MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 2 DECEMBRIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE; SFATURI UTILE

ARTE 2 Decembrie

INVITAȚIE LA BALET 2 Decembrie

Tiberiu Almosnino, prim–balerin

Femeia indaratnica, balet, muzica Eduard Elgar:

Maria Callas

MUZICĂ 2 Decembrie

Top 100 Instrumental Love Songs Collection

Baroque Adagios

POEZIE 2 Decembrie

Costache Conachi

Biografie

n. 14 sept. 1778, com. Tiganesti, jud. Galati - m. 4 febr. 1849, com. Tiganesti, jud. Galati.

Poet

Fiu de mare boier, educat cu grija intra de timpuriu in cariera administrativa, suind treptele pana la cele mai inalte demnitati: ispravnic de Tecuci (1806), vornic de politie al Iasilor (1814-1818), coresponsabil al Visteriei, cap al Departamentului Afacerilor Straine (1823-1827), mare logofat al Dreptatii (1831-1838). Ia parte la redactarea Regulamentului organic; candideaza, fara succes, la tronul Moldovei (1834). Desi unul dintre cei mai mari proprietari ai tarii, CONACHI este un adept al filosofiei luminilor, pe care o interpreteaza in termeni moderati, accentuand necesitatea schimbarilor treptate, fara ruperea de traditie. Poet reprezentativ al epocii, compune cantece de lume (larg difuzate prin intermediul lautarilor), elegii (in care-si canta iubirea contrariata pentru Zulnia) ocazionale, un mic tratat de prozodie, o serie de sonete satirice pentru papuserii. Pe langa numeroase imitatii din mica poezie neoclasica franceza, CONACHI traduce o serie de opere semnificative pentru ideologia luminilor, apartinand lui Pope (incercare de voroava asupra omului), Marmontel, M-me Cottin (romanul Mathilda, I-I1I, 1844), Pierre d Herbigny (Privire politiceasca a Evropii din anul 1825) etc. Scriitor popular in epoca desi de circulatie manuscrisa, rafinat si original, CONACHI ramane unul dintre cei mai autentici reprezentanti ai fazei de tranzitie care precede explozia romantica dintre 1830 si 1840.

Toate datele pe care le posedam despre C, coroborate cu marturiile unor observatori straini demni de incredere (Bois le Comte, CocheUet, St. Marc-Girardin), vorbesc de cultura, seriozitatea, tactul si cumpatarea sa - insusiri rare in mediul corupt si ignar al oligarhiei boieresti din timpul fanariotilor. Puternic marcat de ideologia luminilor, CONACHI impartaseste cu "filosofii" cultul catorva valori fundamentale (ratiunea, legea naturala, importanta stiintelor, armonia creatiei), corijandu-le insa prin bun-simt si o perceptie lucida a realitatilor. In putinele sale scrieri cu caracter politic (notele marginale la traducerile din Pope si d Herbigny, adnotarile pe cartea Le contemplati/ ou pensees libres sur la politique, la morale et la philosophie, indeosebi Scrisoarea catre mitropolitul Veniamin, 1837) pledeaza pentru progres, dar pe cale treptata, avertizand, inaintea lui Kogalniceanu, impotriva mimetismului si a pripelii in opera de modernizare. (Civilizatia "a ajuns a fi intre noi ca un zburator ce au femeile zmintite" si "nici neam nu s-au luminat in adevarata lumina dinodata dimpotriva, grabirea aduce si sminteli si greseli, care nu se mai pot indrepta, nici tamadui".) Desi sustine monarhia constitutionala si face rechizitoriul privilegiului de nastere, nu pare convins de folosul corpurilor intermediare, nici de caracterul ilegitim al elitei conducatoare. Admirator al lui Newton si Locke, fugind de "ideile nepipaite a metafizicei, adica a zgomotului de cuvinte fara fapte", incredintat ca "nu ideile dovedesc pe lucruri, ci ispitirile", el ramane totusi un deist cu reflexe de evlavie. in materie de limba, aceeasi moderatie: sustine predarea stiintelor in romaneste, mentinerea cuvintelor de origine slava, introducerea de neologisme (dar precaut si adaptandu-le contextului receptor), instituirea unei instante care sa arbitreze litigiile gramaticale si filologice; mai curioasa, dar revelatoare pentru temerile ce-1 incercau spre sfarsitul vietii, este propunerea ca in scolile publice sa se predea germana, limba "unui neam pacinic si netulburatoare". Ca orice poet care incaleca doua epoci, CONACHI iluzioneaza lesne in privinta incadrarii. Frapat de aptitudinea interiorizarii si de subtilitatea cu care diseca pasiunile, G. Calinescu a vazut in el un frate mai mic al lui Stendhal si Benjamin Constant; indreptandu-si atentia spre simbolistica anacreontica si tehnica versificarii, istoriografia literara mai veche 1-a situat in compania primilor Vacaresti. De fapt, ambele caracterizari pot fi argumentate: exista efectiv doi C, insa ei sunt succesivi. in prima etapa a creatiei (aproximativ pana pe la 1815-1820), poetul compune mai mult versuri de circumstanta - acrostihuri, madrigale, cantece de lume - toate desfasurand intr-un vers lunecator si cantabil juramintele, complimentele si patimirile tipice erotismului agresiv, dar disimulat al veacului fanariot. Ca si poetii galanti ai neoclasicismului epigonic francez, a caror opera ii era familiara, el rationalizeaza afectele, recurge la mitologie, reduce imaginile la un rol ilustrativ, cultiva perifraze. Femeia iubita este celebrata hiperbolic, si, cu toate ca femeile sunt mereu altele, doar adoratia ramanand aceeasi, versurile nu contureaza portrete, ci un ideal abstract de feminitate, rezumat in conventia "nurilor". Acaparat de concept, obiectul se resoarbe intr-o simbolica redusa la cateva motive gramaticalizate, apartinand repertoriului petrarchizant: iubirea e "foc", se transmite si se primeste prin "ochi", provoaca suferinte la modul safic, se exprima prin supli-catii, promisiuni si oftari stereotipe. Cu mult mai interesante sunt elegiile si "heroidele", inspirate de mistu-itoarea pasiune a scriitorului pentru Smaranda Negri (Zulnia). indeosebi aceasta dragoste ardenta si tarzie (C. avea 34 de ani cand a cunoscut-o pe Zulnia si 50 cand a condus-o la altar) il transforma pe usuraticul inchinator al lui Eros intr-un amant despletit si tragic. In Amorul din prietesug si Scrisoare catre Zulnia, zvarcolirile neputincioase ale vietii sunt convertite nemijlocit in literatura; discursul liric devine confesiv si patetic, caci interiorizarea starii de criza impinge dincolo de sabloane, spre o expresie dramatizata, dar autentica, a combustiei morale, desi, evident, carentele limbajului, convingerea ca poeziei i se aplica regulile prozei, nu-i permit lui CONACHI sa descopere romantismul: in planul sintaxei poetice si al modului de a construi imaginea, el ramane tributar clasicismului epigonic al luminilor. Viziunea sa asupra dialecticii sufletesti a indragostitilor traduce insa o problematica surprinzator de "moderna": nefiind "rousseau"-ist, deci neidentificand "natura" cu "virtutea", CONACHI inclina in mod spontan sa accentueze conflictul dintre instinct si conventiile sociale: cei doi eroi se zbuciuma fiindca se simt irezistibil atrasi unul spre celalalt si sunt, in acelasi timp, terorizati de ideea pacatului. De-aci, variatiile pe tema "prietesugului", ca armonie spirituala si ideal al plenitudinii, atins la capatul unor aspre incercari initiatice. Desi predominanta, materia erotica nu epuizeaza creatia lui CONACHI incercarile satirice, uneori scenarizate pentru papuserii, compuse pe cont propriu (Giudecata fimeilor, 1806) ori in colaborare (Comedia banului Constantin Canta ce-i zic Cabujan si Cavaler Cucos, scrisa impreuna cu D. Beldiman si N. Dimachi), invedereaza un spirit incisiv si neiertator, pe care-1 starnesc nu atat ridicolul, cat abuzurile si injustitia. Poezii de tip meditativ, despre zadarnicia maririlor si extinctia universala (Lumea), excelenta muncii de la tara, elogiata in spirit horatian si fiziocratic (Raspunsul unei scrisori), egalitatea naturala a oamenilor (Cine are gust sa-mi creada) ori elegia Pe nasalie, de o intensa vibratie emotiva, unde intalnim sintagma eminesciana "dulce lumina" etc. confirma laolalta, depasirea anacreontismului, indrumarea inca dibuitoare spre orizonturile romantice. Traducerile efectuate de C, exceptand pe cele "filosofice" ("Voroava" asupra omului de Pope) ori politice (Tabloul Europei la 1825, dupa Pierre d Herbigny), denota o predilectie in acelasi sens, spre literatura inimilor tandre si a melancoliilor rationalizate de la sfarsitul veacului al XVIII-lea (Marmontel, Colardeau, M-me Cottin, Parny, micii poeti neoclasici, insusi Voltaire fiind selectat prin opere de tip preromantic: Oreste, Zaire, Alzire etc). Desi a incercat sa desfaca puterile sentimentului de sub cenzura gustului dominant si sa croiasca drum ontologiei rationaliste a luminilor, CONACHI ramane un om al tranzitiei, un luminist in anteriu si un preromantic in papuci, imbinand sensibilitatea cu epigo-nismul neoclasic, emotia cu alegoria, cautarea prudenta a noului cu traditia, lirismul confidential si marile interogatii cu o arta batraneasca a versului.

OPERA

Poezii. Alcatuiri si talmaciri, ed. ingrijita de N. Ionescu, Iasi, 1856 (ed. II, ingrijita de M. Pompiliu, pref. de Caterina Vogoride-Conachi, introducerea Schite din viata si familia logofatului Conachi, de Em. Vogoride-Conachi, Iasi, 1887); Poezii, ed. ingrijita de I. Pillat, Bucuresti, 1942; Scrieri alese, ed., pref., glosar si bibliografie de Ecaterina si Al. Teodorescu, Bucuresti, 1963. Traduceri: M-me Cottin, Mathilda, I-III, trad. de ~; Iasi, 1844;

REFERINTE CRITICE

G. Sion, in Revista contimporana, nr. 1; 2, 1873; G. Bogdan-Duica, in Convorbiri literare, nr. 1; 2; 4, 1903; CONACHI Botez, in Viata Romaneasca, nr. 9, 1906; Gh. T. Kirileanu, in Convorbiri literare, nr. 1, 1909; G. Ibraileanu, Epoca Conachi, curs editat de CONACHI Stanescu si T. Maruta, 1920 (ed. II, in G. Ibraileanu, Opere, VII, 1979); N. Iorga, in Revista istorica, nr. 4-6, 1921; N. Cartojan, Contributii privitoare la originile liricii romanesti in Principate, 1927; Ch. Drouhet, in Viata Romaneasca, nr. 1-3, 1930; I. M. Rascu, Alte opere din literatura romana, 1938; G. Cali-nescu, Istoria; D. Popovici, in Studii literare, I, 1942; idem, La litterature; G. Calinescu, in Studii si cercetari de istorie literara si folclor, nr. 1, 1954; N. A. Ursu, in lasul literar, nr. 9, 1960; P. Cornea, Studii; Al. Teodorescu, in Revista arhivelor, nr. 2, 1963; Al. Piru, Lit. rom. prem; Al. Hanta, in Ramuri, nr. 1, 1970; M. Angheies-cu, Preromantismul romanesc, 1971; D. Pacurariu, Clasicismul romanesc, 1971; P. Cornea, Originile; Ov. Papadima, Ipostaze ale iluminismului romanesc, 1975; P. Cornea, in Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 1, 1976; Roxana Sorescu, in voi. Structuri tematice si retorico-stilistice in romantismul romanesc, 1976; E. Simion, Dimineata poetilor, 1980; P. Paltanea, in Manu-scriptum, nr. 2, 1982; CONACHI Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1983; Charles Drouhet, Studii de literatura romana si comparata, 1983; Al. Hanta, Idei si forme literare pana la Titu Maiorescu, 1985.

Omule, slabă ființă

Omule, slabă fiinţă şi la patimi cu plecare,

Unde ţi-i înţelepciunea, unde ţi-i mintea cea mare?...

De te 'nalţi şi sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,

De măsuri pămînt şi ceruri şi pătrunzi tainele firii, —

Nu te îngânfa, că eşti ţărna pe care o poartă vîntul...

Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îţi sapi mormîntul!

Pururea ţie stăpâne, pururea duc şi te poartă;

Ele sînt în toată vremea a vieţei tale soartă.

Ce poate înţelepciunea, ce poate şi biata minte,

Când prăpăstii privesc ochii şi 'napoi şi 'nainte?

Şi se 'ncape biruinţă sau răbdare sau putere,

Când frageda inimioară se despică de durere?

Şi se 'ncape vr'o mărime, când fiinţa pătimesce,

Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...

Cu prietena-mpreună

Cu prietena-mpreună

Fericit am petrecut,

Dar o viață așa bună

O minută mi-a părut

Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,

Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?

Poate fi și-altă frumoasă,

Ș-asemenea a iubi,

Dar așa de drăgostoasă

Ca dînsa nu poate fi.

Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,

Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?

Acest cîntec ce răsună,

Ce răsuna prin suspin,

Cu iubita dimpreună

ÎI cîntăm ades la sîn

Fericirilor trecute, care nu-i să mai veniți,

Truda gîndurilor mele, pomeniri, ce mă munciți?

La obrazul ce firește

Cer cu stele-nchipuiește

Urmează să se robească

Orice fire omenească;

Căci ochii ce săgetează

Ca luceferii cu rază,

Sub două arce-nghinate

Inimile țin legate;

Aerul ce aburește

Dintr-un sîn ce izvorăște

Nuri, blîndețe și dulceață –

Morților încă dă viață;

Dar evghenia ce are

Ca un ifos de-ndurare,

Robind placul și simțirea,

Pleacă toată omenirea

A primi cu bucurie

Jertfă-n veci la ea să fie.

Ce este nurul

Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,

Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,

Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz

Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,

Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,

Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.

Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit

Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.

Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,

Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.

Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,

Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.

Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind

Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.

Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri

Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.

Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,

Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.

Nicolae Labiş, poet

Biografie

Nicolae Labis s-a nascut la 2 decembrie 1935, in casa invatatorilor Ana-Profira si Eugen Labis din Malini, Poiana-Marului, judetul Suceava, sat aflat la confluenta lumii lui Creanga cu umanitatea pastratoare a vechilor traditii Baltagul sadovenian.
Intaii ani de viata ai copilului stau sub semnul cunoasterii realitatii inconjuratoare si al patrunderii in lumea fascinanta a basmului.
Printr-un complex fenomen de participare, Nicolae Labis a receptat cu o aviditate uluitoare, similara cu aceea a lui Mihail Sadoveanu, copil - natura Moldovei de la o varsta neinchipuit de frageda.

Nicolae Labis a inceput scoala in satul natal, ca elev al mamei sale care nu il rasfata deloc la orele de curs. Clasa a III a a urmat-o, in anul scolar 1944-1945, la scoala din satul Vacarea, comuna Mihailesti. Aici se refugiase in vara anului 1944, Profira Labis cu copii si doua din rudele sale, dupa un drum plin de peripetii, cu caruta la Falticeni, apoi cu trenul prin Ploiesti spre Campulung-Muscel. In luna mai 1945, familia Labis s-a reintors la Poiana-Marului, unde elevul Nicolae Labis va continua clasa a IV-a, in anul scolar 1945-1946. Peste sat trecuse, pustiitor, razboiul. Stateau marturie proiectilele neexplodate, risipite prin gradina, scoala si locuinta fara usi si ferestre, prin care vulpile intrau nestingherite noaptea. Tatal lasat la vatra, ajutat de copil, repara cladirile si in vara aceluiasi an, familia, ca intregul sat si tara toata, se vede confruntata cu seceta.
Razboiul si seceta, obsesia foamei si lupta pentru supravietuirea biologica, saracia si copilaria fara copilarie vor constitui o alta serie de motive tematice ale viitoarei opere.
Nicolae Labis invatase buchiile pe furis, inainte de varsta scolaritatii, ajutat si de un elev mai marisor. Trecuse cu cateva luni peste cinci anisi, intr-o zi, Eugen Labis l-a surprins
“razand singura, cu ochii intr-o carte”. Silabisea “Motanul Incaltat”. La sase ani, citea Capra cu trei iezi si parintii au retinut patima pentru lectura.
In toamna anului 1946, Profira si Eugen Labis au hotarat sa-si inscrie copilul la Liceul “Nicu Gane” din Falticeni.
La Falticeni, hazardul a voit ca parintele sa-i gaseasca o gazda pe ulita Radasenilor, unde cu aproape un secol in urma locuise si Ion Creanga. La acelasi liceu studiase Mihail Sadoveanu; numele strazilor, placile comemorative de pe zidurile caselor rechemau staruitor numele inaintasilor. Cu sase ani in urma, absolvise acelasi liceu Mihai Gafita, care avea sa-i fie lui Niocolae Labis profesor la Scoala de literatura Mihai Eminescu, din Bucuresti.
Avand o situatie materiala modesta, elevul Labis a beneficiat de o bursa in tot timpul scolii. S-a dovedit un foarte bun elev si a incheiat primele patru clase cu medii generale peste 9. O fericita intamplare a facut sa-l aiba profesor pe Aurel George Stino, fiul acelui Stino care-i fusese dascal lui Mihail Sadoveanu. Fara a neglija celelalte obiecte de invatimant, Nicolae Labis a inceput sa manifeste in cursul superior de liceu preferinte exclusive pentru literatura, unde se remarca, la compuneri si teze, prin usurinta improvizatiei, prin fluenta si patosul ce razbateau din fiecare fraza.
Asemenea lui George Cosbuc, Nicolae Labis compunea, la rugamintile fetelor din sat, scrisori pentru tinerii plecati in armata. In poemul intitulat In refugiu, redactat prin 1951 si publicat postum, poetul marturisea a fii deprins “ ritmurile nu din carti”, ci “ la hora din dant”, iar rimele “din bocete si colinde”. Afirmatia se dovedeste a fi reala. Neobisnuit de receptiv la formele culturii orale, copilul a fost ajutat de un accident banal sa-si dezvolte eruditia folclorica. In Moldova de sus era obiceiul, pastrat si astazi in satele de munte, sa se rosteasca la nunta traditionalele oratii. La o astfel de ceremonie, un invitat “ dintre cei batrani s- aimpleticit intr-un vers, si atunci frageda odrasla a invatatorului a reluat de la capat oratia, tanand asistenta muta aproape un ceas. Tatal l-a mustrat la sfirsit cu un cuvant greu, de tandrete. Unde invatase el pana atunci toata datina muntilor dimprejur in limbajul natural ?!”
Din clasa a-IV-a primara, versurile se vor ivi tot mai des in caietele sale. In timpul liceului, Nicolae Labis a tinut un jurnal, cu titlul Antologie si Informatii Literare. In paginile lui isi insera gandurile, nota versuri razlete, ivite in febra creatiei, precum si titlurile cartilor citite, impreuna cu scurte rezumate; uneori, transcria pasajele care i se pareau deosebit de atragatoare. Prin 1963 cineva a vazut caietul acesta si a retinut surprins ca tanarul elev citea aproximativ...patruzeci de volume lunar. Este plauzibil, acum, ca multe din versurile recitate in turneele efectuate cu echipele artistice intre anii 1947-1950 ii apartin!
In noiembrie 1950, Nicolae Labis a fost invitat sa participe la Consfatuirea tinerilor scriitori din Moldova,tinuta in orasul Iasi. La festivitatea de inchidere, fretetic aplaudat de asistenta, Nicolae Labis a recitat poezia - confesie Fii darz si lupta, Nicolae! aparuta in decembrie acelasi an in revista Iasul nou
Cu convingerea ca se afla in fata unui virtual scriitor, filiala din Iasi a Uniunii Scriitorilor a intervenit si a obtinut transferarea elevului Labis, in trimestrul al II-lea al anului scolar 1951-1952, la Scoala medie „M.Sadoveanu” din Iasi, unde i s-a incredintat responsabilitatea conducerii cenaclului literar din capitala Moldovei.
De acum incolo, Nicolae Labis isi va consuma existenta cu o intensitate sporita. In toamna anului 1952, va fi trimis la Scoala de literatura „Mihai Eminescu” din Bucuresti, pe care o va absolvi doi ani mai tarziu. Va lucra in redactiile revistelor Contemporanul si Gazeta literara, iar poezia sa va fi implicata in toate evenimentele importante ale epocii.
In aceeasi perioada temporala, se cristalizeaza personalitatea viitorului poet si se contureaza tot mai pregnant imaginea unui scriitor original, deosebit de inzestrat. Poeziile sale sunt intalnite in aproape toate periodicele anilor 1950-1956: Iasul nou, Viata romineasca, Tanarul scriitor, Gazeta literara, Contemporanul si altele. Volumul Primele iubiri, elogios intampinat de critica, anunta inceputul unei cariere lirice de exceptie. Insa un tragic accident, surveni in noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, curma nemilos destinul aceluia ce sa anunta a fi marele poet al contemporaneitatii. Cu coloana vertebrala sectionata, dupa o scurta dar atroce suferinta, Nicolae Labis a murit in 22 decembrie 1956.

OPERA LUI NICOLAE LABIS

Primele Iubiri (1956)
Moartea căprioarei
Geografia timpului
Încheiere
Mama
Nourii
Meşterl
Zurgălăul
100
Pământul
Bătrânul pădurar
Primele iubiri

Lupta cu inertia (1958)Poezia
Lupta cu inerţia
Confesiuni
Dans
Marină
Am iubit...
Fior
Dor
Am uitat
Morarul
Odă soarelui
Sunt douăzeci de ani...
Sunt spiritul adâncurilor

Umanism

Sunt furios pe tine, dar mai ales pe mine,

Ca m-ai facut prea lesne sa-mi distilez in grai

Invalmasirea tandra si cruda, ce ma tine,

Diminuandu-mi forta canalelor de nai.

Sunt bucuros ca astazi a nins intai si-ntai,

Ca azi intaia oara sunt drept precum o spada,

Ca imi mangaie fruntea intaiul tau calcai,

Ca-s negru in pustia candida de zapada,

Si este totul aspru si disperat primar,

Adica in furtuna de patima tesut,

Si se alcatuieste pe nervii mei de jar

Uluitor de-albastru intaiul tau sarut.

Ce incalcire trista in mine ai produs

Si cata deznadejde si cata bucurie,

In acest vin de toamna, si tonic si confuz,

In aiurarea stearpa cum te arati tu mie.

Eu vreau o clipa numai viata sa-mi consum

In sarutari sterile manjindu-ti-o, manusa.

Ca niciodata, poate, drapelul meu postum

Sa nu-si descanteieze in asfintit cenusa.

Dar vie-apoi uratul, deluviile vie,

Si desclesteze-si noaptea deasupra-mi falci de fum,

Sa nu mai stie nimeni smintita bucurie

Pe care-o sorb cu cana sparta-acum.

Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot.

Sunt muntii in eclipsa, de-aceea nu vad soare.

Rachiurile-ntr-insii se poticnesc in bot,

Dar umanismu-i doare si dragostea ii doare.

Indura-te de toate acestea, Demiurge!

Placida in clepsidra nimicnicia curge,

Pe cand eu stau de fata teribil si onest

Topindu-ma in masa poemului acest.

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini...

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...

Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,

Tragică beţie, moale legănare...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.

Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.

Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi

Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Câtă deznadejde paşii noştri mână!

Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,

Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

Mâine dimineaţă o să fim străini,

Vei privi tăcută mâine dimineaţă

Cum prin descărnate tufe, în grădini,

Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,

Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,

Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu

Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,

Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,

Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -

În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...

Poetul George Iarin

Biografie

IARIN George (pseudonimul lui Gheorghe Ionescu). se naste la 2 decembrie 1940, Ploiesti.
Poet.

Fiul lui Gheorghe Ionescu, ofiter, si al Vioricai (n. Barescu).

Scoala elementara la Ploiesti si Rimnicu Sarat (1947-l953); Liceul Teoretic din Rimnicu Sarat (absolvit in 1957); in urma arestarii si a condamnarii la inchisoare a tatalui sau (1957), este incorporat intr-un detasament militar de munca fortata (eliberat in 1961); studii, neterminate, la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale" din Bucuresti (1962). Prof. de limba romana, muzica si desen la scoli generale din mediul rural (1962-l966); inspector si bibliotecar la Centrala Petrolului Bolintin Vale (1966-l983); statistician la Schela de foraj Chitila - S.C. Foraj Sonde Bucuresti (din 1984).

Debut cu versuri in Luceafarul (1959), semnind George Gh. Ionescu; debut editorial cu placheta Elegii pentru pamint (1977), urmata de Scrisori clin Atulro-meda (1981), Ziar de seara (1983), Tinuturile mentei (1986) si Biblioteca pierduta (1988).

Colaboreaza la Gazeta literara, Luceafarul, Viata Romaneasca, Steaua, Tribuna, Tomis, Flacara. Este prezent cu poezii in antologiile Antologia poetilor tineri (1982), Arta poetica (1983), Questions at the turn oftlte milenium (1984), Poezia izvor de frumusete (1987). Rafinamentul caligrafic si muzical al poeziei lui George Iarin izvoraste din convingerea secreta ca verbul poetic poate exorciza demonia realului, acreditind o utopie a frumusetii dincolo de accidentele biografiei individuale.

Inteleasa ca „o magica oglinda", „un dans fara contururi", poezia lui George Iarin se nutreste de-a lungul tuturor cartilor sale din „sentimentul privirii", autorul autodefinindu-seca „stapin al unor lande deadinci melancolii" (Din copilarie). Transpusa, de regula, incantatoriu in pagina, adinca melancolie sufera o difuziune de contur si culoare, mai important decit figuratia si miscarea in poem dovedindu-se tonul versurilor. Acesta asigura compunerilor lirice o reverberatie sentimentala si crepusculara. Recurenta unor termeni precum „moale", „plapind", „dulce-blind", „cald", „suav" ctc. denota o obsesie a atenuarii realului prin poezie. Specialitatea poetului este reveria, iar preocuparea pentru rafinamentul transpunerii sale poetice ofera cheia atitor miniaturi, feerii, cantilene, improvizasi, mici balade, in care mirarea, incintarea, mai apoi nostalgia dupa „minunile simple ale naturii", emotia elegiaca in fata anotimpurilor, a elementaritatii („asculta undeva in lume cinta / tarina cerul apa piatra vintul") gasesc intotdeauna „o limba de culori si de miresme". 0 data cu Scrisori din Andromeda (1981), George Iarin isi va alcatui urmatoarele volume de versuri prin reluarea printre textele inedite a unor poeme anterioare, asupra carora opereaza mici modificari de titlu, de versuri sau si de una. si de alta.

Este si acesta, probabil, un mod prin care poetul propune o unitate si o continuitate de ton si de viziune. Reveriile naturist-livresti. intre care tipica este Sa fii gasii in iarba, ramin o constanta a poeziei lui George Iarin Regresiunea muzical-melancolica intr-o utopie a imaginarului procura poetului delicii senzoriale, dar si un bun prilej de a desfasura mitologii personale: „in infloritul cosmos taranesc - / fosnet cu fosnet - trupul meu se muta" (Aici ma nasc). Dar, departe de a fi htonic si vernacular. lirismul lui George Iarineste gratios si evanescent, mai ales in primele carti, pentru ca. mai tirziu, sa devina contem-plativ-ironic si satiric. in volumul Ziarele scara (1983) apar accentele unei gravitati reflexive, temele ireversibilitatii timpului, nelinistile existentiale, care configureaza expresionist unele poeme. Bucuriile simple, perceptia fermecata, narcotica parca a naturii sfa aventurilor sale vegetale cedeaza locul citeodata unei stari de brusca precipitare a imaginatiei alertate:

„Si deodata moartea te-adulmeca pe cimp
precum o iapa ce si-a pierdut stapinul"
(Si deodata)

sau:

"Putin albastru obosit, o frunza,
un pumn de fluturi - iata tot cc-am strin's
Cind am sa plec si am s-o uit, padurea
va izbucni ca o femeie-n plins".

Totusi placerea expresivitatii cursive, caligrafice a abandonului in vegetatia sonora a cuvintelor, modularea eleganta a versului reprezinta o alternativa la sentimentul de alienare in „veacul cibernetic". Exista la George Iarin un patetism al rostirii stilate, al „versurilor frumoase" mai apasat in poemele in care orasul e antipatizat („marele oras fara duminici"), pe cind satul ori spatiul provincial sint cu voluptate remise unor feerii nostalgice si. pe alocuri, funambulesti. Sporeste totodata un alexandrinism al melancoliei, privelistile agreste se imputineaza, atentia lirica a poetului oprindu-se asupra spatiilor domestice ocrotitoare, cintate intr-o maniera ce aminteste „dn-tecele naive" ale lui Emil Brumaru. George Iarin surprinde sub pelicula unor „privelisti gratioase" semnele unor misterioase atrocitati, dupa cum - in sens invers - stie a converti agresiunea in delicatete. Tinuturile mentei (1986) si Biblioteca pierduta (1988) sint carti care dezvaluie pierderea sentimentului auroral al vietii, a prospetimii simturilor si a linistitei contemplari a lucrurilor si, concomitent, accentuarea laturii elegiace a poeziei lui George Iarin

OPERA:
Elegii pentru pamint. Bucuresti. 1977;
Scrisori din Andromcda, Bucuresti. 1981;
Ziar deseara, Bucuresti, 1983;
Tinuturile mentei. Bucuresti, 1986;
Biblioteca pierduta, Bucuresti. 1988.

REFERINTE CRITICE:
Florenta Albu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1977;
Al. Cistelecan, in Familia, nr. 7, 1977: N. Prelipceanu, in Tribuna, nr. 7, 1978;
. Cristofor, in Steaua, nr. 10, 1981: Gh. Suciu, ibidem, nr. 2, 1987: Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. . 1987;
I.B. Lefter, in Romania literara, nr. 19, 1987;
L. Raicu. ibidem, nr. 49, 1987;
E. Siinion, ibidem, nr. 41, 1988;
L. Ulici, ibidem, nr. 9,1989;
I. Istrate, in Steaua, nr. . 1989.

TEATRU/FILM 2 Decembrie

Cu Mitică Popescu, actor de teatru şi film (din filmografie: “Moromeţii”, “Lumini şi umbre”, serial TV

Biografie Mitică Popescu

Maestrul actor de comedie Mitica Popescu s-a nascut la data de 02.12.1936 la Bucuresti. Pe site-ul Teatrului Mic, acolo unde activeaza de ani buni, maestrul Mitica Popescu este caracterizat ca un "actor de mare farmec personal, sarcasmul pigmentandu-i cu stralucire creatiile complexe, deopotriva dramatice, comice si muzicale, alaturi de aparitiile in emisiunile de divertisment, ii intretin marea popularitate de vedeta nationala". Maestrul este o vedeta nationala,dar in nicio imprejurare, nu s-a comportat ca atare. A trait toata viata sub semnul unei modestii care a caracterizat o întreaga generatie de actori de aur ai Romaniei. Il intâalneai pe strada, mergand pe jos spre teatru, cu aerul unui om care nu are ceva esential de facut in seara respectiva. Daca nu-l cunosteai, n-aveai cum sa iti dai seama ca acest barbat, care trecea adesea ganditor si deloc grabit pe Calea Victoriei, va fi, peste numai câteva ore, la final de spectacol pe scena Teatrului Mic, aclamat de un public impresionant minute in sir. Rolul lui Cocosilă din "Morometii" a ramas memorabil, dar in general orice aparitie a sa se lasa cu aplauze furtunoase in sala de proiectie. Prin urmare, nu miră pe nimeni ca Mitica Popescu figureaza cu date concrete despre activitatea sa pe celebrul site IMDB, alaturi de starurile internationale care fac cinematografia mondiala. Pe Leopoldina Balanuta, marea sa iubire si femeia care i-a devenit sotie, a intalnit-o la vremea cand se juca piesa "Matca" a lui Marin Sorescu, care s-a bucurat de un imens succes. In piesa, Mitica Popescu interpreta rolul logodnicului Leopoldinei si in viata reala i-a devenit sot. Au fost amandoi nascuti sub semnul zodiacal al Sagetatorului si s-au inteles unul pe altul in fiecare moment al vietii lor. Poate tocmai de aceea, la multi ani de la clipa in care "Poldi", cum ii ziceau prietenii, a plecat spre stele, iar maestrul Mitica Popescu se comporta ca si cum ea ar fi inca alaturi de el. Nu scoate verigheta de pe deget decat daca pe scena joaca rolul unui celibatar si nu prea intra in dormitorul lor decat sa-l intretina.

Maria Tanase (teatru radiofonic)

Vacanță tragică [1978] [Drama]: https://youtu.be/MogfBX0kH3Y.

Casatorie cu repetitie HQ: https://youtu.be/J6h_vfvw4eg.

Carlo Goldoni - Îndrăgostiții

SFATURI UTILE 2 Decembrie

RENUNȚĂ LA TIGĂILE DIN TEFLON

Cand sunt supraincalzite, tigaile de teflon pot elibera vapori care sunt extrem de daunatori pentru oameni. Acestea sunt facute din produse chimice pe care organismul uman nu a fost niciodata menit sa le ingereze.

Produsele chimice cu nume lungi, cum ar fi acidul perfluorooctanoic (PFOA) sunt substantele chimice eliberate in incinta daca va supraincalziti tigaile de teflon la flacara mare, fara a avea nici un preparat in ele. La doar 600 de grade, tigaile de teflon elibereaza mai multe substante chimice cancerigene cat si poluante. La 1000 grade, Teflonul elibereaza PFIB ( substanta toxica utilizata in conflictele armate), care este, de asemenea, extrem de toxic, cat si politetrafluoretilena, o substanta care a fost initial un produs secundar de deseuri de productie al freonului, potrivit Secretele.com.

Daca detineti o pasare de companie sa stiti de acum inainte ca o va ucide. Expunerea pasarilor la fumul degajat de o tigaie de teflon, la o temperatura de maxim 400 de grade, ii poate provoca simptome asemanatoare cu gripa la om, potrivit secretele.com. Aceasta este cunoscuta sub denumirea de febra fumului de polimer, teorie respinsa de DuPont inventatorul tigailor cu teflon.

Spre deosebire de unele contaminari chimice, substantele chimice eliberate de teflon pot face rau omului pe termen lung. Unele studii arata ca odata cu imbatranirea vaselor, cantitatea de ingrediente chimice eliberate creste, ele ajungand din ce in ce mai mult in alimente. Deci, daca mai aveti in casa tigai vechi de teflon, nu doar respirati fumul toxic degajat, ba mai mult ingerati de fapt substantele toxice care se strecoara in alimente. Acest lucru poate face contaminari periculoase, atat in mediul in care traiesti cat si in dieta ta. De fapt, majoritatea americanilor au unele substante chimice din teflon in sangele lor.

Din pacate, in prezent nu exista reglementari guvernamentale pentru vasele din teflon. Tigaile de teflon vin uneori cu un avertisment de a tine pasarile departe, insa consumatorii sunt din pacate neinteresati de pericolele respective. Medicii veterinari raporteaza sute de decese de pasari in fiecare an, de la intoxicatia cu teflon - de multe ori, proprietarii de pasari nu au avut nici o idee ca un astfel de element comun, din viata de zi cu zi ar putea fi atat de periculos pentru prietenul lor cu pene.