REVISTA MEA DIN 12 NOIEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 12 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese

·         607: Papa Bonifaciu al III-lea

·         1035:  Moartea regelui viking danez Knut cel Mare  duce la destrămarea uniunii dintre Norvegia si Danemarca. A fost unul dintre cei mai importanți conducători din Evul Mediu timpuriu, a cărui stăpânire cuprindea Anglia, Danemarca, Norvegia  și părți din Suedia. Knut era al doilea fiu al regelui Harald si  se presupune că mama sa era Swietoslawa , fiica regelui Mieszko I al Poloniei. A intrat în istorie odată cu campania de cucerire a Angliei din 1013, în care își însoțește tatăl. Anglia a fost învinsă rapid, fiind slăbită după deceniile de invazii vikinge. In noiembrie 1016  la  moartea regelui  Ethelred al II-lea, consiliul nobililor britanici îl numește rege al întregii Anglii. Pentru a-și consolida stăpânirea, Knut se căsătorește cu văduva lui Ethelred, Emma a Normandiei. În 1028,a supus Norvegia, cucerind-o cu o flotă de 50 de corăbii din Anglia si s-a încoronat  la Trodheim “rege al Angliei, al Danemarcei, al Norvegiei și al suedezilor “. În 1035, fiul fostului reg Olaf al II-lea, Magnus I, a redobândit tronul Norvegiei cu ajutorul nobililor locali. Knut a murit în Shaftesbury Dorset, fiind urmat la tronul Angliei de fiul său nelegitim Harold I, iar în Danemarca fiul legitim Harthaknut.

·         1094: A murit  regele Duncan al II-lea al Scotiei; (n. 1060). Pe 12 noiembrie 1094, Duncan al II-lea a fost atacat și ucis în luptă, murind după o domnie de șapte luni. Sursele primare sunt neclare cu privire la modul exact al decesului său. Analele Inisfallen relatează că Duncan, fiul lui Malcolm, regele de Alba, a fost ucis de Donald, fiul lui Duncan. În același timp, Donald a preluat domnia din Alba. Analele Ulster raportează că Duncan, fiul lui Malcolm, regele Scoției, a fost ucis de proprii săi frați, Donald și Edmund. Deși Duncan nu a avut frați cu acest nume, este posibil să fie vorba de Donald al III-lea și de fratele său vitreg Edmund al Scoției, deși textele de mai târziu identifică un nobil cu numele de Lael Petair de Mearns ca fiind cel care l-a ucis cu adevărat.

·         1567: Anne de Montmorency, militar și diplomat francez (n. 1493)

·         1623: A murit  arhiepiscopul greco-catolic Iosafat Kuncevic. În anul 1643 a fost canonizat ca fericit, iar în 1867 ca primul sfânt greco-catolic al Bisericii Catolice; (n.1580).

·         1793:  Jean Sylvain Bailly, primul primar al Parisului, este ghilotinat.

·         1850: Constantin Diaconovici Loga (n. 1 noiembrie 1770, Caransebeș, Imperiul Austriei - d. 12 noiembrie 1850, Caransebeș, Imperiul Austriei) a fost un educator, pedagog și scriitor român. A urmat studiile gimnaziale în orașul Lugoj, pentru ca apoi să studieze Dreptul la Universitatea din Pesta. Întors de la studii, a predat ca profesor la Arad, iar din 1831 până când s-a stins din viață a fost director de școală.

Constantin Diaconovici Loga s-a născut la Caransebeș, vechi centru de cultură românească. Istoriile literare îl menționează ca pe unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai generației de intelectuali iluminiști, un om al cărții și un ctitor de școală românească, care a crezut în programul de emancipare națională și în resursele spirituale ale neamului său.

Potrivit documentelor, de numele familiei sale se leagă întemeierea satului Srediștea Mare, de lângă Vârșeț. Bunicul său (Vasile Diaconu Loga), un celebrul zugrav de biserici, plecat din Tismana împreună cu cincizeci de familii, a fondat această localitate și o școală în care preda „măiestria zugrăvelii”.

Studiile primare le-a făcut în Caransebeș iar cele gimnaziale, la Lugoj. Mai apoi, studiază dreptul și științele politice la Pesta. După absolvire a devenit translator la magistratura orașului, revizor și corector al cărților românești în tipografia Universității din Buda. Îl suplinește un timp pe Petru Maior, cenzor la Buda, și îl ajută să editeze Istoria pentru începutul românilor în Dachia. Prin strădaniile sale avea să se deschidă prima școală a coloniei române din Pesta, unde, până în 1812, lucrează ca învățător. Cantor la biserica ortodoxă din Pesta, introduce serviciul religios în limba română. La inițiativa lui s-a înființat prima societate a femeilor române din Pesta.

Întors la Arad, a lucrat timp de optsprezece ani ca profesor la Preparandia Română. Predă la catedra de „gramatică și concept românesc”, dar a fost și profesor de tipic și cântare bisericească. La Arad s-a dedicat pedagogiei, dar și luptei pentru drepturile culturale ale românilor. Pe lângă implicarea lui în mișcarea națională, Diaconovici-Loga a desfășurat în această perioadă și o bogată activitate ca scriitor. În 1818 publică la Buda Ortografia sau dreapta scriere, la 1822-1823 publică manualul Gramatica română, de o deosebită valoare pentru elevii școlilor normale, iar în 1826 întocmește un Octoih și tipicon cu catavaseriu tipărit în 1826, care a fost intens folosit în bisericile românești pentru mai bine de un secol.

În 1830 a fost numit în funcția de director al școlilor românești și sârbești de pe teritoriul regimentelor de graniță bănățene. Duce o neobosită activitate pentru a organiza învățământul în limba română din Banat. În acest sens, alcătuiește ori traduce manuale și cărți de cult (Viața domnului Iisus Hristos, Tâlcuirea Evangheliilor etc.), un îndreptar ortografic (Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii române) și o gramatică (Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor – 1822).

Gramatica sa, una dintre primele gramatici românești, depășește prin semnificație cadrul unui simplu instrument de studiu, fiind o pledoarie pentru limba națională. Autorul ei încearcă să propună, cu destule stângăcii, o terminologie gramaticală românească, derivând formațiuni noi din rădăcini latine. Chemarea la tipărirea cărților românești și versuri pentru îndreptarea tinerilor (1821) conține un adevărat program de luminare a neamului prin cultură „precum în timpul nostru se cere”. Solicită școli, cărți, susținând că toate popoarele sunt înzestrate cu posibilități intelectuale și creatoare, că poporul român are alese însușiri și în special în tineret vedea „reazimul fericirii neamului”.

Mormântul profesorului Constantin Diaconoviciu Loga din municipiul Caransebeș, str. Muntele Mic 40, în cimitirul bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul”

Tipărește cărți ce vor circula în Ardeal, în Țara Românească și în Moldova, pe care le plătește cu prețul propriei case. Ajunge atât de sărac, încât cere să i se primească fetele la orfelinat, dar spune: „sunt răsplătit atunci când văd că am putut și eu cu ceva folosi neamului meu”.

O înștiințare, apărută în Foaie pentru minte, inimă și literatură (1842) îl menționează pe Constantin Diaconovici Loga ca autor al unor lucrări în manuscrise ce ieșeau din sfera didactică, fără a trăda însă interesul instructiv-educativ: Istoria românilor de la zidirea Romei, Istoria Bibliei și romanul Belisarie, tălmăcit din Marmontel. Soarta acestor lucrări nu este cunoscută.

Întors la Caransebeș, Constantin Diaconovici-Loga, slăbit de bătrânețe, se stinge din viață în 1850.

Opera:

• Caractere caligrafice pentru școalele poporale, Buda, 1813^[1][2]
• Instrucție pentru școalele românești în Bănat, Buda, 1815^[1]
• Ortografia sau Dreapta Scrisore pentru îndreptarea scriitorilor limbii Romanești, Buda, 1818^[1][3]
• Chiemare la tipărirea cărților romanești și versuri pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1821^[1][4]
• Grammatica romanească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822^[1][5]
• Abecedar sau Bucvar sârbesc, Buda, 1822 sau 1824^[1][6]
• Octoih cu catavasieriu, Buda, 1826^[1]
• Tipiconul (trad.), Buda, 1826^[1]
• Viața Domnului nostru Isus Christos, Mântuitoriul lumii, cu 12 ilustrațiuni, Buda, 1831^[1]
• Tâlcuirea Evangeliilor în Duminicele învierii și ale serbătorilor, Buda, 1835^[1]
• Epistolariu Românesc, Buda, 1841

* 1853: Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță) (n. ~ 27 decembrie 1787, București - d. 12 noiembrie 1853, București) a fost un istoric, jurist, poet și cronicar român. A scris istorii în versuri și în proză ale Țării Românești din timpul lui Constantin Hangerli (1796) până la Răscoala lui Tudor din 1821. Prima parte, intitulată „Domnia lui Constandin Vodă Hangerliul” a terminat-o în 1800, la o „copilărească vârstă”. Alte lucrări mai de seamă ale sale au fost o cronică în versuri despre „Anul 1848” și un poem alegoric numit „Dăslușire”.

Crezul său ca istoric și l-a exprimat într-o poezie celebră, intitulată chiar „Definiția istoricului”:

“	Istoric sunt, n-am frate, N-am rudă, n-am vecin: Stăpân am p-adevărul, Lui cată să mă-nchin!	”

Cronicile sale au fost publicate întâi de B. P. Hasdeu (1884), apoi de Gr. Tocilescu (1885 - 1891) și de G. T. Kirileanu (1942). O ediție mai recentă a apărut în 1996 cu studiu introductiv, note, comentarii și indici de Marcel Dumitru Ciucă, cel căruia îi revine meritul de a arunca, prin cercetările sale, o nouă lumină asupra personalității lui Zilot Românul.

Multă vreme identitatea adevărată a lui Zilot Românul a rămas necunoscută, fapt care a lăsat să se întrevadă prea puține despre viața acestui scriitor. B. P. Hasdeu remarca: „Cine au fost autorul, nu se știe, căci «Zilot Românul» este învederat un pseudonim, care înseamnă «Românul Zelos»”^[1]. Motivul cel mai plauzibil al anonimatului lui Zilot este evitarea represaliilor din partea mai marilor înfierați în scrierile sale.

Primele încercări de identificare i-au aparținut lui Gr. Tocilescu. Inițial acesta a crezut că „sub pseudonimul de Zilot Românul se ascunde Ștefan Moru” și a adăugat „că cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înșelat”^[2]. Într-adevăr, după alte investigații, ce vor fi detaliate mai jos, va comunica noile rezultate Academiei Române, în martie 1890. El considera acum că adevăratul nume a lui Zilot Românul a fost Ștefan Fănuță. Însă nu a mai apucat să-și publice rezultatele, fapt care i-a făcut pe Nicolae Iorga^[3], Ovid Densusianu^[4], Gh. Adamescu^[5] și George Călinescu^[6] să privească cu rezerve noua identificare, neștiind care au fost motivele pentru care a fost făcută aceasta.

Dintre cei care au încercat mai recent să identifice adevăratul nume al lui Zilot sunt de amintit Valentin Al. Georgescu: Ștefan Ioan Moru^[7], N. A. Ursu: tot Ștefan Moru (sau Mora)^[8] și Al. Alexianu: T. Gh. Peșacov, însă identificarea din urmă nu ține seama nici de biografia cunoscută a lui Peșacov, nici de datele personale presărate de Zilot prin scrierile sale^[

Potrivit cercetărilor lui Marcel Dumitru Ciucă, Ștefan (Ioan) Fănuță se naște în jurul datei de 27 decembrie 1787 la București.

Despre înaintașii săi, Zilot scrie: „moșii miei, și de n-au fost în vederea cea proastă atâta slăviți, dar în tainica vedere au fost prea slăviți, pentru că toți au stătut, unii, parte bisericească – preoți, duhovnici vestiți, clirici la scaunul Mitropoliei țării aleși – alții, dascăli slovani și rumâni, și mai toți adăpați oareșice și de latinească și de elinească.” Tatăl său a fost Ioan starostea, acesta slujind țara timp de peste 40 de ani în diferite slujbe politice și ajungând chiar, de patru ori, să îmbrace caftanul marilor boieri. Între 1790 (înainte de 2 iunie) și 13 august 1796, Ioan îndeplinește funcția de mare staroste de negustori, foarte bine plătită. Este pomenit în acte fie ca Ioan Dobrian, fie ca Ioan Popovici. Într-o epocă în care prezența numelui de familie nu era obligatoriu, această fluctuație, în opinia cercetătorilor, nu e neobișnuită. Primul nume ar fi cel al locului de baștină al tatălui Ioan, iar cel de-al doilea ar desemna meseria bunicului. Bunicul lui Ștefan a fost Fănuță, de la care își va trage și numele de familie. De altfel, Ștefan se semnează fie „Ștefan sin Ioan starostea”, fie „Fănuță sin Ioan starostea”.

În anii copilăriei va trăi cumpătat și va învăța elina de la dascăli greci. Pe la 1800 scrie prima sa cronică, intitulată „Domnia lui Constantin vodă Hangerliul”.

După vârsta de 15 ani Ștefan va pleca de la casa părintească încercată de greutăți și lipsuri, intrând în slujba clucerului jurist Ștefan Conduratul, de la care învață „ale patriei trebi și obiceiuri”. În mai 1802 se va refugia la Brașov, existând zvonuri cu privire la o incursiune a pasvangiilor. Se întoarce la București după trei luni (în jurul datei de 10 iulie) și își continuă slujba. În această perioadă copiază pentru stăpânul său „Manualul de legi” al lui Mihai Fotino, operațiune terminată înainte de 1811. La această dată, Ștefan Fănuță ajunge să ocupe funcția de logofăt de-al treilea.

În 1814, proaspăt ieșit de la stăpân, Ștefănică logofătul, cum este cunoscut acum, împrumută pe un anume Gheorghe Săvescu cu 1.000 de lei, stabilind o dobândă de 5 la pungă pe lună. Presupusa sa bunăstare (relativă) l-a făcut pe cercetătorul Marcel Dumitru Ciucă să bănuiască faptul că Ștefan avea o anume funcție aducătoare de venit. În anii 1837 - 1838 Ștefan Fănuță se va judeca cu Săvescu la Tribunalul Polițienesc din București pentru a-și recupera suma împrumutată, ceea ce va și reuși în final. Cu alți bani cumpără o brutărie scoasă la mezat, actul încheindu-se la 4 aprilie 1815. La această dată, Ștefan ocupa funcția de pitar, iar din 1817 devine medelnicer. Din această funcție va scrie un memoriu către Poarta Otomană din partea boierilor patrioți, nemulțumiți de politica domnitorlui Ioan Gheorghe Caragea În jurul anilor 1818 - 1819 Ștefan se mai afla încă în funcție, moment în care cumnatul său Fotache Prisiceanul, fost căpitan de lefegii, l-a rugat să îi cumpere și lui o slujbă. Din pricină că alții „l-au întrecut cu darea”, încercarea nu i-a reușit. În preajma datei de 15 mai 1821 pleacă împreună cu fiul său Constantin și nevasta în satul Turcheș din Transilvania (astăzi în municipiul Săcele), unde se stabilește o vreme. Revine la București în toamna anului următor.

La 18 aprilie 1825 Ștefan Fănuță este numit epitrop la Departamentul Obștirilor (sau Cutia Milei), împreună cu serdarul Răducanu Trestianu, însă amândoi demisionează în scurtă vreme. La 6 iulie 1827, domnitorul Grigore al IV-lea Ghica numește alți doi boieri în funcție. Pe 23 septembrie același an, domnitorul îl ridică la rangul de serdar. Înainte de mai 1828 se însoară cu a doua soție, Hrisi din neamul Arion. Ea va pieri trei ani mai târziu, prin mai 1831, acest fapt pricinuindu-i soțului o mare durere, după cum reiese din poeziile sale. Catagrafia din 1831 îl prezintă ca fiind singur, fără nevastă sau copii (Constantin murise în timpul ciumei din iunie 1828, la o vârstă școlărească), însă ținea la el un nepot mai mic, Iancu Borănescu (n. 1813 - d. 1843). În aceeași catagrafie este menționată și funcția sa: biv vel serdar (fost mare serdar) ceea ce înseamnă că a fost trecut în categoria marilor boieri (primul din a treia clasă). Între 25 noiembrie 1831 și 24 aprilie 1832 va face parte din primul Sfat orășenesc ales al Bucureștiului, în urma demisiei vornicului Constantin Câmpineanu, și va îndeplini funcția de președinte al Tribunalului Polițienesc din București (din 15 august 1831). În 1834 se angajează la strângerea de fonduri pentru zugrăvirea și repararea bisericii din Valea Largă, el însuși contribuind cu 300 de lei. Fiindcă refuză să jure pe Evanghelie, ca slujbaș al statului, este dat afară de la Tribunal pe 29 august 1836. În octombrie același an este ales iar în Sfatul orașului București, funcție în care stă până prin martie 1838, ea nefiind plătită pe atunci. După 1838 se va retrage în viața privată, ocupându-se cu studiul și afacerile casei. În această perioadă, din căsătoria sa cu Natalia (făcută în 1832) i se nasc copii Safta și Iancu. Catagrafia din 1838 menționează vârsta sa (50 de ani), a soției (24 de ani) și a copiilor (5 și respectiv 2 ani). În 1843 i se va naște și cel de-al treilea copil din această căsătorie: Athanasie.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1843 - 1848) nu a îndeplinit nici o funcție deși i-a trimis o plângere în acest sens domnitorului, cu care se cunoștea de dinainte, de pe vremea când făcuseră amândoi parte din sfatul orășenesc.

Incendiul bucureştean din 23 martie 1847

Ștefan Ioan Fănuță a trăit într-o casă de zid, cu două caturi, aflată pe ulița cea mare din mahalaua Vergului, însă până la 23 martie 1847, când incendiul din București i-a distrus casele și o bună parte din documente și scrieri. Atunci a ars și portretul scriitorului. A avut case și pe strada Radu Vodă, precum și în mahalaua Alexe, unde s-a retras după incendiu. Ștefan Fănuță a deținut și alte bunuri imobile, atât în București (două hanuri, mai multe prăvălii) precum și în Valea Largă, lângă Ploiești, unde avea niște vii. O altă vie a sa se afla pe dealul Văcăreștilor.

În timpul revoluției de la 1848 a adoptat o poziție socotită de el ca potrivită întereselor patriei, deși nu era de acord cu mișcarea ce se iscase. A participat în două rânduri la întâlnirea dintre boierii țării și Soliman Pașa care intrase cu trupele sale în București. Prima oară i-a cerut pașei să respecte Regulamentul Organic și drepturile vechi ale românilor față de turci. Nu este încântat de intrarea armatei otomane în țară, dimpotrivă: „Ce caută turcu-n țara noastră? / E românească, nu e turcească”. Aceste idei ale relațiilor țării cu Poarta le va relua iarăși în poezia „Către unii din români fără mai adânci științe” (1851).

În ultimii 20 de ani de viață sănătatea serdarului a fost destul de șubredă, după cum reiese din actele rămase de la el. Boala s-a accentuat după incendiul din 1847, Ștefan Fănuță fiind prea mâhnit de pierderile suferite. Se stinge din viață la 12 noiembrie 1853, în urma unor arsuri serioase pe care le-a suferit într-un incendiu, și este înmormântat la cimitirul bisericii Negustori din mahalaua Vergului.

Urmași:

Din prima căsătorie:

• Constantin (d. iunie 1828)

Din a doua căsătorie, cu Hrisi (d. 1831):

Din a treia căsătorie, cu Natalia (n. 1814 - d. ? (după 1890)):

• Safta (n. 1833 - d. ?), căsătorită cu col. Teodor Coadă în februarie 1853 din care a rezultat o fiică, Alexandrina, căsătorită Marinescu
• Iancu (sau Ioan) (n. 1836 - d. ~1864), cu aplecare către carte și limbi străine, a preluat talentul tatălui său scriind și el poezii („La o copilă”, „La un cadaver”, puse pe muzică) și efectuând chiar traduceri din franceză („Cavalerul d'Harmental” a lui Al. Dumas, împreună cu I. A. geanoglu, traducere publicată în 1857). Între 1852 și 1857 a studiat la Școala elevilor conductori de poduri și șosele.
• Athanasie (n. 3 septembrie 1843 - d. 7 martie 1899), maior, comandant al Divizionului de Jandarmi din București.

Opera:

Foaie din „Manualul de legi” al lui Mihail Fotino, varianta „prefăcută” de către Ştefan Fănuţă

Zilot Românul și-a scris opera între cca. 1798 și 1851, cu scurte întreruperi în vremea domniei lui Moruzi (1799 - 1801) și pe timpul copierii „Manualului de legi” al lui Fotino (cca. 1805 - 1811). Creația sa se desfășoară pe trei coordonate: juridică, istorică și literară.

În domeniul juridic, a „prefăcut” la începutul secolului al XIX-lea „Manualul de legi” al lui Mihail Fotino, prin aceasta înțelegându-se faptul că l-a actualizat și completat, deoarece cunoștea istoria și obiceiurile țării, după cum însuși spune. Și-a dăruit acest „giuvaier” stăpânului său printr-o dedicație în versuri.

Din punct de vedere istoric, în opera sa Zilot a abordat în special perioada 1796 - 1823, cu referiri la vremuri anterioare, chiar până la daci și romani. Către sfârșitul vieții a reluat în discuție problemele istorice prin poezii relative la revoluția pașoptistă și la relațiile dintre Imperiul Otoman și Țara Românească, stabilite prin tratate. Izvoarele sale de informare au fost diverse: cronologii, cărți populare, cronografe, cărți teologice, istorii universale și locale, cronici. Cercetătorul Marcel Dumitru Ciucă presupune că Zilot a apelat la bogata bibliotecă a banului Grigore Brâncoveanu, cu care se afla în relații foarte strânse.

Relatările istorice ale cronicarului român încep cu ce-a de-a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti (1796 - 1797) abordând totodată și începuturile revoltei lui Pasvantoglu, peste Dunăre. Continuă cu domnia lui Hangerli (1797 - 1799) în vremea căruia au sporit și s-au înăsprit dările impuse populației. Urmează întâmplările din timpul domniilor lui Alexandru Moruzi (1799 - 1801) și Mihail Șuțu (a treia oară, 1801 - 1802), neuitând să menționeze de pustiirea Bucureștiului de teama pasvangiilor și de cutremurui din același an, 1802. Continuă cu domnia lui Constantin Ipsilanti (1802 - 1806) al cărei început a fost marcată de amintitul seism. Războiul ruso-turc ditre 1806 și 1812 ocupă noi pagini în cronica zilotiană. Fănuță serdarul vorbește despre situația de nesiguranță din principate și schimbările politice survenite, despre rolul lui Napoleon Bonaparte în această confruntare și despre deznodământul ei cu rezultatele pentru părțile implicate și țările române, cărora li se răpește Basarabia. Domnia lui Caragea era tratată într-o lucrare considerată azi pierdută. Sunt reliefate, într-o altă lucrare, vremurile din timpul celei de-a treia domnii a lui Alexandru Șuțu, caracterizate prin frământări sociale ce au culminat cu răscoala lui Iordache Olimpiotul. Revoluția de la 1821 este relatată în „Jalnica cântare a lui Zilot”, unde conducătorul Eteriei grecești este descris cu ură, în timp ce Tudor Vladimirescu are parte de unul dintre cele mai frumoase portrete memorialistice. Evenimentele ulterioare mai importante sunt consemnate fie prin scurte însemnări, fie prin poezii ocazionale.

O a treia latură a creației lui Zilot o reprezintă cea literară, ilustrată în poeziile sale cu caracter personal. Multe dintre ele au fost descoperite de către Gr. Tocilescu în 1890 și publicate abia în 1996.

După ce în 1873 Petru Grădișteanu publică fragmente din cronica lui Zilot, între 1882 și 1883 B. P. Hasdeu tipărește tot manuscrisul în revista sa „Columna lui Traian”, iar în 1884 separat, cu titlul „Înainte de Tudor Vladimirescu 1800 - 1821, Ultima cronică română din epoca fanarioțiloru, reprodusă după manuscriptulu din Archivulu Statului din București”. Această carte cuprindea două lucrări, anume

1. „Domnia lui Constantin Hangerliul”, care conține și celebra poezie „Definiția istoricului”

2. O cronică alcătuită din câteva capitole separate, unele în proză, altele în versuri. Sunt evocate întâmplări din vremurile domnitorilor Alexandru Suțu, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, la care se adaugă și un poem istoric în care îi atacă pe greci.

Grigore Tocilescu descoperă și publică la rândul său alte manuscrise inedite, în 1885 și din nou în 1891:

3. „Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Șuțu ce i se zice și Dracache”.

4. Revoluția lui Tudor, pe care o amestecă cu mișcarea eteriștilor

5. „Adunare de stihuri”. Cele din 1829 se referă la diferite personaje istorice (Negru Vodă, Mircea cel Bătrân) sau la mai marii zilei. Cele scrise în 1850, vorbesc despre revoluția pașoptistă

În 1942 G. T. Kirileanu va reedita aceste opere, împreună cu alte elemente inedite din opera lui Zilot.

Deși Grigore Tocilescu a copiat poeziile inedite găsite în ghiozdanul de mătase (în număr de 38, scrise între 1828 și 1847), nu a apucat să le publice. Acestea vor apărea abia în 1996, o dată cu editarea operelor complete ale lui Zilot Românul.

Lucrarea „Visul lui Poliopt”, care se ocupa de istoria Țării Românești după fuga lui Caragea, nu a fost publicată niciodată și este socotită astăzi pierdută.

Valoarea operei lui Zilot Românul trebuie judecată din două perspective: cea literară și cea istorică. Opera sa deține un caracter moralizator, întâmplările istoriei fiind socotite drept răsplate ori pedepse divine.

Din punct de vedere literar, analize consistente au fost făcute de către B. P. Hasdeu și Mihai Gaiță. Perioada de creație a lui Zilot se împarte în două: o etapă de luptă între curentul grecesc și cel românesc, în care scriitorul își exprimă năzuințele către independență națională folosind un limbaj curat românesc, și o etapă secundară, constând în creații poetice de factură strict literară. Acestea fac parte din curentul parentic apărut după anul 1821.

Gh. Adamescu a remarcat că dacă Zilot „ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii «din epoca fanarioților», un lucrător de mare merit – cum l-a judecat Hasdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea și devine, întrucât privește ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăiește într-o epocă nouă și cu totul străină de sine”^[11].

Paul Cornea îi acordă însă mult mai mult credit, considerându-l unul dintre cei mai interesanți creatori ai epocii sale și comparându-l chiar cu Bălcescu. Criticul literar subliniază în acest sens expresivitățile obținute prin procedee diverse și rafinate^[12].

În ceea ce privește poeziile lui Zilot Românul, fie ele de factură istorică ori strict literară, scriitorul a mărturisit că „poeziia foarte mi-au fost lesne și mi-au fost dragă din firească pricină (sau pornire); și cu toate că la românie (precum să află acuma limba patriei) prea cu greu cade a poezi, dar pă mine această greutate nu m-au putut depărta de dânsa”. Creația poetică a serdarului Fănuță se remarcă în special prin narațiunea versificată, gen specific timpului în care a trăit scriitorul. Din acest punct de vedere, relatarea sa despre uciderea lui Constantin Hangerli este socotită ca „cea mai importantă din punct de vedere literar”^[13] dintre cele trei povestiri existente în legătură cu acest subiect. În poeziile sale, Fănuță utilizează procedee precum efectul specific paralelismului ritmic și sintactic,^[14] larg răspândit în Orientul Antic.

Din perspectivă istorică opera lui Zilot Românul acoperă perioada 1796 - 1823, însă referiri sunt făcute până în epoca dacilor.

În ceea ce privește problema neamului românesc, Zilot enunță fără echivoc că în vremurile vechi Dacia însemna Transilvania, Țara Românească și Moldova, iar daco-romanii din vechime sau românii de acum locuiesc pe teritoriul acestor trei țări. Totodată, menționează că numele țării a evoluat din „Dacia” în „Romania” și apoi în „România”. În scrieri se regăsesc și aspirațiile sale către unitatea principatelor române. Nu în ultimul rând, sunt pomenite relațiile dintre Imperiul Otoman și Țările Române ce se bazează pe tratatele încheiate în timpul lui Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș.

În primul rând, valoarea operei istorice a lui Zilot stă însăși în consemnarea faptelor. Unele dintre evenimentele relatate se regăsesc detaliate doar aici (de exemplu răscoala lui Iordache Olimpiotul). Pe de altă parte, din aceste cronici se pot extrage date și informații bogate cu caracter social, economic, bisericesc, politic sau militar.

Importanța operei lui Zilot Românul se poate înțelege urmărind interesul și lucrările istoricilor care s-au folosit de datele furnizate de către acesta despre sfârșitul epocii fanariote. Sunt de menționat istoricii B. P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, V. A. Urechia, Ionescu-Gion, A. D. Xenopol, Andrei Oțetea, Mircea T. Radu etc.

·         1869: Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788, Herța, Moldova – d. 12 noiembrie 1869, Iași, România^[1]) a fost un poet, prozator și dramaturg român, de origine armeană, care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina).

Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic-dramatic (1836) din Iași. Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia.^[2]

A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.

Fiul său, Dimitrie Asachi, a fost de asemenea om de știință, a cărei activitate a vizat matematica și topografia, fiind autorul primului manual de topografie în limba română, iar celălalt fiu, Alexandru Asachi a fost grafician, fiind autor de litografii și ilustrații la nuvelele istorice ale tatălui său; Alexandru a avut gradul de colonel; a fost tatăl doctorului George Assaky. Fiica lui Gheorghe Asachi, Hermiona (Glicheria) Asachi a avut multiple aptitudini artistice/intelectuale: cântăreață la harfă și traducătoare din limba franceză. A fost soția istoricului francez Edgar Quinet. Gheorghe și Elena Asachi au mai avut o fiică, Eufrosina (1832-1848), pe care tatăl ei îndurerat o va jeli în poeziile Eufrosina și Fiicei mele Eufrosina (Viziune 1848). Fratele lui Gheorghe Asachi, Petru (Petrache) a fost adjutant al lui Mihai Sturdza-vodă și înaintat la gradul de colonel

Gh. Asachi

S-a născut la Herța, ca fiu al preotului Lazăr (Leon) Asachi de origine armeană pe linie paternă^[4] și al Elenei Asachi. George Călinescu i-a stabilit o altă genealogie, cea maternă; Niculai, fiul lui Grigore Olteanu, nemeș din Oltenia a trecut în Moldova și de acolo în Polonia, în 1713. În 1728 coboară în Moldova, se preoțește și se însoară cu fata unui popă. Fiica lui a fost Elena Nicolau, mama lui Gheorghe Asachi. Amândoi părinții lui Gheorghe Asachi au ascendență transilvăneană.^[5]

Paharnicul Constantin Sion, în Arhondologia Moldovei^[6] dă notița următoare despre originea lui Gheorghe Asachi:„ASACHI. Aceștie (sic !) sînt doi frați, amîndoi postelnici mari, de neam armeni din Podolia. Tatăl lor, arman botizat,s-au preoțit în Rosia. Mitropolitul Gavril Rusu, ce în războiul ruso-turcesc de la anii 1806 păn la 1812 au fost exarh în Moldova, după demisionarea mitropolitului Veniamin Costache, l-au adus pe preotul Lazăr Asachi la Iași, l-au făcut protopop de mitropolie și după încheierea păcei (sic !), ducîndu-se mitropolitul rus înapoi, el au rămas în Iași; și murindu-i femeia l-au călugărit și l-au făcut și arhimandrit, numindu-l Leon. Pe amîndoi feciorii lui, Gheorghi și Petrachi, i-au învățat bine; cu agiutoriul mitropolitului i-au trimes și la școala de la Odessa, de acolo ei s-au dus la Viena, au învățat nemțește, grecește, rusește și franțuzește, ba și latinește...”

Bazându-se pe spusele fiicei lui Asachi, Hermione Quinet, primul alcătuitor de monografie a scriitorului, Ioan Negre a susținut că familia Asacheștilor era originară din Basarabia, de unde a trecut în Moldova la mijlocul veacului al XVIII-lea.^[7] E. Lovinescu pune la îndoială originea armenească a Asacheștilor^[8] Sever Zotta^[9] a considerat că ar fi „absolut neverosimil" și „contrar spiritului vremei" trecerea unui armean la ortodoxie și cu atât mai mult preoțirea lui în această credință.

După cum afirmă în a sa Notiție biografică^[10], publicată spre sfârșitul vieții, „Georgi Asaky este născut la Herța târgușor în Moldova de Sus, la anul 1788, Martie 1, ziua Săntei Dochii, homonimă cu Dachia seau Daçia pre care el a ilustrat'o prin Ballada Dochia și Traian.” De fapt, părinții săi au locuit la Târnauca, sat mare românesc, situat la vreo doi kilometri de Herța.

Lazăr și Elena Asachi au avut trei fii: Gheorghe, Petru și Daniel Asachi (acesta din urmă mort tânăr).

Lazăr Asachi a fost numit protopop, după 18 octombrie 1788, peste ortodocșii din „raiaoa Hotinului”: episcopul Bucovinei Dositei Herescu l-a numit protopop pe „preotul Lazăr Asachievici care și-a câștigat mari merite la asedierea cetății Hotin” (în războiul dintre ruși și austrieci cu turcii), fiindu-i recomandat de către comandantul suprem al armatei austriace, principele de Saxa-Coburg.

În vara anului 1795 Lazăr Asachi s-a mutat la Lemberg cu toată familia, „pentru creșterea copiilor” săi Gheorghe și Petru; când Lazăr Asachi s-a stabilit la Lemberg, fiul său Gheorghe abia împlinise șapte ani. A fost numit la 26 iulie 1795, de către guvernul Galiției , capelan și preot la spitalul din Lemberg (Lvov).

Preotul Lazăr Asachi, din Târnauca, a fost adus la Iași de mitropolitul Veniamin Costachi care l-a numit în 6 septembrie 1803 „protopresviter a toată Moldavia”, iar în 1821, „după moartea soției sale” fiind călugărit cu numele Leon, l-a hirotonisit arhimandrit mitrofor, vicar al Mitropoliei.^[11] Lazăr (Leon) Asachi a efectuat prima traducere românească a nuvelei lui Bernardin de Saint-Pierre, La chaumière indienne, cu titlul Bordeiul indienesc. Alcătuit în limba franțeză prin I. V. H. de Sen-Pier, iar acuma pe românie tradus de prea cuviosul Leon Asachi, arhimandrit a Mitropoliei Iașului. Tipărit în Iași, 1821. În Cuvântul „Cătră cetitoriu” traducătorul își exprimă convingerea asupra originii latine a limbii române: „Știut iaste că limba carea o vorbim s-au urzit din acea latină întru o epohi cu acea italiană, franțeză, spaniolă și portogheză, care sânt astăzi mai învățate și armonioase limbi a Evropii...”

La 9 ani, Gheorghe Asachi continuă studiile în polonă, latină, germană la gimnaziul din Lemberg, Polonia (azi Liov, Ucraina), unde se mutase familia sa. Este cert că el se afla aici la studii între 1796-1804.

În cadrul Universității din Liov, în perioada 1802 - 1804, Asachi studiază, la Facultatea de Filozofie (litere și științe), logica matematica, istoria naturală, fizica, metafizica și etica.

În aceeași perioadă 1802 - 1804 urmează și un curs special de arhitectură. „În astă însușire [de arhitect] a redicat planuri geodezice și a construit în Leopol [Lemberg] o casă mare în suburgul Halitsh” -scrie Asachi în Notiție biografică.

Gheorghe Asachi pictat de Constantin Daniel Stahi

La Lvov, Asachi si-a pus bazele culturii sale enciclopedice, s-au înfiripat concepțiile sale iluministe sub influenta unora dintre profesorii universității si a cunoscut literatura poloneză si literatura clasică română, care se vor simți în creațiile sale literare. Îmbolnăvindu-se de friguri (malarie), este sfătuit de medicul Welther să schimbe clima, de aceea pleacă din Iași , împreună cu fratele său Daniel, la Viena unde ajunge la 16 iulie 1805.^[12]

Studiază astronomia și matematicile superioare la Viena (1805-1808) cu celebrul astronom Johann Tobie Bürg, precum și pictura, fiind susținut de o bursă acordată de mitropolitul Veniamin Costache din partea Eforiei Școalelor, apoi arheologia, epigrafia, pictura și sculptura la Roma (1808-1812), unde citește literatură italiană și scrie sonete.

Publică primul său sonet în limba italiană, intitulat În ocazia zborului aerostatic a madamei Blanchard, în Giornale del Capidoglio din 26 decembrie 1811, sub semnătura Giorgio A. Moldavo. Primul poem în limba română, „Cătră Italia” a fost scris în același an. Criticul Șerban Cioculescu a apreciat „versul clasic, magistral din oda Cătră Italia.”

În august 1812 revine în Moldova și se consacră activității de propășire a culturii române. Asachi obține, prin Hrisovul din 15 noiembrie 1813 al domnitorului Scarlat Callimachi, aprobarea de a ține în Iași un „curs de inginerie și hotărnicie” cu predare în limba română, iar Gheorghe Asachi a fost numit ca profesor; astfel s-a ajuns că în anul 1814 el a „paradosit” [a predat] „ pentru întâia oară...în limba română un curs de matematică teoretică, cu aplicație practică, de geodezie și arhitectură”. A predat aritmetica în 1814, algebra în 1815, geometria în 1816 - aceste științe fiind considerate de bază pentru cei care urmau să treacă la „înalta matematică” - și în final, ingineria în 1817 și arhitectura în 1818. Prin aceasta, Asachi a făcut pentru prima dată dovada că „științele” se pot preda și în limba română, nu numai în limba greacă, cum se considera până atunci. A organizat și sprijinit înființarea Academiei Mihăilene (inaugurată la 16 iunie 1835), strămoașa Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. La inaugurare au vorbit Mihail Sturdza-Vodă și referendarul Asachi. În cuvântarea sa, Asachi menționa: „Cu acest feli de rânduială se întemeiază astăz la răsăritul Evropii un așăzământ de învățătură carile...va revărsa asupra doritorilor dreapta lumină, va sădi în inimile lor simțiri de virtute și va povățui mâinile lor cătră folositoare meșteșuguri.”^[13] Academia a funcționat la Seminarul de la Socola cu 3 facultăți: filozoficească, juridică („de legi”) și teologică, fiecare cu câte trei ani de studiu. Cursurile Academiei s-au mai completat până în 1847 cu noi discipline: geometrie analitică și descriptivă, alipită la inginerie, agronomie, mineralogie și geologie, cursuri înființate pentru profesorii Leon Filipescu și Ion Ghica.

Fondează revista Albina românească și o tipărește la tipolitografia Albina. Aici îi apar primele volume originale, Culegere de poezii și Fabule alese.

Domnitorul Scarlat Callimachi îl numește în februarie 1813 în funcția de impiegat-referendar (referent) la Departamentul Treburilor din Afară.

Adversar declarat al Revoluției de la 1848 în Moldova, cade în uitare și în perioada aceasta își tipărește nuvelele istorice, întâi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, în 1859 apoi și în traducere românească, în 1867. La Revoluția de la 1848 Asachi s-a situat pe poziții „de reacțiune”, fiind în slujba domnitorului Mihail Sturdza, „de care îl lega amiciția din tinerețe și o îndelungată colaborare”. În acest sens, a condamnat mișcarea de opoziție condusă de Mihail Kogălniceanu, pe care o considera „antipatriotică”. Asachi n-a înțeles și n-a susținut cerințele mai înaintate ale scriitorilor pașoptiști, de care îl deosebeau și unele păreri privind chestiuni specifice de literatură și artă. În 1848, scriitorul i-a osândit pe participanții la mișcările revoluționare din Principate. Gheorghe Asachi și-a pierdut, de acum înainte, rolul preponderent pe care l-a deținut timp de aproape patru decenii în viața culturală a Moldovei, el va fi depășit tot mai mult de dezvoltarea ulterioară a culturii și literaturii naționale.

Mai târziu, Asachi va saluta, totuși, actul Unirii Principatelor Românești; într-adevăr, după înfăptuirea Unirii, i-a adus „urări” lui Alexandru Ioan Cuza și a cântat evenimentul în poezia „Odă la Dumnezeu”, care se încheie cu următoarea strofă:

              „Strânge Țările-Unite prin un nod nemuritor,

               Cum origine au una, fie a lor și fericire;

               Toți românii să închege de frați numai un popor,

               Că puterea stă-n Unire!”[14]

S-a căsătorit în anul 1827 cu Eleonora (Elena) Teyber (sau Tayber ori Tauber), o tânără austriacă, fiică a Kapellmeister-ului curții vieneze Anton Teyber, compozitoare de talent care compunea muzică pentru imnurile, cântecele și piesele soțului său și organiza serate muzicale în Iașii timpului său. Odată cu trecerea ei de la catolicism la ortodoxie, Eleonora și-a schimbat prenumele în Elena. Elena Asachi a devenit profesor la Conservatorul din Iași. Cei trei copii ai Elenei dintr-o primă căsătorie cu Kiriako Melirato,negustor, printre care Ermiona, au fost adoptați de noul soț al mamei lor.^[15]

În anul 1869 la vârsta de 81 de ani pleacă în călătorie la Lemberg, în Galiția și cumpără manuscrisul Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, de la fiica sa Suzana Budai-Deleanu, căsătorită cu Ludovic Lewandowski.

Deși unii cercetători au susținut că la Lemberg (Lvov) ar fi obtinut doctoratul în filozofie si diploma de inginer si arhitect, aceste afirmații nu corespund adevărului (George Sorescu, op. cit. p. 32). În realitate, Asachi a urmat cursurile Universității din Lvov, dar nu și-a susținut toate examenele și nu și-a obținut nici gradul de doctor în filozofie (Sorescu, op. cit. p. 33). În ceea ce privește titlurile de „inginer și arhitect”, Ștefan Bârsănescu^[16] a precizat că „titlul de inginer nu se acorda la Universitate pe atunci”, iar Politehnica din Lwow apare într-o epocă mai târzie. Adresând în septembrie 1956, o scrisoare rectorului Universității din Lwow, Ștefan Bârsănescu a primit un răspuns succint: "Georgius Asakiewicz a făcut studii la Universitatea din Lwow în anii 1803/1804. Numele său este înscris în Matricola facultatis philosophicae in regia Universitate Leopolitana 1803/4 cu mențiunea auditores primi anni [student în anul I]. În anul 1804 el este înscris auditor secunda et tertii anni[simultan]...Ne lipsesc datele și documentele în legătură cu acordarea titlului de doctor..."^[17]. De altfel, la susținerea doctoratului nu erau admise persoane mai tinere de 21 ani (apud Ștefan Bârsănescu).

Gheorghe Asachi se întoarce din Lvov în țară, la Iași (1805), unde pune în practică cunoștințele sale de arhitectură la construirea unor case particulare; astfel, după schițele sale arhitectonice au fost ridicate casele principesei Elena Sturdza Păstrăvanu^[18] În vara anului 1805 pleacă la Viena, unde studiază, timp de 3 ani, astronomia, matematicile superioare și pictura. In august 1808, Gheorghe Asachi pleacă să-și completeze studiile la Roma. Aici a scris primele încercări poetice și a fost ales membru extraordinar al Societății literare din Roma (Società letteraria romana), care era o modestă societate literară, ce se intitula pretențios „academie”, fapt ce i-a permis, orgolios cum era, să semneze unele scrieri „mădulariu Academiei de Roma”. Asachi a primit această calitate sub numele de Alviro, nume pe care îl va folosi uneori, și cu unul din adaosurile de Corintio, Dacico sau Moldavo.

În Italia a călătorit prin Trieste, Veneția, Padova, Ferrara, Bologna, Logano, Florența, Siena, Viterbo, Baiano, Roma, Napoli. La Napoli a vizitat teatrul San Carlo și catedrala San Gennara. Coboară singur în craterul Vezuviului, vizitează Pompei.

La Roma, Asachi studiază îndeosebi literatura Renașterii și aprofundează ideile literaturii clasice, iluministe, preromantice și romantice. Caietele sale din Italia conțin numeroase note biografice, extrase din opere și versuri ale lui Petrarca, Torquato Tasso, Pietro Metastasio, Goldoni, Vittorio Alfieri și ale altor clasici italieni. De asemenea se inițiază în pictură în atelierele unor maeștri renumiți, pictorul Michele Keck și sculptorul Antonio Canova. La Roma o cunoaște pe Bianca Milesi, fiica unui negustor bogat, originar din Milano, alături de care a lucrat în atelierele lui Canova și Keck. Domeniile asupra cărora a stăruit cu deosebire la Roma au fost literatura, arheologia și pictura. În pictură, Asachi cultivă stilul neoclasic cu nuanțele lui academice, dar și pe cel romantic. Asachi a precizat că Bianca Milesi, denumită de el, în spirit arcadizant, Leuca, alteori Leufca, sau Cintia a fost adevărata lui muză: „muza mea și primul meu amor”.

La Roma a întreprins și studii arheologice prin cercetarea variatelor monumente rămase de la romani, între care și Columna lui Traian, „o vie arheologie nemuritoare”, căci fixează fizionomia strămoșilor noștri. Într-un articol (Arheologia română, 1857) Asachi a descris monede și vase romane, alăturându-le și o stampă ce reprezenta Columna lui Traian.^[19]

A făcut cercetări în biblioteca Vaticanului unde descoperă manuscrisul lui Dimitrie Cantemir, Istoria imperiului Otoman, în traducere engleză, din care a luat motivul „Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamțu”. Marile teme ale istoriei naționale l-au preocupat intens, de la simbioza daco-romană, exprimată în scrierea Dochia și Traian, în care G. Călinescu recunoștea chiar sorgintea mitului nostru etnogenetic, până la Mihai Viteazul, ca simbol al demnității românești. Încă din 1812, el saluta într-o odă pământul natal al strămoșilor săi [Italia]; îi plăcea, spunea el, să contemple cu orgoliu coloana lui Traian, moment al triumfului romanilor în Dacia.

În anul 1812, Napoleon I se pregătea să atace Rusia, iar generalul Miollis, comandantul garnizoanei franceze din Roma l-a îndemnat să se întoarcă în Moldova, „unde armia franceză avea din Rossiea să treacă spre a restatornici Imperiul antic al Dacii. (Notiție biografică, 1863, op. cit.).

Ca urmare, la 30 august 1812, Gheorghe Asachi se întoarce în Iași, unde spera să joace un rol important „de restaurator” în țara sa. Stăpânind o cultură superioară, solidă și multilaterală, cunoscător al mai multor limbi străine - polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza și engleza - ca nimeni altul în vremea sa, optimist, cu dor de muncă și încrezător în puterile sale, călăuzit de o ideologie liberală progresistă și de o puternică dragoste de patrie și popor, Gheorghe Asachi spera să joace un rol important în țara sa. În poezia „Viitorul” scrisă în 1812^[20], cere „renașterea românilor prin ei înșiși.”

Întoarcerea lui Asachi din Italia coincide cu procesul de prefacere rapidă a relațiilor feudale în Moldova, care reclama, într-o măsură mereu crescândă, difuzarea științelor prin instituții de învățământ. Funcțiile pe care Asachi putea să le îndeplinească și activitățile ce era în măsură să le desfășoare erau numeroase și necesare țării, dar aici se lovește de o realitate tristă. Situația țăranilor era grea: lipsa școlilor, bibliotecilor, ziarelor, a tuturor instituțiilor moderne care asigura progresul unui popor, îl face conștient de necesitatea unei activități sistematice de trezire a conștiinței naționale. Cărturar de tip renascentist, cu o cultura enciclopedică și iluministă, dotat cu înclinații pentru multiple domenii artistice - inginer, profesor, diplomat, grafician, ziarist, pictor, tipograf, arhivist, dramaturg - Gheorghe Asachi s-a risipit cu dărnicie din dorința generoasa de a impulsiona dezvoltarea culturii românești. Desfășurându-și cea mai rodnică activitate într-o perioadă de hotar între epoca feudală și începuturile orânduirii burgheze, Asachi poate fi revendicat în aproape orice domeniu al culturii. În 1818 apare prima promoție de ingineri hotarnici, formați în țară.

La 27 decembrie 1816 (stil vechi) Asachi a organizat „pe a sa cheltuială” prima reprezentație teatrală în limba română, în Moldova, cu piesa dramatică Mirtil și Chloe, o pastorală aparținând „nemuritorilor idiliști” Salomon Gessner și` dramatizată de Florian. Spectacolul a avut loc într-un salon particular, în casa special „amenajată” a hatmanului Costache Ghica. Interpreții pastoralei Mirtil și Hloe aparțineau familiilor Ghica și Sturza. Doamna E. Șubin, născută Ghica, a jucat rolul tinerei păstorițe Hloe, prințul Ghica, rolul păstorului Mirtil, iar Costachi Sturza, rolul lui Lizis, închinătorul zeului Amor. Mirtil și Hloe a constituit doar un început. Alte piese în limba română și franceză au fost „executate de junii și junele moldovene” pe aceeași improvizată scenă.^[21] De altfel, din anul 1837 a condus efectiv, pentru o vreme, teatrul românesc din Iași, unde se reprezentau în limba română, atât piese străine cât și originale, mai ales din Alecsandri.

Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea școlilor din Moldova (1813 - 1849). Însărcinat de mitropolitul Veniamin Costache, în 1820, Asachi se ocupă de reorganizarea Seminarului de la Socola. În acest scop el aduce din Transilvania câțiva profesori inițiați: Ion Costea, profesor de retorică și poetică, Ion Manfi, profesor de latină, Vasile Fabian-Pop, teolog și doctorul în filozofie Vasile Popp din Brașov. Toate obiectele - gramatica română și cea latină, caligrafia și geografia, aritmetica, istoria universală, logica, filozofia și retorica - se predau de acum în limba română.

După o perioadă (30 noiembrie 1822- februarie 1827) petrecută la Viena ca agent diplomatic (primul român în această funcție) al Moldovei la Curtea din Viena, numit de domnitorul Moldovei Ioniță Sandu Sturdza, Asachi se reîntoarce în 1827 la Iasi pentru a desfășura, în următorii 20 de ani, activitatea sa cea mai rodnică, si care îl va transforma în personalitate proeminentă a Moldovei. Ca agent diplomatic la Viena, în anul 1823 i s-a acordat și titlul boieresc de mare comis. În funcția de agent diplomatic la Viena a întreținut strânse relații cu exponenții mai de vază ai naționalităților din Imperiul habsburgic, între care Vuk Ștefanović Karadžić , „renumitul literator sârb și al meu amic”. Îndeplinirea sarcinilor diplomatice l-a pus în relații directe cu prințul Metternich și cu celebrul publicist german Friedrich Centz.

Prin pitacul lui Ioniță Sandu Sturdza din 20 septembrie 1827 a fost ridicat la rangul de vel agă, domnitorul ținând cont de serviciile aduse de Asachi statului moldovean ca agent diplomatic, dar și de străduințele depuse "spre luminarea simpatrioților".

Gheoghe Asachi a reușit să capete pentru învățământul public trei moșii care fuseseră dăruite de Vasile Lupu, ctitorul de la mănăstirea Trei Ierarhi, școlii care a fost înființată de el în cuprinsul mănăstirii.

A deschis Gimnaziul Vasilian la Trei Ierarhi, numit astfel în cinstea domnitorului Vasile Lupu, ctitorul care pusese acolo bazele unui „învățământ înalt”. La această „școală de grad înalt” aveau acces și copii din familii cu venituri modeste. Gimnaziul Vasilian a primit acceptul de funcționare din partea domnitorului Ioniță Sandu Sturdza prin hrisovul din 28 martie 1828, prin care "a aprobat raportul epitropiei". Inaugurarea Școlii Vasiliene are loc în luna mai 1828. La Gimnaziul Vasilian urmau să fie predate obiecte ca : româna, matematica, geografia, logica, retorica, mitologia, poezia, arheologia și istoria naturală.^[22]

După semnarea Tratatului de la Adrianopol în anul 1829, Gheorghe Asachi este numit referendar (=referent, raportor) al Epitropiei Învățăturii Publice din Moldova și în această calitate impune înființarea unei clase de „începuturi de zugrăvire” la Școala Franceză de la Miroslava (jud. Iași), în anul 1831, unde îl aduce profesor pe pictorul Hönig din Viena.^[23] Înființează apoi o catedră de desen artistic la Gimnazia Vasiliană (sau Școala Vasiliană), numindu-l profesor pe pictorul Iosif de Adler, în 1833. La același Gimnaziu Vasilian, Asachi introduce, din septembrie 1834, un curs „extraordinar de învățătura desenului figurilor și a zugrăviturii istorice în oloi”, pentru care a fost chemat pictorul Johann Müller din Viena. La 20 august 1849 și-a prezentat demisia din postul de referendar al școlilor, iar aceasta a fost acceptată de domnitorul Grigore Alexandru Ghica prin rezoluția din 3 septembrie 1849. Totuși, datorită lui Fuad-Pașa, a revenit „la conducerea școlilor” ca director al „Departamentului Cultului și al Învățăturilor Publice” în perioada 15 iulie 1856 - ianuarie 1857.

Asachi a fost secretar al Comisiei din Moldova pentru redactarea Regulamentului Organic, calitate în care a plecat la 13 mai 1830 la Petersburg, împreună cu delegația din care făceau parte vornicul Mihail Sturdza din partea Moldovei și hatmanul Alexandru Villara din partea Țării Românești, care urma să prezinte „cercetării ministeriale” proiectul Regulamentului în vederea aprobării. În timpul călătoriei spre Petersburg și-a notat observații asupra aspectelor locale, pe care le-a trimis, ca un adevărat reporter, spre publicare gazetei sale, unde apar sub titlul Estract din jurnalul unui călători moldovean, timp de patru luni, de la 10 august până la 4 decembrie 1830.

La 1 ianuarie 1832 a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași (sau „Arhivist al Statului”). În această calitate, a organizat pentru prima dată atât Arhivele Moldovei, cât și culegerea de documente referitoare la istoria țării.

Cu sprijinul lui Asachi a luat ființă în perioada 1833-1834 Societatea de medicină și istorie naturală și Cabinetul de istorie naturală.

Militând pe linia idealurilor sale de tinerețe, el își continuă strădaniile de organizare a învățământului, înființând prima școală primară de fete Institutul pentru educația fetelor din Moldova (1834), punând bazele învățământului artistic și a celui tehnic în 1841 prin inaugurarea școlii de arte și meșteșuguri, extinzând rețeaua școlilor primare, scriind manuale, alcătuind programe analitice. Director al școlii de arte și meșteșuguri a fost numit inginerul ceh Carol Mihalcic de Hodocin, colaborator și prieten al lui Asachi.

A propus și s-a înființat în 1842 o școală elementară pentru comunitatea armeană din Iași și a propus înființarea de școli elementare pentru populația evreiască. A înființat în 1836 Conservatorul filarmonic-dramatic din Iași, împreună cu vornicul Ștefan Catargiu și spătarul Vasile Alecsandri (tatăl poetului). Reprezentațiile date de elevii acestui conservator încep la 28 februarie 1837. În stagiunea 1837-1838 s-au jucat, printre altele, drama Lapeirus (La Pérouse), comedia Văduva vicleană, vodevilul Pedagogul ,drama Fiul pierdut, toate fiind prelucrate sau traduse de Asachi după August von Kotzebue. La 20 februarie 1838 s-a interpretat pentru prima dată în limba română opera Norma de Vincenzo Bellini, libretul ei fiind tradus tot de Asachi.

Realizarea sa de căpetenie rămâne însă Academia Mihăileană, deschisă la 16 iunie 1835, institut care a instruit mai mulți intelectuali.

La Academia Mihăileană s-au predat și cursuri de universitate, de profesori ca Ion Ghica (economie politică) și Mihail Kogălniceanu (istoria națională); cursul celui din urmă a trebuit să fie închis repede, ca urmare a protestelor consulului rus.^[24]

Un alt tărâm în care contribuția lui Gheorghe Asachi poate fi considerată hotărâtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova inițiatorul presei în limba română, scoțând primul ziar românesc din Moldova, Albina românească, „gazetă politică-literară” (Iași, 1 iunie 1829-1835 și 1837-1849). A întemeiat tipografia „Albina” și a înființat în 1841 o fabrică de hârtie pe o mică proprietate a sa de pe Cetățuia lângă Piatra Neamț pe care o va numi „Petrodava”; aceasta va asigura hârtia necesară pentru presa din Moldova.

La tipografia „Albina” au apărut traduceri din Voltaire, Daniel Defoe, Alexandre Dumas-tatăl, August von Kotzebue, opere originale ale lui C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Cucereanu și, bineînțeles, propriile sale scrieri; de asemenea, s-au tipărit lucrări științifice și zeci de abecedare, gramatici, manuale de aritmetică, algebră, geometrie, istorie, geografie, științe naturale etc., calendare pentru români^[25], almanahuri de învățătură și petrecere etc.

Tot acolo a început să multiplice din anul 1833 tablouri ce ilustrau episoade memorabile din istoria patriei, cum au fost: „Muma lui Ștefan cel Mare împiedică pe fiul său de a intra în Cetatea Neamț, la 1484”, „Ștefan cel Mare a Moldovei cuvîntează al său testament politic”, care la apariția lor au stârnit un entuziasm general în rândurile patrioților.^[26]La aceeași tipografie a produs o serie de gravuri litografiate pe teme istorice: Dochia și Traian, Lupta moldovenilor cu cavalerii teutoni, Bătălia de la Baia.

În ianuarie 1850 a schimbat numele gazetei sale, din Albina românească în Gazeta de Moldavia (1850-1858). Aceasta din urmă a fost continuată de apariția ziarului Patria (27 noiembrie 1858-1859), care a avut o atitudine „strict conservatoare”. A publicat și revista Osiris.

Văzând în presă un excelent instrument de informare și educare, Asachi va scoate și alte ziare destinate unor categorii diverse de cititori, cum ar fi: Foaie oficială (1833-1862) Foaia sătească a Principatului Moldovei (1839-1840) și (1846-1850) - destinată țăranilor, Alăuta românească (1837-1838), Icoana lumei (Iași, 1840-1841, 1845-1846, 1865) care populariza cuceririle științei, Spicuitorul moldo-român (1841-1842), revistă bilingvă româno-franceză cu apariție trimestrială, Arhiva Albinei pentru arheologia română și industrie (1845-1847), Jurnalul științific, literar și industrial (1841), Mercuriul de Iași (1845) etc.

Scrierile literare ale lui Gheorghe Asachi au constat din poezii, inclusiv balade, nuvele istorice (unele dificil de citit din cauza neologismelor inventate, de exemplu, milian, covil etc.), piese de teatru, traduceri, inclusiv librete de opere etc. În fabulele sale - scrie Dora d'Istria - se găsește un laconism esențialmente latin, care reamintește concizia lui Fedru (Phaedrus)", fabulist latin.

Seratele literare organizate de Asachi și soția sau au fost descrise de George Sion: "Furăm primiți în grădină. Găsirăm câțiva profesori tineri, între care era și Gusti, și mai mulți elevi de cei mai mari...Într-un pavilion ce era în grădină se citiră și se declamară versuri, se făcu și muzică. Gusti recită vreo două poezii inedite , care-i atraseră multe aplauze...Poni declamă câteva pasajuri din Saul de Alfieri (tradusă de Costache Aristia) care apăruse de curând în Curierul de ambe sexe, tradus de Costache Aristia. Doamna de casă, cocoană Elene Asachi, cânta la piano...Domnișoara Hermiona, fiica lui Asachi, cânta în harpă, atât singură, cât și acompaniată de clavirul mamei sale..."^[27]

Trebuie subliniată contribuția fundamentală a lui Gheorghe Asachi la crearea și organizarea sistemului de învățământ din Moldova, determinând utilizarea limbii naționale , recrutarea și formarea de profesori, alcătuirea de programe, memorii, cursuri și manuale școlare; a sprijinit practic procesul de învățământ în rândurile burgheziei sărace și a fiilor de țărani săraci.

La 12 noiembrie 1869, la venerabila vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi s-a stins din viață la Iași. A fost înmormântat în Iași, în cimitirul bisericii „Patruzeci de sfinți” și abia peste douăzeci de ani, printr-o subscripție publică, organizată de un comitet aparținând vechii generații, i s-a ridicat o statuie în fața școlii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi. Statuia a fost opera sculptorului Ion Georgescu (1856-1898), realizată în 1887 și a fost inaugurată în mod solemn în anul 1890. Cu acest prilej s-a procedat la depunerea osemintelor sale și ale soției sale (decedată în 1877) în cripta de la baza statuii.

OPERE

• Jurnalul călătorului moldovean, în Albina românească, Iași,, între 25 sept. și 4 decembrie 1831
• Istoria imperii rosiene, compusă de consilierul de stat și cavaler Ivan Kaidanov și tradusă de Aga Georgie Asaki, mădular Academii de Roma, Eșii, Tipografia Albinei, 1833. [Conține o Înainte- cuvântare, scrisă de Asachi]
• Poezii, a lui Aga G. Asachi, mădulariu Academiei de Roma, Eșii, Tip. Albinei, 1836
• Fabule alese pe românie aduse de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, 1836
• Elemente de matematică, de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, Partea I. Aritmetică, Eșii, Tip. Albina, 1836
• Elemente de matematică, Algebra, Partea a II-a, Eșii, Tip. Albina, 1837
• Repertoriul teatrului în Moldova: Norma, operă lirică în două acte. Muzica prelăudatului Bellini. Prelucrată de Aga G. Asachi, Eșii, Institutul Albina, 49 p., 1838
• Elemente de matematică, Partea a III-a, Geometrie elementară, Eși, Litografia Albinei, 1838
• Relație istorică asupra școalelor naționale în Moldova de la a lor restatornicire 1828-1838, înfățoșată în seama gheneralnicului ecsamen în 3 iulie 1838, de Aga G. Asachi, referendariu publicei învățături, Eșii, Tip. Albinei, 1838
• Fiul pierdut. Dramă în 1 act de a lui A. de Kotzebue, tradusă de A. G. Asachi și întîia oară reprezentată în 14 dec. 1837 de elevii Conservatorului,. Eșii, 1839
• Doquie et Trajan, légende populaire des Roumounis (sic), suivie d'un itinéraire au mont Pion, Iassi, Inst. Albinei, 1840
• Lecsicon de conversație, prelucrat și publicat de o soțietate literară supt direcția Agăi G. Asachi, Broșura I, Eșii, 1842, Inst. Albinei românești
• Fabule versuite, de G. Asachi, mădular Academiei de Roma și a mai multor societăți învățate. Ediția a treia, adăogită, Iașii, Inst. Albinei, 1844
• Raccolta di Poesie (trad. Culegere de poezii), de Asachi, G., ed. a II-a adăugită, Iassy, Tip. Inst. Albinei,, 1854
• A list of articles, Sent from Iassy, by M. G. Asaki, for the London Exposition of 1862, Iassy 1862
• Culegere de poezii a lui G. Asachi, Iași, Inst. Albinei, 1863
• Notiție biografică, Iassi, Inst. Albinei, 1863
• Poezii, prefață de N. Iorga, Vălenii de Munte,1908
• Poezii, ed. îngrijită de D. Murărașu, București, Ed. Cartea românească, 1945

• Mirtil și Hloe. Pastorală prelucrată de G. Asachi, Iași, Tip. Inst. Albinei, 1850
• Scrieri alese, ed. îngrijită de N. A. Ursu, Ed. Tineretului, București, 1957, 1961
• Opere, vol. I, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1973
• Opere, vol. II, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1981
• La Leucaide de Alviro Corintio-Dacico, Roma, il di 8 aprile 1812 (trad. de George Sorescu, cu titlul Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (G. Asachi), Editura Minerva, București, 1974)

DRAME ISTORICE

• Petru Rareșu, Partea I și II, Iassii, Tip. Inst. Albinei (1863)
• Elena Dragoșu de Moldaviea, dramă istorică în trei acte, Iassii, Inst. Albinei Române (1863)
• Turnul lui But , dramă originală în trei acte dupre tradiții populare, Iassi, Tip. Inst. Albinei Române (1863)
• Voichița de Roumanie, melodramă istorică cu cântece de G. Asachi, Iassi, Imprimeria Inst. Albinei Române, (1863)

NUVELE ISTORICE

• Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie. Par G. Asachi, traduit du Roumain. Iassy, Inst. de l'Abeille 1859
• Nuvele istorice a (sic) României, ed. a III-a, Iași, 1867 [istoria romanțată a unor voievozi: Dragoș, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Bogdan, Petru Rareș]
• Elena Moldovei, 1829 [Elena este fiica lui Ștefan cel Mare]

ARTICOLE ÎN PERIODICE

• Înainte cuvântare, în Albina românească, 1829, Iași, nr. 1 (1 iunie), pp.1-2, editat în Opere, 1981
• Estract din jurnalul unui călător moldovean, în Albina românească, 1830, Iași, nr. 61 ș. u. ,editat în Opere, 1973
• Fericirea unui trai retirat, în Albina românească, 1839, Iași , nr. 10 (2 februarie), pp. 37-38, editat în Opere, 1981
• Preumblatul sau danțul meselor, în Gazeta de Moldavia, 1853, Iași, nr. 32 (23 aprilie), pp. 129-131, editat în Opere, 1981

MANUSCRISE

• Relation historique sur les écoles nationales en Moldavie depuis leur retablissement l'an 1828 jusqu'a 1838, par l'aga G. Asaky , mss.nr. 1037, B. A. R.
• Alăuta a lui Alvir Dachienu, poeta Arcadii din Roma, 1819-1821. Biblioteca Arhivelor Statului din Iași, mss. 1901 [manuscris descoperit de Gh. Ungureanu]

Gheorghe Asachi

·         1903: A murit la Bucuresti, Ştefan Orăşanu. A scris poezie, dar mai ales studii de istorie şi istorie literară, cronică dramatică, muzicală şi de artă plastică (n. 7 ianuarie 1869, Bucuresti). Licentiat in litere si filosofie (1901), obtine o bursa in Germania pentru a studia istoria moderna si contemporana (1902), dar nu poate beneficia de ea din cauza bolii care, in curind, ii va curma viata. Functionar la Biblioteca Acad. Romane (din 1895), face parte din comitetul de redactie al Convorbirilor literare (din 1900), iar in 1901 il suplineste pe N. Iorga la Catedra de istorie a Universitatii din Bucuresti. A mai colaborat la Economia nationala. Epoca, Liga literara. Literatorul, Noua revista romana, Revista independenta. Revista societatii „Tinerimea romana „, Revista poporului, Romania literara, Romanul literar. A folosit si pseudonimul Polit si Z. Miron.

·         1912: Primul ministru spaniol José Canalejas este asasinat de anarhistul Manuel Pardiñas.(n. 31.07.1854).

·         1916: Percival Lowell, astronom, matematician și autor american (n. 1855)

* 1929: Constantin Berariu (n. 21 martie 1870, Ducatul Bucovinei - d. 12 noiembrie 1929, Cernăuți) a fost un poet, traducător și profesor de drept român.

Constantin Berariu este autorul unuia dintre cele patru proiecte legislative privind Constituția României (în 1922) - variantă care, însă, nu a fost adoptată.

·         1934: A încetat din viaţă Pimen (Petru) Georgescu, mitropolit al Moldovei, membru de onoare al Academiei Române (n. 1853).

·         1948: Un tribunal international ii condamna la Tokyo pe generalul Hideki Tojo si alti sase militari japonezi la moarte, pentru crimele savarsite in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

·         1960: A murit juristul Traian Pop, participant, după Unirea din 1918, la reorganizarea justiţiei în Transilvania. A desfăşurat o intensă activitate politică, reprezentând PNŢ în Cameră şi Senat. A fost de asemenea membru de onoare al Academiei Române; (n. 1885).

·         1976: Mihail Iosifovici Gurevici, proiectant de avioane sovietic (n. 1893)

* 1988:  István Klimek (n. 15 aprilie 1913 - d. 12 noiembrie 1988) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).

* 1992: Dan Valentin „Mon Cher” Vizanty (n. 9 februarie 1910, Botoșani - d. 12 noiembrie 1992, Paris) a fost un pilot militar român care a luptat în al Doilea Război Mondial, impunându-se ca unul dintre așii aviației de vânătoare române.

Vizanty s-a distins inițial pe Frontul de Est, în calitate de comandant al Escadrilei 43 de Vânătoare. A fost decorat cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” de Război cu spade, clasa Crucea de Aur (11 octombrie 1941), pentru că „a executat 25 misiuni de războiu în fruntea escadrilei sale. A participat la numeroase lupte aeriene, dovedindu-se a fi un emerit pilot și în același timp un bun comandant”^[1] și clasa Crucea de Aur, cu prima și a doua baretă (20 februarie 1942) deoarece „în calitate de șef de patrulă și comandant de Escadrilă, a doborît un avion inamic de vânătoare și unul de bombardament cu patrula sa. A fost un viu exemplu de curaj și spirit de sacrificiu. A executat 51 misiuni pe front”.^[2]

A participat ulterior în luptele disproporționate duse contra aviației de bombardament americane din vara anului 1944 pentru apărarea Capitalei și a zonei petroliere Ploiești, în calitate de comandant al Grupului 6 Vânătoare, dotat cu avioane de fabricație românească IAR 80.^[3][4]

În ultima parte a războiului, a comandat Grupurile 1 și 6 Vânătoare (reunite sub titulatura de Grupul 1 Vânătoare) în campania din vest contra Germaniei. Intrată în istorie, o convorbire telefonică între Vizanty și prietenul său, comandorul german Eduard Neumann – care devenise între timp inamicul României, s-a dovedit a fi memorabilă:

„- Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureștiului. Ce vei face?

- Ridic aviația de vânătoare.

- Te înțeleg, fiecare cu datoria sa.

- Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună.”

—Convorbire purtată la 24 august 1944, orele 8.30 între Oberst Eduard Neumann, Jagdabschnittsführer Rumänien și Căpitanul aviator Dan Vizanty, comandant al Grupurilor 1 și 6 de vânătoare^[5]

Până la sfârșitul războiului, Vizanty a acumulat 4.600 de ore de zbor și 43 de victorii personale, conform sistemului prevăzut de Statul Major al Aerului, ceea ce l-a plasat printre cei mai buni piloți de vânătoare din cel de-Al Doilea Război Mondial.

Cunoscut ca monarhist, Vizanty a fost îndepărtat din armată de către regimul comunist, fiind trecut în rezervă la 22 august 1947. Refuzând să-și denunțe propriile convingeri, în anul 1961 a fost condamnat la cinci ani de detenție și închis la Jilava, Gherla și Cluj^[8][9], sentința fiind dată pentru „uneltire contra ordinii sociale“. Doi ani mai târziu a fost eliberat pe 17.01.1963, fiind grațiat prin decretul 5/63 C.S. semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, și a revenit la domiciliul său din Strada Matei Basarab, din București.^[9]

Istoricul Gheorghe Median detaliază:^[6]

„Pentru comuniști, era un individ periculos. Era un erou de război, credibil și respectat în armată și chiar de populație. Circulau știri despre victoriile sale, iar despre eroismul lui erau pline revistele. Nu puteau să îl lase în pace, el fiind monarhist, fiu de boier și un om cu educație aleasă. Singura cale era discreditarea lui“.

Fostul comandor a fost nevoit să lucreze ca muncitor necalificat, locuind într-un apartament din București. Fiind considerat un "element periculos" pentru orânduirea socialistă, Ana Maria Vizanty își amintește cum angajații statului totalitar îi hăituiau și supravegheau tatăl: "A rămas fără nimic. I-au confiscat toată averea. Casa părintească de la Botoșani a fost dărâmată. A muncit în mai multe locuri. A fost recuperator de epave aviatice după război, muncitor agricol, angajat la Plafar, tehnician, muncitor în construcții, macaragiu“.^[6]

Salvarea pentru Vizanty a venit în 1968, când Charles de Gaulle, președintele Franței, aflat în singura sa vizită oficială pe teritoriul României, l-a întrebat, în mod oficial, pe Nicolae Ceaușescu despre soarta generalului regalist Paul Teodorescu și despre cea a asului aviației militare Dan Vizanty. Prin urmare, fostul pilot a fost ridicat în grabă de pe șantierul unde lucra, îmbrăcat în uniformă de comandor și prezentat președintelui Franței. Un istoric a sugerat că „De Gaulle a înțeles că ceva nu era în regulă. Nu a spus nimic, dar a luat legătura în Franța cu foștii aviatori și a fost pusă la cale salvarea lui Vizanty“.^[6] Prin urmare, în următorii ani, membrii unei organizației internaționale a piloților de vânătoare („Les Vieilles Tiges“), cu care Vizanty se împrietenise în timpul războiului, au încercat să îl aducă în Franța, însă pilotul român a refuzat, dorind în primul rând să asigure un trai decent pentru fiica sa în România. Cu toate acestea, în iunie 1977, Vizanty a fost chemat de primarul Parisului, Jacques Chirac, și de membrii Asociației Aeronautice Internaționale „Les Vieilles Tiges“, într-o misiune de cercetare pentru a întocmi o istorie a aviației europene. Fiica sa, Ana Maria, își amintește cum aceasta „a fost șansa lui. Avea 67 de ani și a plecat. Nu ne-a spus nimic, nici mie, nici mamei. Eram studentă la București. În felul acesta, nu aveau ce scoate comuniștii de la noi. A plecat și nu s-a mai întors niciodată“.^[6]

Ajuns în Franța, Vizanty a fost întâmpinat cu onoruri. Jacques Chirac i-a înmânat „Medalia de Argint“ a orașului Paris pentru meritele sale ca aviator. În mod întrucâtva ironic, salvarea sa de regimul comunist a fost determinată de foștii piloți împotriva cărora Vizanty a luptat în război. Asul român l-a reîntâlnit, cu această ocazie, și pe colonelul german Eduard Neumann, împreună cu care a băut o șampanie. Fiica comandorului își amintește cum, „deși a fost departe de țară, a promovat, prin presa vremii sau în diferite cărți despre aviație, România și aviația sa pe nedrept uitată. A primit o pensie de merit de la statul francez. M-am reîntâlnit cu tata în 1990, la Paris. Nu a mai fost bine primit în România. Nici nu era mulțumit de climatul politic, nici după 1990. Era dezamăgit și trăia melancolia regalistă a României“

La 6 februarie 2010, la Muzeul Aviației din București, a avut loc o ceremonie de omagiere a locotenent-comandorului aviator Dan Valentin Vizanty, la împlinirea a 100 de ani de la naștere. A fost prezentată și o colecție de fotografii și articole din presa vremii, care relatează cariera militară a acestuia.^[10]

La 8 octombrie 2014, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la luptele aeriene pentru apărarea Bucureștiului și a zonei petroliere Ploiești, Statul Major al Forțelor Aeriene a organizat, cu sprijinul Primăriei orașului Popești-Leordeni și al doamnei Ana Maria Vizanty, o ceremonie militară cu ocazia căreia a fost dezvelită o placă comemorativă dedicată Grupului 6 Vânătoare și locotenentului comandor aviator Dan Valentin Vizanty.

Dan Valentin Vizanty

Locotenentul-comandor Dan Valentin Vizanty A luptat pentru Armata Română Ani de serviciu 1931 - 1948 Gradul Locotenent-Comandor Unitatea Flotila 1 Aero A comandat Comandant al Escadrilei 43 Șef de cabinet al Sub-Secretarului de Stat al Aerului (august 1942–august 1943) Comandant al Grupului 6 Vânătoare(septembrie 1943–august 1944) Comandant al Grupurilor 1 și 6 Vânătoare(august 1944) Comandant al Grupului 1 Vânătoare (septembrie 1944–sfârșitul războiului Decorații și distincții Decorații Ordinul Virtutea Aeronautică în grad de ofițer, Ordinul Coroana României, Steaua României, Ordinul Mihai Viteazul, Médaille d'argent de la Ville de Paris (Medalia de Argint a Parisului)

·         2000: A decedat compozitorul român Henry Mălineanu; (n. 25 martie 1920)

.

·         2004: Alexandru Vona, scriitor româno-francez (n. 1922)

* 2012: Petre Partal (n. 21 septembrie 1952, Buzău, România – d. 12 noiembrie 2012, București, România^[1]) a fost un politician și economist român, deputat român în legislatura 1990-1992, ales în județul Buzău pe listele partidului FSN, precum și în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, ales de fiecare dată în același județ pe listele PD. De asemenea, a fost primar al Buzăului imediat după revoluția din 1989, între ianuarie și iunie 1990.

·         2013: Geo Costiniu (n. 23 aprilie 1950, București, d. 12 noiembrie 2013)^[1] a fost un actor român.

Geo Costiniu a jucat în următoarele filme:^[2]

An	Film	Rol	Note
1972	Parașutiștii
1974	Nemuritorii
1978	Septembrie
	Ciocolata cu alune
1979	Ora zero
1987	Un oaspete la cină
	Niște băieți grozavi
1988	Întâmplări cu Alexandra
1989	De ce are vulpea coadă?
1992	Capul de rățoi
1993	Patul conjugal	inginerul Eugen, soțul Stelei
	Neînvinsă-i dragostea
1995	Aștept provincia

* 2015: Lucian Bălan (n. 25 iunie 1959, București, Republica Populară Română – d. 12 noiembrie 2015,^[1] Baia Mare, România) a fost un fotbalist român, care a jucat în Echipa națională de fotbal a României.

A debutat la 11 ani, la Autobuzul București. Se mută în Maramureș și joacă la Minerul Cavnic, între anii 1976 și 1978. A evoluat apoi șapte sezoane la FC Baia Mare, promovând în Divizia A cu această formație. În 1985 s-a transferat la Steaua București cu care a câștigat Cupa Campionilor Europeni la 7 mai 1986, când roș-albaștrii au învins-o pe FC Barcelona după lovituri de departajare, în cele 90 de minute și în prelungiri scorul fiind egal, 0-0. Bălan a câștigat cu Steaua și Supercupa Europei, când militarii au depășit-o pe Dinamo Kiev, la Monte Carlo, la 24 februarie, cu scorul de 1-0. Mijlocașul s-a transferat în străinătate, în 1989, în campionatul belgian, la Klub Beerschot, și apoi în Primera Division (Spania), la Real Murcia. Revine la Steaua, în 1990, unde joacă returul și apoi se retrage. În vara 2010 a lucrat pentru o perioadă de două luni la una din grupele de juniori ale Stelei, fiind demis în septembrie 2010.

Palmares: de patru ori campion al României și trei Cupe ale României cucerite cu Steaua București. Câștigător (1986) și finalist (1989) al Cupei Campionilor Europeni. Câștigător al Supercupei Europei (1987) cu Steaua. O finală de Cupa Intercontinentală (1987) cu Steaua. A jucat 232 de jocuri în Divizia A și a marcat de 17 ori. O selecție în echipa națională. Maestru internațional al sportului. Deținător al decorației Meritului sportiv - clasa I.^[2]

În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a.^[

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei; +) Sf Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu; Sf Cuv Nil Pustnicul

·         În România:

• Ziua Statului Major General. După Unirea din 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a hotărât, prin Înaltul Ordin nr. 83 din 12/24 noiembrie 1859, constituirea Corpului de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite, organism format din ofițeri până la gradul de colonel inclusiv, care avea ca principală menire crearea unei structuri militare cu o concepţie şi organizare unică pe întreaga armată.

·         Ziua Cercetașului Militar. La 12 noiembrie 1859, domnitorul A.I.Cuza, prin Ordinul de Zi nr.83, a semnat actul de constituire a „Secţiei a II-a” din cadrul „Corpului de Stat Major General”, ca prim element organizat al cercetarii Armatei române.

·         Ziua Geodezului Militar. În 1859 s-a înfiinţat Serviciul Topografic Militar. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 din 1859, semnat de domnitorul Al. I. Cuza (1859-1866), au fost puse bazele Serviciului Topografic al Armatei Române. După această dată, atât structura organizatorică a acestuia, cât și tehnologia de obținere a hărții topografice militare au fost perfecționate continuu. Printre realizările topogeodezilor militari se numără prima hartă topografică pe care este înscris numele România, executarea unor lucrări topografice pentru zonele de operații ale armatei române în timpul Războiului de Independență, medalii de aur și de argint la Expoziția Universală de la Paris (1899), rețeaua triangulației de stat de ordinul I-IV, rețeaua nivelmentului de stat de ordinul I-IV, harta topografică militară la scările 1:25.000 etc.