MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 16 NOIEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 498: A murit Papa Anastasie al II-lea. A fost Papa al Romei în perioada 24 Noembrie 496 pana la decesul sau. Spre deosebire de predecesorii săi, a încercat o reconciliere cu Biserica din Răsărit, deschizând chiar o ambasadă la Constantinopol.
· 1093: Sfânta Margareta a Scoției (c. 1045 – 16 noiembrie 1093), cunoscută drept Margareta de Wessex și regina Margareta a Scoției, a fpst prințesă engleză din Casa de Wessex. Margareta a fost denumită “Perla Scoției”.[1] Născută în exil în Ungaria, ea a fost sora lui Edgar Ætheling, regele anglo-saxon cu o scurtă domnie și neîncoronat. Margareta și familia ei s-au întors în Anglia în 1057, însă au fugit în Scoția după cucerirea normandă din 1066.
În jurul anului 1070 Margareta s-a căsătorit cu regele Malcolm al III-lea al Scoției devenind regină. Ea a fost mama a trei regi ai Scoției și a unei regine a Angliei.
| Margareta de Wessex | |||||||||
 Imagine a Sfintei Margareta, Capela St Margaret, Edinburgh
| |||||||||
· 1272: Henric al III-lea (1 octombrie 1207 – 16 noiembrie 1272) a fost fiul și succesorul lui Ioan al Angliei ca rege al Angliei pentru 56 de ani din 1216 până la moarte sa. Contemporanii îl cunoșteau sub numele de Henry de Winchester. A fost primul copil-rege de la domnia lui Ethelred.
În timpul minoratului său, guvernarea țării a fost asigurată de Guillaume de Marechal și Hubert de Bourg. Henric a fost foarte evlavios și a păstrat o vie recunoștință papei pentru protecția acordată pe vremea minorității sale. S-a recunoscut vasalul acestuia și a favorizat încălcările Romei în dauna clerului englez. Nepopularitatea regelui s-a accentuat treptat timp de 30 de ani.
Anglia a prosperat în timpul domniei lui iar marele său monument este Westminster.
| Henric al III-lea | |
 Efigia regelui Henric al III-lea la Westminster Abbey, c. 1272 |
· 1364: Nicolae Alexandru, domnitor al Țării Românești (1352 - 1364). Nicolae Alexandru a dus o politică de consolidare a statului şi a înfiinţat prima mitropolie a Munteniei (1359), primul mitropolit fiind Iachint de la Vicina. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliți numiți de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului și să intre în randul mitropoliilor ortodoxe. Înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei este actul cel mai semnificativ al domniei lui Nicolae Alexandru, act prin care s-a stabilit clar apartenența confesională a Țării Românești la Ortodoxie.
* 1558: Regina Maria I a Angliei (n. 1516)
· 1632: Gustav al II-lea Adolf (n. ,[1] Stockholm Palace[*], Suedia[1] – d. ,[1] Lützen, Principatul Saxoniei[2][1]) provine din familia Wasa fiind rege al Suediei între anii 1611 și 1632. A fost un rege cu importanță deosebită pentru istoria Suediei în general și în mod deosebit pentru războiul de treizeci de ani. El a contribuit prin acțiunile lui politice și militare la o hegemonie suedeză în secolul XVIII-lea în nordul Europei.
* 1672: Franciscus Sylvius (sau Franz De Le Boe, Franciscus de le Boë Sylvius) (n. 15 martie 1614 — d. 16 noiembrie 1672) a fost medic, anatomist și chimist olandez. este considerat unul din pionierii chimiei clinice moderne. De numele său este legat mineralul silvină.
Intervenția lui Gustav Adolf în acest război în etapa suedeză este într-un moment, când situația protestanților germani era deznădăjduită din cauza înfrângerii suferite de ei în fața trupelor imperiale conduse de Wallenstein. După o perioadă de șovăieli a prinților protestanți germani, se aliază regele Suediei cu Prințul Saxoniei și Hessen-Kassel, invingând armata imperială catolică la Breitenfeld (17 septembrie 1631), a cărei conducător nu mai era Wallenstein, care căzuse în dizgrație creșterea puterii lui Wallenstein era privită cu neîncredere de împărat Ferdinand al II-lea, aliații protestanți (Uniunea Protestantă (1608-1621) alcătuită din opt prinți germani și 17 orașe protestante) reușind să respingă trupele împăratului până în Bavaria.
Wallenstein fiind readus la conducerea trupelor catolice, respinge armata suedeză și a aliaților protestanți. La 6 noiembrie 1632 în bătălia de la Lützen (Saxonia) cu pierderi multe de ambele părți, în care suedezii reușesc în cele din urmă să domine câmpul de luptă, Gustav II. Adolf cade în luptă, într-o șarjă a cavaleriei pe care o conduce personal, în ciuda atenționărilor primite. Luptele fiind mai departe conduse de cancelarul său Axel Oxenstierna, fiica regelui Suediei Christina I fiind minoră. Cancelarul, Axel Oxenstierna încheie cu protestanții franci, șvabi și din Valea Rinului un pact de alianță Heilbronner Bund (1633–1634). Adversarul cel mai capabil al protestanților, Wallenstein este omorât la data de 26 februarie 1634 în Eger (Boemia) (azi Cehia). În același an trupele imperiale obțin prima izbândă hotărâtoare împotriva armatei suedeze la Nördlingen sub conducerea generalului Bernhard von Sachsen-Weimar.
Gustav Adolf este considerat de ca erou și salvator al protestantismului german, fiind supranumit „Leul din nord“ . Planurile sale politice erau, răspândirea protestantismului și așezarea pe tronul imperial a unui prinț protestant, ca aliat și sub protectoratul Suediei.
| Gustav II Adolf | |
| Rege al Suediei | |
 |
A studiat la diverse universități olandeze și germane ca discipol al lui Adolphus Vorstius și Emmanuel Stupanus. A fost adeptul teoriilor lui René Descartes. În 1637 obține doctoratul la universitatea din Basel.
În 1658 este numit profesor de medicină la Universitatea din Leyden. Reunește în jurul său o adevărată echipă de cercetători, printre care Reinier de Graaf și Jan Swammerdam.
Printre studenții săi valoroși putem enumera: Jan Swammerdam, Reinier de Graaf, Niels Stensen și Burchard de Volder.
Franciscus Sylvius
| Johann Lukas von Hildebrandt | |
 Portret, secolul al XVIII-lea |
* 1796: Țarina Ekaterina cea Mare a Rusiei (n. 1729)
· 1797: Frederic Wilhelm al II-lea (germană Friedrich Wilhelm II; 25 septembrie 1744 –16 noiembrie 1797) a fost al patrulea rege al Prusiei și a domnit din 1786 până la moartea sa.
* 1818: Charlotte de Mecklenburg-Strelitz, soția regelui George al III-lea al Regatului Unit (n. 1744)
* 1831: Contesa Augusta Caroline Reuss de Ebersdorf (germană Gräfin Reuß zu Ebersdorf) (19 ianuarie 1757 – 16 noiembrie 1831), a fost prin căsătorie ducesă de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Frederic Wilhelm a fost fiul Prințului Augustus Wilhelm al Prusiei (al doilea fiu al regelui Wilhelm I al Prusiei) și al soției lui, Louise Amalie de Braunschweig-Lüneburg. Sora mai mare a mamei lui, Elisabeta, era soția regelui Frederic al II-lea al Prusiei („Frederic cel Mare”). S-a născut la Berlin și a devenit moștenitor al tronului Prusiei la moartea tatălui său în 1758, deoarece Frederic al II-lea nu avea copii.
La 14 iulie 1765 la Charlottenburg, s-a căsătorit cu Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg, fiica lui Carol I, Duce de Brunswick-Lüneburg, de care a divorțat în 1769. În același an, la 14 iulie s-a căsătorit cu Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt, fiica lui Ludwig al IX-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Deși a avut o familie numeroasă cu cea de-a doua soție, a fost complet sub influența metresei sale, Wilhelmine Enke, devenită contesa Wilhelmine von Lichtenau, o femeie inteligentă și ambițioasă cu care a avut mulți copii.
Îm tinerețe, Frederic Wilhelm a fost un bărbat frumos, cu calități mentale, a fost dedicat artelor. Beethoven și Mozart s-au bucurat de patronajul lui iar orchestra sa privată a avut o reputație la nivel european. Frederic cel Mare care l-a angajat în diverse servicii și-a exprimat deschis îndoielile sale cu privire la caracterul prințului.
Ascensiunea lui Frederic Wilhelm pe tronul Prusiei, la 17 august 1786 a fost urmată de o serie de măsuri pentru ușurarea sarcinilor oamenilor, reformarea sistemului opresiv francez de impozitare introdus de Frederic și a încurajat schimburile comerciale prin diminuarea taxelor vamale și efectuarea de drumuri și canale. Aceste măsuri l-au făcut pe rege popular în rândul maselor, în timp ce clasele educate erau mulțumite de faptul că regele a eliminat interzicerea limbii germane impusă de Frederic cel Mare prin admiterea scriitorilor germani îm Academia prusacă și prin încurajarea activă dată școlilor și universităților.
Dar aceste reforme au fost afectate în sursa lor. În 1781 Frederic Wilhelm, atunci prinț al Prusiei și cu înclinații spre misticism a aderat la Rosicrucianism și a căzut sub influența lui Johann Christoph Wöllner (1732-1800) care i-a dictat politica. Wöllner, pe care Frederic cel Mare l-a descris ca un "preot perfid și intrigant", și-a început viața ca profesor sărac în familia generalului von Itzenplitz, un aristocrat din Brandenburg. După moartea generalului, și spre scandalul regelui și a nobilimii, s-a căsătorit cu fiica generalului; cu ajutorul soacrei lui s-a stabilit pe o mică proprietate. Prin experimentele sale practice și prin scrierile sale el a câștigat o reputație considerabilă în calitate de economist.
Dar ambiția lui nu s-a mulțumit cu acest lucru și a căutat să-și extindă influența alăturându-se mai întâi Francmasonilor și după aceea Rosicrucienilor. Sub influența lui, ordinul a crescut rapid și curând a devenit directorul suprem (Oberhauptdirektor) a mai multor cercuri, care a inclus printre membrii săi și prinți, ofițeri și înalți oficiali.
Acesta a fost omul pe care Frederic Wilhelm al II-lea, imediat după ascensiunea sa, l-a numit consilier. La 26 august 1786 Wöllner a fost numit consilier personal pentru probleme de finanțe (Geheimer Oberfinanzrath) și la 2 octombrie 1786 a fost înnobilat. Deși nu cu numele, de fapt Wöllner era primul ministru; în toate problemele interne el era cel ce decidea. Reformele fiscale și economice ale noului regim au fost puse în aplicare după teoriile lui.
Bischoffswerder, de asemenea, de condiție modestă a fost chemat în consiliul regelui. Acești doi oameni l-au prins pe rege într-o rețea de mister și intrigi rosicruciene, ceea ce a împiedicat posibila dezvoltare armonioasă a politicii lui și în final a dus la dezastru.
Dar mult mai fatală pentru Prusia a fost atitudinea regelui față de armată și politica externă. Armata a fost temelia statului prusac, un adevăr pe care atât Wilhelm Frederic I cât și Frederic cel Mare l-au realizat pe deplin; armata a fost prima lor grijă, și eficiența sa era menținută prin supravegherea lor personală constantă. Frederic Wilhelm, care nu a avut nici un gust pentru problemele militare, a numit o comisie în cadrul unui colegiu suprem de război (Oberkriegs-Collegium) sub conducerea Ducelui de Brunswick și a generalului Wichard Joachim Heinrich von Möllendorf. A fost începutul unui proces care s-a terminat în 1806 în Bătălia de la Jena.
Între timp, Revoluția franceză s-a radicalizat și în august 1791, la reuniunea de la Pillnitz Frederic Wilhelm a aranjat cu împăratul Leopold al II-lea să se alăture în susținerea cauzei regelui Ludovic al XVI-lea al Franței. O alianță formală a fost semnată la 7 februarie 1792 și Frederic Wilhelm a luat parte personal la campaniile din 1792 și 1793. Lipsa de fonduri l-a împins în Polonia unde i s-a promis o pradă mai bogată decât ar fi câștigat în cruciada anti-revoluționară din Franța.
Un tratat subsidiar cu puterile maritime (19 aprilie 1794) i-a umplut visteria însă insurecția în Polonia care a urmat celei de-a doua împărțiri din 1793 și amenințarea unei intervenții izolate a Rusiei l-au împins pe Frederic să semneze un tratat separat la Basel cu Republica franceză (5 aprilie 1795). Acest tratat a fost privit de marile monarhii ca un act de trădare care moralmente a izolat Prusia în Europa.
Prusia a plătit un preț greu pentru teritoriile dobândite în detrimentul Poloniei în 1793 și 1795. Când la 16 noiembrie 1797 Frederic Wilhelm a murit la Potsdam, el a lăsat statul în faliment și confuzie, armata slăbită și monarhia discreditată. Poporul îl numea pe rege Der Dicke Lüderjahn ("bastardul gras"). El a fost succedat de fiul său, Frederic Wilhelm al III-lea.
| Frederic Wilhelm al II-lea | |
| Rege al Prusiei; Elector de Brandenburg | |
 |
* 1831: Contesa Augusta Caroline Reuss de Ebersdorf (germană Gräfin Reuß zu Ebersdorf) (19 ianuarie 1757 – 16 noiembrie 1831), a fost prin căsătorie ducesă de Saxa-Coburg-Saalfeld.
A fost al doilea copil din cei șapte ai lui Heinrich XXIV, Conte de Reuss de Ebersdorf și a soției lui Karoline Ernestine de Erbach-Schönberg.
Ebersdorf era centrul pietismului în Turingia și bunicii Augustei erau admiratori ardenți ai acestei mișcări religioase. Mătușa Augustei, contesa Erdmuthe Dorothea Reuss de Ebersdorf, era în strânsă legătură cu Frații Moravi. Acest context explică religiozitatea profundă a Augustei din ultimii ani.
Augusta a fost una dintre cele mai frumoase femei a timpului ei. Tatăl ei a comandat pictorului Johann Heinrich Tischbein un portret al Augustei în rol de Artemisia, soția și sora lui Mausolus, constructorul Mausoleului din Halicarnas.
La Ebersdorf la 13 iunie 1777 Augusta s-a căsătorit cu Franz Frederic Anton, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld, care achiziționase tabloul la de patru ori prețul inițial și care era îndrăgostit de Augusta. Totuși, el a trebuit să se căsătorească cu o rudă, Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen, cu care era logodit. Prințesa Sofia a murit la șapte luni după nuntă iar ducele a fost liber să ceară mâna iubitei sale.
În timpul mariajului, Augusta a născut nouă copii soțului ei; unii din ei au jucat un rol important în istoria Europei: Victoria, Ducesă de Kent (mama reginei Victoria) și regele Leopold I al Belgiei.
Copii
- Prințesa Sofia Frederica, Contesă von Mensdorff-Pouilly
- Prințesa Antoinette
- Marea Ducesă Anna Feodorovna a Rusiei
- Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
- Prințul Ferdinand
- Victoria, Ducesă de Kent și Strathearn
- Prințesa Marianne
- Leopold I al Belgiei
- Prințul Francisc Maximilian
Contesa Augusta este bunica multor monarhi importanți ai Europei, inclusiv regina Victoria a Marii Britanii (prin mama ei Victoria) și soțul ei, Prințul Albert (prin tatăl său Ernst), regele consort al Portugaliei Ferdinand al II-lea (prin tatăl său Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha), împărăteasa Carlota a Mexicului și fratele ei Leopold al II-lea al Belgiei (prin tatăl lor Leopold I care a fost ales rege al belgienilor la 26 iunie 1831).
| Contesa Augusta Reuss de Ebersdorf | |
| Ducesă de Saxe-Coburg-Saalfeld | |
 |
* 1836: Christia(a)n Hendrik Persoon (n. 1 februarie 1761, Stellenbosch – d. 16 noiembrie 1836, Paris) a fost un botanist și micolog de origine bură din Africa de Sud. El este privit, împreună cu renumitul său coleg Elias Magnus Fries, fondator al taxonomiei moderne (micologiei sistematice) în cadrul regnului Fungi, în conformitate cu o publicație de CG Loyd în 1924, cel mai mare geniu în acest domeniu.[3] Abrevierea numelui său în cărți științifice este Pers..
| Christian Hendrik Persoon | |
 |
* 1877: Karl Ludwig von Littrow (18 iulie 1811, Kazan, Imperiul Rus - 16 noiembrie 1877, Veneția, Italia) a fost un astronom austriac, fiu al astronomului Joseph Johann von Littrow.
A intrat în serviciul observatorului imperial, unde i-a succedat tatălui său ca director și profesor de astronomie în 1842.
| Karl Ludwig von Littrow | |
 Karl Ludwig Littrow, Litografie de Joseph Kriehuber, 1846 |
* 1891: Aleksei Alekseevici Gatțuk (în rusă Алексей Алексеевич Гатцук, n. , Odesa, Imperiul Rus – d. , Moscova, Imperiul Rus) a fost un arheolog, publicist și scriitor rus.
Aleksei Alekseevici Gatțuk provenea dintr-o familie de mici nobili ruși din gubernia Cernigov. A studiat la gimnaziile nr. 1 și nr. 4 din Moscova, apoi la Facultatea de Filologie a Universității din Moscova. A absolvit cursurile universității în anul 1857, iar apoi a promovat examenul pentru gradul de candidat. În 1859 Aleksei Alekseevici Gatțuk a obținut postul de profesor temporar la catedra de literatură rusă a Liceului Richelieu din Odesa. În același timp, a desfășurat o activitate de publicist, scriind articolele «Новости малороссийской литературы» («Московские Ведомости», nr. 98 și 112) și «Евреи в русской истории и поэзии» («Сион», 1861, nr. 1, 5, 10, 11, 38, 39). Aleksei Gatțuk a realizat abecedarul malorus — «Украінська Абетка». De o mare popularitate au beneficiat ziarul «Газета Гатцука» și calendarul creștin «Крестный Календарь», al căror autor a fost. El a fost înmormântat la mănăstirea Donskoi.
| Aleksei Gatțuk | |
 |
* 1893: Constantin Stanciovici Brănișteanu (n. 16 aprilie 1815, București - d. 16 noiembrie 1893) a fost primul primar al orașului Târgu-Jiu, o personalitate marcantă pentru viața socială și culturală a orașului din secolul al XIX-lea. A îndeplinit funcția de primar între 1864 și 1868, precum și între 1890-1891.
* 1902: Prințul Wilhelm Augustus Edward de Saxa-Weimar-Eisenach (n. ,[1] Bushy Park[*], Regatul Unit – d. ,[1] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost ofițer militar britanic și prinț de origine germană.
Edward a fost al patrulea copil și al doilea fiu al Prințului Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach (1792-1862) și a Prințesei Ida de Saxa-Meiningen (1794-1862). S-a născut la Londra, în casa mătușii materne, Adelaide și a soțului acesteia, viitorul rege William al IV-lea al Regatului Unit.[2] Prin tatăl său a fost nepotul Marelui Duce Karl August de Saxa-Weimar-Eisenach (1757-1828) în timp ce, prin mama sa, a fost nepotul Ducelui Georg I de Saxa-Meiningen (1761-1803).
După ce a fost naturalizat ca supus britanic, cariera militară a lui Edward a început la 1 iunie 1841, când, după ce a urmat Colegiul Militar Regal Sandhurst, el s-a alăturat Regimentului 67 (South Hampshire).[3] Legăturile cu familia regală engleză și poziția tatălui său i-au permis să avanseze rapid în grad. A fost promovat în grad de locotenent de armată la 8 iunie 1841 și căpitanul regimentului său la 19 mai 1846[4] înainte de a deveni aghiotantul batalionul său în noiembrie 1850.[5]
A servit în Războiul Crimeei și a luptat în Bătălia de la Alma în septembrie 1854 și în Asediul de la Sevastopol din octombrie 1854, unde a fost rănit ușor.[6] A luptat în Bătălia de la Balaclava în octombrie 1854 și în Bătălia de la Inkerman în noiembrie 1854.[7] A fost promovat în rang de colonel locotenent "pentru servicii deosebite" în timpul războiului la 12 decembrie 1854.[8] În 1879 a devenit general.
În 1863, Prințul Edward a fost propus de guvernul britanic drept candidat la tronul Greciei. Rusia s-a opus considerând că prințul era prea apropiat de Anglia.
La 27 noiembrie 1851, Prințul Edward s-a căsătorit morganatic cu Augusta Katherine Gordon-Lennox (1827-1904), fiica lui Charles Lennox, al 5-lea Duce de Richmond. Cu ocazia căsătoriei, lady Gordon-Lennox a fosr creată contesă de Dornburg de Marele Duce de Saxa-Weimar. Din căsătorie nu a rezultat nici un copil.
| Prințul Edward | |||||||
| Prinț de Saxa-Weimar-Eisenach | |||||||
 Prințul Edward în 1855
| |||||||
· 1907: Robert I (italiană Roberto I Carlo Luigi Maria di Borbone, Duca di Parma e Piacenza; 9 iulie 1848 – 16 noiembrie 1907) a fost ultimul suveran Duce de Parma și Piacenza din 1854 până în 1859, când ducatul a fost anexat Italiei. A fost membru al Casei de Bourbon descendent al lui Filip, Duce de Parma al treilea fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei și al Elisabetei Farnese.
Născut la Florența, Robert a fost fiul lui Carol al III-lea, Duce de Parma și a Louisei Marie Thérèse d'Artois, fiica lui Charles Ferdinand, duce de Berry și nepoata regelui Carol al X-lea al Franței. El i-a succedat tatălui său la tronul ducal în 1854 după asasinarea acestuia când Robert avea numai șase ani; mama lui a fost regentă.
Când ducele Robert avea 11 ani a fost detronat de trupele piemonteze care au anexat statele italiene și au format regatul Italiei.
În ciuda faptului că și-a pierdut tronul, Robert și familia lui s-au bucurat de o avere considerabilă, călătorind într-un tren privat și deținând mai mult de o duzină de mașini la castelele sale de la Schwarzau am Steinfeld în apropierea Vienei, la Villa Pianore în nord-vestul Italiei și la magnificul Château de Chambord din Franța.
La mai puțin de patru luni după decesul ducelui Robert în 1907, marele mareșal al curții austriece a declarat pe șase dintre copiii din prima căsătorie incompetenți (erau retardați mintal), la ordinul văduvei lui, ducesa Maria Antonia. Cu toate acestea, moștenitorul lui Robert a fost Elias de Parma (1880-1959), fiul cel mai mic din prima căsătorie. De asemenea, Elias a devenit tutorele legal al celor șase frați mai mari. Deși frații lui vitregi Sixte și Xavier l-au dat în judecată pe Elias pentru încercarea de a obține partea cea mai mare din averea ducală, au pierdut în fața instanțelor franceze.
În 1869, în exil, el s-a căsătorit cu Prințesa Maria Pia a celor Două Sicilii (1849–1882), fiica regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Cei doi tineri erau verișori (tatăl ei și bunica maternă a lui erau frați vitregi, ambii copii ai lui Francisc I al celor Două Sicilii). Maria Pia a născut 12 copii înainte să moară la naștere:
- Prințesa Maria Louise (17 ianuarie 1870 - 31 ianuarie 1899), căsătorită cu Ferdinand I al Bulgariei; a avut copii.
- Prințul Ferdinando (5 martie 1871 - 14 aprilie 1871)
- Prințesa Luisa Maria (24 martie 1872 - 22 iunie 1943)
- Prințul Henri (Principe Enrico) (13 iunie 1873 - 16 noiembrie 1939)
- Prințesa Maria Immacolata (21 iulie 1874 - 16 mai 1914)
- Prințul Joseph (Principe Giuseppe) (30 iunie 1875 - 7 ianuarie 1950)
- Prințesa Maria Teresa (15 octombrie 1876 - 25 ianuarie 1959)
- Prințesa Maria Pia (9 octombrie 1877 - 29 ianuarie 1915)
- Prințesa Beatrice (9 ianuarie 1879 - 11 martie 1946), căsătorită cu Pietro Lucchesi-Palli (un nepot al prințesei Caroline de Neapole și Sicilia și al celui de-al doilea soț al ei); a avut copii.
- Prințul Elias (Principe Elia) (23 iulie 1880 - 27 iunie 1959), șeful familiei ducale de Parma (1950–1959). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Anna de Austria, a avut copii.
- Prințesa Maria Anastasia (25 august 1881 - 7 septembrie 1881)
- Prințul Augusto (sau Prințesa Augusta) (22 septembrie 1882 - 22 septembrie 1882) - Maria Pia a murit dând naștere acestui copil.
După decesul soției, el s-a recăsătorit în 1884 cu Maria Antonia a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. De asemenea Robert și Maria Antonia erau verișori (bunica paternă a Mariei Antonia și străbunica paternă a lui Robert erau surori, ambele copiii regelui Carol al IV-lea al Spaniei și ai reginei Maria Luisa de Parma). Maria Antonia și Robert au avut alți 12 copii:
- Prințesa Maria della Neve Adelaide (5 august 1885 - 6 februarie 1959), călugăriță benedictină la mănăstirea Sf. Cecili din Solesmes.
- Prințul Sixtus (1 august 1886 - 14 martie 1934), căsătorit cu Hedwige de La Rochefoucauld; a avut o fiică, Isabelle.
- Prințul Xavier de Parma (25 mai 1889 - 7 mai 1977), căsătorit cu Madeleine de Bourbon-Busset; a avut copii. Șeful familiei ducale de Parma (1974–77). Pretendent carlist la tronul Spaniei.
- Prințesa Francesca (22 aprilie 1890 - 7 octombrie 1978)
- Prințesa Zita (9 mai 1892 - 14 martie 1989), căsătorită ci împăratul Carol I al Austriei; a avut copii
- Prințul Felix (28 octombrie 1893 - 8 aprilie 1970), căsătorit cu Marea Ducesă Charlotte de Luxemburg, verișoara lui primară (mamele lor erau surori).
- Prințul René (17 octombrie 1894 - 30 iulie 1962), căsătorit cu Prințesa Margaret a Danemarcei. A fost tatăl Anei de Burbon-Parma, soția fostului rege Mihai I al României.
- Prințesa Maria Antonia (7 noiembrie 1895 - 19 octombrie 1977), călugăriță benedictină la mănăstirea Sf. Cecili din Solesmes.
- Prințesa Isabella (14 iunie 1898 - 28 iulie 1984), nu s-a căsătorit
- Prințul Louis (Principe Luigi) (5 decembrie 1899 - 4 decembrie 1967), căsătorit cu Prințesa Maria Francesca de Savoia; a avut copii.
- Prințesa Henrietta Anna (8 martie 1903 - 13 iunie 1987), nu s-a căsătorit, a fost surdă
- Prințul Thomas (Principe Gaetano) (11 iunie 1905 - 9 martie 1958), căsătorit cu Prințesa Margarete de Thurn și Taxis. Au avut o fiică, Diana, și mai târziu au divorțat.
| Robert I | |||||||||
 Robert I, Duce de Parma
| |||||||||
· 1919: Maria Cuțarida-Crătunescu (n. 10 februarie 1857, la Călărași - d. 10/16 noiembrie 1919) a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România[1]. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară.
Urmează liceul la Zürich unde în 1877 începe Facultatea de Medicină. Datorită dificultății lingvistice și a avantajelor pe care le aveau absolvenții cu diplome obținute în Franța, se transferă la Universitatea din Montpellier - Facultatea de Medicină. Stagiatura și pregătirea doctoratului l-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris, în 1884 susținând teza de doctorat și devine doctor în medicină (specializarea "boli ale femeilor și copiilor"). Pentru a obține libera practică în România, și-a echivalat diploma trecând examenul cu calificativul Magna cum laude.
A lucrat la Spitalul Brâncovenesc, Spitalul Filantropia și Fabrica de Tutun din București (s-a ocupat de asistența medicală a 2000 de muncitoare).
În 1897 inițiază înființarea societăților Leagănul și Societatea Maternă, ultimei dedicându-i-se în totalitate, pentru ca în 1904 să renunțe la cabinetul particular. În 1898 devine vicepreședinte a societății Cultura și ajutrul femeii. În 1899 la Fabrica de Tutun pune bazele primei creșe interne de fabrică din România care oferea ajutor mamelor muncitoare cu copii.
A participat la congrese internaționale medicale și feministe (1900 - Paris, 1907 - Bruxelles, 1910 - Copenhaga). În timpul Primului Război Mondial ocupă funcția de medic primar la Institutul și Internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). După război se retrage din activitatea medico-socială din cauza problemelor de sănătate.
* 1935: Prințesa Alice de Bourbon-Parma (italiană Alicia Maria Carolina Ferdinanda Rachael Giovanna Filomena; 27 decembrie 1849 - 16 ianuarie 1935) a fost fiica cea mică a lui Carol al III-lea, Duce de Parma și a soției lui, Prințesa Louise Marie Thérèse a Franței care era fiica cea mare a lui Charles Ferdinand, Duce de Berry și a Prințesei Caroline Ferdinande Louise a celor Două Sicilii. Alice a fost deci strănepoata regelui Carol al X-lea al Franței. Alice a fost nepoata lui Henri, conte de Chambord, regele disputat al Franței din 2-9 august 1830 și pretendentul legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883.
La castelul Frohsdorf din Austria, la 11 ianuarie 1868, s-a căsătorit cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (1835–1908). Alice și Ferdinand au avut zece copii:
- Arhiducele Leopold Ferdinand, Prinț de Toscana (1868–1935). El a renunțat la titlurile lui la 29 decembrie 1902 și a luat numele de Leopold Wölfling. S-a căsătorit de trei ori.
- Arhiducesa Luise, Prințesă de Toscana (1870–1947)
- Arhiducele Josef Ferdinand, Prinț de Toscana (1872–1942). S-a căsătorit prima dată cu Rosa Kaltenbrunner și, după divorț, s-a recăsătorit cu Gertrud Tomanek, cu care a avut copiie. Ambele căsătorii au fost morganatice.
- Arhiducele Peter Ferdinand, Prinț de Toscana (1874–1948). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii și au avut copii.
- Arhiducele Heinrich Ferdinand Salvator, Prinț de Toscana (1878–1969). General major în armata austriacă. Căsătorit morganatic cu Maria Karoline Ludescher; au avut copii.
- Arhiducesa Anna Maria Theresia, Prințesă de Toscana (1879–1961). Căsătorită cu Johannes, Prinț de Hohenlohe-Bartenstein.
- Arhiducesa Margareta, Prințesă de Toscana (1881–1965)
- Arhiducesa Germana, Prințesă de Toscana (1884–1955)
- Arhiducele Robert Ferdinand Salvator, Prinț de Toscana (1885–1895)
- Arhiducesa Agnes Maria, Prințesă de Toscana (1891–1945)
| Alice | |
 Prințesa Alice de Bourbon-Parma |
* 1937: Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Σεσίλια της Ελλάδας και Δανίας) (22 iunie 1911 – 16 noiembrie 1937) a fost a treia soție a Marelui Duce George Donatus de Hesse și sora Prințul Filip, Duce de Edinburgh care este soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit.
Cecilie a fost al treilea copil al Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. S-a născut la 22 iunie 1911 la Palatul Regala Tatoi din Grecia, situat la 15 km nord de Atena. Deși a primit numele Cecilie, în familie era cunoscută ca Cécile.
Cecilie a fost botezată la Tatoi la 2 iulie 1911. Nașii ei au fost regele George al V-lea al Regatului Unit, Marele Duce Ernst Louis de Hesse, Prințul Nicolae al Greciei și Ducesa Vera de Württemberg.
Prin tatăl ei Cecilie era nepoată a regelui George I al Greciei și a reginei Olga (nepoată a Țarului Nicolae I al Rusiei). Prin mama ei era stră-strănepoată a Prințesei Alice a Regatului Unit (fiică a reginei Victoria).
La 2 februarie 1931 la Darmstadt Cecilie s-a căsătorit cu Georg Donatus, Mare Duce de Hesse și au avut patru copii. La 1 mai 1937 Cecilie și soțul ei au aderat la Partidul nazist.[2]
La 16 noiembrie 1937, Georg Donatus, Cecilie, cei doi fii ai lor mai mari, mama lui Georg, Marea Ducesă Eleonore, au părăsit Darmstadt, unde au participat la funerariile tatălui lui Georg, spre Londra unde trebuia să aibă loc nunta fratelui lui Georg, Prințul Ludwig. Avionul a lovit un coș de fum al unei fabrici, s-a prăbușit în flăcări, ucigând pe toți cei aflați la bord. Cecilie era însărcinată în luna a opta cu cel de-al patrulea copil.
Cel mai mic copil al Ceciliei, Prințesa Johanna, nu a fost în avion și a fost adoptată de unchiul ei Prințul Louis de Hesse și de Rin însă micuța a murit de meningită după un an și jumătate.
| Prințesa Cecilie | |
| Mare Ducesă de Hesse | |
 |
* 1937: Georg Donatus, Mare Duce Ereditar de Hesse (Georg Donatus Wilhelm Nikolaus Eduard Heinrich Karl; (n. ,[1][2] Darmstadt, Imperiul German[3] – d. ,[1][2] Oostende, Belgia) a fost primul copil al lui Ernest Louis, Mare Duce de Hesse și a celei de-a doua soții, Eleonore de Solms-Hohensolms-Lich.
.jpg)
La 2 februarie 1931, la Darmstadt, Georg Donatus s-a căsătorit cu Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei, al treilea copil al Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Cuplul a avut trei copii. La 1 mai 1937 Georg Donatus și Cecilie au aderat la Partidul nazist.[4]
La 16 noiembrie 1937, Georg Donatus, Cecilie, cei doi fii ai lor mai mari, mama lui Georg, Marea Ducesă Eleonore, au părăsit Darmstadt, unde au participat la funerariile tatălui lui Georg, spre Londra unde trebuia să aibă loc nunta fratelui lui Georg, Prințul Ludwig. Avionul a lovit un coș de fum al unei fabrici, s-a prăbușit în flăcări, ucigând pe toți cei aflați la bord. Cecilie era însărcinată în luna a opta cu cel de-al patrulea copil.
Cel mai mic copil al lui Georg Donatus, Prințesa Johanna, nu a fost în avion și a fost adoptată de unchiul ei Prințul Louis de Hesse și de Rin însă micuța a murit de meningită după un an și jumătate.
| Georg Donatus | |
| Mare Duce Ereditar de Hesse | |
 |
* 1937: Prințesa Eleonore de Solms-Hohensolms-Lich (17 septembrie 1871 – 16 noiembrie 1937), a fost a doua soție a lui Ernest Louis, Mare Duce de Hesse.
A fost al patrulea copil și a doua fiică a lui Hermann, Prinț de Solms-Hohensolms-Lich și a soției acestuia, Contesa Agnes de Stolberg-Wernigerode.
Eleanore s-a căsătorit cu Ernest Louis, Mare Duce de Hesse la Darmstadt la 2 februarie 1905. Prima lui soție a fost Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha (sora reginei Maria a României). Ernest și Victoria Melita au divorțat la 21 decembrie 1901 pe motive de "antipatie reciprocă invincibilă" printr-un verdict special al Curții Supreme de Hesse.
Eleanore și Ernest Louis au avut doi fii:
- Georg Donatus, Mare Duce Ereditar de Hesse (1906–1937), care s-a căsătorit cu Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei (sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh); au avut copii.
- Prințul Louis de Hesse și de Rin (1908–1968). Căsătorit cu Hon. Margaret Geddes fiica Lordului Geddes, fără copii. L-au adoptat ca moștenitor pe Moritz, Landgraf de Hesse.
Eleonore a murit într-un accident de avion pe drumul către nunta fiului ei cel mic la Londra. De asemenea, în accident au murit fiul ei cel mare Georg Donatus, soția lui și doi din cei trei copii ai lor.[1] Copilul cel mic al lui Georg Donatus, Prințesa Johanna, nu a fost în avion și a fost adoptată de unchiul ei Prințul Louis de Hesse și de Rin însă micuța a murit de meningită după un an și jumătate.
| Eleonore de Solms-Hohensolms-Lich | |||||||||
| Mare Ducesă de Hesse și de Rin | |||||||||
| |||||||||
Internment Camp Girenbad[*], Elveția) a fost un tenor român și cantor evreu de faimă internațională. El a fost supranumit Privighetoarea din Cernăuți și Caruso al evreilor.
După Primul Război Mondial a urmat cursurile unei școli comerciale și în același timp a luat lecții particulare de canto. După Unirea Bucovinei cu România din 1918, a primit cetățenia română. La vârsta de 15 ani a început să cânte în corul sinagogilor din Cernăuți și din Rădăuți. În anul 1924 a dat primul concert public cu arii din opere, lieduri și balade românești.
În continuare a studiat muzica în Germania, dar s-a întors în România pentru a se înrola în armată. După satisfacerea stagiului militar obligatoriu, a fost cantor la Templul din Cernăuți. Vorbea în mod fluent idiș, ebraica, româna, germana, engleza și franceza. Unul dintre motivele pentru care nu a ajuns cu adevărat o vedetă internațională a operei a fost înălțimea sa foarte redusă: 1,54 m.
Cariera sa artistică a fost scurtă, desfășurată în Germania, întreruptă de cel de-al doilea război mondial. A fost invitat să cânte și în țări ca Austria, Belgia, Olanda, Franța, Statele Unite sau Palestina. S-a refugiat în timpul celui de-al doilea război mondial în Elveția, din cauza originii sale evreiești. A murit de infarct miocardic în tabăra elvețiană de refugiați Girenbad, unde erau cazați solicitanții de azil politic. A fost înhumat în Cimitirul evreiesc din Zürich. În urma sa au rămas mai multe înregistrări discografice.
În anul 1958 a fost lansat filmul Ein Lied geht um die Welt (Un cântec străbate lumea), în regia lui Géza von Bolváry. Subiectul era viața (romanțată) a lui Joseph Schmidt, folosit ca pretext pentru a se introduce un mare număr de cântece înregistrate de artist în decursul timpului
Filme:
- 1931 Der Liebesexpreß - Enrico Tonelli
- 1932 Goethe lebt...!
- 1932 Gehetzte Menschen
- 1933 Un cântec străbate lumea (Ein Lied geht um die Welt), regia Richard Oswald
- 1934 Ein Stern fällt vom Himmel - Joseph Reiner, student la muzică
- 1934 My Song Goes Round the World - Ricardo (versiunea englezească)
- 1934 Wenn du jung bist, gehört dir die Welt - Carlo
- 1936 Heut' ist der schönste Tag in meinem Leben - Beppo/Tonio
- 1936 A Star Fell from Heaven - Josef (versiunea englezească)
- 1958 Un cântec străbate lumea (Ein Lied geht um die Welt), regia Géza von Bolváry
_Joseph_Schmidt.JPG)
Placă comemorativă din strada Nürnberger 68, din Berlin-Schöneberg
* 1943: Petre „Petea” Vâlcov (n. 1910, Bolgrad, Imperiul Rus - d. 16 noiembrie 1943, Stepa Calmucă) a fost un fotbalist român, cunoscut pentru evoluțiile sale la ASC Venus București și echipa națională de fotbal a României. Petea a jucat alături de frații săi Colea și Volodea Vâlcov.
A fost un autodidact, educația sa formală fiind limitată la absolvirea gimnaziului (1875 – 1881). După absolvire, Panait Mușoiu are șansa de a urma cursurile la distanță ale Universității din Bruxelles între 1892 – 1893. În 1889 înființează editura „Biblioteca Revista Ideei” cu scopul de a „emancipa publicul”.[3]
După 1880, Mușoiu a devenit socialist, adoptând varianta marxistă a socialismului. Dar în 1891, după congresul ținut de „A Doua Internațională Socialistă” la Bruxelles, el a început să critice parlamentarismul și să îndemne la acțiunea directă. Ca urmare, în 1892 a fost exclus din Partidul Socialist din România. Din acel moment, împreună cu prietenul său Panait Zosin, a început să propage idei anarhiste și sindicaliste, organizând sindicate în zonele cu înclinațiile cele mai radicale, cum ar fi industria petrolieră din România de pe Valea Prahovei și din jurul Ploieștiului. După 1900, Mușoiu s-a retras din viața publică, concentrându-se pe editarea publicației sale „Revista Ideei” (1900-1916). În a doua jumătate a anilor 1920, era considerat un fel de pustnic. Printre publicațiile sale se numărau traduceri din Jean Grave, Piotr Kropotkin, Elisée Reclus și Errico Malatesta. Aceste publicații erau marcate de patru caracteristici: 1) Alegerea lor nu era sectantă, deoarece Mușoiu credea în conlucrarea tolerantă a tuturor formelor de anarhism; 2) Mușoiu era un feminist devotat, susținând lupta de emancipare a femeilor; 3) Era un luptător fervent împotriva antisemitismului, destul de răspândit în România; 4) Era un antimilitarist convins.[4]
Panait Mușoiu a tradus în 1890 în limba română lucrarea lui Engels „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință“, după versiunea franceză „Socialisme utopique et socialisme scientifique“ a lui Paul Lafargue, din 1880. Aceasta a fost publicată în revista „Munca“ nr. 44 din 23 decembrie, nr. 45 din 1 ianuarie, nr. 47 din 13 ianuarie, nr. 48 din 20 ianuarie, nr. 49 din 27 ianuarie, nr. 50 din 3 februarie. Panait Mușoiu a tradus, de asemenea, prefața la ediția întâi, din 1882, și prefața la ediția a patra, din 1891, a lucrării „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință“.[5]
În anul 1897 a editat, împreună cu Panait Zosin, revista „Mișcarea socială”, în care au apărut și traduceri din lucrările lui Friedrich Engels.
Panait Mușoiu a fost înmormântat în Mausoleul din Parcul Carol. În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților comuniști au fost exhumate și mutate în alte cimitire.
Scrieri
- În volum
- Fățarnicii, tipărită la Roman 1889
- Propaganda în mișcarea socială, București Biblioteca Socialistă 1891, reeditată în 1915 la Tipografia Vocea Poporului colecția Biblioteca Revistei Ideei
- Despre mișcarea socialistă, București Biblioteca Socialistă 1893, retipărită în 1915 colecția Biblioteca Revistei Ideei alături de Propaganda în mișcarea socială
- Determinismul social Metoda experimentală în politică; Determinismul social și ceva despre socialismul belgian, București Biblioteca Socialistă 1893. Sunt două texte reunite: Socialismul belgian retipărit în 1895 în revista Carmen Sylva în limba franceză și Determinismul social retipărit în 1915 colecția Biblioteca Revistei Ideei
- Emanciparea femeii București Biblioteca Socialistă 1899, 3 conferințe ținute în 1894 1895 și 1899
- Școala liberă”, București, 1897
- Cum se explică anarhiștii: Ravachol, Vaillant, Emile Henry ,Casserio; Declarațiile lui Etievant: dreptul de-a judeca, dreptul la vieață, București Biblioteca Socialistă 1900
- Metoda experimentală în politică conferință ținută în 1893 București Biblioteca Socialistă 1911 retipărită în 1915 colecția Biblioteca Revistei Ideei
- Scrieri (postum, 1976)
| Panait Mușoiu | |
 |
- 1947: Emil Racoviță, biolog, membru al Academiei Române, fondatorul biospeologiei, explorator al Antarticii (n. 1868)
- 1957: George Murnu, scriitor și istoric român, membru al Academiei Române (n. 1868)
- 1959: Heitor Villa-Lobos, compozitor brazilian (n. 1887)
· 1960: William Clark Gable (n. 1 februarie 1901 - d. 16 noiembrie 1960) a fost unul din marii actori americani de film, cunoscut si ca The King of Hollywood (Regele Hollywood-ului) sau simplu The King (Regele). Gable și-a început cariera ca actor la teatru și a apărut în filme mute între 1924 și 1926 și a progresat cu roluri mai importante în cateva filme în 1931. În anul în care a urmat a primit primul sau rol principal.
Gable a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru It Happened One Night (1934), și a fost nominalizat pentru rolul principal din Mutiny on the Bounty (1935) și pentru cel mai cunoscut rol al său Rhett Butler din Pe aripile vântului (1939).
Gable a avut succes comercial și critic în filme ca: Red Dust (1932), Manhattan Melodrama (1934), San Francisco (1936), Saratoga (1937) Boom Town (1940), The Hucksters (1947) Homecoming (1948) și The Misfits (1961), care a fost ultima sa apariție pe ecran.
Gable a apărut alături de unele dintre cele mai populare actrițe ale vremii: Joan Crawford, alături de care a jucat în 8 filme; Myrna Loy a lucrat cu el de 7 ori și a jucat cu Jean Harlow în 6 producții. A jucat cu Lana Turner în 4 filme și în câte 3 filme cu Norma Shearer și Ava Gardner. Ultimul film al lui Gable, The Misfits (1961), alături de Marilyn Monroe, a fost de asemenea ultima ei apariție pe ecran.
Gable este considerat ca fiind unul dintre actorii cu cel mai mare succes în box-office din istorie.
William Clark Gable s-a născut în Cadiz, Ohio. Părinții săi au fost William Henry "Will" Gable (1870–1948) și Adeline (née Hershelman; 1869–1901). A fost botezat William după tatăl lui, dar chiar și în copilărie i se spunea de obicei Clark. Când avea 6 luni mama sa l-a botezat catolic. Mama sa a murit când Gable avea 10 luni, posibil din cauza unei tumori pe creier. Tatăl lui Gable a refuzat să îl crească catolic, provocând o dispută între el și familia răposatei sale soții. Disputa s-a rezolvat când familia tatălui său a fost de acord ca Gable să petreacă timp cu unchiul său Charles Hershelman și soția sa la ferma lor din Vernon Township, Pennsylvania.
În aprilie 1903, tatăl lui Gable s-a căsătorit cu Jennie Dunlap (1874–1924), dar cuplul nu a avut copii.
Jennie cânta la pian și îi dădea fiului ei vitreg lecții acasă. L-a crescut pe Gable să fie bine îmbrăcat și îngrijit; el ieșea în evidență dintre ceilalți copii. Lui Gable îi plăcea să repare mașini cu tatăl său; la 13 ani era singurul băiat din trupa de bărbați din oraș. Chiar dacă tatăl lui Gable a insistat ca acesta să facă lucruri bărbătești , ca vânătoarea sau munca fizică grea, Gable iubea literatura.
În 1917, când Gable era la liceu, tatăl său a avut probleme financiare și a decis să se mute cu familia într-o fermă în Ravenna, Ohio, lângă Akron.
Gable nu s-a acomodat și, în ciuda insistențelor tatălui său, a plecat să lucreze la o fabrică în Akron.
La 17 ani, Gable a fost inspirat să devină actor după ce a văzut piesa The Bird of Paradise, dar a început să lucreze când a împlinit 21 de ani după ce a moștenit o sumă de bani. Mama sa vitregă murise, iar tatăl său se mutase în Tulsa. Gable a lucrat la câteva teatre nu foarte populare, continuând să lucreze în vânzări.
Profesoara lui de teatru, Josephine Dillon (cu 17 ani mai în vârstă), a plătit pentru a-i repara dinții și să-i aranjeze părul. L-a învățat să-și controleze postura și să-și antreneze vocea subțire să devină mai joasă.
În 1924, cu ajutorul financiar al lui Dillon, cei doi au plecat la Hollywood unde aceasta a devenit managerul său - și soția sa.
El și-a schimbat numele de scenă din W. C. Gable în Clark Gable. A jucat câteva filme mute, dar, cum nu i s-au oferit roluri importante s-a întors pe scenă. Între 1927-28 a jucat multe roluri în Huston a câștigat multă experiență și a devenit un idol local. Gable s-a mutat apoi în New York și Dillon i-a găsit de lucru pe Broadway. A primit critici pozitive în Machinal; '' E tânăr, viguros și brutal de masculin '' a scris criticul de la Morning Telegraph.
În 1930, Gable a semnat un contract cu MGM (Metro-Goldwyn-Mayer Studios). În primul său rol într-un film sonor The Painted Desert (1931) a atras fanii cu vocea și aspectul său puternic; studioul a observat.
În 1930 Gable și Dillon erau divorțați. După câteva zile, Gable s-a căsătorit cu Maria Franklin Prentiss Lucas Langham, poreclită "Ria". După ce s-au mutat în California, s-au căsătorit din nou în 1931 din cauza diferențelor de cerințe legale ale statului.
Gable a ajuns la Holywood în momentul potrivit, deoarece MGM căuta să se extindă în staruri masculine. La început Gable a avut roluri secundare, de obicei că rău-făcători.
Susținut de popularitatea să crescândă, MGM l-a asociat frecvent cu actrițe cunoscute. Joan Crawford l-a cerut pentru a-i fi costar în filmul Dance, Fools, Dance(1931). Și-a construit faima în filme ca A Free Soul (1931), Susan Lenox (Her Fall and Rise) (1931) sau Possessed (1931).
În curând Gable a devenit cel mai important actor al MGM, în special din cauza celor 6 filme ale sale cu Jean Harlow.
MGM făcut o înțelegere cu Columbia Pictures, unde Gable a fost trimis.
Gable și Claudette Colbert au câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor și pentru cea mai bună actriță pentru apariția lor în filmul It Happened One Night.
Gable s-a întors la MGM mai faimos ca niciodată.
A fost nominalizat la Academy Award pentru rolul său în Mutiny on the Bounty (1935).
În ciuda reticenței sale de a juca rolul, Gable este cunoscut cel mai bine după apariția sa în filmul Pe Aripile Vântului, în care l-a jucat pe Rhett Butler pentru care a câștigat o nominalizare Oscar pentru cel mai bun actor.
Prima opțiune a producătorului David O. Selznick a fost Gary Cooper. Cooper a refuzat rolul lui Rhett Butler spunând că filmul va fi un mare esec și că se bucură că Gable ,și nu el, va cădea. De atunci, Selznick a fost determinat să-l angajeze pe Gable, împrumutându-l de la MGM.
Mariajul lui Gable cu a treia sa soție, Carole Lombard, (1908–1942) a fost cea mai fericită perioadă a vieții sale personale. S-au întâlnit în cursul filmărilor pentru No Man of Her Own în 1932 când Lombard era căsătorită cu actorul William Powell, dar s-au îndrăgostit în 1936. După ce Gable care era încă căsătorit cu ''Ria'' a divorțat, aceștia s-au căsătorit. Căsătoria a avut loc în Kingman, Arizona la data de 29 martie 1939. Cuplul a trăit la o moșie în California.
În 16 ianuarie 1942, Lombard a murit din cauza prăbușirii avionului cu care se întorcea acasă.
La o lună după înmormântarea soției sale, Gable s-a întors la studio pentru a filma alături de Lara Turner filmul Somewhere I'll Find You. Pierzând 20 kg de la tragedie, era evident că Gable era devastat fizic și emoțional. Dar Turner a declarat că el a rămas un profesionist pe parcursul filmărilor.
O să mai joace în 27 de filme și se va recăsători de două ori '' Dar nu a mai fost nicioadată același '' a spus Esther Williams '' A fost devastat de moartea lui Carole ''
După moartea lui Lombard, Gable s-a alăturat U.S. Army Air Forces.
Adolf Hitler a oferit o recompensă mare pentru oricine i l-ar putea aduce pe Gable nevătămat.
Gable a ajuns major și a fost premiat cu Distinguished Flying Cross, Air Medal, American Campaign Medal, European-African-Middle Eastern Campaign Medal și World War II Victory Medal.
Gable a avut relații cu diferite celebrități după război.
Primul film al lui Gable după terminarea războiului, Adventure (1945), alături de partenera sa nepotrivită, Greer Garson, a fost un eșec.
După cel de-al treilea divorț al lui Joan Crawford, cei doi au trăit împreună pentru o perioadă scurta de timp. Gable a fost aclamat pentru rolul său în The Hucksters (1947).
A urmat o scurtă relație cu Paulette Goddard. În 1949, Gable s-a căsătorit cu Sylvia Ashley, dar au divorțat în 1952.
Gable a devenit nemulțumit de rolurile ''mediocre'' oferite de MGM și a început să lucreze independent în 1953. Primele sale două filme în această situație Soldier of Fortune și The Tall Men (amândouă în 1955) au fost profitabile, dar succesul a fost modest.
În 1955, Gable s-a căsătorit a 5-a oară cu Kay Spreckels (née Kathleen Williams), actriță și model.
În 1955, Gable a înființat o companie de producție cu Jane Russell și soțul acesteia. Prima și ultima producție a lui Gable a fost The King and Four Queens (1956).
A jucat apoi în Band of Angels (1957); filmul a fost un dezastru. A urmat filmul Teacher's Pet (1958), care a fost destul de bun pentru a-i mai aduce alte oferte, incluzând Run Silent, Run Deep (1958) care a câștigat comentarii pozitive. Gable a primit oferte de la televiziuni, dar le-a refuzat direct.
Urmatoarele doua filme au fost comedii: But Not for Me (1959) și It Started în Naples (1960) cu Sophia Loren. Cea de-a doua nu a fost bine-primită de critici, dar a avut un succes box-office și a avut nominalizări la Academy Award și două Golden Globes. A fost ultimul film color al lui Gable.
Ultimul său film a fost The Misfits (1961) în care a jucat alături de Marilyn Monroe. Mulți critici au spus că a fost cea mai bună interpretare a lui Gable și acesta a fost de acord.
Clark Gable a avut o fiică în urma relației sale cu Loretta Young, dar aceasta a declarat că fiica a fost adoptată. Fata a fost numită Judy Lewis deoarece mama ei s-a căsătorit cu Tom Lewis când ea avea 4 ani. Gable a vizitat-o o dată când avea 15 ani, dar nu i-a spus că el era tatăl ei biologic. Publicul a crezut că fata era fiica lui Gable datorită asemănării fizice. Young i-a spus fiicei sale despre tatăl său biologic când Gable era mort de 5 ani, iar Judy avea 31 de ani. Judy Lewis a murit din cauza cancerului la 25 noiembrie 2011.
Cea dea 5-a soție a lui Gable i-a oferit un fiu care s-a născut la 20 martie 1961, după moartea sa.
Gable a jucat în 13 filme între 1924 - 1930. Apoi a apărut în 67 de filme lansate cinematografic; în rolul său în 17 scurtmetraje; de asemenea a apărut în filmul de propagandă Combat America produs de United States Army Air Forces (despre al doilea război mondial).
Clarck Gable a murit la Hollywood Presbyterian Hospital la 16 noiembrie 1960. Este înmormântat la The Great Mausoleum din Forest Lawn Memorial Park în Glendale, California, alături de a treia lui soție, Carole Lombard.
| Clark Gable | |||||
 poză publicitară circa 1940
| |||||
· 1970: A murit tenorul Mihail Ştirbei; (n. 1909).
Octav Măgureanu, scriitor român, s-a născut la 3 ianuarie 1927, în Bucovina, regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Corcești.
În 1940, a fost nevoit să părăsească orașul Cernăuți și să se refugieze cu ultimul tren spre București, ca urmare a anexării Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică, conform Pactului Ribbentrop - Molotov. Părinții și cei șase frați au rămas dincolo de noua graniță cu URSS.
Octav Măgureanu a absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea București și a debutat, în 1947, ca autor de reportaje și cronici literare, eseuri, schițe și povestiri, publicate în Frontul Plugarilor și Vestea Satelor. Activitatea de prozator a continuat cu publicarea a numeroase nuvele și scenarii de film, în următoarele reviste și ziare: Flacăra, Îndrumătorul Cultural, Viața Românească, Tânărul Scriitor, Viața Militară, Gazeta Literară, Albina, Contemporanul, România Literară. În 1949 a publicat romanul „O călătorie ciudată”, în 1950 nuvela „Stratul cu țiței”, iar în 1957 sunt publicate într-un volum nuvelele: „Ploaia neagră”, „Singurătate” și „Cu hârzobul pe tărâmul celălalt”.
În anul 1949 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din RPR. În decembrie 1950, șeful „cadrelor” i-a întocmit dosarul de excludere din Uniunea Scriitorilor „pentru acte dușmănoase săvârșite împotriva regimului de democrație populară” (de fapt: exprimare, într-o discuție, împotriva cultului personalității lui Stalin și ascultarea posturilor de radio „Vocea Americii” și BBC). Nu a avut dreptul să publice în anii 1951 și 1952, când a fost arestat de către Securitatea Statului și condamnat de Tribunalul Militar la doi ani de închisoare (1952 - 1954), pentru „omisiune de denunț”. Nu a avut dreptul să publice, între 1954 și 1957. Același dosar din 1950 a avut din nou un rol important și în a doua arestare de către Securitate în 1960; a fost condamnat la patru ani de închisoare, pentru „agitație contra-revoluționară” și „discuții dușmănoase”, fiind grațiat după doi ani (1960 - 1962). În cei patru ani cât a fost deținut politic, a fost în închisorile comuniste de la Jilava, Malmaison și Gherla. A fost reprimit ca membru definitiv în Uniunea Scriitorilor, în anul 1971, la recomandarea scriitorilor Horia Lovinescu, Nicolae Țic și Laurențiu Fulga.
Octav Măgureanu a primit de două ori Premiul al II-lea la Concursul Vasile Alecsandri, pentru piesele de teatru „Fata morgana” (1964) și „Jocul cu focul” (1972). În spectacolele cu piesele „Iancu Jianu”, „Oameni sub cer de august”, „Noapte la Palermo” și „Rugul” au jucat mari actori români, pe scenele teatrelor din Craiova, Sibiu, Mediaș, Satu Mare, Galați și București, la Teatru TV și la Teatru Radiofonic. Piesa „Rugul” (al cărei personaj principal este Conrad Haas, inventatorul primelor rachete în trepte) a fost tradusă și jucată în limba germană, în cadrul Festivalului CIBINIUM 71. A mai publicat două piese, la Casa Centrală a Creației Populare. Teatrul Național din București are în portofoliu piesa „Mircea cel Bătrân”, iar Direcția Teatrelor a achiziționat piesa „Inorogul” („Dimitrie Cantemir”). În 1974, la Editura Cartea Românească, a apărut, post-mortem, volumul „Trapezăria”, conținând șapte piese de teatru.
A tradus piese de teatru scrise de George Bernard Shaw, August Strindberg și Ludwig Anzengruber, ulterior fiind publicate sau incluse în repertoriul unor teatre. A fost citat în „Memorialul Scriitorilor încarcerați sub regimul comunist”, de către scriitorul Ion Lazu, pentru Uniunea Scriitorilor din România.
Octav Măgureanu a încetat din viață la 16 noiembrie 1973, la București.
Proză
- Calendarul, nuvelă, „Flacăra”, 1948
- Oameni dintr-o bucată, Ioana de la strung, Noaptea, nuvele, „Flacăra”, 1949
- O călătorie ciudată, roman, Editura de Stat, 1949
- Vești de la Lixandru, schiță, „Îndrumătorul cultural”, 1950
- Stratul cu țiței, nuvelă, „Viața Românească” și Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, 1950
- Apele de aur, schiță, „Flacăra”, 1950
- Lumina din zori, nuvelă (cu pseudonimul Paul Marinescu), „Îndrumătorul cultural”, 1950
- Prăbușirea, nuvelă, „Viața militară”, 1954
- Comoara din pustiu, nuvelă, „Gazeta Literară”, 1956
- Ploaia neagră, volum conținând trei nuvele (Ploaia neagră, Singurătate, Cu hârzobul pe tărâmul celălalt), Editura Tineretului, 1957
- Ochii, schiță, „Albina”, 1958
- Poveste de toamnă, scenariu de film de scurt metraj, 1960, regia Traian Fericeanu (cu: Dumitru Palade), realizat în 1962
Dramaturgie
- Dragoste cu leac și Omul din armură, piese într-un act, Casa Centrală a Creației Populare, 1958
- Șapte vaci slabe, comedie într-un act, Casa Regională a Creației, 1964; tradusă în limba germană (Sieben magere kühe) de Hans Schuller, Brașov, 1965
- Fata morgana, dramă citadină, Editura pentru Literatură, 1965; adaptare radiofonică: Cei care nu renunță, regia Dan Puican (cu: Ion Caramitru, Ștefan Radof, Corado Negreanu, Mitică Popescu), 1984
- Prietenul nostru, piesă într-un act, Casa Regională a Creației, 1965
- Iancu Jianu, piesă în trei acte, Teatrul Național din Craiova, regia Georgeta Tomescu (cu: Petre Gheorghiu, Leni Pințea - Homeag, Valer Dellakeza, Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe), stagiunea 1968 - 1969
- Oameni sub cer de august, episod dramatic prezentat în cadrul spectacolului Zile fierbinți Teatrul de Stat din Galați, regia Lucian Temelie, stagiunea 1969 - 1970
- Moara de vânt, piesă în trei acte, 1969
- Jocul cu focul, piesă într-un act, Consiliul Culturii, Centrul de îndrumare a creației, 1972
- Mircea cel Bătrân, piesă în trei acte, achiziționată de Teatrul Național București, 1966
- Inorogul (Dimitrie Cantemir), piesă în trei acte, achiziționată de Direcția Teatrelor, 1973
- Der Scheiterhaufen, traducerea în limba germană de către Bettina Schuller a piesei Rugul, Teatrul de Stat din Sibiu, regia Hans Schuschnig, Festivalul CIBINIUM, la Sibiu și Mediaș, 1971
- Rugul, piesă în trei acte, Teatrul de Nord Satu Mare, la Satu Mare și la Teatrul Mic din București, regia Mircea Marin (cu Ion Tifor), stagiunea 1974 - 1975; Teatrul Radiofonic, regia Dan Puican (cu: Constantin Codrescu, George Motoi, Lucia Mureșan, Ion Marinescu, Ovidiu Schumacher, Sorin Gheorghiu, Camelia Zorlescu, Fori Etterle, Constantin Dinulescu), 1976 și 1980; Teatru TV, regia Nicolae Motric (cu: Corado Negreanu, Iurie Darie, Stela Popescu), 1976 și 1983
- Noapte la Palermo (Bălcescu), Teatru TV, regia Letiția Popa (cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Olga Delia Mateescu), 1978 și 1985
- Trapezăria, volum conținând șapte piese de teatru (Rugul, Vremea vârcolacilor, Desișul pustiu, Noapte la Palermo, Trapezăria, Țăranca majestății-sale, Moara de vânt), Editura Cartea Românească, 1974
Traduceri
- Candida, piesă în trei acte de George Bernard Shaw (tradusă în colaborare cu Nicolae Alexandru), spectacol prezentat de: Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” - București, regia George Carabin (cu: Beate Fredanov, Septimiu Sever, Marius Pepino, Ion Caramitru), stagiunea 1966 - 1967; Teatrul Dramatic „Maria Filotti” - Brăila, regia Dumitru Dinulescu, 1970; Teatrul Radiofonic și Radio România Cultural, regia Elena Negreanu (cu: George Constantin, Valeria Seciu, Petre Gheorghiu, Florin Zamfirescu, Jeanine Stavarache, Florin Călinescu), 1983, 2010 și 2011
- Domnișoara Iulia, piesă de August Strindberg (tradusă în colaborare cu Valeriu Munteanu), spectacol prezentat de: Teatrul Național „Marin Sorescu” - Craiova, regia Cătălina Buzoianu (cu: Dumitru Anghel, Smaragda Olteanu), stagiunea 1967 - 1968 și 1995; Teatrul Municipal „Bacovia” - Bacău, 1977; Teatrul Municipal - Turda, 1979; Teatrul „I. D. Sârbu” - Petroșani, 1983; Teatrul „Toma Caragiu” - Ploiești, regia Dragoș Galgoțiu (cu: Marian Rîlea, Raluca Zamfirescu), 1985; Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” - București, regia Ștefan Iordănescu (cu: Maia Morgenstern, Mircea Rusu), 1992; Studioul Casandra (UNATC), regia Liana Ceterchi (cu Adrian Pintea), 1994; Teatrul Dramatic „Maria Filotti” - Brăila, 1996; Teatrul Național „Mihai Eminescu” - Timișoara, 1998 și 2001; Teatrul Mic - București, 1999; Teatrul „Sică Alexandrescu” - Brașov, 2002; Teatrul de Stat - Arad, 2003; Teatrul de Comedie - București, regia Liviu Lucaci (cu Delia Nartea), stagiunea 2009 - 2010 și 2011
- Pelicanul, piesă de August Strindberg (tradusă în colaborare cu Alexandru Bondoc), spectacol prezentat de: Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, regia George Rada (cu Sergiu Tudose), stagiunea 1969 - 1970 și 1999 - 2000; Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” - București, regia Ioan Taub (cu Luminița Gheorghiu), 1976; Teatrul Levant - București, regia Cătălina Buzoianu (cu Valeria Seciu), stagiunea 1994 - 1995; Teatrul Radiofonic, regia Dan Puican (cu: Tamara Buciuceanu-Botez, Valeria Seciu, Vlad Zamfirescu), 2005
- Literatură austriacă (Preotul din Kirchfeld și Dubla sinucidere), piese de teatru de Ludwig Anzengruber (traduse în colaborare cu Victor Munteanu și Valerian Turtureanu), Editura pentru Literatură Universală, Colecția „Teatru”, 1968
| Octav Măgureanu | |
 |
* 1973: Alan Watts (n. 6 ianuarie 1915, d. 16 noiembrie 1973) a fost un filozof și scriitor de origine britanică, cunoscut mai ales pentru popularizarea filozofiei orientale printre europeni. Watts a scris peste 25 de cărți și articole cu subiecte importante pentru religiile estică și vestică, fiind autorul lucrării The Way of Zen (Calea Zen), unul dintre primele bestseller-uri despre budism.
Alan Watts s-a născut în Londra în anul 1915, la începutul Primul Război Mondial. Ȋncă de la o vârstă fragedă și-a manifestat interesul pentru arta estică. La vârsta de paisprezece ani a început să scrie pe tema Orientului, publicând în Journal of the London Buddhist Lodge. Ȋn 1932 a scris prima broșură despre zen.
Ȋn 1938 s-a mutat în New York și apoi în Chicago, unde a fost preot timp de șase ani înainte de a părăsi Biserica Episcopală. Ȋn 1951, la invitația lui Frederic Spiegelberg, a început să predea la Academia de Studii Asiatice din San Francisco.
Ȋn anul 1957 a publicat lucrarea The Way of Zen (Calea Zen), iar în 1958 s-a întors în Europa, unde l-a cunoscut pe CG Jung. După filmarea a două sezoane din seria televizată Eastern Wisdom and Modern Life (Ȋnțelepciunea estică și viața modernă), a călătorit în Japonia de mai multe ori. Ȋn anii '60, fiind deja o celebritate culturală, a călătorit în SUA și Europa pentru a ține prelegeri la universități și centre de dezvoltare. La începutul anilor '70, au început să scrie despre Watts publicații precum Earth, Elle, Playboy și Redbook.
Watts a realizat o librărie audio de aproximativ 400 de înregistrări și a scris peste 25 de cărți, ultima fiind Tao: The Watercourse Way. Ȋn noiembrie 1973, Watts a murit în somn, după ce s-a întors dintr-un turneu intens de prelegeri.
CĂRȚI
- 1936 The Spirit of Zen
- 1937 The Legacy of Asia and Western Man
- 1940 The Meaning of Happiness
- 1944 Theologica Mystica of St. Dionysius
- 1948 Behold the Spirit:A Study in the Necessity of Mystical Religion
- 1950 Easter – Its Story and Meaning
- 1950 The Supreme Identity
- 1951 The Wisdom of Insecurity
- 1953 Myth and Ritual in Christianity
- 1957 The Way of Zen
- 1958 Nature, Man, and Woman
- 1959 Beat Zen Square Zen and Zen
- 1960 "This Is It" and Other Essays on Zen and Spiritual Experience
- 1961 Psychotherapy East and West
- 1962 The Joyous Cosmology – Adventures in the Chemistry of Consciousness
- 1963 The Two Hands of God – The Myths of Polarity
- 1964 Beyond Theology – The Art of Godmanship
- 1966 The Book – On the Taboo Against Knowing Who You Are
- 1967 Nonsense
- 1970 Does It Matter?: Essays on Man's Relation to Materiality
- 1971 Erotic Spirituality – The Vision of Konarak
- 1972 The Art of Contemplation
- 1972 In My Own Way – An Autobiography 1915–1965
- 1973 Cloud-hidden, Whereabouts Unknown: A Mountain Journal
Cărți publicate postum
- 1974 The Essence of Alan Watts
- 1975 Tao: The Watercourse Way
- 1976 Essential Alan Watts
- 1978 Uncarved Block, Unbleached Silk: The Mystery of Life
- 1979 Om: Creative Meditations
- 1982 Play to Live
- 1983 Way of Liberation: Essays and Lectures on the Transformation of the Self
- 1985 Out of the Trap
- 1986 Diamond Web
- 1987 The Early Writings of Alan Watts
- 1990 The Modern Mystic: A New Collection of Early Writings
- 1994 Talking Zen
- 1995 Become What You Are
- 1995 Buddhism: The Religion of No-Religion
- 1995 The Philosophies of Asia
- 1995 The Tao of Philosophy
- 1996 Myth and Religion
- 1997 Taoism: Way Beyond Seeking
- 1997 Zen and the Beat Way
- 1998 Culture of Counterculture
- 1999 Buddhism: The Religion of No-Religion
- 2000 What Is Zen?
- 2000 What Is Tao?
- 2000 Still the Mind: An Introduction to Meditation
- 2000 Eastern Wisdom
- 2002 Zen, the Supreme Experience: The Newly Discovered Scripts
- 2006 Eastern Wisdom, Modern Life: Collected Talks, 1960-1969
| Alan Watts | |
  Alan Watts, 1922 |
* 1982: Pavel Sergheievici Aleksandrov (în rusă Па́вел Серге́евич Алекса́ндров, n. 7 mai 1896 - d. 16 noiembrie 1982) a fost un matematician rus sovietic, reprezentantul școlii de topologie din Moscova.
| Pavel Sergheievici Aleksandrov | |
 |
· 1984: A murit la Bucuresti, prozatorul Laurenţiu Fulga (pseudonimul lui Laurenţiu Ionescu); (n. 2 noiembrie 1916, Fulga de Jos, jud.Prahova). S-a inscris la Liceul Militar din Chisinau, dar a renuntat la cariera militara, si s-a inscris la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Bucuresti (licenta in 1941). In acelasi an, mobilizat pe front, ca ofiter de rezerva, e grav ranit la Odessa, declarat mort la Cotul Donului (i se publica in tara, in revistele literare, necrologul), cade prizonier. Participa ca voluntar la razboiul antifascist; din nou ranit la Odessa, continua sa lupte pana la victoria din 1945. Ramane in cadrul fortelor armate, redactor la diverse reviste de cultura si consilier artistic la „Teatrul Armatei”, pana in 1961, cand se retrage, dedicandu-se exclusiv scrisului. Vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor in ultimele trei legislaturi (din 1968). Debuteaza cu proza scurta in Bilete de papagal (1937). Colaboreaza la Universul literar, Decalogul, Viata literara, Revista Fundatiilor Regale, Revista literara, Contemporanul, Gazeta literara, Luceafarul, Viata militara, Cronica, Romania literara, Tribuna, Viata Romaneasca s. a. Debut editorial cu volumul de nuvele Straniul paradis (1942).
- 1990: Robert Hofstadter, fizician american (n. 1915)
- 2000: Louis Néel, fizician francez, Premiul nobel pentru Fizică 1970 (n. 1904)
* 2002: Abba Eban, om politic israelian (n. 1915)
· 2004 (16/17): A murit Grigore (Constantin) Bostan, folclorist şi scriitor român din Ucraina; (n. 1940). S-a preocupat de studierea comparată a folclorului românesc, de cercetarea moştenirii literare româneşti din Bucovina şi a literaturii contemporane din această zonă. A fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991.
· 2006: A murit Milton Friedman, economist american, laureat Nobel (n. 1912). Milton Friedman (n. 31 iulie 1912 Brooklyn, New York – d. 16 noiembrie 2006, San Francisco), economist evreu-american, profesor de economie la Universitatea Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru Economie. El este considerat reprezentantul principal al școlii din Chicago, al economiei de dreapta, de piață liberă.
* 2010: Ilie Savu (n. 9 ianuarie 1920 în Cornățelu, Dâmbovița — d. 16 noiembrie 2010, București) a fost un fotbalist și antrenor român care a jucat pe postul de portar.[1] A fost unul dintre cei care au pus bazele grupării „roș-albastre”.
* 2010: Ilie Savu (n. 9 ianuarie 1920 în Cornățelu, Dâmbovița — d. 16 noiembrie 2010, București) a fost un fotbalist și antrenor român care a jucat pe postul de portar.[1] A fost unul dintre cei care au pus bazele grupării „roș-albastre”.
* 2013: Doris Lessing, scriitoare britanică, laureată Nobel (n. 1918)
· 2014: A murit filosoful francez de origine română Serge Moscovici (Srul Herș Moscovici), unul dintre principalii teoreticieni ai ecologiei politice şi ai psihologiei sociale; (n. 1925). Din 1939 până în 1947 a fost membrul Partidului Comunist Român. În 1947 a părăsit România, trecând ca refugiat prin Ungaria, Austria și Italia. Un an mai târziu a ajuns in Franța. În anul 1949 a primit licența în psihologie și în 1950 diploma Institutului de Psihologe din Paris. Începând cu 1950 a primit o bursă pentru refugiați și așa și-a putut continua studiile la Sorbona. În 1963, Moscovici a devenit primul preşedinte al Asociaţiei Europene de Psihologie Experimentală, iar din 1979, director al Laboratorului European de Psihologie Socială. A fost director al Școlii de Studii Avansate în Științe Sociale (École des hautes études en sciences sociales) din Paris. Moscovici a fost unul dintre fondatorii psihologiei sociale. Serge Moscovici este tatăl lui Pierre Moscovici, politician francez, fost Ministru al Economiei şi Finanţelor. A devenit ofițer al „Legiunii de Onoare”, fiind decorat de președintele Frantei, François Hollande.
- 2016: Daniel Prodan, fotbalist român (n. 1972)
- 2018: William Goldman, romancier american, scenarist și dramaturg (n. 1931)
- 2019: Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz, politician român (n. 1949)
Sărbători
· Ziua internațională pentru toleranță
· Calendar religios 16 noiembrie- Calendar crestin ortodox:
Sfantul apostol si evanghelist Matei
Sfantul apostol si evanghelist Matei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu