MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 2 DECEMBRIE 2020
PARTEA A DOUA: RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 2 Decembrie
Viața Sfântului Proroc Avacum
Sfântul proroc Avacum era din seminția lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părțile Iudeii, și pentru viața sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul prorocirii. El a prorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii și luarea poporului în robie și a plâns foarte mult văzând mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar când a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pământul ismailitenilor și a fost pribeag în pământ străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcându-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors și Avacum în țara sa, arând pământul și slujind secerătorilor în vremea secerișului.
Odată el a făcut fiertură și a dumicat pâine în vas și a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe și de voi zăbovi, voi să duceți pâine secerătorilor”. Acestea zicând, a ieșit din casă și i s-a arătat îngerul Domnului pe cale și i-a zis: „Avacume, du prânzul pe care-l ai lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Și apucându-l îngerul Domnului de creștet l-a ridicat de părul capului și l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute șaizeci și cinci de stadii și a strigat Avacum zicând: „Daniile, Daniile, primește prânzul pe care ți l-a trimis ție Dumnezeu”. Și Daniil a zis: „Ți-ai adus aminte de mine, Dumnezeule și n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Și sculându-se Daniil a mâncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăși a pus pe Avacum la locul lui în pământul iudaic.
El a prorocit și despre întoarcerea poporului din Babilon, ca și despre nașterea Domnului Hristos și încetarea legii celei vechi; și a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie și a fost îngropat în satul său.
Viața Sfintei Mucenițe Miropi
Sfânta fecioară Miropi s-a născut în cetatea Efesului, din părinți creștini și a fost luminată cu sfântul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viață. A fost crescută apoi de maică să în frică de Dumnezeu și avea dragoste a merge adeseori la mormântul Sfintei mucenițe Ermionia, una din fetele Sfântului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaște curgea mir plin de tămăduiri. Deci luând Miropi din mirul sfintei mucenițe Ermionia și dându-l neputincioșilor, îi tămăduia. Împărățind atunci Decie și pornind prigoana asupra creștinilor, maică să a luat pe Miropi și s-au dus în insula Hiului, unde avea o moștenire. Închizându-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu.
Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creștin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat și cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaș. Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfințenie credința în Hristos și se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie și l-a aruncat într-o râpă spre mâncarea fiarelor și a păsărilor; și a pus strajă de departe ca să nu fure creștinii trupul mucenicului.
Sfânta fecioară Miropi, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale și a luat în taină trupul mucenicului și tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat. Apoi, fiind înștiințat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri și a poruncit ca să-i poarte pe dânșii prin toată insula aceia și să-i ispitească zicând că de nu vor afla trupul cel furat până la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele.
Atunci văzând Sfânta Miropi pe străjeri chinuiți cu lanțuri, legați și târâți, și mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia și capetele lor, s-a umilit cu sufletul și a zis în sine: "Dacă aceștia pătimesc așa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, și vor fi tăiați, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni". Și îndată a strigat către dânșii: "O! prietenilor, trupul pe care l-ați pierdut, eu l-am luat, pe când voi dormeați".
Ostașii auzind aceasta îndată au luat-o și au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicând: "Stăpânul nostru, aceasta este care a furat mortul". Iar ighemonul a întrebat pe sfânta: "Adevărate sunt cele grăite despre tine?". Sfântă a răspuns: "Adevărat". Și a zis ighemonul: "Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci această?". Iar dânsa a răspuns: "Îndrăzneață sunt, mustrând ticăloșia și nebunia ta!".
La aceste cuvinte mândrul ighemon s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit să o bată pe dânsa cu toiege, fără milă; și a fost bătută mult. Apoi a fost târâtă de cosițele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele. Apoi au închis-o în temniță, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopții, rugându-se sfânta, a strălucit o lumină în toată temnița; o ceată de îngeri au stat înaintea ei și în mijlocul lor era Sfântul Isidor, cântând toți cântarea cea întreit sfânta. Căutând Sfântul Isidor la muceniță, a zis: "Pace ție, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi și vei primi cununa cea gătită ție". Acestea zicând Isidor, îndată Sfânta muceniță Miropi, bucurându-se, și-a dat Domnului duhul său și s-a umplut temnița de negrăită bună mireasmă, pe care și străjerii temniței, mirosind, se înspăimântară și se minunară. Iar unul dintr-înșii, văzând și auzind toate acelea, alergând la preot, i-a spus toate cu amănuntul și a primit Sfântul Botez; după aceea a dobândit sfârșit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropi l-au luat creștinii și l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu.
Cred că pe Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul se cuvine să îl înțelegem după criterii teologice, anume ca unul care s-a făcut părtaș lucrării curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, în acord cu întreaga Tradiţie a Bisericii, care este premisa fundamentală a îndumnezeirii omului. Oricine vrea să îl înțeleagă pe Cuviosul Porfirie prin sentimentalisme şi din perspectiva unei iubiri fără discernământ față de toţi, în afara premiselor ascetice ale adevăratei iubiri, greșește. Astfel, şi în cazul Cuviosului Porfirie putem să identificăm premisele reale ale sfinţeniei, care constituie esenţa Teologiei Ortodoxe şi a Tradiţiei Ortodoxe.
Cuviosul Porfirie îi uimea pe oamenii care veneau în preajma lui prin curăţia inimii şi a minţii sale, pentru care fusese dăruit cu harisma înainte-vederii şi străvederii, precum și cu aceea a tămăduirii gândurilor şi a feluritelor boli ale oamenilor, arătându-și în multe chipuri dragostea curată faţă de toţi. S-au scris multe articole şi cărţi despre acestea.
Pe mine, ceea ce mă uimea la el era cuvântul, dragostea lui curată de Hristos, de Biserică şi de oameni, şi cugetul lui patristic. După cum bine se știe, Cuviosul Porfirie nu a absolvit nici o facultate de Teologie, însă era un teolog harismatic şi empiric, iar cuvântu-i izvora din inima lui curată. Cuviosul Porfirie era un organism duhovnicesc viu, căci în lăuntrul lui se sălăşluia Harul Duhului Sfânt care îl călăuzea neîncetat, şi, ca unul ce era organism duhovnicesc viu, neîncetat năştea cuvânt teologic şi îi renăştea pe oameni.
Comunicam cu el când și când. De două sau de trei ori l-am întâlnit personal şi am vorbit despre diferite lucruri, iar el îmi telefona uneori, ca îmi mulţumească pentru vreun text de-al meu pe care îl citise. Nu vreau să consemnez aici ce anume îmi spunea, ci doar să dezvălui părerea pe care o avea despre Stareţul Sofronie Saharov. Spunea că este o mare binecuvântare de la Dumnezeu să îl întâlnești pe Stareţul Sofronie fie şi numai o dată în viaţă, căci cuvântul Starețului Sofronie renaşte, este rodul unei adânci pocăinţe şi al experienţei. Mă socotea un privilegiat al Harului lui Dumnezeu pentru faptul că m-a învrednicit Dumnezeu să păstrez cu Starețul Sofronie o legătură statornică. Toate acestea arată sensibilitatea duhovnicească a lui Gheron Porfirie, care putea înţelege starea lăuntrică a unui om sfinţit şi, mai cu seamă, pocăinţa adâncă şi rugăciunea de foc, care este grăire teologică.
Citind cuvintele Cuviosului Porfirie, mai ales din cartea Ne vorbește Părintele Porfirie[1], am luat aminte cu deosebire la discursul lui teologic şi acesta mă uimea de-a dreptul. Este un cuvânt viu care îngemănează rugăciunea minţii cu teologia apostolică și dragostea curată de Hristos, o împletire a nevoinţei şi a Tainelor, rod al desăvârşitei părăsiri de sine în mâinile lui Dumnezeu, este simţirea adâncă a vieţii lăuntrice a Bisericii noastre şi multe altele.
Personal socotesc că întreaga viaţă a Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul se poate tâlcui din prisma a două întâmplări care au avut loc la începutul vieţii sale monahale.
Prima a fost vederea în rugăciune a Bătrânului Dimas, un nevoitor din Kafsokalivia; pe acesta l-a văzut odată rugându-se înainte de începerea utreniei în pronaosul katholikonului, pe când tânărul stătea ascuns, nevăzut, într-un colț al bisericii, şi se ruga. Privindu-l pe Bătrânul Dimas rugându-se, l-a văzut strălucind în Lumină și atunci a pătruns în inima lui rugăciunea minţii, adică mintea-nous i-a coborât în inimă şi a început să se roage. Iată ce povesteşte Starețul însuşi:
„Într-o dimineață, pe la trei și jumătate, am mers la biserica cea mare, la «Sfânta Treime», pentru slujbă. Era devreme, încă nu bătuse toaca. Nu se afla nimeni în biserică. M-am așezat în pronaos, sub o scară. Mă rugam nevăzut de nimeni. La un moment dat s-a deschis ușa bisericii și a intrat un monah înalt, în vârstă. Era Bătrânul Dimas. Îndată ce a intrat, a privit în dreapta și în stânga, dar n-a văzut pe nimeni. Atunci, ținând în mână un șirag mare de metanii, a început să facă metanii mari, multe și iuți, zicând necontenit: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi. În curând a căzut în răpire. Nu pot, nu găsesc cuvinte să înfățișez purtarea lui dinaintea lui Dumnezeu; mișcări de iubire și slujire, mișcări ale iubirii dumnezeiești, ale dăruirii de sine. L-am văzut stând cu mâinile desfăcute, în chipul crucii, precum a făcut Moise la Marea Roșie, și a făcut: Uuuu!…. Ce era asta? Petrecea înlăuntrul harului. Strălucea în Lumină. Asta era! Mi-a împărtășit și mie îndată rugăciunea lui. Am pătruns într-o clipită în acea atmosferă. Nu mă văzuse. Ascultați-mă. Am fost mișcat și am început să plâng. A venit Harul lui Dumnezeu la mine, smeritul și nevrednicul. Cum să vă spun? Mi-a împărtășit Harul. Adică Harul pe care îl avea acel sfânt a strălucit și în sufletul meu. Mi-a dat harismele sale duhovnicești”.
În continuare scrie:
„După slujbă am plecat în pădure singur, plin de fericire și bucurie. Nebunie! Spuneam în minte rugăciunile de mulțumire de după Sfânta Împărtășanie, mergând spre colibă. Alergam vârtos prin pădure, săream de bucurie, deschideam în extaz mâinile cu însuflețire, cu putere, și strigam: «Slavă Ție, Dumnezeuleee! Slavă Ție, Dumnezeuleee!». Da, mâinile îmi încremeniseră, înlemniseră în chipul crucii. Adică, dacă mă priveai din spate, ai fi văzut o cruce. Capul meu ridicat spre cer, pieptul și el în afară, parcă voia să plece împreună cu mâinile spre cer. Inima vroia să zboare din piept. Ceea ce vă spun e adevărat, am pătimit-o. Cât timp am fost în această stare nu știu. Când mi-am revenit din starea în care eram, mi-am coborât mânuțele și, tăcut și cu ochii în lacrimi, am mers mai departe”.
Desigur, nu pot pune la îndoială starea binecuvântată în care se afla Stareţul Dimas, dar socotesc că însuşi micuţul, pe atunci, Porfirie era într-o asemenea stare duhovnicească, care îi permitea să îl vadă pe Stareţul Dimas rugându-se în Lumină. Întâmplarea asta este strâns legată de versetul „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmi 35, 10). Şi experiența aceasta l-a condus la o dumnezeiască nebunie.
A doua întâmplare face parte și ea din perioada de început a vieții sale monahale din Sfântul Munte, unde făcea ascultare desăvârșită, avea curăția minții-nous și dobândise rugăciunea minții după întâlnirea cu Bătrânul Dimas. Atunci, în pustia Sfântului Munte a auzit o privighetoare care cânta ascunsă în frunzișul copacilor și a înțeles că ciripea în isihie slăvind pe Dumnezeu. Este surprinzătoare povestirea acestui fapt, după ani de zile:
„Într-o dimineață, m-am dus de unul singur în fecioreasca pădure. Toate, răcorite de roua dimineții, scânteiau în soare. M-am aflat pe o vale înverzită. Am șezut pe o stâncă. Lângă mine curgeau liniștit ape reci, iar eu rosteam Rugăciunea. Liniște desăvârșită. Peste puțin, am auzit în acea liniște un glas dulce, îmbătător, cântând, lăudând pe Făcătorul. Am privit, dar n-am deslușit nimic. În cele din urmă, după o ramură, am văzut o păsărică; era o privighetoare. Ascultam privighetoarea cântând, învârtoșându-se, umflându-și pieptul. Această pasăre mititică își dădea aripile pe spate, ca să aibă putere să slobozească acele sunete prea-dulci, acel glas frumos. Măi, măi, măi! Să fi avut un păhăruț cu apă, să bea și să se răcorească!…
Mi-au venit lacrimi în ochi. Aceleași lacrimi ale Harului, care curgeau nesilit și pe care le dobândisem de la Bătrânul Dimas. Era a doua oară când le încercam.
Nu pot să vă împărtășesc ceea ce simțeam. V-am descoperit, însă, taina. Mă gândeam: «De ce să scoată privighetoarea aceste sunete? De ce aceste triluri? De ce să cânte această preaminunată cântare? De ce, de ce… Cu ce scop? Nu cumva așteaptă s-o laude cineva? Nu, de bună seamă, acolo nimeni n-o să facă asta». Filosofam de unul singur. Aceasta am deprins-o după întâmplarea cu Bătrânul Dimas. Înainte de asta n-o făceam. Câte nu mi-a spus privighetoarea! Și câte nu i-am spus în tăcere: «Mica mea privighetoare, cine ți-a spus că voi trece pe aici? Aici nu se apropie nimeni, este un loc de nestrăbătut. Cât de frumos îți împlinești, fără răgaz, îndatorirea ta, rugăciunea ta către Dumnezeu! Câte îmi spui, privighetoarea mea, câte mă înveți! Dumnezeul meu, câte mă înveți! Dumnezeul meu, sunt mișcat. Privighetoarea mea, cu cântecul tău îmi arăți cum să-L laud pe Dumnezeu, îmi spui mii de lucruri, multe, foarte multe…».
Nu sunt bine cu sănătatea, ca să le spun pe toate după cum le simt. S-ar putea scrie o carte întreagă. Am îndrăgit mult acea privighetoare. O iubeam și ea mă insufla. Cugetam: «De ce ea, și nu eu? De ce ea se ascunde, și eu nu?». Și mi-a venit în minte că trebuie să plec, să mă pierd, să nu mai exist. Am zis: «Avea lume în fața ei? Știa că sunt eu și o auzeam? Cine o asculta? De ce a mers în locuri atât de ascunse? Dar celelalte privighetori din desiș, de pe maluri, care cântă ziua și noaptea, seara și dimineața, cine le ascultă pe toate? De ce fac asta? De ce merg în locuri așa ascunse? Scopul lor este închinarea, cântarea Ziditorului lor, slujirea lui Dumnezeu». Așa îmi ziceam”.
Socotesc că acest fapt nu a fost un simplu moment sentimental şi nici o stare de reverie estetică, ci vederea raţiunilor făpturilor prin curăţia şi rugăciunea lui. Trăia el însuşi în Harul lui Dumnezeu şi vedea raţiunile făpturilor, adică lucrarea cea nezidită, creatoare şi unificatoare a lui Dumnezeu în toată făptura.
Aceste două întâmplări uimitoare, care pun în lumină o Teologie vie şi reală, îl exprimă în întregime pe Cuviosul Porfirie. Se afla el însuşi în Lumina dumnezeiescului Har şi a văzut Harul lui Dumnezeu. Așa înțelegem cum de a fost apoi în stare să trăiască în Piaţa Omonia[2] şi în același timp să aibă neîncetat comuniune cu Dumnezeu, să nutrească o mare dragoste faţă de întreaga zidire şi de oameni; oriunde mergea se afla în Lumina Harului, precum atmosfera din jurul Pământului care se mişcă şi ea odată cu el. Astfel, înțelegem de ce în testamentul său duhovnicesc le ura ucenicilor săi şi nouă, tuturor, să ne învrednicească Dumnezeu „să intrăm în Biserica Sa nefăcută de mână de pe pământ”, care este împărtășirea de slava lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta. Astfel înțelegem de ce, simțind apropierea ieşirii sale din viaţa aceasta, s-a retras în Sfântul Munte, ca să trăiască şi să adoarmă întru Domnul ca un isihast şi i-a rugat pe ceilalţi ca trupul lui să rămână îngropat într-un loc necunoscut. Cred, de asemenea, că aceste două întâmplări – vederea Stareţului Dimas în Lumină şi vederea raţiunilor fiinţelor în ciripitul privighetorii –, în strânsă legătură cu viaţa sa lăuntrică, ne ajută să îi înțelegem dorinţa de a trece la Domnul departe de privirile oamenilor, psălmuind precum privighetoarea, în taină, lui Dumnezeu, şi rugându-se asemenea Stareţului Dimas.
Cred că pe Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul se cuvine să îl înțelegem după criterii teologice, anume ca unul care s-a făcut părtaș lucrării curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, în acord cu întreaga Tradiţie a Bisericii, care este premisa fundamentală a îndumnezeirii omului. Oricine vrea să îl înțeleagă pe Cuviosul Porfirie prin sentimentalisme şi din perspectiva unei iubiri fără discernământ față de toţi, în afara premiselor ascetice ale adevăratei iubiri, greșește. Astfel, şi în cazul Cuviosului Porfirie putem să identificăm premisele reale ale sfinţeniei, care constituie esenţa Teologiei Ortodoxe şi a Tradiţiei Ortodoxe.
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul este o întreagă „teologie a faptelor”, a experiențelor. În această perspectivă am citit învățăturile lui, am înțeles persoana lui şi apoi am propus Patriarhiei Ecumenice aşezarea lui în rândul sfinţilor.
Să avem binecuvântarea şi mijlocirile lui!
(Articol semnat de Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, publicat de Pemptousia)
[1] Editura Egumenița.
[2] Piață centrală din Atena. [n.tr.]
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 2 Decembrie
A.
PLĂCINTE
Plăcintă din multe foi şi aluat franţuzesc de post
· 250
g făină;
· 250
g margarină;
· ½
pahar apă;
· 1
linguriţă oţet;
· Sare;
· Marmeladă
Se cerne făina pe planşetă.
Se adaugă apă, sare, oţet şi 1/10 din cantitatea de
margarină.
Se frământă bine până se obţine un aluat care nu se
mai lipeşte de mână şi de planşetă.
Se lasă să se odihnească o jumătate de oră.
Se întinde din acest aluat o foaie pe cât posibil
pătrată, cu latura de circa 40 cm.
În mijlocul foii se pune margarina, care mai înainte a
fost frământată repede cu puţină făină, apoi se împătureşte foaia în patru şi
se întinde din nou cu vergeaua.
Se împătureşte din nou în patru şi se lasă la rece o
jumătate de oră.
Se repetă de patru ori această operaţie, la intervale
de câte o jumătate de oră.
Se recomandă ca în timp ce se lucrează aluatul
franţuzesc să se folosească cât mai puţină făină pentru presărat planşeta şi
aluatul, iar la împăturit, să se îndepărteze cu o perie specială toată făina de
pe aluat.
Se întinde pe tava de copt câte o foaie subţire, care
se înţeapă cu furculiţa în mai multe locuri şi apoi se coace, la început la foc
iute, apoi la foc potrivit.
Se procedează la fel cu toate foile.
Când sunt gata coapte, aceste foi se taie în benzi de
8 – 10 cm lăţime, care se ung cu marmeladă.
Se suprapun apoi câte 5 benzi, se ung deasupra cu un
strat subţire de marmeladă fină şi se presară atât deasupra cât şi pe lături cu
foietaj tocat mărunt.
Se taie apoi în bucăţi.
B.
SALATE
Salată de fasole boabe
* 400 g fasole fiartă,
* 2-3 ridichi,
* 2 cepe verzi,
* 1 lingură de oţet pentru salate,
* 1 lingură de ulei de măsline,
* sare după gust.
Se pune fasolea într-un castron, se toacă ceapa şi ridichile şi se amestecă cu
fasolea, oţetul, uleiul şi sarea.
Se poate pune şi un căţel de usturoi şi salata este gata.
C.
SOSURI
Sos alb
·
1 lingură făină;
·
1 lingură margarină;
·
2 pahare vin alb;
·
1 pahar apă
Se topeşte margarina peste care se pune făina în
ploaie şi se lasă la foc mic, amestecând continuu până capătă culoare gălbuie.
Se stinge cu vin alb şi apă.
D.
BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Ciorbă rusească de post
• 1 ceapă;
• 2 morcovi;
• 1 rădăcină pătrunjel;
• ½ rădăcină ţelină;
• 3 – 4 roşii;
• 2 ardei;
• 1 legătură leuştean uscat;
• 1 legătură pătrunjel verde;
• Mărar conservat;
• Sare;
• ¼ varză dulce;
• 1 sfeclă;
• ¾ litri borş
Zarzavatul se taie mărunt sau se trece prin răzătoarea mare, apoi se pune la
fiert într-o oală cu apă şi se lasă până sunt moi.
Se adaugă roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe precum şi
ardeiul tăiat felii lungi şi subţiri, ca tăieţeii şi se mai lasă să fiarbă
puţin.
Separat se fierbe borşul care se adaugă la ciorbă şi se drege cu sare.
La sfârşit se presară verdeaţa tocată şi puţin ulei.
E.
MÂNCĂRURI
Mâncare de morcovi
· 750
g morcovi;
· 1
ceaşcă ulei;
· 25 g
zahăr;
· 10 g
sare;
· 50 g
margarină
Se curăţă morcovii şi se dau pe răzătoarea mare, apoi
se călesc în ulei.
Separat se arde zahărul şi se stinge cu o cană de apă,
se adaugă peste morcovi şi se lasă la foc mic până scade bine.
Se toarnă într-o tavă unsă cu ulei şi se dă la cuptor
15 minute.
Se serveşte fierbinte garnisit cu gogoşari în suc de
roşii.
F.
DULCIURI
Covrigei simpli
· 200
g zahăr pudră;
· 400
g margarină (la temperatura camerei);
· 600
g făină;
· 1
vanilie sau 1 linguriţă coajă de lămâie
Se amestecă toate ingredientele, se frământă bine şi
se modelează covrigei de forme diferite (rotunduri, opturi).
Se coc la foc potrivit.
După preferinţă se pot lipi doi covrigei cu marmeladă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu