REVISTA MEA DIN 20 NOIEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 20 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B. Decese; Sărbători

Decese 20 Noiembrie

• 1316: Ioan I al Franței (n. 1316)
• 1662: Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria (n. 1614)
• 1737: Carolina de Ansbach, soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (n. 1683)
• 1750: Maurice de Saxa, nobil german, mareșal al Franței (n. 1696)
• 1847: Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse (germană Wilhelm II, Kurfürst von Hessen; 28 iulie 1777 – 20 noiembrie 1847) a fost penultimul Elector de Hesse. Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Wilhelm I, Elector de Hesse și a soției acestuia, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei. Fratele său mai mare a murit când Wilhelm avea 7 ani, devenind astfel moștenitor. A fost implicat în Războiul celei de-a Șasea Coaliții împotriva lui Napoleon în 1813. A succedat ca Elector de Hesse după moartea tatălui său în 1821. La 13 februarie 1797 la Berlin, Wilhelm s-a căsătorit cu Prințesa Augusta a Prusiei, a patra fiică a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei. Cuplul a avut șase copii:
  • Wilhelm (9 aprilie 1798 – 25 octombrie 1800)
  • Karoline (29 iulie 1799 – 28 noiembrie 1854)
  • Luise (3 aprilie 1801 – 28 septembrie 1803)
  • Friedrich (20 august 1802 – 6 iunie 1875), mai târziu Frederic Wilhelm, Elector de Hesse
  • Marie Frederika (6 septembrie 1804 – 4 ianuarie 1888), căsătorită cu Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen
  • Ferdinand (9 octombrie 1806 – 21 noiembrie 1806) Wilhelm a avut opt copii cu cea de-a doua soție, Emilie Ortlöpp (1791–1843), fiica lui Johann Christian Ortlöpp. În 1821 a fost numită contesă de Reichenbach-Lessonitz. Copiii au purtat titluri de conte/contesă de Reichenbach-Lessonitz:
    

    Emilie Ortlöpp, Contesă de Reichenbach-Lessonitz
    • Luise Wilhelmine Emilie (26 februarie 1813 – 3 octombrie 1883), căsătorită cu Karl von Bose
    • Julius Wilhelm Albrecht (4 octombrie 1815 – 15 ianuarie 1822)
    • Gustav Karl (24 august 1818 – 26 septembrie 1861), căsătorit cu Clementine Richter
    • Amalie Wilhelmine Emilie (21 decembrie 1816 – 28 decembrie 1858), căsătorită cu Wilhelm von Lückner, apoi cu Karl Baron von Watzdorf
    • Emilie (8 iunie 1820 – 30 ianuarie 1891), căsătorită cu Felix Zichy-Ferraris
    • Friederike (16 decembrie 1821 – 23 februarie 1898), căsătorită cu Wilhelm Baron von Dungern
    • Wilhelm (29 iunie 1824 – 19 ianuarie 1866), căsătorit cu Helene Amelie Baroness Goeler von Ravensburg
    • Helene (8 august 1825 – 14 martie 1898), căsătorită cu Oswald Baron von Fabrice
    La câteva luni după decesul primei soții, Prințesa Augusta (19 februarie 1841), căsătoria morganatică a lui Wilhelm cu fosta metresă și copiii lor au fost legitimizați. Emilie Ortlöpp a murit la mai puțin de doi ani după căsătorie, în 1843.
    Din nou, la câteva luni după decesul celei de-a doua soții, Wilhelm s-a căsătorit (morganatic) cu Caroline, baroneasă de Berlepsch (1820–1877), fiica lui Ludwig Hermann, baron de Berlepsch (1782–1845). Căsătoria a rămas fără copii. Mai târziu ea s-a recăsătorit, la 28 octombrie 1851 cu Karl Adolf Graf von Hohenthal (1811–1875), cu care a avut doi fii: Karl Adolf (n. 1853) și Karl Ludwig (n. 1857).
    Prințesa Tatiana a Greciei și Danemarcei, soția Prințului Nikolaos al Greciei și Danemarcei, fiu al regelui Constantin al II-lea al Greciei, este o descendentă a lui Wilhelm al II-lea de Hesse. 

    Wilhelm II

    Părinți Wilhelm I Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei  Frați și surori Karoline Amalie de Hesse-Kassel Marie Friederike of Hesse-Kassel[*]  Căsătorit cu Prințesa Augusta a Prusiei Emilie Ortlöpp Caroline de Berlepsch Copii Prințul Wilhelm Prințesa Karoline Prințesa Luise Frederic Wilhelm Maria, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințul Ferdinand

• 1875: Francisc al V-lea, Duce de Modena (n. 1819)
• 1894: Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 1844)
• 1894: Anton Rubinstein, pianist și compozitor rus (n. 1829)
• 1897: Miron Pompiliu (n. Moise Popovici, 20 iunie 1848, Ștei, comitatul Bihor, d. 20 noiembrie 1897, Iași) a fost un scriitor și folclorist român. Moise Popovici a fost al doilea fiu al preotului ortodox Nicolae Popovici și al Anei (n. Popa)^[1]. A urmat școala primară în satul natal, apoi a urmat cursurile școlii germane din Băița, iar cursurile liceale le-a urmat la Beiuș și Oradea. Bacalaureatul l-a luat la Beiuș în 1866 cu prima cum eminentia^[1]. După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de drept din Pesta. În anul 1867 este ales membru de onoare al Societății de lectură din Oradea pentru merite publicistice deosebite^[2]. În anul 1868 este nevoit să fugă la București, deoarece a refuzat să se înroleze în armata ungară,^[3] unde devine student al Facultății de litere. La București a fost membru al societății Orientul, unde-l va cunoaște pe Mihai Eminescu^[3] și redactor la Albina Pindului. Din anul 1869 se mută la Iași, unde devine licențiat al Facultății de litere în anul 1873, iar apoi a fost timp de doi ani secretar al Universității de unde a fost destituit la 1 martie 1876, ca urmare a înlocuirii lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii^[3].
  A debutat cu prima poezie în Familia nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula Ghicitura. La a doua poezie, Ecouri și suspine, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866, Iosif Vulcan i-a făcut o prezentare generoasă^[3]:

  „Atragem atențiunea onor public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate.”

  În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.^[4]
  După anul 1876 a fost profesor la Școala centrală de fete și la alte licee și pensionate.^[3]
  La începutul carierei publicistice a purtat numele tătălui, dar mai apoi l-a schimbat în Moise Pompiliu și mai târziu în Miron Pompiliu. Din anul 1869 devine unul dintre cei mai activi și mai statornici membrii ai Junimii din Iași, prezent la ședințele săptămânale, la prelecțiunile populare și în paginile Convorbirilor literare.^[1][2]A tradus din Goethe, Schiller, Uhland, Heine, Lenau, Lamartine ș.a.^[5]
  În anul 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar va divorța în scurt timp din cauza neînțelegerilor^[3].
  La 14 noiembrie 1897 se împușcă în cap, iar la câteva zile, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie 1897, în cimitirul Eternitatea din Iași. Opera: 
• Balade populare române, Junimea, Iași, 1870
• Antologie română pentru uzul școalelor secundare, Iași, 1885
• Ileana Cozînzeana, din cosiță floare-i cântă, nouă împărați ascultă, basm, Cernăuți, 1886
• Carte de cetire, I-III, manual realizat împreună cu I. Paul, Iași, 1897
• Literatură și limbă populară, ediție îngrijită și studiu introductiv de V. Netea, București, 1967
• Poezii, ediție și prefață de Mircea Popa, Oradea, 1998 

  Miron Pompiliu

• 1910: Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor rus (n. 1828)
• 1925: Ștefan Zeromski, prozator și dramaturg polonez (n. 1864)
• 1925: Alexandra a Danemarcei, soția regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit (n. 1844)
• 1938: Edwin Hall, fizician american (n. 1855)
• 1938: Maud de Wales, regină a Norvegiei, soția regelui Haakon al VII-lea al Norvegiei (n. 1869)
• 1947: Wolfgang Borchert, scriitor german (n. 1921)
• 1952: Benedetto Croce, filosof, istoric și politician italian (n. 1866)
• 1957: Mstislav Dobujinski pictor rus-lituanian (n. 1875)
• 1964: Sabin Manuilă (n. 19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad - d. 20 noiembrie 1964, New York) a fost un medic, demograf și statistician român^[1], membru corespondent al Academiei Române. Sabin Manuilă s-a născut în comuna transilvăneană Sâmbăteni, jud. Arad, în data de 19 februarie 1894. A absolvit Facultatea de Medicină din Budapesta. În data de 1 decembrie 1918, a reprezentat asociația studenților români din capitala maghiară la marea adunare de la Alba Iulia. Sabin Manuilă a fost colaborator al lui Victor Babeș.^[2] Doctor în medicină al Universității din Cluj, a devenit la doar 44 de ani membru corespondent al Academiei Române, în 1938. Sabin Manuilă a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, șef de secție al Institutului de Igienă și Sănătate Publică, secretar general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale din România (1936), director al Institutului de Demografie și Recensământ și conducător al Secției de Statistică din cadrul Institutului Social Român.^[2] Personalitate științifică de talie internațională, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică, membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor și vicepreședinte al Societății Regale a Eredității.^[1] În perioada Loviturii de stat din 23 august 1944 era director general al Institutului Central de Statistică. A fost unul din apropiații lui Iuliu Maniu, împărtășind ideile politice ale Partidului Național-Țărănesc. La propunerea acestuia, după lovitura de stat de la 23 august, Sabin Manuilă a fost numit la 13 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de Stat pentru reorganizarea Statului, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri.^[3]
  În 1948, pe măsură ce comunizarea țării se intensifica, concomitent cu arestarea personalităților vechiului regim, alege calea exilului, stabilindu-se în New York, S.U.A.^[1][4] A colaborat cu Fundația “Iuliu Maniu” și în special cu Comitetul Național Român, pentru a ajuta refugiații din România. În Statele Unite, a lucrat pentru Institutul de Cercetări Alimentare (The Institute for Food Research) al Universității Stanford, contribuind substanțial la studiul intitulat “Economia agricolă a țărilor danubiene: 1935 – 1945. Ulterior, a devenit consilier al Biroului American de Statistică (US Bureau of Census) din Washington. Ca o recunoaștere internațională a activității sale științifice, a devenit membru în Comisia de Populație a Ligii Națiunilor Unite (ulterior Organizația Națiunilor Unite - ONU), membru al Institutului Re­gal Olandez de Statistică de la Haga, consultant al Organizației Mondiale a Sănătății, vicepreședinte al Uniunii Internaționale pentru Studiul populației cu sediul la Berlin.^[1] Sabin Manuilă s-a stins din viață în New York, în data de 20 noiembrie 1964.^[5] În memoria sa, la solicitarea directorului școlii generale din Sâmbăteni, înființate în 1786, în 1 septembrie 2008, școala a fost numită Școala Generală ”Sabin Manuilă” Sâmbăteni. 

  Sabin Manuilă

  Sabin Manuilă în 1934

• 1984: Faiz Ahmas Faiz, poet pakistanez (n. 1911)
• 2006: Zoia Ceaușescu (n. 1 martie 1949 - d. 20 noiembrie 2006) a fost fiica fostului președinte al României Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu. A avut doi frați, Valentin și Nicu Ceaușescu. A urmat cursurile Liceului nr. 24, actualmente Liceul „Jean Monnet”^[1] pe care l-a absolvit în 1966.
  Absolventă a Facultății de Matematică, avea preocupări intelectuale, bibliofilă și colecționară de opere de artă. Nicolae și Elena Ceaușescu nu priveau cu ochi buni viața socială a fiicei lor, motiv pentru care au ordonat în repetate rânduri Securității să o urmărească și să-i „spargă anturajul”.^[2]
  Și condițiile în care și-a luat doctoratul în matematică sunt neclare. Mărturie stau amintirile lui Ciprian Foiaș, matematician de prestigiu, dar care dorind să emigreze din țară a trecut peste principiile sale.
  S-a căsătorit în 1980 cu inginerul sibian Mircea Oprean, cadru universitar la Politehnica din București. Înainte de 1989, Zoia ajunsese șefa secției de matematică de la INCREST (Institutul pentru Creație Științifică și Tehnică) și locuia într-o vilă de pe strada George Enescu 2-4.
  Anumite valori din casa Zoiei, incunabule, stampe și cărți rare, au ajuns la Biblioteca Națională și au fost parțial returnate proprietarei cu puțin timp înainte de moartea acesteia, survenită în urma unui cancer pulmonar, în noiembrie 2006. Zoia Ceaușescu a publicat între 1976 și 1988, 22 de lucrări, printre care se pot menționa:
  • Ceaușescu, Zoia; Vasilescu, F.-H. (1978). „Tensor products and the joint spectrum in Hilbert spaces”. Proceedings of the American Mathematical Society. American Mathematical Society. 72 (3): 505–508. doi:10.2307/2042460. JSTOR 10.2307/2042460. 0509243.
  • Ceaușescu, Zoia (1979). „Lifting of a contraction intertwining two isometries”. The Michigan Mathematical Journal. 26 (2): 231–241. doi:10.1307/mmj/1029002216. 0532324.
  • Arsene, Gr.; Ceaușescu, Zoia; Constantinescu, T. (1988). „Schur analysis of some completion problems”. Linear Algebra and its Applications. 109: 1–35. doi:10.1016/0024-3795(88)90195-4. 0961563. 

    Zoia Ceaușescu

    * 2006: Andrei Colompar, (n. 16 septembrie 1939, Semlac, Arad - d. 20 noiembrie 2006)^[1], cunoscut si sub numele de Coly, a fost un pianist, organist, aranjor și compozitor.^[2] A fost considera ^]unul din cei mai autentici muzicieni de jazz al Sibiului si al țării” A început studiul acordeonului la vârsta de cinci ani, făcând lecții de muzică cu un profesor din satul natal, după care se înscrie la Școala Populară de Artă din Arad unde studiază acordeon, orgă si pian^[1][6].
    La început cântă muzică populară și ușoară dar apoi descoperă jazz - ul și blues - ul care vor rămane pâna la sfârșit genurile sale preferate.
    Dupa vârsta de 20 de ani își câștigă existența cântând în diverse grupuri și orchestre ( Meridian, Prefix 924, Radu Ghizeșan Quintet, Silex, Trio Andrei Colompar…). E invitat să cânte în multe restaurante în diferite orașe din România printre care: Deta, Piatra Neamț, Orșova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Alba Iulia, Făgăraș, Tulcea, Poiana Brașovului, București, Constanța si tot litoralul, Deva, Sighetul Marmației, Mediaș, Petroșani, Ploiești^[1][6].
    În Sighetul Marmației o întâlnește pe Maria Zambo,^[1] cu care se va casători în 1965 și vor avea doi copii, Natalia și Andrei.
    E invitat să cânte în afara țării, făcând turnee în : Germania, Olanda, ex Iugoslavia, Polonia, Franța, Grecia, Belgia, Italia. Într-o perioadă cântă și pe vasul “Transilvania”.^[6]

    E apreciat pentru virtuozitatea sa, puterea și magnetismul improvizațiilor sale. La vârsta de 30 de ani, va fi clasificat de catre o revistă de specialitate din Germania, ca făcând parte dintre cei mai buni șapte organiști de jazz din Europa.^[6]
    Începe să compună și să își prezinte compozițiile alături de standarduri jazz, în diferite concerte, Festivaluri Naționale și Internaționale. Compozițiile sale sunt un mix de etno, pop si jazz, au un stil nou, modern.
    În 1974 ajunge la Sibiu, capitala jazzului în Romania, invitat de Radu Ghizesan, saxofonistul grupului "Radu Ghizeșan Quintet” cu care va înregistra și două LP- uri cu singura Casă Discografică din acele vremuri, când mai era încă dictatură comunistă.^[1] Decide să ramană să locuiască în Sibiu.
    Trecerea de la muzica de piano-bar sau muzica de restaurant la cea de festivaluri și concerte importante e încununată cu succes, iar în 1977, Mihai Berindei, critic de jazz și președintele Clubului de jazz Bucuresti, într-un articol din Festivalul Românesc de Jazz Sibiu ‘77 îl consideră “un jazzman autentic”.^[7]
    E invitat în diverse centre și cluburi de jazz din țara : Timișoara, Cluj - Napoca, Târgu Mureș, Sfântul Gheorghe, București, unde compozițiile lui sunt aplaudate la scena deschisa.^[8]
    Compozițiile pianistului Andrei Colompar și a ghitaristului E. Andrievici au constituit centrul de greutate dar și punctul forte al recitalurilor pe cele doua scene festivaliere Costinești și Brașov, sau in concertele de la Sibiu și Reșița^[9]
    Câștigă premiul întâi la „Cântarea României”^[6].
    Florian Lungu, critic de jazz și prezentator TVR, îl consideră „unul dintre cei mai autentici talmacitori ai blues-ului in jazz-ul nostru”^[4]. Margareta Lupu în "Monitorul de Sibiu" din 2004, scrie: "Andrei Colompar este unul dintre cei mai buni pianiști ai țării și cel mai bun pianist din Sibiu." ^[10], iar Centrul Balducci din Udine, Italia, scrie pe site-ul oficial: " Andrei Colompar e unul din cei mai originali și importanți compozitori de jazz și blues din România"^[11]

    .
    Participă constant la Festivalurile de jazz din țară: “Sibiu International Jazz Festival” (e invitat aproape în fiecare an, începând cu anul în care a fost înființat Festivalul),^[12] “Bucharest International Jazz Festival”, “Costinești Jazz festival”, “Galele Danubian - jazz Galați ”, “Galele jazz-ului” (20 - 23 decembrie ’87) - Brașov, Zilele Culturii Reșițene (28 - 29 noiembrie ’87), "Festi Jazz" - Iași ('88, '91)^[13], Festival de artă neconvențională “La Strada” – Sibiu.
    E invitat și la festivaluri de jazz din străinătate : “Jazz à L’Ouest” în Franța (18 - 19 noiembrie 1995) - cu Trio - ul Andrei Colompar cu Natalia Colompar, fiica lui – voce și Lionel Ciorogar – ghitară bas, Festival "Op De Grens Van" - Deventer, Olanda (20 decembrie - 4 ianuarie 1992), “Jazzfest Karlovy Vary” în ex Cehoslovacia și Festivalul de Jazz din Wroclaw din Polonia (‘75)^[14] cu Vocal Jazz Quartett. Colaborarea cu Vocal Jazz Quartet ( George David, Marius Dumitru, Gheorghe Costescu, Nicolae Ionescu) a fost de lungă durată, cunoscând așa pe Nicolae Ionescu, personaj cheie în lumea jazz - ului sibian, organizator al Festivalului de Jazz din Sibiu, cu care va deveni prieten, și căruia îi va dedica compoziția: "Cântec pentru un prieten".^[6]
    În anul 1995 reprezintă România în “Festival Roumain” (3 - 18 noiembrie 1995) în Ille et Vilaine, Franța, cu Trio - ul Andrei Colompar^[15][16].
    A compus imnul Festivalului Internațional de Arta Neconvențională “La Strada” - Sibiu, intitulat “Papusarii”, textul fiind scris de fiica sa.^[17] “
    A fost invitat în televiziunea locală (Antena 1, PRO TV Sibiu, RTS – Televiziunea Sibiu, Televiziunea Eveniment), națională (TVR 1, TVR 2, TVR Internațional) și internațională (în Olanda, Belgia) precum și în diverse posturi de radio. A apărut în ziare și reviste naționale (Tribuna Sibiului, Monitorul de Sibiu, Radical - Sibiu, Cotidianul Obiectiv - Sibiu Formula As - București, România Literară - București^[18]) și internaționale: ziarul Ouest-France ^[15], publicația italiană La Dolce Vita^[19].
    Menționat ca făcând parte din lumea jazz-ului de catre Virgil Mihaiu în cartea sa Cutia de rezonanță – eseuri despre jazz din perspectiva culturii contemporane.^[20]
    

    Andrei Colompar și Natalia Colompar
    Octavian Ursulescu, în cartea sa "Titel Popovici" îl enumeră printre numele proeminente ale festivalurilor de jazz.^[13]
    Artiștii săi preferiți au fost per rând:

    Jimmy Smith, Oscar Peterson, Bill Evans, Keith Jarrett, Michel Petrucciani, Armen Donelian.
    Muzicieni și cântăreți cu care a colaborat în decursul vieții:

    Lucian Fabro, Gelu Farțonea, Ion Bontaș, Titi Stoica, Mircea Anghelină, Jimmy Țiglar, Matei Turianu, Adrian Orlea, Dorin Pitariu.

    Cântăreți celebri cu care a colaborat și pe care i-a acompaniat:

    Aura Urziceanu, Elena Carstea, Teodora Enache, Berti Barbera, Adrian Neagu, Horia Brenciu, Albert Mangelsdorff^[9].
    A cântat în deschiderea concertelor lui Jan Garbarek, Judy Niemack, Heinz von Hermann.

    Elevii care l-au avut ca profesor au reușit să răzbată cu succes în lumea muzicii naționale și internaționale (Natalia Colompar – voce, Mihai Pâțan- pian, Rareș Popsa – ghitara clasică).
    Compozițiile lui Coly au fost prezente și în Festivaluri muzicale din Italia, fiind cântate de către fiica lui: "Festival della canzone Friulana" (în 2003, melodia "Novembre"^[21][22][23], în 2005, melodia "Mi plas"), "Festival della canzone del Friuli Venezia Giulia - Premio Città di Grado" (2007, melodia "Guarda")^[24]. În 2009 câștigă premiul întâi la "Festival della Canzone Riviera di Brenta – Premio Città di Mira, Venezia" cu compoziția "Love me Forever". În 2009 câstigă din nou premiul întâi în cadrul Festivalului “Pianobar Festival di Udine” cu compoziția "You make me laugh"^[25]. Muzica lui Andrei Colompar se ascultă încă în cluburi și centre jazz, la radio ("Onde Friulane" și "Radio Fantasy"), în Televiziune ("Telefriuli" - Udine, Italia) sau in concerte. 

    Andrei Colompar

• 2010: Roxana Janina Briban (n. 28 octombrie 1971, București - d. 20 noiembrie 2010, București) a fost o soprană română, solistă a Operei Naționale București (2000-2009) și colaboratoare a Operei de Stat din Viena (2003-2010). Roxana Briban se dedică vieții muzicale încă de la vârsta de 6 ani, prin studiul viorii și cel al cântului, devenind în scurt timp solistă a Corului de Copii al Radiodifuziunii Române, cu care susține peste 300 de concerte în țară și în străinătate. Absolvă Universitatea de Muzică din București la clasa prof. univ. Maria Slătinaru-Nistor în anul 2000. Imediat după absolvire, debutează ca solistă a Operei Naționale din București, cu rolul Contesei din opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart.
  Începutul carierei internaționale este marcat de debutul la Wiener Staatsoper, în anul 2003, cu rolul Micaela, din opera Carmen de Georges Bizet. De atunci, soprana româncă devine invitat permanent al scenei vieneze, încheind contracte până în stagiunea 2009-2010, cu rolurile Donna Elvira (Don Giovanni), Mimi (Boema), Cio-Cio San (Madama Butterfly), Amelia Grimaldi (Simone Boccanegra), Contesa (Nunta lui Figaro) și Tatiana (Evgheni Oneghin). Rămâne fidelă scenei bucureștene în timp ce este invitată în teatre precum Volksoper Wien, Deutsche Oper Berlin, Theatre Capitole du Toulouse, Teatro Municipal Santiago de Chile și Het Muziektheater din Amsterdam, la Zurich, la Roma, Dresda, Madrid, Atena, Bangkok, Singapore sau Seul și unde are prilejul de a fi alături de dirijori renumiți precum Marco Armiliato, Adam Fischer, Rafael Fruhbeck de Burgos, Michail Jurowski , Zubin Mehta, Seiji Ozawa, Marc Piollet, Peter Schneider, Vjekoslav Sutej, regizori ca Michael Hampe, Robert Wilson și artiști celebri precum Agnes Baltsa, Giuseppe Filianoti, Ferruccio Furlanetto, Franz Grundheber, Ildiko Raimondi, Michael Schade, Stephania Toczyska.
  Timbrul vocal lirico-spinto îi permite sopranei Roxana Briban abordarea unei palete variate de roluri, de la Leila (Pescuitorii de perle), Micaela (Carmen), Nedda (Paiațe) la Marguerite, Elena (Mefistofele) sau roluri mozartiene precum Contesa (Nunta lui Figaro), Donna Elvira, Donna Anna (Don Giovanni), cât și roluri verdiene ca Violetta Valery (Traviata), Alice Ford (Falstaff), Amelia Grimaldi (Simon Boccanegra), Aida din opera cu acelasi nume, Leonora (Trubadurul), Elisabetta de Valois (Don Carlo), din repertoriul puccinian interpretând rolurile Mimi (Boema) și Cio-Cio San (Madama Butterfly). În repertoriul său se regăsesc lucrări vocal-simfonice, de la Bach, Haendel, Beethoven, Brahms, Felix Mendelssohn Bartholdy, Verdi, Mahler, pâna la Dmitri Șostakovici și Paul Hindemith. După turneul asiatic, cu opera Nunta lui Figaro de W.A.Mozart, în rolul Contesei, colaborarea cu Wiener Staatsoper a continuat în stagiunea 2007-2008 cu alte două turnee, în Europa (Luxemburg) cu opera Don Giovanni, în rolul Donna Elvira.
  În octombrie 2009, soprana Roxana Briban cântă pentru ultima oară la Opera de Stat din Viena, interpretând rolul Contesei Almaviva din opera Nunta lui Figaro. Ultima apariție în fața publicului are loc la Varșovia, în Polonia, pe data de 1 decembrie 2009, cu ocazia Zilei Naționale a României. Concertul de arii și duete, alături de tenorul Piotr Rafalko, este susținut în fața oficialităților române și poloneze, în sala de concerte a Palatului Regal.
  Pe data de 20 noiembrie 2010, soprana Roxana Briban încetează din viață, la vârsta de 39 ani. După aproape un an de inactivitate profesională, motivată de întreruperea angajamentului fix pe care îl avusese cu Opera Națională București, încă din anul 2000, pe fondul cererilor de reziliere a contractelor internaționale primite în decurs de un an, artista decide să-și pună capăt zilelor. 

  Roxana Briban

  Roxana Briban la o ședință foto.

• 2016: Konstantinos Stefanopoulos, politician grec, președinte al Greciei (n. 1926)
• 2016: William Trevor, scriitor irlandez (n. 1928)
• Sari la navigareSari la căutare

  Anton Tauf
  Date personale
  Născut	18 aprilie 1946  Baia Mare, România
  Decedat	20 noiembrie 2018 (72 de ani) Cluj-Napoca, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor regizor de teatru
  Modifică date / text

  2018: Anton Tauf (n. 18 aprilie 1946, Baia Mare, Regatul României - d. 20 noiembrie 2018, Cluj-Napoca, România) a fost un actor, regizor^[1] și profesor, director al Teatrului Național din Cluj, în perioada 1992-1993, director al Teatrului Dramatic din Baia-Mare în perioada 1995-2002.

  Studii

  • Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, București, promoția 1968, clasa prof. Beate Fredanov și Octavian Cotescu.

  Filmografie

  • Ultima noapte a copilariei (1968)
  • Vifornita (1973)
  • Ultima frontieră a morții (1979)
  • Încrederea (1984)
  • Miracolul (1988)
  • Încrederea (1984)
  • Feedback (2006)
  • Transylvania (2006)^[2]
  • Feedback (2006)^[3]

  Premii:

  • Premiul pentru Cel Mai Bun Actor pentru rolul titular din spectacolul BARRYMORE de William Luce, regia Tudor Lucanu, la cea de-a XIX-a ediție a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, 2013.

  Familie

  A fost soțul artistei Judith Hirsch și tatăl scriitorului Anton Tauf (1977-2015).

  * 2018: Aaron Klug, chimist britanic de origine lituaniană, laureat Nobel (n. 1926)

Sărbători

• Înainteprăznuirea Intrării în Biserica a Maicii Domnului; +) Sf Cuv Grigorie Decapolitul; Sf. Mc. Dasie; Sf. Ierarh Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului (calendarul creștin-ortodox)
• Ziua universală a copilului
• Ziua industrializării Africii