs i-a spus lui Wozniak că cei de la Atari le-ar fi dat doar 700 de dolari (în loc de 5000 de dolari cum trebuia) și că partea lui Wozniak era de 350 de dolari

În 1976, Steve Jobs, Steve Wozniak și mai târziu Ronald Wayne, cu finanțare din partea unui semi-pensionar al firmei Intel, manager de produse pe piață și inginer, A.C. "Mike" Markkula Jr., fondează Apple. Înainte de a co-înființa Apple, Wozniak a fost hacker. Jobs și Wozniak fuseseră prieteni de câțiva ani; se cunoscuseră în 1971, când un prieten comun, Bill Fernandz, l-a prezentat pe tânărul de 21 de ani Wozniak lui Jobs, pe atunci în vârstă de 16 ani. Steve Jobs a reușit să-l convingă pe Wozniak să asambleze un calculator și să-l vândă. Pe măsură ce Apple a continuat să se extindă, compania a început să caute un director cu experiență care să administreze eficient dezvoltarea acesteia.

În 1978, Apple l-a recrutat pe Mike Scott de la National Semiconductor pentru postul de CEO (director executiv), pentru ce s-a dovedit a fi mai mulți ani turbulenți. În 1983, Steve Jobs l-a ademenit pe John Sculley de la Pepsi-Cola să vină la Apple pe postul de CEO, întrebându-l: "Vrei să vinzi apă cu zahăr toată viața ta sau vrei să vii cu mine și să schimbi lumea?"^[21]

În anul următor, Apple a difuzat la televiziune o reclamă la Super Bowl intitulată "1984". La adunarea anuală a acționarilor, din 24 ianuarie 1984, Jobs vizibil emoționat a prezentat calculatorul Macintosh audienței entuziaste; Macintosh devenind astfel primul calculator de dimensiuni mici, cu interfață grafică pentru utilizator, care a fost comercializat cu succes. Dezvoltarea a fost începută de Jef Raskin, fiind preluată mai târziu de Jobs.

Deși Jobs a fost pentru Apple un director convingător și carismatic, unii dintre angajații din acea perioadă l-au descris ca pe un manager temperamental și inconsecvent. O criză din industria vânzărilor apărută la sfârșitul lui 1984 a deteriorat relația profesională dintre Jobs și Sculley, iar la sfârșitul lui mai 1985 - în urma unei lupte interne pentru putere și a anunțării unui număr semnificativ de disponibilizări - Steve Jobs a fost înlăturat din funcția de șef al diviziei Macintosh.

Aproape imediat, Jobs a înființat o altă companie de calculatoare, numită NeXT Computer. La fel ca Apple Lisa, stația de lucru NeXT era avansată tehnologic. Cu toate acestea, a fost în mare parte respinsă de industrie pentru că era prea scumpă. Printre cei care și-au putut permite, totuși, o stație de lucru NeXT au câștigat adepți datorită punctelor lor forte tehnice, devenind lider printre acestea, fiind orientate spre dezvoltarea sistemului software. Jobs și-a comercializat produsele NeXT în domeniile științifice și academice datorită tehnologiilor inovatoare, experimentale încorporate în acestea (cum ar fi nucleul Mach, procesorul de semnal digital și portul Ethernet built-in).

NeXTcube a fost descris de Jobs ca fiind un computer "interpersonal", despre care se spune că este următorul pas după computerul "personal". Aceasta dacă computerele ar putea permite oamenilor să comunice și să colaboreze împreună într-o manieră facilă, rezolvând astfel multe din problemele cu care s-au confruntat computerele "personale". Într-o vreme când pentru majoritatea oamenilor e-mailul însemna un simplu text, lui Jobs i-a făcut plăcere să creeze NeXTMail ca pe un sistem de e-mail demo pentru filozofia sa "interpersonală". NeXTMail a fost primul care a sprijinit în mod evident, universal, clickable încorporarea fișierelor grafice și audio în e-mail.

Jobs a condus NeXT cu o obsesie pentru perfecțiunea estetică, această preocupare fiind evidențiată prin crearea din magneziu a carcasei lui NeXTcube. Acest lucru a pus o presiune considerabilă asupra diviziei hardware și în 1993, după ce au vândut doar 50.000 de calculatoare, NeXT s-a axat în totalitate pe dezvoltarea sistemelor software o dată cu lansarea lui NeXTSTEP/Intel.

În 1986 Jobs a cumpărat Graphics Group (mai târziu denumit Pixar) de la Lucasfilm, divizia grafică de calculatoare, pentru prețul de 10 milioane de dolari, din care 5 milioane de dolari fiind date companiei ca și capital.

Noua companie, care a avut inițial sediul la Lucasfilm Kerner Studios în San Rafael, California, dar de atunci s-a mutat la Emeryville, California, a fost inițial destinată a fi un high-end grafic dezvoltator hardware. După ani de rentabilitate vânzarea Pixar Image Computer, a încheiat cu Disney un contract pentru producerea unor filme animate computerizate ,pe care Disney le-ar cofinanța și distribui. Primul film produs prin acest parteneriat, Toy Story, a adus faimă și aprecieri critice studioului la lansarea sa în 1995. În următorii zece ani, sub conducerea creativului director al Pixar, John Lasseter, compania a produs hit-urile de box-office: A Bug's Life (1998), Toy Story 2 (1999), Monsters, Inc. (2001), Finding Nemo (2003), The Incredibles (2004), Cars (2006), Ratatouille (2007), WALL-E (2008) și Up (2009). Finding Nemo, The Incredibles, Ratatouille, WALL-E și Up au primit fiecare premiul Academiei pentru cel mai bun film de animație, un premiu introdus în 2001.

În anii 2003 și 2004, pe când contractul cu Disney se apropia de final, Jobs și directorul executiv al Disney, Michael Eisner, au încercat fără succes să negocieze un alt parteneriat, iar la începutul lui 2004 Jobs a anunțat că Pixar este în căutarea unui nou partener care să-i distribuie filmele după ce contractul cu Disney va expira.

În octombrie 2005, Bob Iger îl înlocuiește pe Eisner la Disney, care a lucrat rapid la îmbunătățirea relației cu Jobs și Pixar. Pe 24 ianuarie 2006 Jobs și Iger au anunțat că Disney a fost de acord să cumpere Pixar într-o tranzacție all-stock, în valoare de 7,4 miliarde de dolari. Odată tranzacția încheiată, Jobs a devenit cel mai mare acționar unic al Disney, având aproximativ 7% din acțiunile companiei. Stocul de acțiuni deținut de Jobs îl depășește pe cel al lui Eisner, care deține 1,7%, precum și pe acel a membrului familiei Disney, Roy E. Disney, care deține aproximativ 1% din acțiunile companiei. Jobs s-a alăturat consiliului de directori al Disney după finalizarea fuziunii.

În 1996 Apple a anunțat că va cumpăra compania NeXT pentru suma de 429 de milioane de dolari. Afacerea s-a finalizat spre sfârșitul anului 1996, aducându-l pe Jobs înapoi în cadrul companiei pe care a co-înființat-o. În scurt timp acesta a devenit CEO interimar al firmei Apple, după ce directorii și-au pierdut încrederea în Gil Amelio, CEO, în urma unei lovituri de stat din cadrul consiliului de administrare. În martie 1998, pentru a se concentra pe eforturile Apple privind revenirea la profitabilitate, Jobs a reziliat imediat o serie de proiecte, cum ar fi Newton, Cyberdog, și OpenDoc. În lunile următoare, multor angajați le era frică să urce în lift cu Jobs, deoarece se temeau că atunci când se vor deschide ușile s-ar putea să nu mai aibă o slujbă. În realitate, Jobs a concediat rar oameni, dar câteva victime au fost suficiente pentru a teroriza întreaga companie. Jobs a schimbat, de asemenea, programul de licențiere pentru clone Macintosh, ceea ce a făcut să fie prea costisitor pentru producători să continue să facă utilaje. Odată cu achiziționarea firmei NeXT, o mare parte din tehnologia companiei și-a găsit utilitatea în produsele Apple, mai ales NeXTSTEP, care a evoluat în Mac OS X. Sub îndrumarea lui Jobs, compania a crescut numărul vânzărilor semnificativ o dată cu introducerea computerului iMac și a altor produse noi; de atunci, design-urile atrăgătoare și de branding puternice au funcționat bine pentru Apple. La 2000 Macworld Expo Jobs a renunțat oficial la interimat, devenind CEO permanent.

În ultimii ani, compania s-a extins, introducând și îmbunătățind alte aparate digitale. Odată cu introducerea playerului muzical portabil iPod, a softului iTunes pentru muzică digitală, precum și a magazinului virtual iTunes Store, compania a făcut incursiuni în electronice de consum și de distribuție de muzică. În 2007 Apple a intrat în afaceri pe piața telefoniei mobile cu introducerea iPhone-ului, un telefon mobil cu ecran multi-touch, iPod, și dispozitiv de internet. Stimulând în același timp inovarea, Jobs le reamintește angajaților săi de "nava adevăraților artiști", această metaforă însemnând că livrarea la timp a produselor este la fel de importantă ca inovarea și design-ul atractiv.

Jobs a fost atât admirat cât și criticat pentru abilitatea sa desăvârșită de persuasiune și arta sa de a vinde, care a fost numită "câmp de denaturare a realității", fiind evidentă în cadrul discursurilor sale keynote (cunoscute sub denumirea de "Stevenotes"), de la Macworld Expos și la World Wide Developers Conferences a Apple.

În 2005, Jobs ca răspuns la criticile programelor Apple de reciclare a e-deșeurilor în Statele Unite a organizat o incinerare în favoarea mediului la adunarea anuală a Apple, în Cupertino, din aprilie. Cu toate acestea, câteva săptămâni mai târziu, Apple a anunțat că va lua înapoi iPod-uri gratis la magazinele sale. Campania Computer TakeBack a răspuns prin pilotarea unui avion care a arborat un banner, la absolvirea studenților de la Universitatea Stanford, unde Jobs a ținut un discurs. Pe banner era scris „Steve - Nu fi un mini-player, reciclează toate e-deșeurile”. În 2006 el a extins în continuare programele de reciclare Apple la orice client din SUA, care cumpără un nou Mac. Acest program include transportul maritim și „eliminarea ecologică” a sistemelor lor vechi.

Miercuri 24 august 2011, Apple a anunțat demisia cofondatorului Steve Jobs. Apple Inc. a informat că demisia lui Steve Jobs are efect imediat și că acesta va fi înlocuit de Tim Cook, care ocupa funcția de director operațional al companiei.

Într-o scrisoare trimisă conducerii și comunității Apple, Jobs a transmis că dorește să rămână președinte al consiliului de administrație. Deși s-a aflat oficial în concediu medical încă din luna ianuarie, Jobs a apărut în public pentru a anunța noi produse Apple. CEO-ul de 56 de ani a revenit pentru scurt timp în luna martie, pentru a dezvălui cea mai recentă versiune a iPad și mai târziu pentru a participa la o cină găzduită de către președintele Barack Obama pentru liderii din IT, în Silicon Valley.

Steve Jobs a decedat pe data de 5 octombrie 2011, după o luptă îndelungată cu un cancer pancreatic. Decesul său a avut loc la numai o zi după lansarea iPhone-ului 4S. El este o legendă a domeniului IT

A fost căsătorit cu Laurene și a avut 4 copii

Steve Jobs

Steve Jobs prezentând iPhone 4 la Worldwide Developers Conference din 2010. Părinți Paul Jobs Clara Jobs Frați și surori Mona Simpson[*]  Căsătorit cu Laurene Powell (1991–2011) Copii 4

* 2015: Infantele Carlos al Spaniei, Prinț al celor Două Sicilii, Duce de Calabria (Carlos Maria Alfonso Marcel de Borbón-Dos Sicilias y de Borbón-Parma; 16 ianuarie 1938 - 5 octombrie 2015) a fost fiul lui Don Alfonso de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Calabria (1901–1964) și al Prințesei Alicia de Bourbon-Parma (n. 1917).

La 12 mai 1965, la Dreux, Franța, Infantele Carlos s-a căsătorit cu Prințesa Anne a Franței, fiica Prințului Henri, Conte de Paris și a soției acestuia, Isabela, contesă de Paris.^[1] Deși se cunoșteau încă din copilărie, relația lor a început la Atena în 1962, la nunta viitorului rege Juan Carlos al Spaniei cu Prințesa Sofía a Greciei.^[1] Ducele și Ducesa de Calabria au decis să trăiască în Spania.^[1]

Anne și Carlos au avut cinci copii:

• Prințesa Cristina de Bourbon-Două Sicilii (n. 1966 la Madrid), căsătorită în 1994 cu Pedro López-Quesada y Fernández Urrutia (n. 1964). Au doi copii.
• Prințesa María de Bourbon-Două Sicilii (n. 1967 la Madrid), căsătorită în 1996 cu Arhiducele Simeon de Austria (n. 1958), un nepot al împăratului Carol I al Austriei. Au cinci copii.
• Prințul Pedro de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Noto (n. 1968 la Madrid), căsătorit morganatic cu Sofia Landaluce y Melgarejo (n. 1973) în 2001. S-a căsătorit fără consimțământul dinastic al tatălui și copii săi nu se bucură de drepturile sau titlurile dinastice. Au șase copii.
• Prințesa Inés María de Bourbon-Două Sicilii (n. 1971 la Madrid), căsătorită în 2001 cu aristocratul napolitan Michele Carrelli Palombi dei Marchesi di Raiano (n. 1965). Au doi copii.
• Prințesa Victoria de Bourbon-Două Sicilii (n. 1976 la Madrid), căsătorită cu armatorul grec Markos Nomikos (n. 1965) în 2003. Au trei copii.

Infantele Carlos

Duce de Calabria

Stema de arme a regatului celor Două Sicilii Părinți Infantele Alfonso Infanta Alicia, Ducesă de Calabria  Căsătorit cu Prințesa Anne, Ducesă de Calabria (1965-2015) Copii Prințesa Cristina Arhiducesa María Prințul Pedro Prințesa Inés Prințesa Victoria

* 2017: Dan Sergiu Hanganu CM (n. 27 ianuarie 1939, Iași - d. 5 octombrie 2017, Montreal) a fost un arhitect canadian de origine română, membru de onoare al Academiei Române din 2003.

Dan Hanganu, care a practicat arhitectura în Montreal, provincia Québec, începând din anii 1970, a proiectat și realizat un număr de clădiri importante din Quebec, incluzând aripa cea mai recentă a Pointe-à-Callière Museum, clădirea HEC Montréal building, sala de concerte Hall of Rimouski, Școala de design UQAM. A proiectat și realizat numeroase alte clădiri cu utilizări variate, așa cum sunt clădiri culturale, comerciale și rezidențiale în Canada, dar și în Europa și Asia.

Dan Hanganu este deținătorul unui număr semnificativ de premii și recunoașteri printre care se numără și Governor General's award, respectiv medalia Institutului Regal de Arhitectură al Canadei, RAIC Gold Medal pentru întreaga sa carieră.

Soția sa, Anca Hanganu este de asemenea un arhitect care lucrează în Montreal.

Arhitectul român Dan Hanganu a încetat din viață joi, 5 octombrie 2017, la Montreal. Avea 78 de ani.

Dan Hanganu

Clădirea HEC Montréal Éperon building, Pointe-à-Callière museum     HEC Montréal     Théâtre du Nouveau Monde

Sărbători

·         Ziua Mondială a Educației (din 1994). Ziua profesorului (UNESCO) (din 1994) În mai multe țări, Ziua profesorului este destinată a fi ziua specială de apreciere a cadrelor didactice. În unele dintre ele ziua este sărbătorită la sfârșitul săptămânii, în timp ce în altele este celebrată într-o zi lucrătoare. Din anul 1994, UNESCO a stabilit ca Ziua Internațională a Profesorului să fie celebrată în fiecare an pe 5 octombrie.

·         Portugalia: Prima Republică Portugheză (1910)

·         Calendar religios 5 octombrie 
- Calendar crestin ortodox: 
Sf Mc Haritina; +Sf Cuv Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu