REVISTA MEA DIN 4 NOIEMBRIE / 2.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 4 NOIEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 4 Noiembrie

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să sărbătorim 48 ani de la cununia religioasă! Mulțumim, Doamne!

RELIGIE ORTODOXĂ 4 Noiembrie

Sf Cuv Ioanichie cel Mare, Sf Cuv Gheorghe Mărturisitorul din Drama

Sf Cuv Ioanichie cel Mare

Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părţile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maică să, Anastasia. Şi începând a veni în vârstă, păştea vitele, după porunca părinţilor săi. Apoi, deşi nu era dat la învăţătura cărţii, mai mult decât toţi cei ce învăţau, a înţeles ce este viaţa, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfânt, era foarte îmbunătăţit, blând, smerit, răbdător şi foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osârdie, încât de multe ori lăsând turma să, toată ziua stătea la un loc deosebit şi se rugă cu sârguinţă către Dumnezeu. Iar când mergea la rugăciune, îşi însemna turma să cu semnul crucii şi rămânea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tâlhari furată, până când fericitul copil, întorcându-se seara, o mină la casa părinţilor. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfântul până la vârsta matură.

    În acea vreme, împărăţea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpânirea sa, ca să aleagă tineri plăcuţi, harnici şi viteji pentru oaste.

    Ajungând trimişii în părţile Bitiniei şi fiind în satul unde vieţuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tânăr, frumos, cu vârsta desăvârşit, cu trupul voinic şi îndemânatic la oaste, l-au luat cu dânşii şi l-au înscris în rânduiala ostăşească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaş, era înfricoşător vrăjmaşilor pentru bărbăţia lui şi iubit celor ce ostăşeau împreună cu dânsul, pentru blândeţea şi smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.

    Însă diavolul, pizmuind viaţa lui cea îmbunătăţită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împăraţi eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniţi. Şi atât de mult a fost înşelat Ioanichie cu acel eres, încât nu voia nici să audă de sfintele icoane.

    Iar Dumnezeu, Care voieşte ca toţi să se mântuiască, l-a mântuit şi pe el de acea înşelăciune în acest chip. A rânduit a fi trimis cu oştile spre Apus, de unde întorcându-se, trecea pe lângă muntele Olimpului; şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lângă un călugăr, care pustnicea în acel munte şi care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oştile, şi prin Duhul lui Dumnezeu înştiinţându-se despre toate cele ce gândea dânsul, a ieşit din chilia sa şi, arătându-se lui, a zis: "O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă!"

    Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l ştia pe el şi a vădit credinţa lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăieşte către dânsul este plin de Duhul lui Dumnezeu şi, cu ochii mai înainte văzători, a ştiut tot despre dânsul. Pentru aceea a căzut la pământ, închinându-se şi cerând iertare, pentru că din neştiinţă a greşit; şi a făgăduit a se îndrepta şi a da cinstea şi închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos şi chipurilor tuturor sfinţilor.

    Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osârdie a cinsti sfintele icoane şi se căia că altădată, în neştiinţa sa, le trecuse cu vederea; şi parându-i rău de aceasta, se pedepsea cu post şi cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecând lângă uşile împărăteşti, se culca pe pământ şi făcea rugăciune cu sârguinţă şi priveghere de toată noaptea şi niciodată nu mânca bucate până la săturare. Deşi adeseori stătea la masa de obşte cu ostaşii săi, însă atunci numai gusta din mâncare şi băutură, în acest fel de pocăinţă petrecând el şase ani.

    În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor şi au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieşit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oştile sale, între care era şi fericitul Ioanichie. Iar când s-au apropiat amândouă oştile şi făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în faţa împăratului a apărat pe tovarăşii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor săi şi tăindu-i ca pe nişte buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnaţi ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii şi a fost biruit de dânşii, căzând în mâinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alţii i-a izgonit şi pe cel robit l-a scăpat.

    Odată, văzând el un bulgar înfricoşător ca Goliat, care păzea o cale strâmtă şi ucidea mulţi greci, s-a pornit asupra lui şi îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare şi biruinţa care avea să o aibă contra vrăjmaşilor celor nevăzuţi.

    Văzând împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam şi despre nume şi a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvârşirea războiului să-l cinstească cu boierie mare şi cu multe daruri ca pe un ostaş viteaz.

    Sfârşindu-se războiul şi întorcându-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducându-şi aminte de călugărul acela, care ieşise la dânsul din pustie, şi-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, şi-a pus în gând să lase toate şi, sălăşluindu-se în acel munte, să urmeze în linişte vieţii călugăreşti şi să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a şi făcut. Căci, când a venit în cetatea împărătească şi avea să primească boierie cinstită şi daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate şi ca pe nişte gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci şi patru de ani ai ostăşirii sale împotriva trupului şi a sângelui, părăsind oştirea, a mers la cei ce petreceau viaţă călugărească, vrând a începe războiul împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer.

    Întâi a venit în mănăstirea Avgarov şi, fiind primit de părinţii cei ce petreceau acolo, şi-a descoperit gândul său egumenului Grigorie, cum că voieşte a merge în pustie şi a vieţui singur în linişte. Iar egumenul, lăudând scopul, a zis: "Deşi cugeţi cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viaţa cea pustnicească şi depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, până ce nu te vei deprinde mai întâi cu rânduiala şi obiceiul călugăresc. Deci mai întâi sălăşluieşte-te între oarecare călugări cu fapte bune şi iscusiţi şi vei afla de la dânşii vremea şi rânduiala rugăciunilor; apoi învaţă smerita cugetare, ascultarea şi blândeţea şi după aceea te vei duce şi în pustie. Păzeşte-te, fiule, că nu cumva, fiind neînvăţat şi începând viaţa aceasta, în loc să răneşti pe vrăjmaşul, să fii tu rănit de dânsul, şi în loc să-l biruieşti, să fii biruit!"

    Un sfat folositor ca acesta ascultând Ioanichie, a părăsit scopul său până la o vreme şi s-a sălăşluit împreună cu bărbaţii insuflaţi de Dumnezeu ca să se obişnuiască cu viaţa lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mănăstiri a luat aminte şi a învăţat rânduiala şi viaţa călugărească. Mai întâi s-a dus la mănăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mănăstire, care se numea Utotelos şi, neştiind carte, a început acolo a învăţa. Dar, văzând că în mănăstirea aceea vin mulţi oameni mireni şi le tulbură liniştea, a ieşit de acolo şi s-a dus în a treia mănăstire, care se numea Antidiu. Petrecând în ea doi ani, a învăţat treizeci de psalmi ai lui David şi mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.

    Iar după doi ani a dorit iarăşi liniştea pustiei şi voia să se suie într-un munte care era aproape şi acolo, în singurătate sălăşluindu-se, să înceapă viaţa pustnicească. Dar şapte zile mai înainte le-a petrecut postind şi rugând pe Dumnezeu cu sârguinţă, ca să-i fie povăţuitor pe calea ce dorea. În a şaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Şi a ieşit Ioanichie din mănăstirea Antidiului şi a mers departe, şi pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte şi într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Şi iată, a văzut doi monahi vieţuitori în pustie, ale căror haine erau de păr şi se hrăneau din verdeţurile ce creşteau în pustie. Către aceştia alergând fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stând, au făcut rugăciune şi după aceasta au vorbit cu dânsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său şi mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.

    Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfârşitul vieţii lui, va veni asupra lui o ispită de la nişte oameni zavistnici; dar au zis sfinţii, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a şi împlinit şi despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei ţări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeţilor vrăjmaşilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.

    După vorbă cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărţit şi s-au dus în cea mai adâncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix şi acolo petrecea fără chilie, având numai cerul drept acoperământ. Înştiinţându-se despre dânsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mănăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi şi de zăpadă; deci în acea chiliuţă petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulţi dintre fraţi a veni la dânsul, vrând a-i vorbi şi a se folosi de la el. Pentru aceea, supărându-se pentru că i se tulbura liniştea, a lăsat muntele acela şi s-a dus, căutându-şi alt loc de linişte.

    Mergând pe lângă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dânsul un munte înalt şi foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; şi săpându-şi în pământ o peşteră strâmtă şi adâncă, a început a vieţui acolo fără a ieşi din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păştea caprele în acel munte; acesta aducea sfântului câte puţină pâine şi apă şi aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dânsul binecuvântare şi rugăciune. Acolo a petrecut Sfântul trei ani, ziua şi noaptea rugându-se şi slăvind pe Dumnezeu, apoi cântând psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperământul meu Sfântul Duh". Aceste cuvinte ca pe o dulceaţă purtându-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulţi deprinzându-le de la dânsul, totdeauna le aveau în gurile lor.

    După trei ani de la nevoinţa lui în acea peşteră strâmta, a ieşit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Şi, din întâmplare, au venit la acea biserică nişte ostaşi, care odinioară ostăşiseră cu Ioanichie şi avuseseră cu dânsul prietenie. Dintre aceştia unul, văzându-l pe Ioanichie, l-a recunoscut şi, îmbrăţişându-l, plângea de bucurie şi îi aducea aminte de viaţa lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slavă şi de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea şi a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcându-se ostaşul acela către tovarăşii săi, vrând să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dânşii. Şi, vrând să se ascundă mai bine, s-a dus în munţii Conturiului, în care erau mulţime de fiare şi de balauri. Acolo sălăşluindu-se Sfântul şi fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele şi cu balaurii, cântând ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, şi m-am sălăşluit în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor.

    Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, pentru închinare şi rugăciune. Deci, sculându-se, a plecat şi, trecând pe lângă un lăcaş de rugăciune la apusul soarelui, l-au întâmpinat un bărbat şi o femeie, mergând la acelaşi lăcaş ca să săvârşească pomenirea părinţilor lor. Aceştia, văzându-l pe cale, s-au înfricoşat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculţ şi pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfântul, văzându-i pe ei tremurând de frică, a zis cu blândeţe către dânşii: "Nu vă temeţi, fiilor, ci spuneţi-mi unde duce calea aceasta!" Iar ei au zis că duce către râul ce este înainte şi care atunci era foarte mare, încât nimeni nu era cu putinţă a trece râul acela fără luntre. Dar Sfântul mergând lângă râu, s-a odihnit puţin, apoi la miezul nopţii, sculându-se, a mers pe apă - o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Şi mergând pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.

    După ce a sosit în Efes şi s-a apropiat de biserica Sfântului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine uşile bisericii şi, intrând înăuntru, s-a rugat dindestul, închinându-se şi sărutând sfânta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieşind din biserică, îndată s-au închis uşile singure. Iar el iarăşi s-a întors la a sa petrecere în nevoinţă din munţii Conturiului.

    Deci, i s-a întâmplat a merge pe lângă o mănăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tânără, şi aceasta fiind cuprinsă de dorinţa lumească, voia să lase cinul său călugăresc şi pe maică să, să se ducă în lume şi să se mărite cu un bărbat. Iar maică să o sfătuia cu plângere şi o rugă ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-şi omoare trupul său, să nu-şi lase călugăria şi să nu se dea spre batjocură şi pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dânsa, căci ardea de văpaia patimii şi voia să fugă din mănăstire.

    Despre toate acestea înştiinţându-se Sfântul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea şi, chemând-o pe ea, a zis: "Pune, fiică, mâna ta pe grumajii mei!" Când a făcut aceasta fecioară, Sfântul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă şi de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui şi toate patimile ei cele trupeşti să fie asupra lui, ceea ce a şi fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gândurile cele necurate şi de poftele cele trupeşti; apoi a petrecut în mănăstirea sa, vieţuind fără de patimi şi bineplăcînd lui Dumnezeu.

    Iar Sfântul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergând pe cale a simţit în sine o dorinţă necurată şi s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gândurile cele lumeşti şi s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încât fierbea sângele într-însul ca într-o căldare şi toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Apoi, aflând undeva un balaur înfricoşător încuibat în crăpăturile pământului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mâncare, voind mai bine a muri decât să se învoiască cu gândurile cele necurate şi să-şi prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mâncat de el. Însă şarpele nici n-a voit a se atinge de dânsul ci, atunci când îl întărita pe el Sfântul Ioanichie, îndată a murit.

    Din acel ceas au pierit de la dânsul toate gândurile necurate, s-a stins patimă, a încetat poftă şi s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpânire peste balaurii cei văzuţi şi peste cei nevăzuţi, ca să calce peste dânşii şi să sfărâme capetele lor. Odinioară, stând el şi cântând psalmii lui David, a început a se clătina o stâncă ce era acolo. Uitându-se sfântul, a văzut ieşind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoşător. Sfântul punând peste dânsul toiagul ce-l avea în mină, îndată balaurul a murit.

    Altădată, în vreme de iarnă, sfântul intrând într-o peşteră adâncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul şi sfântul nu ştia că este acolo balaurul; ci parându-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne şi le-a pus pe ochii şarpelui vrând să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat şi a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfântul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dându-se puţin într-o parte a peşterii, a petrecut împreună cu balaurul până ce a trecut iarna.

    După doisprezece ani petrecuţi în pustia aceea, a venit către dânsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mănăstirea care se numeşte Erist şi acolo să se îmbrace în rânduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugăreşti acest pustnic îmbunătăţit cu atâtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mănăstirea aceea, unde, ajungând pe vremea secerişului, a spus dorinţa sa egumenului mănăstirii, care se numea Ştefan. Acesta, a doua zi, făcând rugăciunile cele obişnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deşi mai înainte de chipul acela era călugăr desăvârşit şi pe mulţi călugări îi întrecea cu faptele bune.

    Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugăreşti, a început mai mult a se nevoi, adăugind osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; şi s-a ferecat cu un lanţ de fier lung de şase coţi şi a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat şi mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegându-se din legături s-a dus; şi când a ajuns la râul Goram, a dat iarăşi peste un balaur care tulbură râul şi oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorât cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lingă dânsul alţi trei ani şi a învăţat de la el toată Psaltirea; şi iarăşi s-a dus la păstorul locaşului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.

    Fiind în mănăstirea Avgarovului, s-a dus cu alţi călugări ca să vadă o mănăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Şi când s-a apropiat de munte, a venit din pustie un ţap mare neobişnuit, pe care, văzându-l monahii care mergeau cu dânsul, cugetau între ei cum l-ar putea vâna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înţelegând cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă şi să aducă ţapul acela la dânsul. Iar Sava a zis: "Dar de se va porni ţapul pe fugă, cum îl voi ajunge?" Iar Sfântul a zis către dânsul: "Tu, frate, mergi numai şi fă ceea ce-ţi spun, căci el de bunăvoie va veni la tine şi-ţi va urma ţie". Dar întorcându-se către ceilalţi călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea ţapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: "Foarte bună este; aceasta cugetam şi noi mai înainte de a spune tu". Şi fiind adus ţapul, cuviosul îl netezea cu mâna sa, iar pe fraţi îi învăţa să le fie milă de sufletele dobitoacelor şi să-şi potolească poftele. Apoi iarăşi a slobozit ţapul la păşunea sa în pustie.

    Cuviosul avea şi darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a şi împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfârşit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăţi după dânsul.

    Pe când petrecea Sfântul în muntele Prusantiului, care este înalt ca şi muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viaţă făţarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toţi slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzându-se departe de Sfântul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor şi săvârşitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrând să-l piardă pe el de pe pământ, a gătit otravă de moarte şi, venind la dânsul cu vicleşug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu ştia zavistia şi vicleşugul lui.

    Neştiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte şi îndată a căzut în boală cumplită şi se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvârşească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfântul Mucenic Eustatie. Acesta, arătându-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală şi i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulţumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfântului marelui mucenic Eustatie şi a făcut o mănăstire lingă dânsa.

    Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe când stătea şi se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulţime de oi care beau apa ce curgea din izvor; şi Sfântul se minună de acea vedenie, căci ştia că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cândva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos şi bineplăcut pentru vieţuire. Apoi s-a înştiinţat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tâlcuit vedenia sa, zicând: "Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sunt poporul care se împărtăşeşte din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu".

    Deci a pus multă sârguinţă ca să se zidească biserica, iarăşi pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvârşit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă şi a aşezat mănăstire lângă ea. Apoi a adunat mulţime de fraţi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sporirea Binecuvântatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar când se zidea biserica, se ostenea şi Cuviosul Ioanichie, ducând pietre şi ajutând celor ce zideau. Odată, întinzându-şi mâna ca să ia o piatră de pe pământ, a ieşit o viperă de sub piatră şi l-a apucat de mină. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturând vipera de pe mâna, n-a păţit nimic.

    În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sârguinţă, încât nu numai cu duhul, ci şi cu trupul se înălţa de la pământ. Altă dată cuviosul mergând singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul şi următorul vieţii lui celei sfinte, fericitul Eustatie şi ascunzându-se într-un colţ al bisericii, lua aminte cu sârguinţă la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicându-şi mâinile şi înălţându-se de la pământ, stând în văzduh şi rugându-se, lucru pe care văzându-l Eustatie, s-a înspăimântat. Iar după rugăciune iarăşi a coborât pe pământ. Şi simţindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scârbit asupra lui şi a zis: "Scris este: Nu va locui lângă tine cel ce vicleneşte. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleşug smerita mea rugăciune". Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.

    Multe minuni făcea acest bărbat sfânt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvântul şi tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi de vătămările şerpilor pe mulţi a izbăvit. De aceea mulţime de popor alerga la dânsul: unii cerând tămăduiri de boli, alţii izbăvire de duhurile cele necurate, iar alţii numai binecuvântare şi rugăciune, lucru care tulbură liniştea lui. Pentru aceea, supărându-se, s-a dus în muntele Trihalicului şi a trăit acolo, petrecând fără acoperământ. Iar Eustatie din mănăstirea Avgarovului, având dragoste cu osârdie către părintele său şi dorind să se vadă cu dânsul, s-a dus acolo şi, căutându-l cu sârguinţă, l-a aflat în acel munte.

    Apoi, după rugăciunea obişnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărăţea: "Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?" Iar Sfântul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul şi i-a luat împărăţia.

    Fericitul bărbat Ioanichie se obişnuise a umbla cu toiag la bătrâneţe; şi umblând el prin unele locuri strimte printre munţi, s-a întâmplat că i-a căzut toiagul din mână şi s-a pierdut şi nu era cu putinţă a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfântul pentru pierderea toiagului, şi-a plecat genunchii făcând Domnului obişnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtându-se prin văzduh a venit cu nevăzută mina şi s-a aşezat în mâinile sfântului.

    Umblând fericitul pe munte, a aflat o peşteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfântul, iubind peştera aceea, s-a sălăşluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i şi multe feluri de supărări îi făceau, vrând să-l înfricoşeze şi să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrâşneau din dinţi, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feţei lui şi toată peştera părea că se clatină. Iar Sfântul, după cuvântul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmându-se cu zaua dreptăţii şi cu pavăza credinţei şi întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmaşilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: "Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuieşti pe noi?" şi neputând birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiţi, diavolii au fugit de la dânsul.

    În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ţinea credinţa dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă şi bolea cumplit. Fiind adusă la Sfântul, el îndată a întâmpinat-o şi, făcându-i-se milă de ea pentru buna ei credinţă - căci, în mijlocul atâtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane -, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni şi cu semnul sfintei Cruci, dându-i sănătate desăvârşită.

    S-a întâmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfântului în însoţire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăţa Sfântul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credinţe şi să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele - căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitând rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupeşti ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufleteşti. Şi a fost aşa, căci a orbit cumnatul său după soră şi a luat pedeapsă vrednică pentru credinţa sa cea rătăcită.

    Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întâmpinare, când auzea că vine cineva la dânsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dânsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dânsul doi episcopi, al Calcedonului şi al Niceei, şi cu dânşii Petru şi Teodor Studitul, cu Iosif şi cu Clement. Pe aceştia, fericitul i-a întâmpinat, pogorându-se din munte şi închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obişnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înşii, cu numele Iosif: "Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregăteşte pentru ieşire!" Aceste cuvinte ale lui nu le-au înţeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecând optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viaţă şi atunci şi-au adus aminte de cuvântul fericitului Ioanichie şi au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif şi că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieşire.

    În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfârşitul împăratului Nichifor şi de când bulgarii, bătând pe greci, au robit pe mulţi dintre dânşii, din boierii cei mari şi slăviţi şi din ostaşi şi îi ţineau în legături şi în temniţă, atunci şi-a adus aminte cuviosul de cei robiţi şi s-a mâhnit pentru dânşii. Căci a auzit că sunt în mare strâmtoare şi nevoie şi că şed în temniţă rea şi întunecată, legaţi cu lanţuri şi că mai bine ar fi voit să moară decât să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dânşii, a lăsat pustia şi viaţa cea fără de gâlceavă şi s-a dus în pământul bulgarilor, vrând să dezlege pe cei legaţi şi să slobozească pe cei robiţi.

    Venind la cetatea unde erau grecii ţinuţi în legături, s-a apropiat de temniţă nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau uşile temniţei nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uşi şi îndată s-a deschis temniţa în care intrând, pe toţi i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii şi le-a poruncit să meargă după dânsul. Deci au ieşit toţi cei legaţi din temniţă, fiind straja acolo şi neştiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfântul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepţilor, aşa şi el, slobozind pe greci din legături şi din temniţă, i-a îndreptat toată noaptea, că alt Moise, în strălucire de lumină până la hotarele stăpânirii greceşti.

    Mergând pe cale cu dânşii, îi învăţa să nu fie ca părinţii lor, neam îndărătnic şi amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu şi să nu uite facerile de bine şi minunile Lui. Iar când s-a despărţit de dânşii, au căzut toţi la picioarele lui, rugându-l să le spună numele său şi ziceau: "Spune-ne cine eşti tu, o! omule al lui Dumnezeu?" Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulţumire; şi astfel s-a întors iarăşi întru a sa liniştită petrecere.

    Odinioară, cuviosul a şezut într-o corabie şi a plutit spre biserica Sfântului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcându-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind vieţuitorii ostrovului aceluia, călugări şi mireni, despre venirea lui Ioanichie la dânşii, au alergat toţi la dânsul şi, căzându-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dânşii şi să izgonească şerpii din insula lor; căci se înmulţiseră atunci şerpii fără de număr în insula aceea şi foarte mult îi vătămau pe oameni şi dobitoace. Iar Sfântul, ascultându-i pe dânşii, ca nişte săgeţi a slobozit asupra şerpilor rugăciunile sale cele cu sârguinţă către Dumnezeu şi, îndată, adunându-se toţi şerpii din insula aceea, s-au aruncat în adâncul mării. De atunci nu mai erau şerpi în insula aceea.

    Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniştit şi mergea împreună cu dânsul şi Daniil, egumenul mănăstirii, care era în insula Fâs. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfârşit ce avea să fie degrabă, Sfântul mai înainte i l-a spus, zicând: "Frate Eftimie, grăbeşte-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!" Acestea zicându-le lui Eftimie, a intrat într-o peşteră mică vrând să se odihnească şi a aflat acolo un diavol vieţuind, care era mai cumplit decât cel dintâi.

    Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălăşluit într-acea peşteră. Iar diavolul, nerăbdând venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul şi înfricoşător, iuţindu-se şi năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peşteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigaşul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere aşa de grea, încât a rămas fără glas şapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peşteră, neputând să petreacă la un loc cu plăcuţii lui Dumnezeu.

    După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăşi s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă şi a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci.

    Odată, a venit pentru rugăciune o stareţă împreună cu fiica sa; şi aceea era egumenă a mănăstirii Cluviului. Iar el, luând toiagul ce era în mâna maicii, l-a dat în mâna fiicei sale şi, tulburându-se maică, a zis: "Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrâneţe". Dar el, nerăspunzând nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puţină vreme stareţa aceea a murit şi a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăşi s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios şi mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut câtăva vreme. S-a suit apoi în munţii mănăstirii Antidiului şi acolo, zidindu-şi o chilie strâmta, vieţuia după voia lui Dumnezeu.

    El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gângavi le-a îndreptat, pe cei iuţi şi mânioşi i-a schimbat în blândeţe, pe eretici i-a întors din rătăcire şi a prevăzut multora mai înainte sfârşitul, căci era plin de darul Sfântului Duh, care vieţuia într-însul.

    Acest cuvios astfel îşi petrecea viaţa, încât nu toţi oamenii puteau să-l vadă. Că mulţi, dorind să-l vadă, au venit la dânsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducându-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: "Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit".

    Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfântului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit nişte fraţi de departe, vrând să vadă faţa cea cu sfânta cuviinţă a cinstitului şi de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceştia, venind, şedeau lângă biserica ce se zidea, aşteptând acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Şi a venit Cuviosul Ioanichie vrând să vadă de se zideşte biserica după forma cea dată de dânsul. El a stat înaintea fraţilor care veniseră la dânsul, luând seamă la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.

    După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătându-se pe sine celor care veniseră şi aşteptau cu osârdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce vieţuiau aproape de el, cu numele Ioan, înţelegând lucrul ce se făcuse, a zis către dânsul: "Părinte, nu se cădea ca fraţii care s-au ostenit pentru tine atâta cale, să se întoarcă mâhniţi, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta şi atinge inima". Iar Sfântul, lăudând osteneala şi osârdia fraţilor acelora, a început a se ruga pentru dânşii. Apoi, după rugăciune, întorcându-se către Ioan, a zis: "Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voieşte pentru noi, acestea le şi face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă fraţii care veniseră, apoi chiar de m-aş fi ascuns de dânşii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci aşa a voit Dumnezeu".

    Altădată, venind nişte fraţi la cuviosul şi şezând înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare şi înfricoşătoare ieşind din lunca ce era acolo aproape şi venea spre dânşii. Ei, văzând-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfântul a zis către ei: "Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu şi peste balaur, care sunt cele mai înfricoşătoare, iar voi vă temeţi de o ursoaică?" Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pâine; iar ea, luând pâinea, s-a dus în pustie. Şi atât era de duhovnicesc acest cuvios părinte şi ochii săi sufleteşti îi erau atât de luminaţi, încât duhurile cele cereşti şi sufletele drepţilor putea să le vadă. Odată, stând el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; şi a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.

    În acea vreme împărăţea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbaţi cinstiţi la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungând trimişii, Sfântul şi-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată şi când a început a grăi din înţelepciunea cea dată lui de sus. Bărbaţii aceia s-au ruşinat, neputând a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvânt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiţi mai înainte ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune.

    Apoi, arătând clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povăţuit pe ei la bună credinţă şi trimişii, lepădându-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.

    Odată Eustatie, egumenul mănăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: "Părinte, până când vor fi sfintele icoane călcate şi când se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos că fiarele cele sălbatice?" El a răspuns: "Aşteaptă puţin, frate, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocârmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stârpi eresurile şi va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce linişte şi unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".

    Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecând puţină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dânsul, a venit fiul său Mihail, cu maică să, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credinţă şi toată tulburarea a schimbat-o în linişte. Însă după puţină vreme, iarăşi a ridicat diavolul pe cei necredincioşi, care tulburau şi clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oştindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvânt, alteori prin scrisorile sale, apăra bună credinţă şi pe cei depărtaţi de Biserică îi întorcea.

    De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuţia cu ereticii, cuviosul îl întărea şi-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori şi a huli pe fericitul. Înţelegând aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului şi a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti, încât toţi se mirau de înţelepciunea şi cuvintele lui. Şi n-au fost în deşert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, aşa şi în această adunare făcând Ioanichie prin cântare de Dumnezeu, încât cei ce auzeau se mângâiau cu inima, şi cu dragoste primeau cuvântul lui şi se întorceau la bună credinţă. Astfel de sârguinţa avea cuviosul pentru pacea Bisericii şi pentru mântuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sârguinţă şi cu rugăciunile lui, s-a stârpit eresul şi s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu ruşine, căci temându-se de Ioanichie şi de rugăciunile lui, se topea ca ceară de faţa focului.

    Odată se făcea în mănăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise şi, adunându-se soborul fraţilor, şi Sfântul nefiind cu dânşii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieşind dintr-un deal şi toţi se temeau foarte, fiind nedumeriţi. Dar Sfântul Ioanichie, deşi nu era acolo cu dânşii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întâmplase. Făcând îndată rugăciune şi ridicându-şi mâinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu şi, ca nişte săgeţi asupra taberei celei diavoleşti, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Fraţii, văzându-i pe draci fugind, că izgoniţi de moarte, au lepădat frica şi au săvârşit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.

    În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii şi, biruind ismailitenii, pe mulţi au robit, ţinându-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviţi, având un tânăr, rudenie de-a sa, în robie la păgâni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiţi de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pământul ismailitenesc şi, ajungând în temniţă, a eliberat nu numai pe tânărul acela, ci şi pe toţi cei care erau legaţi împreună cu dânsul, neştiind nimic straja despre aceasta; căci uşile singure de la sine se deschideau sfântului şi legăturile se dezlegau. Iar când erau pe cale, mergând pe pământul grecesc, au năvălit asupra lor o mulţime de câini cumpliţi, iar Sfântul i-a lovit pe ei cu orbirea şi au trecut printre ei fără vătămare.

    În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credinţă. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie şi s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slavă cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat şi curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos şi ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears şi pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.

    Văzând fericitul răutatea vrăjmaşului său, nu s-a mâniat asupra lui, nici s-a scârbit; ci, vrând cu bunătate să biruiască răutatea, şi cu blândeţea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebându-l de pricină mâniei şi cerându-i iertare. Iar acela, din mânie, a lovit pe Sfântul în pântece cu toiagul, care avea în vârf un fier ascuţit, vrând să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe Sfântul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniţi, care îi spuseseră lui: "La sfârşitul vieţii tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmaşului, iar tu nici un rău nu vei pătimi".

    Ajungând la adânci bătrâneţi, Cuviosul Ioanichie şi, slăbindu-i-se trupul de multe nevoinţe şi osteneli, s-a dus în mănăstirea Antidiului şi acolo, făcând o chiliuţă mică, s-a închis într-însa. Dacă se întâmplă câteodată să iasă din chilie şi să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.

    În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, cel dintre sfinţi Părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dânsul cu clerul său, cerând rugăciunea şi binecuvântarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfântul Metodie şi învăţând dreapta mărire a credinţei pe cei ce veniseră cu dânsul, a proorocit lui Metodie că şi acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. După aceea făcând rugăciune şi sărutându-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărţit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugându-se şi pregătindu-se pentru sfârşitul său.

    A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, având nouăzeci şi patru de ani de la naştere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfinţitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; şi s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă şi el va trece după dânsul din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică.

    Pe când murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinţii cei ce vieţuiau în muntele Olimpului au văzut un stâlp de foc înălţându-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizându-i uşile raiului şi ridicându-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvârşindu-şi alergarea nevoinţei sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viaţă, ci şi după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulţi neputincioşi, atingându-se de sfintele lui moaşte, au dobândit sănătate; mulţi s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat şi cei ce erau ţinuţi de orice fel de neputinţă, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoşi.

    Aşa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni şi în viaţă şi după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate şi nouă mila Sa şi să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti, pentru slavă sfântului Său nume. Amin.

Sf Cuv Gheorghe Mărturisitorul din Drama

Cuviosul Părinte Gheorghe s-a născut în anul 1901, în orașul Arghiropolis din ținutul Pontului (astăzi Gümüșhane, Turcia), ca fiu al unor evlavioși creștini, Sava și Sofia Karslidis. La botez a primit numele Atanasie, dar de mic a rămas orfan de ambii părinți, încât a fost crescut, împreună cu un frate mai mare și o soră, de bunica din partea tatălui. Aceasta a sădit în inima lor dragostea de Dumnezeu și de sfintele slujbe ale Bisericii, ducându-i uneori și în pelerinaj la vestita Mănăstire Panaghia Sumela din Pont, pe atunci o vatră monahală înfloritoare. După moartea bunicii sale, care i-a dat ca binecuvântare o icoană a Maicii Domnului, de care Cuviosul nu se va despărți toată viața, el a plecat împreună cu bunicul său din orașul natal spre Erzurum (Turcia), apoi spre Tbilisi (Georgia).

Plin de dumnezeiescul dor, tânărul Atanasie a intrat în obștea mănăstirii georgiene Noul Athos. Acolo a învățat limba georgiană, dar mai ales s-a nevoit să dobândească ascultarea, smerenia, răbdarea, privegherea și rugăciunea. În anul 1917 bolșevicii au venit în mănăstire, au spânzurat pe toți clericii, iar pe ceilalți membri ai obștii, care nu au vrut să se lepede de credință, i-au legat unii de alții lângă o groapă comună și i-au împușcat. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, evlaviosul novice și alți câțiva au scăpat cu viață. La 20 iulie 1919 a fost călugărit cu numele de Simeon, dar la scurt timp a fost întemnițat și chinuit în mod nemilos de atei. În urma grelelor suferințe i-au căzut dinții și i s-au vătămat grav picioarele. În 1923 a fost eliberat și s-a mutat la Suhumi (regiunea Abhazia), iar la 8 septembrie 1925 a fost hirotonit preot de un ierarh georgian, care i-a schimbat numele în Gheorghe.

Deși tânăr, Cuviosul a primit de la Dumnezeu darul dreptei socotințe și al înainte-vederii, pentru care era cinstit de credincioșii ortodocși georgieni, ruși și greci. Cuviosul Gheorghe a plecat în Grecia în anul 1929 și s-a așezat în satul Sipsa (astăzi Taxiarhes), de lângă Drama, unde, deși suferind cu picioarele, a desfășurat o bogată lucrare duhovnicească în rândul credincioșilor, pe care i-a apropiat de Biserică și i-a povățuit, îndeosebi prin Taina Spovedaniei, căreia îi acorda o deosebită însemnătate. În anul 1936 a călătorit ca pelerin în Țara Sfântă, cuprins de dorul de a vedea locurile unde Hristos Domnul a înfăptuit mântuirea lumii. Întors la Sipsa, Cuviosul Gheorghe a hotărât să construiască o mănăstire, cu hramul Înălțarea Domnului, ridicând o modestă biserică și câteva locuințe în anul 1939.

Din această perioadă a vieții sale se cunosc cele mai multe mărturii ale fiilor săi duhovnicești. Cuviosul cerea ucenicilor să se spovedească și să postească înainte de primirea Sfintei Împărtășanii. Nenumărate mărturii arată că, prin darul primit de la Dumnezeu, Cuviosul le aducea aminte, celor ce se spovedeau, păcatele pe care le uitaseră sau se rușinau să le spună. Nu îi împărtășea pe cei cu păcate grele, pe cei care nu-și făceau canonul dat de duhovnic, pe cei îmbrăcați indecent, dar mai ales pe cei care erau certați cu cineva sau nedreptățeau pe aproapele.

Cuviosul Gheorghe era un mare nevoitor. Nu vorbea mult, ci era foarte serios și modest. Dormea câteva ore pe o rogojină întinsă pe scânduri. Deși hainele lui erau vechi și peticite, erau totdeauna curate. Nu mânca niciodată carne, iar pește foarte rar. Deși suferea de anemie și de alte neputințe trupești, primea zilnic pe credincioși, iar în fiecare noapte se ruga în biserică de la miezul nopții până dimineața, adesea săvârșind înainte de zori Sfânta Liturghie. Mai mulți ucenici dau mărturie despre strălucirea feței Cuviosului în vremea dumnezeieștii Liturghii. Uneori, Duminica trimitea pe cineva să meargă pe la casele credincioșilor să-i cheme să lase lucrul și să vină la Sfânta Liturghie. Îi învăța pe credincioși să-și facă semnul sfintei cruci corect și să păstreze liniștea în biserică.

Cuviosul a săvârșit numeroase vindecări, pe care căuta să le ascundă cu smerenie. Prin harisma înainte-vederii a prorocit începerea celui de-al Doilea Război Mondial, ca și Războiul civil din Grecia, dar în timpul acestora, prin rugăciuni cu lacrimi, Cuviosul a ocrotit mănăstirea și pe toți credincioșii din împrejurimi, care n-au avut de suferit.

În anul 1959 și-a prevăzut sfârșitul, vestind aceasta în mai multe rânduri ucenicilor apropiați. În zorii zilei de 4 noiembrie, după ce s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, rostind rugăciunea: Ușa milostivirii deschide-o nouă..., Cuviosul Mărturisitor Gheorghe și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos. După trei zile trupul Cuviosului, neatins de stricăciune, a fost înmormântat lângă ctitoria sa de mitropolitul Filip al Dramei.

Numeroase vindecări și arătări minunate s-au săvârșit și după trecerea Cuviosului la cele veșnice. Moaștele sale, binemirositoare, au fost aflate în ziua de 9 februarie 2006, de către Înaltpreasfințitul Părinte Pavlos, Mitropolitul Dramei.

Canonizarea Sfântului Gheorghe a fost făcută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol la 18 martie 2008, rânduindu-se ca zi de pomenire 4 noiembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice.

În anul 2011, mitropolitul Pavlos al Dramei a dăruit Patriarhiei Române un fragment din moaștele Sfântului Gheorghe din Drama şi o frumoasă icoană pictată cu chipul sfântului, care se află în Paraclisul istoric al Reşedinţei Patriarhale din Bucureşti. În decembrie 2010, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, pe atunci mare eclesiarh al Catedralei patriarhale, alături de Arhim. Paisie Teodorescu şi Arhim. Dionisie Constantin au participat împreună cu grupul psaltic Tronos al Catedralei patriarhale la o serie de manifestări liturgice şi culturale, organizate de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, cu prilejul zilelor oraşului grecesc Drama.

În cadrul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2015, în prezența Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Pavlos de Drama, a fost aprobată propunerea de înscriere în Calendarul bisericesc a Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama, cu data de prăznuire 04 noiembrie.

Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Gheorghe Mărturisitorul, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 4 Noiembrie

A.   PLĂCINTE

Plăcintă cu mere

·       1 kg mere de plăcintă

·       200 g zahăr

·       2 linguriţe scorţişoară

·       1 lămâie (coaja rasă)

·       1 plic zahăr vanilat

·       ½ plic praf de copt

·       1 lingură oţet

·       4 linguri ulei

·       Sare

·       4 linguri apă minerală gazoasă

·       4 pahare făină

·       100 g zahăr pudră

Se spală, se curăţă, se rad şi se călesc merele împreună cu zahărul.

          Se adaugă scorţişoara şi zahărul vanilat şi se lasă la răcit.

          Se face o foaie astfel: se pune făina într-un castron mare, se face o gaură în făină în care se toarnă praful de copt stins cu oţet; se toarnă uleiul câte puţin, alternativ cu apa minerală şi se amestecă, se pune sarea şi coaja de lămâie rasă, se amestecă până se obţine o cocă bună de întins. Se bate bine între palme cam 10 minute şi apoi se lasă să se odihnească ½ ore la rece. Se împarte foaia în 2 părţi: se întinde şi se pune într-o tavă unsă şi tapetată cu făină. Se pune compoziţia de mere şi apoi foaia a doua.

          Se dă la cuptor la foc potrivit până se rumeneşte.

          Se scoate din cuptor şi se taie când este rece.

          Se presară cu zahăr pudră şi se pune pe platou.

 

B.   SALATE

Salată de ţelină cu stafide şi nuci

·       2 ţeline rădăcină

·       3 – 4 linguri nuci

·       1 pumn de stafide înmuiate în apă

·       4 mere

·       2 – 3 linguri ulei

·       Câteva linguri de zeamă de lămâie

·       Sare

·       1 linguriţă zahăr

Se rad ţelinele, merele se taie felioare, se amestecă cu puţină sare, zahăr, nuci şi stafidele înmuiate în apă.

          Se potriveşte gustul cu ulei şi zeamă de lămâie.

 

C.   SOSURI

Nici azi nu este necesar să pregătim un sos separat.

 

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de chimen

·       zarzavat obişnuit pentru supă

·       1 lingură chimen

·       1 lingură făină

·       5 linguri ulei

·       Crutoane

Se pune la fiert zarzavatul împreună cu chimenul.

          Când zarzavaturile sunt fierte, se prăjeşte făina în ulei, se stinge cu 2 ceşti de zeamă din supă strecurată şi se adaugă în oala cu supă.

          Se potriveşte de sare, se adaugă crutoanele şi verdeaţa.

 

E.   MÂNCĂRURI

Vinete umplute cu orez

·       2 vinete mari

·       1 ceapă

·       1 căţel de usturoi

·       100 g orez

·       Verdeaţă tocată

·       1 kg roşii

·       Sare

·       Piper

·       Ulei

·       1 foaie de dafin

·       Puţin zahăr

Se taie în două pe lungime vinetele necurăţate de coajă, se sărează şi se pune deasupra lor o greutate pentru a se scurge zeama indigestă.

          Se şterg şi se scobeşte miezul care se toacă, se amestecă cu ceapa călită în ulei şi cu usturoiul pisat.

          Orezul se fierbe separat până scade complet apa, apoi se amestecă cu ceapa călită, usturoiul şi verdeaţa tocată.

          Se umplu jumătăţile de vinete cu acest amestec şi se dau la cuptor să se rumenească.

          Se servesc cu sos de roşii preparat cu foaie de dafin, piper, sare, zahăr şi ulei.

 

F.   DULCIURI

Chec simplu

·       3 ½ ceşti făină

·       1 linguriţă praf de copt

·       1 linguriţă bicarbonat

·       1 ¼ ceaşcă zahăr

·       ¾ ceaşcă ulei

·       Esenţă rom

·       Esenţă vanilie

·       1 ½ ceaşcă suc de portocale

·       ½ ceaşcă stafide

·       ½ ceaşcă nucă pisată

·       1 linguriţă scorţişoară

·       1 lingură coajă de portocală rasă

Se bate bine uleiul cu zahărul şi se adaugă pe rând toate ingredientele.

          Se toarnă aluatul obţinut în tava unsă şi tapetată cu făină.

          Se coace la foc potrivit cam 50 minute.