MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 4 NOIEMBRIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE
ARTE 4 Noiembrie
INVITAȚIE LA OPERĂ 4 Noiembrie
„La clemenza di Tito” de Christoph Willibald Gluck
La clemenza di Tito este o opera a compozitorului Christoph Willibald Gluck . Ea ia forma unei drame pe muzică în trei fapte. Libretul în limba italiană este de Pietro Metastasio . Opera a avut premiera la 4 noiembrie 1752 la Teatrul San Carlo din Napoli.
Roluri
Rol | Premiere cast | |
Gaetano Ottani | ||
Vitellia, fiica împăratului Vitellio | Caterina Visconti | |
Sesto, un tânăr patrician , prieten al lui Tito, îndrăgostit de Vitellia | soprana castrato | Gaetano Majorano (" Caffarelli ") |
Annio, un tânăr patrician, prieten al lui Sesto, îndrăgostit de Servilia | soprana castrato | Emanuele Cornaggia |
Servilia, sora lui Sesto, îndrăgostită de Annio | sopran | Maria Masi Giura |
Publio, prefectul pretorian , comandant al Gărzii Praetorice | sopran | Teresa Venturelli ("La Carbonarina") |
Desfășurare:
Roma 79 AD
Act 1
Scena 1: O cameră în apartamentul lui Vitellia cu vedere la râul Tiber
Vitellia, fiica împăratului Vitellius, îl răsplătește pe tronul lui Titus, fiul împăratului Vespasian recent decedat, care la deposedat pe tatăl lui Vitellia. Vitellia este geloasă pentru Berenice, prințesa iudeă pe care Titus a ales-o pentru o soție, și îl imploră pe Sextus să îl asasineze pe Titus în răzbunare. Sextus este un prieten apropiat lui Titus, dar este, de asemenea, nebun îndrăgit de Vitellia. Annius, un prieten al lui Sextus și al lui Titus, sosește și anunță că Titus la trimis pe Berenice departe de Roma. Speranțele lui Vitellia se ridică și ea cheamă complotul de asasinat. Sextus începe să se plângă, dar Vitellia cere să aibă credință deplină în ea (Vitellia: "Deh se piacer mi vuoi"). Annius, care este îndrăgostit de sora lui Sextus Servilia, cere Sextus să obțină aprobarea căsătoriei sale de la Titus. Sextus este încântat de sarcină și dornic să strângă legăturile cu prietenul său, dar Annius își exprimă o teamă inexplicabilă că poate să i se refuze mâna lui Servilia (Annius: "Io sento che in petto"). Singur, Sextus își contemplă propria iubire față de Vitellia și puterea crudă pe care o are asupra sa (Sextus: "Opprimete i contumaci").
Scena 2: Atrium al templului lui Jupiter Stator, cu vedere la Forumul Roman în fundal
Publius, prefectul Gărzii Praetorice, așteaptă sosirea lui Tit cu o adunare de senatori români, trimiși și membri ai publicului român. Titus se apropie de Sextus și Annius, precedat de Garda Praetoriană (martie). Annius anunță decizia Senatului de a declara Titul un zeu și de a construi un templu în numele lui. Publius prezintă tribute de la trimișii care vor fi folosiți pentru proiect, însă Titus solicită ca fondurile să fie redirecționate către recentele victime ale Muntelui Vesuvius. Toate pleacă, cu excepția lui Titus, Sextus și Annius. Alaturi de prietenii sai, Titus explica imperativul lui de a lua repede romanul roman ca sotie si isi anunta intentia de a se casatori cu Servilia, cu oroarea lui Annius. Sextus începe să se opună în numele lui Annius, dar Annius intervine și înlătură obiecția lui Sextus ca pe o simplă modestie. Titus cere Anniusului să transmită vestea cea bună Serviliei și îi spune lui Sextus cu bucurie bucuria de a-și ridica prietenii (Titus: "Del più sublime soglio").Titus pleacă cu Sextus. Servilia se apropie de Annius și se spune despre dorința lui Titus de a se căsători cu ea. Sevilia este surprinsă de știri și îi cere lui Annius să explice în continuare. Annius cere iertare Servilia și pleacă (Annius: "Ah! Perdona al primo affetto"). Singila, Servilia promite să facă tot posibilul pentru a-și păstra dragostea cu Annius (Servilia: "Amo te solo").
Scena 3: O cameră plăcută în palatul imperial de pe Dealul Palatine
Publius îi spune lui Titus despre cetățenii care au fost auziți vorbind de bolnavi de împărații anteriori, dar călătoresc pentru a da lui Titus confidențialitate când Servilia intră. Alaturi de Titus, Servilia dezvaluie dragostea sa secreta pentru Annius.Titus se bucură prea mult de sinceritatea Serviliei și își dă mâna cu mâna lui Annius. Titus proclamă că, dacă toți subiecții săi urmau conducerea ei, guvernarea lui nu ar fi decât o desfătare (Titus: "Ah! Se fosse intorno al trono"). Vitellia, amar de a fi trecut încă o dată, se furtună în cameră pentru a se confrunta cu Titus, dar găsește numai Servilia. Vitellia se îndreaptă cu batjocură către rivalul ei perceput. În răzbunare, Servilia decide să nu dezvăluie faptul că mâna lui Titus este din nou liberă și pleacă, lăsând Vitellia să se topească în delirul ei. Sextus apare și Vitellia îl bată pentru că nu la asasinat pe Titus.Vitellia îi reamintește lui Sextus că a iubit-o pe Titus o dată înainte și că o poate iubi din nou. Vitellia continuă să-l facă pe Sextus să-l ucidă pe singurul rival pentru mâna ei, pentru că ea se poate căsători cu Titus dacă trăiește. În cele din urmă, Sextus se răzvrătește și promite să omoare pe Titus. Vitellia este rece și fără compromisuri pe măsură ce Sextus pleacă (Sextus: "Parto; ma tu, ben mio"). Publius apare și anunță lui Vitellia că Titus tocmai a ales-o ca mireasă. Vitellia îl trimite pe Publius să îl găsească pe Sextus și să-l aducă înapoi. Anxios, Vitellia așteaptă întoarcerea lui Sextus (Vitellia: "Quando sarà quel dì").
Actul 2
Scena 1: Porticos
Sextus, purtând o panglică roșie legată de umărul drept al mantiei, pentru a se marca printre conspiratori, se pregătește să ia măsuri, dar se încurcă în rușine. El decide să oprească Lentulus, liderul conspiratorilor, dar, văzând Capitolul deja în flăcări, își dă seama că planul a fost deja pus în mișcare și nu poate fi oprit. Annius ajunge în timp ce Sextus începe să se grăbească și Annius întreabă unde merge. Sextus îi spune lui Annius că își va învăța curând destinația și va fugi. Annius decide să urmeze, dar este reținut de Servilia și Publius. Publius îl informează că Roma este în stare de tulburare. Annius îl obligă pe Publius să o protejeze pe Servilia și pleacă să investigheze. Publius îi spune lui Servilia să se întoarcă în camera ei, pentru că Titus ia acordat deja gardieni pentru a proteja atât ea, cât și Vitellia. Servilia întreabă cum Titus a găsit timp să se gândească la siguranța ei în timpul turbulenței. Publius răspunde că Titus urmărește totul și nu este prins niciodată prin surprindere (Publius: "Sia lontano ogni cimento"). Singeli, Servilia îngrijorează siguranța lui Annius, apoi pleacă (Servilia: "Almen se non poss'io"). Vitellia apare, căutându-l pe Sextus, și îl prindă pe el, în timp ce el trece din greu în trecut. Sextus spune că fapta sa făcut: Titus este ucis. Vitellia beră pe Sextus ca un trădător și un nebun, învins în ura față de Sextus și cu ea însăși (Vitellia: "Vino potesti, oh Dio!"). Se pare Annius, informându-l pe Sextus că locuiește Titus. Sextus este uluit și îi spune lui Annius că a fost martor la moartea lui Titus cu ochii săi. Annius îi spune lui Sextus să-l vadă pe Titus pentru el însuși, dar Sextus refuză și-și mărturisește trădarea. Sextus îi spune lui Annius să îl protejeze pe Titus de alte atacuri, insistând însă că trebuie să fugă de Roma. Annius îl sfătuiește să rămână și să își riste șansele, mai degrabă decât să-și confirme vinovăția prin zbor. Sextus este în sfârșit convins să meargă la Titus, dar mai întâi trebuie să-și îndepărteze mantaua lui acoperită cu sânge. Își schimbă rapid mantaua înainte ca Sextus să plece încă în confuzie (Sextus: "Fra stupido e pensoso").
Scena 2: o galerie terestra împodobită cu statui, care se deschid spre grădini
Servilia îl informează pe Titus că unul dintre conspiratori a venit la ea și ia rugat să cerșească pentru milă în numele său.Ea continuă, explicând că Lentulus era liderul conspiratorilor și că se deghiza ca Titus, dar Lentulus a fost lovit de unul dintre propriii săi oameni care îl credeau drept adevăratul Tit. Titus întreabă dacă Lentulus a murit în atac. Servilia spune că mai trăiește, dar nu se știe dacă va supraviețui. De asemenea, ea explică modul în care conspiratorii au legat fiecare câte două panglici roșii la umeri drepți pentru a se marca unul pe altul. Sextus apare, urmat de Vitellia, apoi de Annius. Titus observă panglica roșie legată de umărul mantiei lui Sextus, pe care o poartă Annius, și îl acuză pe Annius de conspirație.Annius protestează inocența sa, dar ascunde adevărul pentru ai proteja pe Sextus. Sextus începe să mărturisească; Vitellia îl oprește. Titus îl pune pe Annius în arest, interpretând evaziunea sa ca vină, totuși se temea să-l marcheze un trădător (Titus: "Tu, infedel, non hai difese"). Annius se întoarce spre Servilia pentru sprijin, dar ea îl respinge, spunând că nu se mai va căsători cu el. Annius se întoarce apoi la Sextus și îl roagă să dezvăluie adevărul înainte de a pleca (Annius: "Ch'io parto reo, lo vedi"). Singur impreuna, Vitellia ii invata pe Sextus sa fuga de Roma pentru a-si salva viata. Sextus este pe cale să fugă când este reținut de către Publius, care spune că Lentulus a supraviețuit și a dezvăluit implicarea lui Sextus în complot. Pe măsură ce Sextus este luat de Senat, el se întoarce la Vitellia și îi spune că, dacă simte vreodată o briză pe obraz, este suflarea iubitului ei pe moarte (Sextus: "Se mai senti spirarti sul volto" ). Numai singură, Vitellia își exprimă teama că vinovăția ei va fi dezvăluită în curând lumii (Vitellia: "Tremo fra dubbi miei").
Actul 3
Scena 1: O cameră închisă cu ușile, un scaun și o masă cu vase de scris
Publius îi reamintește lui Titus că este timpul să meargă la jocurile publice; totuși, Titus spune că nu poate pleca până când nu a învățat decizia Senatului cu privire la Sextus. Titus nu se poate face să-l creadă pe Sextus un trădător și îl trimite pe Publius să aducă înapoi verdictul. După cum pleacă Publius, el îi spune lui Titus că natura lui bună îl orbește spre inima coruptă a oamenilor (Publius: "Tardi s'avvede"). Annius intră acum, exonerat, urmat de Publius cu verdictul: Sextus a mărturisit și Senatul a condamnat toți conspiratorii leilor. Publius dă decretul lui Titus, care așteaptă semnătura lui. Titus trimite Annius și Publius. Annius cere milă lui Sextus înainte de a pleca (Annius: "Pietà, signor, di lui"). Singur, Titus decide să-l audă pe Sextus vorbind înainte de a semna sentința morții, în speranța de a afla despre unele circumstanțe exonerante ca Annius înainte. Îi cheamă pe Publius să îl aducă pe Sextus înaintea lui. Sextus intră și Titus trimite pe Publius cu gardienii să fie singuri cu el. Titus încearcă să învețe motivul trădării sale, dar Sextus va confirma doar că este vinovat și merită să moară. Frustrată, Titus spune că tocmai va primi și îi va chema pe gardieni să-l ducă. Înainte de a pleca, Sextus își recunoaște moartea iminentă și își exprimă regretul față de trădarea lui (Sextus: "Vo disperato a morte"). Titus se luptă cu ideea de a condamna pe Sextus la moarte. El decide în cele din urmă să-și urmeze propria natură milostivă și să-și rupă fraza. El îl cheamă pe Publius și anunță că a decis soarta lui Sextus și este gata să meargă pe arena. Înainte de a pleca, Titus își recunoaște că, dacă o inimă tare trebuie să fie împărat, zeii vor trebui fie să-i dea altă inimă, fie să-i ia imperiul (Titus: "Se all'impero, amici Dei"). Vitellia sosește și lui Publius i se spune că Sextus a fost condamnat la moarte, iar Titus a plecat deja în arenă. Înainte de plecarea lui Publius pentru arena în sine, Vitellia încearcă să afle ce a dezvăluit lui Sextus lui Titus. Ea devine convinsă că vinovăția ei a fost expusă. Servilia și Annius apar, de la care afirmă că ea încă mai trebuie să devină împărăteasa Romei. Servilia și Annius îi cer lui Vitellia să vină cu ei să ceară viata lui Sextus, dar refuză să spună că va veni mai târziu. Annius pleacă. Servilia îi spune furios lui Vitellia că lacrimile ei sunt inutile dacă nu va acționa, apoi urmează Annius (Servilia: "Se altro che lagrime"). Singur, Vitellia recunoaște că nu poate trăi cu ea însăși dacă nu încearcă să îl salveze pe Sextus și decide să-și mărturisească crimele în fața lui Titus. Recunoscând speranțele căsătoriei de a se termina, ea își compară situația cu cea a unui barcă care trebuie să arunce ocazional mărfuri peste bord pentru a provoca o furtună (Vitellia: "Getta il nocchier talora").
Scena 2: O intrare mare la un amfiteatru vast, prin care se pot vedea arcade în interior. Complicii condamnați la conspirație pot fi văzuți deja în arenă, așteptând fiarele sălbatice
Publicul român este adunat pentru a auzi declarația lui Titus. Sextus este prezentat. Cum Titus este pe punctul de a citi iertarea, Vitellia apare și se aruncă la picioarele lui Titus, mărturisind totul. Titus continuă și îi iartă pe toți cei implicați, inclusiv pe Vitellia. Titus îi spune lui Vitellia că nu se mai poate căsători cu ea din cauza circumstanțelor, dar îi spune să-i acorde mâna lui Sextus. Ea consimte si va fi o nunta dubla cu Servilia si Annius. Toți recunosc zeii pentru siguranța și protecția Titus (Chor: Che del Ciel, che degli Dei ").
Gluck - La clemenza di Tito - Act I:
Gluck - La clemenza di Tito - Act II:
Gluck - La clemenza di Tito - Act III:
„Elfrida” de Giovanni Paisiello
Elfrida este o tragedie muzicală în două fapte ale compozitorului Giovanni Paisiello pe un libret de Ranieri de 'Calzabigi .
A fost interpretată pentru prima dată pe 4 noiembrie 1792 la Teatrul San Carlo din Napoli . [1]
Opera a avut numeroase spectacole în Italia până în 1798 (în unele cazuri cu un final fericit [2] ) și a existat, de asemenea, o redresare la Londra în 1800 . [3]
Înainte de cele două lucrări cu text produs de Calzabigi, Elfrida se caracterizează prin distribuția neobișnuită a tuturor pieselor solo la personajele principale. Elfrida este o lucrare cu tendințe romantice, caracterizată prin reprezentarea "iubirii, a măreției și a sacrificiului ca emoții reale mai degrabă decât ca abstracțiuni" [2] .
O renaștere modernă a acestei lucrări a avut loc la Savona în noiembrie 1990. [4] Criticii au văzut în Elfrida o alternanță de "deschideri valoroase și recăderi într-un secol al XVIII-lea " acum depășite de mulți compuși ai vremii[4] , astfel încât primul act este "static jenant", în timp ce al doilea, în care există o mai mare armonie între sentimentul lui Paisiello și libretul lui Calzabigi, este în general mai interesant
Interpreții de la prima reprezentare
caracter | |
Eggardo | Francesco Domenico Mombelli |
Orgando | Giuseppe Trabalza |
Elfrida | Teresa Macciorletti Blasi |
Adelvolto | Francesco Roncaglia |
Evelina | Maddalena Ammonini |
Osmondo | Silvestro Fiamenghi |
Siveno | Vincenzo Correggi |
Regizor: Michele Nasci.
Scenograf: Domenico Chelli .
Scenograf: Domenico Chelli .
Povestea are loc în Anglia în secolul al X-lea .
Regele Eggardo a auzit de frumusețea lui Elfrida, fiica contelui Orgando, și îl trimite pe prietenul său Atelvolto într-o misiune, cu sarcina de a cere mâna.
Atelvolto, la vederea lui Elfrida, se îndrăgostește de ea și, în loc să-și îndeplinească sarcina care îi este încredințată, o întreabă soție. Căsătoria căsătorită, sub pretextul geloziei, o ascunde într-un castel, împiedicând pe oricine, chiar pe Eggardo și Orgando, să o vadă. Atelvolto se justifică cu Eggardo spunându-i că Elfrida nu este deloc frumos așa cum spun ei.
Trădarea lui Atelvolto este descoperită când, în castelul în care Elfrida este păstrat separat, Orgando ajunge, încercând cu disperare să-și vadă din nou fiica și Eggardo, pentru o vizită improbabilă la prietenul său.
Eggardo provoacă duelul lui Atelvolto și îl rănește mortal. Elfrida, la vederea lui Atelvolto pe moarte, își ia viața prin înjunghiere.
Giovanni Paisiello - Elfrida 1_2 (4 novembre 1792):
„Didone abbandonata” de Giovanni Paisiello
Didone abbandonata este un libret de opera în trei acte de Pietro Metastasio . A fost prima dată efectuată în cadrul Domenico Sarro la 1 februarie 1724, la Napoli. Este dedicată Cardinalului Michael Friedrich Contele de Althann . Cu peste 60 de setări până în secolul al XIX-lea, este una dintre lucrările sale preferate. [1] [2]
O traducere germană a libretului de către Johann Leopold van Ghelen aapărut în 1741 în Steyr . [Digitisat 1] O altă traducere în limba germană a lui Johann Anton Koch a apărut în 1769 sub numele de Dido abandonat în cel de-al doilea volum al ediției sale neterminate completă a Domnului Abate Peter Metastasio Kayserl. Royal. Poemele dramatice ale lui Hofpoeten.[Digitized 2] Traducerea unei alte versiuni librete pe care a publicat-o în 1776 sub numele de Dido abandonată, modificată în cel de-al optulea volum.[Digitizat 3]
Libretul se bazează pe un episod al lui Aeneid al lui Vergil . Eroul troian Aeneas și regina cartagineză Dido se îndrăgostesc unul de celălalt. Cu toate acestea, pentru a-și urma destinul și a găsit Roma, Aeneas o lasă.Dido se strecura în disperare în focul orașului ars. Acest material a fost foarte popular în perioada barocului și a fost folosit și în alte librete. Opera lui Metastasio se termină tragic, la fel ca și capodopera antică, și astfel stă în contrast cu practica obișnuită a seriei de operații .
"Nefericita Dido a fost fiica regelui Belus la Tir ; ea a fost căsătorită cu marele preot Sicheus , un om de bogăție imensă. Pigmalion , fratele ei și moștenitorul tronului lui Belus, a fost astfel atât de lascivit încât a ucis pe cumnatul său, în speranța posesiunilor sale. Dar Dido a scăpat de urmăririle sale și a reușit să-și aducă comorile pe coastele africane. A cumpărat o bucată de pământ și a construit orașul din Cartagina. Între timp, noul oraș a fost adus la perfecțiune, un rege adiacent al Getulienilor , numele lui Hiarbas, care sa sprijinit de cartaginezi, sa oferit voluntar pentru înclinația lor; dar el a fost eliminat printr-un răspuns respins, sub pretextul că Dido și-a dorit să păstreze cenușa soțului ei decedat neatinsă. După ce a venit Aeneas troianul, în care a căzut mort. Din moment ce fusese aruncat acolo pe furtună în drumul său spre Latiu, astfel încât navele lui trebuiau reparate și nava trebuia să fie din nou înviorată, înclinația minții sale minunate părea să fie foarte bună. El și-a permis să fie atât de ocupat încât el uitând că zeii l-au creat pentru a crea un nou regat în Lazio. El a trebuit să părăsească Cartagina la comanda expresă a zeilor: el a ascultat: și el a navigat sub pânză; Dido, cu toate acestea, a fost adesea adusă într-o astfel de furie și disperare că ea a devenit sinuciderea ei - sens prin foc și greutate.
Luăm acest lucru din celebrul poem eroic al lui Virgil, Aeneidus, care folosește libertatea poeților atât de complet încât nu blasfemă distrugerea orașului Troia odată cu întemeierea orașului Carthage în același timp, cu dreptate spunând că Troia avea vreo 300 de ani A distrus ani mai devreme, când a fost înființată Cartagina.
Perspectiva lui Ovidius afirmă că Hiarbas, după moartea reginei Dido, a capturat orașul Cartagina. Există, de asemenea, câteva urme care sora lui Dido Anna (pe care o numim Selene) nu a fost mai puțin îndrăgită de Aeneas decât de ea, ci în secret. De altfel, este permis, pentru o mai mare ușurință a ideii, ca regele Hiarbas să vină la Cartagina, sub numele prezumat de Arbazes, în deghizarea constructorului său de nave.
Pentru a disocia adevăratul cu falsul în această poveste, sa remarcat în cele din urmă că sfârșitul crud al vieții reginei Dido este totuși puternic și se distinge numai în motiv. Virgilius o face să moară din afecțiune pentru un cavaler nebun, de când sa dat de la Eckel pentru moartea iubitului iubit și astfel a aruncat-o pe modelul tuturor femeilor strălucitoare de vremuri barbare.
Terenul este în Cartagina.
- Pietro Metastasio : Libretul de Andrea Bernasconi, Munchen 1756 [Digitalisat 4]
Rezumatul următor se bazează pe librăria Andreei Bernasconi, utilizată în 1756. [Digitizată 4]
Primul act
Locul audienței cu un tron pe lateral. În depărtare puteți vedea construcția orașului Carthage.
În ciuda iubirii lor reciproce, Enea a decis să asculte de porunca divină și să părăsească Dido. Mai întâi spune asta surorii lui Dido Selene și confidențialului ei Osmida. Cand vine Dido, el isi jura iubirea, dar in acelasi timp ii cere sa-l uite.Copleșit de emoții, nu găsește cuvintele potrivite și părăsește câmpul. Selene explică intenția lui față de Dido, dar Osmida a redus-o, susținând că Enea era doar gelos pe Jarba, regele maurului , și promovarea lui Dido. Apoi vine Jarba însuși, prezentându-se, în prezent, ca propriul său ambasador Arba, cu confesiunea lui Araspe, aducând sclavi Dido, tigri, lei și alte daruri. Dido îi respinsese deja publicitatea sub pretextul că dorea să rămână credincioasă primului său soț decedat Sichaeus. Cu toate acestea, deoarece a început o relație cu Enea, Jarba nu mai acceptă acest motiv și își reînnoiește reclama ca o condiție pentru pacea dintre popoarele lor. În plus, ar trebui să-i dea șeful Enei. Dido îl respinge.Vrea să-i comandă singură inima și imperiul ei. După ce pleacă, Jarba jură razbunare și îi ordonă lui Araspe să-l asasineze pe Enea în spate. Araspe, cu toate acestea, este gata pentru o luptă onorabilă și refuză. El este scuturat de lipsa de scrupule a lui Jarbas.
Atrium.
Enea îi spune lui Selene cât de greu este să-i ia rămas bun lui Dido. Jarba și Araspe ne alătură. În timp ce Araspe se îndrăgostește de Selene, Jarba începe o ceartă cu Enea. Enea nu se teme de el și pleacă.
Jarba intenționează să-și angajeze războinicii în castel pentru a distruge cartagina și a-și ucide rivalul. Osmida îi spune că Dido se îndreaptă spre Templul lui Neptun să se căsătorească cu Enea. El îi promite lui Jarba să-l sprijine în orice fel. În zadar, Araspe încearcă să îl descurajeze pe Jarba de planul său.
Templul lui Neptun cu portretul său.
Jarba, care apare sub numele de Arbace, încearcă să atace Enea, dar este oprită de Araspe, care ia pumnalul. Enea consideră, prin urmare, că Araspe este vinovatul. Când Dido intră cu garda de corp, Osmida numește și vinovatul lui Araspe. Dido îl lasă să iasă. Enea crede că Arbace a împiedicat asasinarea și ia mulțumit. Cu toate acestea, acum se recunoaște ca Jarba și îi explică vrăjmășia față de el. Dido la arestat. Jarba își trage sabia, dar este convins de Osmida să renunțe la timp și să se bazeze pe el. După ce a fost luată de la Osmida, Enea Dido își anunță decizia de al părăsi. Dido se simte trădat de el.
Actul II
Camera regală cu o masă mică.
Osmida a lansat Jarba. Se așteaptă ca sosirea poporului lor să atace. Osmida îi reamintește lui Jarba că ia promis tronul Cartaginei ca o răsplată pentru trădare.Când ajunge Araspe, Jarba îl acuză că nu la asasinat. Selene vine, de asemenea, și îl întreabă pe Araspe pentru motivul eliberării lui Jarbas, dar acest lucru nu știe.La cererea lui Selene, îi promite să o protejeze pe Enea, deși el este de fapt inamicul său. Atunci mărturisește dragostea ei. Selena răspunde că-l apreciază înalt, dar că inima ei aparține deja altuia.
Dido a decis să îl execute pe Jarba, iar Osmida este de acord să execute. Cu toate acestea, Enea consideră această pedeapsă excesivă și necinstită și cere milă pentru Jarba. Cu supărare, însă, semnează verdictul. Cu toate acestea, în timp ce continuă să ceară, în cele din urmă se dă și îi dă hârtia.
Jarba îi acuză pe Enea că la induce pe Dido împotriva lui. Ca răspuns, Enea se opune pedepsei cu moartea semnată de Dido. Jarba se întreabă despre comportamentul generos al inamicului său și despre trădarea prietenului său Araspe.
Curte interioară.
Araspe îi provoacă lui Enea un duel onorabil, dar Enea refuză. Numai atunci când Araspe îl acuză de lașitate, el trage curajos sabia. Lupta este întreruptă de Selene, care acuză Araspe de trădare. Cu toate acestea, Enea îl apără spunând că el a luptat doar pentru stăpânul său.
Cabinet cu fotolii.
Dido vrea să pună Enea la testul final și să-și trezească gelozia. Ea îl întreabă cum ar trebui să se comporte, deoarece Jarba amenință acum împărăția ei și viața ei. Singura alternativă la căsătoria cu Jarba ar fi fost să se căsătorească cu el, Enea, și astfel să-și păstreze alți aliați - dar acum e doar moartă. Prin urmare, ea îi cere lui Enea să o ucidă cu mâna.Totuși, el refuză și o sfătuiește să se căsătorească cu Jarba. L-a adus și a cerut-o pe Enea să participe la ceremonie. Când vine Jarba, Dido îi spune că Enea a vorbit despre el și că vrea să se căsătorească cu el acum. Enea nu poate privi acest lucru și în cele din urmă se îndepărtează de furie. Dido și-a recăpătat speranța și îi spune lui Jarba că nu-l poate iubi niciodată. El o lasă sub amenințări.
Actul al treilea
Portul maritim unde sunt ancorate navele troiene.
Enea și troienii se pregătesc să plece. Jarba îl provoacă la un duel. Când el amenință să cedeze, poporul său vine să-i ajute și tovarășii lui Enea se alătură cu el. Lupta se lărgește, dar în cele din urmă Jarba este învinsă. Deși Enea îi dă viață, Jarba jură răzbunare.
Linia de copaci între oraș și port.
Osmida îi spune lui Araspe că întăririle lui Jarba au sosit. Araspe nu are încredere în Osmida. Cei doi susțin conceptul de onoare. Selene vine și cere Enea. Araspe suspectează că îl iubește, dar susține că simte rău doar pentru sora ei.
Jarba îndeamnă să omoare pe Enea. Osmida explică faptul că războinicii lui sunt gata și își amintește recompensa promisă. Jarba, însă, ordonă gardianului să omoare Osmida. Aceasta ar fi răsplata potrivită pentru un trădător. Nici Araspe, nici Selene nu vor să o ajute pe Osmida. Enea sosește la timp și eliberează Osmida, care îi jură recunoștință eternă.Selene recunoaște acum dragostea ei pentru Enea, dar nu vrea să audă despre asta. El este interesat doar de faima.
Castelul regal cu vedere la oraș, care ulterior izbucnește în flăcări.
Osmida neagă Dido trădarea lui și o cere pentru o pedeapsă grațioasă. Selene îi spune lui Dido că Enea se îndreaptă spre nave. Îi trimite pe Osmida să-l oprească. Araspe spune că Jarba a dat foc la Cartagina. Osmida se întoarce. Nu putea să-l oprească pe Enea, pentru că el plutea deja. Acum, Dido îi ordonă să adune oameni, nave și arme pentru al forța pe Enea să se oprească și să-i scufunde navele. Între timp, Selene ar trebui să aibă grijă de orașul ars. Osmida revine din nou lucruri nerealiste pentru că nu putea să treacă prin castel până la țărm. Între timp, trupele lui Jarba se rătăcesc nemilos în oraș. Castelul a prins deja foc. Selene se întoarce și cere să scape, deoarece armata ei este învinsă. Dar asta nu se mai întâmplă, pentru că Jarba apare cu poporul său. Când vede disperarea lui Dido, se oferă să se căsătorească cu ea. Cu toate acestea, pe măsură ce Dido continuă să-l contrazică, el ordonă cetatea să fie complet distrusă.
Osimda și Selenei îl întreb pe Dido să renunțe. Cu toate acestea, ea se răzbună numai în minte. Când Selene îi spune că îi iubește și pe Enea, Dido o trimite departe furios. În disperare, blasfemă pe zei, iar Osmida o lasă să fie scuturată. Singur, se aruncă în flăcări.
Istorie
Didone abbandonata este primul libretut al lui Metastasio. A scris-o în colaborare cu soprana Maria Anna Benti ("La Romanina", 1684 - 1734), care a preluat și rolul lui Dido în prima interpretare a lui Domenico Sarro . Rolul Enei a fost cântat de alto - castrato Nicolò Grimaldi ("Nicolini", 1673-1732). [1] [3]
Plângerea se bazează pe un episod din a patra carte a lui Aeneid de către Vergil . [1] Se spune despre dragostea fondatorului și reginei din Cartagina , Dido , refugiatului troian Aeneas . Această uniune este promovată de zei Venus și Juno și conduce numai la o legătură de căsătorie, deoarece Dido a promis că nu va mai angaja niciodată un bărbat după uciderea soțului său Sychaeus . Aeneas însuși, înainte de a părăsi Troia, a fost însărcinat de Jupiter să găsească o nouă Troie în Italia. Cartagina trebuie să fie doar o escală pentru el pe drumul de acolo. Jupiter trimite Mercurius să-i reamintească lui Aeneas misiunea sa. Aeneas se supune și se pregătește pentru plecare. Când Dido află, îi face să fie disperată reproșuri. Aeneas, totuși, rămâne ferm și în secret pleacă. Atunci Dido se ucide pe o rugă cu o sabie, un dar de la Aeneas. Dar înainte de aceasta, ea invocă un răzbunător și astfel creează baza pentru conflictul mai târziu dintre Roma și Cartagina ( Războaiele Punic ). Juno este milă de lunga agonie a lui Dido și trimite zeița Iris . Acest lucru coboară într-un curcubeu și îl împiedică pe Dido să-l dedice lumii interlope.
Un alt model vechi al lui Metastasio a fost Fasti din Ovid (III: 545, 595, 640). [1] Există dovezi ale preluării lui Hiarbas după moartea lui Dido și iubirea sorei lui Dido, Anna, lui Aeneas.
Datorită popularității temei, au existat și multe lucrări contemporane care ar fi inspirat Metastasio. Acestea includ piesele Didon de Georges de Scudéry (1673) și L'ambigu comique, Les amours de Didon et d'Aenee de Antoine-Jacob de Montfleury (1673) și libretul La Didone de Giovanni Francesco Busenello (1641) și Didon de Louise-Geneviève Gillot de Saintonge (1693). [1]
Setarea lui Leonardo Vinci (Roma 1726) a fost lăudat în mod deosebit pentru portretul său de respingere a lui Dido de Jarba în aria Regina fiului . Același lucru este valabil pentru tratamentul Niccolò Jommelli asupra scenei finale (Roma 1747). Pentru interpretarea lui Johann Adolph Hasse în 1742 în Castelul Hubertusburg , concluzia a trebuit schimbată deoarece cartagina arzătoare nu a putut fi arătată pe această scenă. Adaptarea libretului este făcută de Francesco Algarotti . Aici Dido părăsește povestea cu trei scene înainte de final după noul Aria Ombra cara introdus. Probabil că ambele variante au fost jucate în spectacolele de urmărire ale lui Dresdner. Alte setări de succes includ cele ale lui Gaetano Maria Schiassi (Bologna 1735) și lui Joseph Schuster (Napoli 1776). În 1751, Metastasio a trimis o scurtă versiune la Farinelli din Madrid, unde, pe lângă activitățile sale de cântăreață și supravegherea generală a spectacolelor teatrale
Niccolò Jommelli - Didone abbandonata
„Sancia di Castiglia” de Gaetano Donizetti
Sancia di Castiglia este o serie de operă italiană în două acte de Gaetano Donizetti la un libret de Pietro Salatino. A fost întâi interpretată la Teatrul San Carlo din Napoli , la 4 noiembrie 1832, condusă de Nicola Festa
Roluri
Rol | Tipul de voce | Premiere Cast, 4 noiembrie 1832 (Dirijor: Nicola Festa ) |
Sancia | ||
Garzia, fiul ei | ||
Ircano | ||
Rodrigo | ||
Elvira | sopran |
Sinopsis
Timpul: Evul mediu
Sancia, regina Castiliei, al cărei soț a fost ucis în luptă, crede de asemenea că fiul ei, Garcia, a fost ucis. Ea intenționează să se căsătorească cu prințul Saracen, Ircano, împotriva sfaturilor ministrului ei, Rodrigo. Când Garcia, după ce a supraviețuit unei încercări de asasinat instigată de Ircano, reapare să-și revendice tronul, Ircano îi spune lui Sancia că se va căsători cu ea numai dacă îi otrăvește fiul. Garcia este pe punctul de a bea din chibritul otrăvit, când o Sancia se pocăiește brusc și o bea și o bea singură. Ea moare pledează pentru iertarea fiului ei.
Donizetti: Sancia di Castiglia
INVITAŢIE LA BALET 4 Noiembrie
A_MIDSUMMER_NIGHTS_DREAM. FELIX MENDELSSOHN BARTHOLDY
În două momente separate, Felix Mendelssohn a compus muzica pentrupiesa lui William Shakespeare , Visul unei nopți de vară . În primul rând în 1826, aproape de începutul carierei sale, el a scris o viziune de concert (Op. 21). Mai târziu, în 1842, cu doar câțiva ani înainte de moartea sa, a scris muzică incidentă (Op. 61) pentru o producție a piesei, în care a încorporat Overture-ul existent. Muzica incidentală include celebrul Nunți martie . Titlul german citește Ein Sommernachtstraum .
Uvertura
Overture în E major , Op. 21, a fost scris de Mendelssohn la 17 ani și 6 luni (a fost terminat la 6 august 1826). [1] Știința muzicală contemporană George Grove a numit-o "cea mai mare minune a maturității timpurii pe care lumea a văzut-o vreodată în muzică". [2] A fost scris ca o uvertura de concert, nu asociată cu nici o interpretare a piesei. Overturea a fost scrisă după ce Mendelssohn a citit o traducere germană a piesei în 1826. Traducerea a fost făcută de August Wilhelm Schlegel , cu ajutorul lui Ludwig Tieck . A existat și o conexiune de familie: fratele lui Schlegel, Friedrich, sa căsătorit cu mătușa lui Dorothea, Felix Mendelssohn. [3]
În timp ce o piesă romantică în atmosferă, Overture încorporează multe elemente clasice , fiind exprimate în formă sonatăși modelate prin fraze regulate și tranziții armonice. Piesa este de asemenea remarcată datorită efectelor sale instrumentale izbitoare, cum ar fi emularea "picioarelor de basm" de la început și înfrângerea fundului ca un fund (efecte care au fost influențate de ideile și sugestiile estetice ale prietenului lui Mendelssohn la acea vreme, Adolf Bernhard Marx ).Heinrich Eduard Jacob, în biografia sa a compozitorului, a spus că Mendelssohn a scris măruntaiele după ce a auzit o briză de seară care ruptează frunzele din grădina casei familiei. [3]
Vergetul începe cu patru coarde în vânturi. Urmând prima temă a minorului paralel ( E minor ) reprezentând zanele de dans, o tranziție (muzica regală a curții din Atena) duce la o a doua temă, aceea a iubitorilor. Acest lucru este urmat de braying de jos, cu "hee-hawing" fiind evocate de corzi. Un ultim grup de teme, care amintește de meșteșugari și de apeluri de vânătoare, apropie expoziția . Zanele domină cea mai mare parte a secțiunii de dezvoltare , în timp ce tema iubitului este jucată într-o cheie minore. Recapitularea începe cu aceleași deschideri cu patru coarde în vânt, urmată de tema Fairies și cealaltă secțiune din cea de-a doua temă, inclusiv cu brațul lui Bottom. Zanele se întorc și, în cele din urmă, au ultimul cuvânt din coda , la fel ca în piesa lui Shakespeare. Supravegherea se termină din nou cu aceleași deschizături cu patru coarde de vânturi.
Overture a avut premiera in Stettin (apoi in Prusia , acum Szczecin , Polonia ) la 20 februarie 1827, la un concert realizat de Carl Loewe . Mendelssohn a împlinit 18 ani mai devreme de două săptămâni. A trebuit să călătorească 80 de mile printr-o furtună de zăpadă, pentru a ajunge la concert [5], care a fost prima sa apariție publică. Loewe și Mendelssohn au apărut, de asemenea, ca solisti în concertul lui Mendelssohn în rol principal pentru două piane și orchestre, iar Mendelssohn singur a fost solistul pentru Konzertstück în F minor al lui Carl Maria von Weber . După intermitență, sa alăturat primelor viori pentru o interpretare a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven .
Prima interpretare britanică a lui Overture a fost condusă de Mendelssohn însuși, la 24 iunie 1829, la Argyll Rooms din Londra, la un concert în beneficiul victimelor inundațiilor din Silezia și a fost interpretat de o orchestră asamblată de Mendelssohn prietenul Sir George Smart . [4]
Muzica incidenta
Mendelssohn a scris muzica incidentă , Op. 61, pentru Visul unei nopți de vară în 1842, la 16 ani după ce a scris "Overture". A fost scrisă unei comisii din partea regeluiFrederick William al IV-lea al Prusiei . Mendelssohn a fost apoi directorul de muzică al Academiei Regale de Arte și al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig . [6] O prezentare de succes a Antigonei lui Sophocles la 28 octombrie 1841 la Palatul Nou din Potsdam, cu muzica lui Mendelssohn (Op. 55), a condus regretul la rugămintea lui pentru mai multă muzică, pentru a juca cu care sa bucurat mai ales. Visul unei nopți de vară afost produs la 14 octombrie 1843, de asemenea la Potsdam. Producătorul a fost Ludwig Tieck . Aceasta a fost urmată de muzica incidentală pentru Oedipul lui Sofocle (Potsdam, 1 noiembrie 1845, publicat postum ca Op. 93) și Athalie al lui Jean Racine(Berlin, 1 decembrie 1845, Op. [1]
Ziua de vară a unei nopți de vară , Op. 21, inițial scrisă ca o piesă independentă cu 16 ani mai devreme, a fost încorporată în Op. 61 muzică incidentală ca uvertura sa, și primul din cele 14 numere. Există, de asemenea, secțiuni vocale și alte mișcări pur instrumentale, inclusiv Scherzo, Nocturne și Wedding March . Numerele vocale includ cântecul "Șarpele văzute" și melodramele "Deasupra dealului, peste dale", "Vrăjile", "Ce gropi de găină" și "Îndepărtarea vrăjilor". Melodramele au servit la îmbunătățirea textului lui Shakespeare.
Actul a fost jucat fără muzică. Scherzo , cu scorul său plin de strălucire, dominat de vânturi și de dansuri, acționează ca un intermez între Faptele I și II. Scherzo conduce direct în prima melodrama, un pasaj de text vorbit de muzică. Sosirea lui Oberon este însoțită de un marș de zână, marcat cu triunghi și chimvale.
Piesa vocală " Vedeți șerpi" (" Bunte Schlangen, zweigezüngt ") deschide cea de-a doua scenă a Actului II. Al doilea Intermezzo vine la sfârșitul celui de-al doilea act. Actul III include un marș ciudat pentru intrarea mecanicii. Am auzit în curând muzica citată din Overture pentru a însoți acțiunea. Nocturna include un corn solitar dublat de fagi și însoțește iubitorii de somn între Faptele III și IV. Există o singură melodrama în Actul IV. Aceasta se încheie cu o repetare a Nocturnei care să însoțească somnul iubitorilor muritori.
Intermezul dintre Faptele IV și V este celebrul Nunți martie , probabil cea mai populară piesă muzicală compusă de Mendelssohn, și una dintre cele mai ubicuoase piese de muzică scrise vreodată.
Actul V conține mai multă muzică decât oricare alta, pentru a însoți sărbătoarea nunții. Există o scurtă fanfară pentru trâmbițe și timpani, o parodie a unui mormânt de înmormântare și un dans Bergomask . Dansul folosește materialul tematic din tematica "Overture".
Piesa are trei epiloguri scurte. Primul este introdus cu o repriză a temei Marțiunii de nuntă și a muzicii fairy din Overture.După discursul lui Puck , se aude ultimul număr muzical - "Prin această casă dă lumină strălucitoare" (" Bei des Feuers mattem Flimmern "), marcat pentru soprană , mezzo-soprană și cor . Discursul vesel al lui Puck "Dacă umbrele ne-au jignit" este însoțit, ca și pauze de o zi, de cele patru corzi pe care le-au auzit mai întâi la începutul Uvertaliei, aducând cercul de lucru și apropierea.
Suite și fragmente
Mișcările pur instrumentale (Overture, Scherzo , Intermezzo, Nocturne , Wedding March și Bergomask) sunt adesea jucate ca o suită unificată sau ca piese independente, la concerte sau la înregistrare, deși această abordare nu a avut niciodată imprimanta lui Mendelssohn. La fel ca mulți alții, Eugene Ormandy și Orchestra din Philadelphia au înregistrat selecții pentru RCA Victor ; Ormandy a rupt cu tradiția folosind traducerea germană a textului lui Shakespeare. În anii '70, Rafael Frühbeck de Burgos a înregistrat un album Decca Records din muzica completă cu New Orchestra Filarmonică și soliști Hanneke van Bork și Alfreda Hodgson ; ulterior a fost emis pe CD. [7] În octombrie 1992, Seiji Ozawa și Boston Symphony Orchestra au înregistrat un alt album al scorului complet pentru Deutsche Grammophon ; i s-au alăturat soliștii Frederica von Stade și Kathleen Battle , precum și Chorus Festivalul Tanglewood. Actrița Judi Dench a fost auzită reciting acele fragmente din piesa care a fost acționat împotriva muzicii. În 1996, Claudio Abbado a înregistrat un album pentru Sony Masterworks de fragmente extinse, cu Kenneth Branagh jucând mai multe roluri de la piesă, interpretată în direct
A_MIDSUMMER_NIGHTS_DREAM. FELIX MENDELSSOHN BARTHOLDY ballet complete
MUZICĂ 4 Noiembrie
Greatest 100 Romantic Saxofone Instrumental Music
POEZIE 4 Noiembrie
GÂNDURI SPRE MARELE POET ADRIAN PĂUNESCU
Adrian Păunescu - născut la 20 iulie 1943, în Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, în prezent Republica Moldova - a fost poet, publicist şi om politic. Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj, şi a absolvit Colegiul Naţional "Carol I" din Craiova, ulterior studiind filologia la Universitatea din Bucureşti.
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra, el fiind şi unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani.
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra, el fiind şi unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani.
A debutat ca poet în 1960, iar din 1973 a condus revista Flacăra, din fruntea căreia a fost destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Adrian Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii, un exemplu fiind poemul "Analfabeţii", publicat în 1980, în Flacăra.
Între anii 1970 şi 1980, Păunescu a devenit o figură importantă în presa românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înfiinţat, şi revistele pe care le-a coordonat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România.
De multe ori, însă, colegii de breaslă au făcut referiri la poeziile sale, în care îl lăuda pe Nicolae Ceauşescu.
După căderea comunismului, nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990, a fondat revista Totuşi iubirea. În calitate de publicist a mai condus ziarul Sportul românesc, o scurtă perioadă, în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1, participând, în calitate de invitat, la numeroase emisiuni pe teme culturale şi politice la Tele 7 ABC, Pro TV, Realitatea TV.
Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este, în general, considerată ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.
Păunescu a fost secretar al UTC la Uniunea Scriitorilor, membru al PCR. După Revoluţia din decembrie 1989 a fost marginalizat, dar a fost readus în atenţia opiniei publice prin postul naţional de televiziune, în cadrul unei emisiuni realizate în 1992 de Mihai Tatulici.
Din august 1992 a devenit membru al PSM, iar din ianuarie 1995, prim-vicepreşedinte al partidului. La 27 septembrie 1992 a fost ales senator de Dolj, pe listele PSM. La alegerile din 3 noiembrie 1996, partidul său nu a obţinut numărul de voturi necesar intrării în Parlament. La 8 februarie 1997 demisionează din toate funcţiile deţinute în partid, în semn de protest faţă de inactivitatea conducerii partidului şi de lipsa de reacţie la iniţiativa realizării unei stângi unite. Demisia a fost respinsă de Consiliul Naţional al PSM.
La alegerile parlamentare din 2000 este ales senator pe listele PDSR - Dolj, în 2004 câştigă un nou mandat, pe listele PSD, în circumscripţia electorală Hunedoara şi deţine funcţia de preşedinte al Comisiei pentru cultură.
Printre cărţile publicate se numără "Cartea Cărţilor de Poezie" (1999, integrala poeziilor apărute în volume şi un capitol de versuri inedite, cu un amplu capitol biobibliografic de Andrei Păunescu), "Meserie mizerabilă, sufletul" (2000, poezii), "Măştile însângerate (2001, proze)", "Nemuritor la zidul morţii" (2001, poezii), "Până la capăt" (2002, poezii, trei ediţii), "Liber să sufăr" (2003, poezii, trei ediţii) şi "Din doi în doi (2003, poezii)", precum şi numeroase alte volume lansate înainte de 1989, printre care "Ultrasentimente" (1965, poezii, debut editorial), "Mieii primi" (1966, poezii), 0, literatură pentru copii, cu ilustraţii de Constanţa Buzea), "Repetabila povară" (1974, poezii), "Pământul deocamdată" (1976, poezii, două ediţii), "Manifest pentru sănătatea pământului" (1980, poezii), "Iubiţi-vă pe tunuri" (1981, poezii), "De la Bârca la Viena şi înapoi" (1981, reportaj, jurnal, cu ilustraţii de Andrei Păunescu), "Rezervaţia de zimbri" (1982, poezii, cu ilustraţii de Ioana Păunescu), "Totuşi iubirea" (1983, antologie de poezii), "Manifest pentru mileniul trei - volumul 1" (1984, antologie de poezii), "Manifest pentru mileniul trei - volumul 2" (1986, antologie de poezii, care conţine un capitol de poeme inedite şi unul de referinţe critice), "Locuri comune" (1986, poezii), "Viaţa mea e un roman" (1987, poezii), "Sunt un om liber" (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piaţă, în septembrie 1989, îndată ce a apărut, şi a revenit în librării în martie 1990.
Totodată, Păunescu a compus imnurile echipelor de fotbal Rapid Bucureşti şi Universitatea Craiova: "Sîntem peste tot acasă" şi, respectiv, "Oltenia eterna Terranova".
Adrian Păunescu a scris un amplu articol despre starea sa, pe 21 iunie, anul acesta, în Jurnalul Naţional.
"Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre n-ar trebui să vă ia prin surprindere", scria el, adresându-se copiilor lui.
"Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice", le scria acesta copiilor lui.
De altfel, în acelaşi articol, Adrian Păunescu face şi referiri la reproşurile care i s-au adus în ceea ce priveşte relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu.
"În vremea lui Ceauşescu, mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă", scria acesta în articolul publicat în Jurnalul Naţional.
Licenta pentru naivitate - Adrian Paunescu
Mi-a placut sa raman un naiv ,
Am fost un naiv care s-a respectat,
Mi-am hranit iluziile
Mai bine decat mi-am hranit copiii.
Am fost un naiv de moda veche,
Abia asteptam sa ma minta cineva
Ca sa-l cred.
Mi-am rugat adversarii
Sa construiasca adversitati plauzibile
Ca sa cred si eu.
Am fost un naiv,
Am crezut in fete mari
Si-n cuvantul de onoare,
Am crezut in adversari,
Am crezut in adversare.
Acum constat ca nu e nimic nou sub soare ,
Ca iluziile sunt la fel de primejdioase
Astazi ca si ieri
Si vor fi si maine
Cand voi continua sa le am
Si sa fiu mai naiv decat astazi
Cautand mereu
Ceea ce mereu am crezut
Ca am gasit
Si de fapt nu gasisem niciodata.
Iarta-ma ,Doamne , de naivitatea mea
Si da-mi-o astazi
Inca o data si inca o data
Sa mai pot crede
Sa-mi mai pot aminti,
Si totusi,si totusi,
Sa mai fiu naiv,
Sa mai fiu credul,
Sa mai fiu un prost
In care se mai gaseste
Combustibilul de miscat.
Mi-a placut sa raman un naiv ,
Am fost un naiv care s-a respectat,
Mi-am hranit iluziile
Mai bine decat mi-am hranit copiii.
Am fost un naiv de moda veche,
Abia asteptam sa ma minta cineva
Ca sa-l cred.
Mi-am rugat adversarii
Sa construiasca adversitati plauzibile
Ca sa cred si eu.
Am fost un naiv,
Am crezut in fete mari
Si-n cuvantul de onoare,
Am crezut in adversari,
Am crezut in adversare.
Acum constat ca nu e nimic nou sub soare ,
Ca iluziile sunt la fel de primejdioase
Astazi ca si ieri
Si vor fi si maine
Cand voi continua sa le am
Si sa fiu mai naiv decat astazi
Cautand mereu
Ceea ce mereu am crezut
Ca am gasit
Si de fapt nu gasisem niciodata.
Iarta-ma ,Doamne , de naivitatea mea
Si da-mi-o astazi
Inca o data si inca o data
Sa mai pot crede
Sa-mi mai pot aminti,
Si totusi,si totusi,
Sa mai fiu naiv,
Sa mai fiu credul,
Sa mai fiu un prost
In care se mai gaseste
Combustibilul de miscat.
Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, spune că, în comunism, Adrian Păunescu a fost o voce critică. "Aparţine generaţiei Nichita Stănescu, a fost un poet care de la început s-a exprimat critic, a fost un poet militant, un poet cetăţean(...) A fost pe nedrept considerat un cântăreţ de curte, el a fost o voce critică", a declarat Ion Iliescu pentru Realitatea TV, spunând că Adrian Păunescu nu s-a temut să îl viziteze în1971, când a căzut în dizgraţiile regimului. "Ne părăsesc multe valori. Adrian Păunescu va rămâne ca o voce puternică, va rămâne cu tot ce a fost lumină în viaţa şi creaţia lui. (...) Era prolific, era capabil într-o singură noapte să umple sute de pagini cu poezia lui", a adăugat Ion Iliescu.
"Sunt aici între monitoare, care se uită în organismul meu şi dau semne că nu voi muri...", acestea sunt cuvintele poetului Adrian Păunescu, spuse cu câteva zile înainte de moartea sa, în timp ce se afla internat la Spitalul Floreasca din Capitală. Şi pentru noi cei ce l-am cunoscut şi admirat în timpul vieţii va rămâne mereu viu prin poezia sa care va pătrunde în inimile tuturor românilor de pretutindeni!
Aceasta-i tema
Aceasta-i tema noastră la română,
Cum poate omul, de spinare frânt,
Să-şi fie, însuşi, rob la îndemână
Şi cum să-şi piardă urma pe pământ.
Aceasta-i tema noastră la citire,
Să scriem nu, să se citească da,
Şi cum plămânu-nvaţă să respire,
Nu aer, ci un fel de mucava.
Aceasta-i tema noastră la franceză,
Să fim consideraţi nişte ţigani,
Când fraţii noştri urcă în viteză.
La noi, pe umeri, de atâţia ani.
Aceasta-i tema noastră la uitare,
Să ştergem de pe banda minţii tot
Şi ce ne bucură şi ce ne doare,
Să fim un neam aproape idiot.
Aceasta-i tema noastră pentru-acasă,
Să vieţuim şi să murin în spini
Şi, între timp, în vremea friguroasă,
Să fim, la noi în patrie, străini.
Aceasta-i tema noastră pentru soartă,
C-un scris umil, din ce în ce mai mic,
Să facem numai artă pentru artă,
Convinşi că suntem nimeni şi nimic.
Cum poate omul, de spinare frânt,
Să-şi fie, însuşi, rob la îndemână
Şi cum să-şi piardă urma pe pământ.
Aceasta-i tema noastră la citire,
Să scriem nu, să se citească da,
Şi cum plămânu-nvaţă să respire,
Nu aer, ci un fel de mucava.
Aceasta-i tema noastră la franceză,
Să fim consideraţi nişte ţigani,
Când fraţii noştri urcă în viteză.
La noi, pe umeri, de atâţia ani.
Aceasta-i tema noastră la uitare,
Să ştergem de pe banda minţii tot
Şi ce ne bucură şi ce ne doare,
Să fim un neam aproape idiot.
Aceasta-i tema noastră pentru-acasă,
Să vieţuim şi să murin în spini
Şi, între timp, în vremea friguroasă,
Să fim, la noi în patrie, străini.
Aceasta-i tema noastră pentru soartă,
C-un scris umil, din ce în ce mai mic,
Să facem numai artă pentru artă,
Convinşi că suntem nimeni şi nimic.
Amurg cu diavoli
O, pepenii iluminau cerul când se coceau,
Cu urmele dinţilor de iepuri în ei,
Stelele moi le muşcau, le sângerau,
Cu purpurii averse de ulei.
Lăsau amurg femeile cu struguri negri pe braţ,
Cu gesturile mâinii închizând ore şi coşuri.
Apoi, se ridicau de pe pământ,
Cu pepenii frumoşi şi aţâţaţi,
Bostănăriile ticsite de mirosuri,
Şi seara se-nchidea întunecând.
Noi ne făceam diavoli la mal de apă,
Mânjindu-ne pe trupul gol,
Misterios şi-n grabă,
Cu acel iad al apei, de nămol.
Cu urmele dinţilor de iepuri în ei,
Stelele moi le muşcau, le sângerau,
Cu purpurii averse de ulei.
Lăsau amurg femeile cu struguri negri pe braţ,
Cu gesturile mâinii închizând ore şi coşuri.
Apoi, se ridicau de pe pământ,
Cu pepenii frumoşi şi aţâţaţi,
Bostănăriile ticsite de mirosuri,
Şi seara se-nchidea întunecând.
Noi ne făceam diavoli la mal de apă,
Mânjindu-ne pe trupul gol,
Misterios şi-n grabă,
Cu acel iad al apei, de nămol.
Analfabeţilor
V-am spus ca sint un om periculos
Si nu mi-ati luat avertismentu-n seama.
V-am spus s-aveti pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare si de teama.
V-am spus ca fac teribil de urit
De sint calcat putin pe libertate.
V-am spus ca sint osteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus sã va astimparati si voi,
Cenzori capriciosi ai vremii mele,
C-o sã va coste scump maruntul moft,
De a ne face noua zile grele.
V-am spus sã puneti mâna sã munciti.
Sã nu mai tot pinditi zelosi din umbra,
V-am spus ca n-o sã placa nimanui
Pornirea voastra, tulbure si sumbra.
V-am spus ca vremurile s-au schimbat
Si ca situatia e mai complexa,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexa.
Si lumea nu se poate cuceri
Umflind la cifre si mimind tumulturi
Cu aroganti si trindavi doctoranzi,
Cu papagali care tin loc de vulturi.
V-am spus si am puterea sã mai spun
Ca nu incape muntele în sera
Ca prea-i scurt drumul de Ia rai la iad
Si de la caprioara la pantera.
V-am spus sã nu-l fetisizati pe Marx,
Sã nu-i pastrati în spirt invatatura
Si voi intr-una fãrã sã-l cititi
Il pomeniti pânã va doare gura.
V-am spus ca batalia pentru om
Nu iarta astazi nici o dezertare
Si voi v-ati decorat voi intre voi
Când lupta este în desfasurare.
V-am spus ca muzica nu-i un microb
Care ameninta civilizatii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care sã-i placa dati-i.
V-am spus, concetateni analfabeti,
Si luati aminte si sã tineti minte.
Dar nu stiam ca v-ati nãscut si surzi
Si scoateti arma când vedeti cuvinte.
Si nu mi-ati luat avertismentu-n seama.
V-am spus s-aveti pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare si de teama.
V-am spus ca fac teribil de urit
De sint calcat putin pe libertate.
V-am spus ca sint osteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus sã va astimparati si voi,
Cenzori capriciosi ai vremii mele,
C-o sã va coste scump maruntul moft,
De a ne face noua zile grele.
V-am spus sã puneti mâna sã munciti.
Sã nu mai tot pinditi zelosi din umbra,
V-am spus ca n-o sã placa nimanui
Pornirea voastra, tulbure si sumbra.
V-am spus ca vremurile s-au schimbat
Si ca situatia e mai complexa,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexa.
Si lumea nu se poate cuceri
Umflind la cifre si mimind tumulturi
Cu aroganti si trindavi doctoranzi,
Cu papagali care tin loc de vulturi.
V-am spus si am puterea sã mai spun
Ca nu incape muntele în sera
Ca prea-i scurt drumul de Ia rai la iad
Si de la caprioara la pantera.
V-am spus sã nu-l fetisizati pe Marx,
Sã nu-i pastrati în spirt invatatura
Si voi intr-una fãrã sã-l cititi
Il pomeniti pânã va doare gura.
V-am spus ca batalia pentru om
Nu iarta astazi nici o dezertare
Si voi v-ati decorat voi intre voi
Când lupta este în desfasurare.
V-am spus ca muzica nu-i un microb
Care ameninta civilizatii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care sã-i placa dati-i.
V-am spus, concetateni analfabeti,
Si luati aminte si sã tineti minte.
Dar nu stiam ca v-ati nãscut si surzi
Si scoateti arma când vedeti cuvinte.
Biet nemuritor la zidul morţii
Numai viteza mă mai ţine viu
Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.
n-am timp la zidul morţii să m-aşez,
şi combustibil am, de nicăierea,
probabil unii cred că şi trişez,
dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.
n-am mai dormit de când eram copil,
cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,
iar dacă aţ încetini, umil,
m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.
Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.
A mă mai crede liber, nu încerc,
În toată cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.
Şi, vai, în toată tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceaşi pantă
Şi nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.
Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.
Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Şi înţeleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.
Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.
Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.
n-am timp la zidul morţii să m-aşez,
şi combustibil am, de nicăierea,
probabil unii cred că şi trişez,
dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.
n-am mai dormit de când eram copil,
cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,
iar dacă aţ încetini, umil,
m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.
Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.
A mă mai crede liber, nu încerc,
În toată cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.
Şi, vai, în toată tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceaşi pantă
Şi nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.
Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.
Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Şi înţeleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.
Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.
Bocet pentru Tatiana
Bocet pentru Tatiana
Se-aliniază ştirile atroce,
Sub care omul bâjbâie înfrânt,
Şi, Doamne, cum peste
această voce
Accepţi să pună un gropar pământ?
Neverosimil se întâmplă toate
Furtunile au rupt pe străzi copaci,
În toate casele de sănătate
Nu mai există loc, pentru săraci.
Asfixiaţi de epoca mizeră,
Ne amăgim că vom scăpa
în cer,
Dar moartea, zilnic, printre noi prosperă
Şi taxe pentru ea ni se şi cer
De-a-ndoaselea e rânduit
destinul,
E greu şi pe pământ, şi sub pământ
Şi între noi ne măcinăm
continuu
Şi nimenea nu e de neînfrânt.
De-un timp încoace, farsa
ne îngână,
În permanentă stare de război,
Purtăm în palme propria ţărână
Şi ne mirăm că seamănă
cu noi
Şi, Doamne, se acutizează rana
Şi te-am ruga, ai grijă,
dacă vrei,
S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,
Punând pământ de flori
pe vocea ei.
Pe-aici, e o dezordine cumplită,
Mor tineri mulţi şi îi
petrec bătrâni,
E, poate, cea din urmă reuşită
A Mioriţei scăpătând la stâni
Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,
Furtunile au dărâmat păduri
Şi merge în pământ această voce,
De ce de ea nu vrei să te înduri?
Învaţă însăşi ploaia să
murmure
Un cântec trist, dar moartea-i spune "Taci",
Copacii rătăcesc fără
pădure,
Pădurea moare fără de
copaci.
07.08.2009
Se-aliniază ştirile atroce,
Sub care omul bâjbâie înfrânt,
Şi, Doamne, cum peste
această voce
Accepţi să pună un gropar pământ?
Neverosimil se întâmplă toate
Furtunile au rupt pe străzi copaci,
În toate casele de sănătate
Nu mai există loc, pentru săraci.
Asfixiaţi de epoca mizeră,
Ne amăgim că vom scăpa
în cer,
Dar moartea, zilnic, printre noi prosperă
Şi taxe pentru ea ni se şi cer
De-a-ndoaselea e rânduit
destinul,
E greu şi pe pământ, şi sub pământ
Şi între noi ne măcinăm
continuu
Şi nimenea nu e de neînfrânt.
De-un timp încoace, farsa
ne îngână,
În permanentă stare de război,
Purtăm în palme propria ţărână
Şi ne mirăm că seamănă
cu noi
Şi, Doamne, se acutizează rana
Şi te-am ruga, ai grijă,
dacă vrei,
S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,
Punând pământ de flori
pe vocea ei.
Pe-aici, e o dezordine cumplită,
Mor tineri mulţi şi îi
petrec bătrâni,
E, poate, cea din urmă reuşită
A Mioriţei scăpătând la stâni
Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,
Furtunile au dărâmat păduri
Şi merge în pământ această voce,
De ce de ea nu vrei să te înduri?
Învaţă însăşi ploaia să
murmure
Un cântec trist, dar moartea-i spune "Taci",
Copacii rătăcesc fără
pădure,
Pădurea moare fără de
copaci.
07.08.2009
Castel medieval
Condamnã toti si numai unul iartã,
Când toti vorbesc se-aude cel ce tace,
Dã semne de cãdere si de pace,
Dezamãgita, tulburea mea soartã.
Ce vremuri de vremelnicii sãrace,
Mi-am dejugat si tidva lângã poartã,
Si-acum astept voios în noaptea moartã
Pe cineva sã vinã mai incoace.
E un tiran -- de tirania pâinii --
Aicea în castelul fãrã geamuri
Si tigrii lui domestici sar în hamuri
Si-n lanturi lupi se gudurã, nu câinii.
Miroase a pustiu si a cenusã,
In beciuri e-o uzinã de cãtuse.
Când toti vorbesc se-aude cel ce tace,
Dã semne de cãdere si de pace,
Dezamãgita, tulburea mea soartã.
Ce vremuri de vremelnicii sãrace,
Mi-am dejugat si tidva lângã poartã,
Si-acum astept voios în noaptea moartã
Pe cineva sã vinã mai incoace.
E un tiran -- de tirania pâinii --
Aicea în castelul fãrã geamuri
Si tigrii lui domestici sar în hamuri
Si-n lanturi lupi se gudurã, nu câinii.
Miroase a pustiu si a cenusã,
In beciuri e-o uzinã de cãtuse.
Căţel emigrant
Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.
Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.
Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.
Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.
Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.
Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.
Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.
Volumul „Locuri comune”
Editura Albatros - 1986
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.
Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.
Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.
Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.
Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.
Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.
Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.
Volumul „Locuri comune”
Editura Albatros - 1986
Carnaval
Cea mai mare surpriza,
Cel mai mare soc,
nebunia serii,
punctul culminant
al balului nostru mascat
in care
nimeni
n-a mai cunoscut pe nimeni
a fost acela in care
cineva
a avut ideea geniala
sa aparem cu totii
cu fetele noastre reale.
A trebuit sa ne mascam
din nou
ca sa ne mai putem
recunoaste
si sa ne dam
buna-ziua.
Cel mai mare soc,
nebunia serii,
punctul culminant
al balului nostru mascat
in care
nimeni
n-a mai cunoscut pe nimeni
a fost acela in care
cineva
a avut ideea geniala
sa aparem cu totii
cu fetele noastre reale.
A trebuit sa ne mascam
din nou
ca sa ne mai putem
recunoaste
si sa ne dam
buna-ziua.
Cei ce te sapă
Nu toţi ce care sapă
în jurul tău
vor neapărat să-ţi dăruiacă
o fântână cu apă
proaspătă.
în jurul tău
vor neapărat să-ţi dăruiacă
o fântână cu apă
proaspătă.
Colindul celui fără de ţară
Unde-ai fi si unde te-ai tot duce
Cât ai fi de rău sau cât de bun,
Că mai crezi sau nu mai crezi in cruce
Cel mai greu îti este de Crăciun.
Când se strâng străinii pe la case
Si aprind lumini în pomii lor,
Ti se face mare frig in oase
Si de tară ti se face dor.
Cumpără-ti un cântec de pe piată
Si-o sa-ti cadă nendoios cu tronc,
Si-ai să-l tii cu tine-ntreaga viată
Imigrant and very tragic song.
Bate vântul, bate dinspre tară,
Suflă-n răni cu sare si pelin,
Bate vântul si te-nchide-afară,
Rudele in vizită nu vin.
Uite, Anul Nou cu dor de casă
Cum e ea, mai bună sau mai rea,
Amintirea-n pace nu te lasă
Pân-la comă in zadar vei bea.
Poti să tii si două, trei neveste
Stii prea bine, toti suntem la fel,
Insă tara numai una este
Emigrant atât de singurel.
Mori aici si nimeni nu te-aude
Dar visează tot ce-ti e pe plac,
Că te bărbieresti si pleci la rude
Si găsesti pe masă cozonac.
Bate vântul plin de dor de tară
Ti se face dintr-o dată rău,
Bate vântul si te-nchide-afară,
Nu stii ce să faci cu trupul tău.
Nu e mare lucru, stii prea bine
Altii mese mai bogate pot,
Dar un simtămînt e viu in tine
Că acasă e mai mult ca tot.
Din putinul lor, ai tăi vor face
Tot ce pot să fie fericiti,
Să petreacă-n liniste si pace
Să mai râdă si să bea un sprit.
Unde-ai fi si orice-ai fi, bătrâne,
Parcă dorul salele ti-a frânt,
Si atât din tot îti mai rămâne
Să te-asezi cu fata la pământ
Si să plângi când toti în sărbătoare
Hohotesc de parcă te-ar sfida,
Si să plângi durerea ta ce-a mare
Si să plângi de dor de tara ta.
Cât ai fi de rău sau cât de bun,
Că mai crezi sau nu mai crezi in cruce
Cel mai greu îti este de Crăciun.
Când se strâng străinii pe la case
Si aprind lumini în pomii lor,
Ti se face mare frig in oase
Si de tară ti se face dor.
Cumpără-ti un cântec de pe piată
Si-o sa-ti cadă nendoios cu tronc,
Si-ai să-l tii cu tine-ntreaga viată
Imigrant and very tragic song.
Bate vântul, bate dinspre tară,
Suflă-n răni cu sare si pelin,
Bate vântul si te-nchide-afară,
Rudele in vizită nu vin.
Uite, Anul Nou cu dor de casă
Cum e ea, mai bună sau mai rea,
Amintirea-n pace nu te lasă
Pân-la comă in zadar vei bea.
Poti să tii si două, trei neveste
Stii prea bine, toti suntem la fel,
Insă tara numai una este
Emigrant atât de singurel.
Mori aici si nimeni nu te-aude
Dar visează tot ce-ti e pe plac,
Că te bărbieresti si pleci la rude
Si găsesti pe masă cozonac.
Bate vântul plin de dor de tară
Ti se face dintr-o dată rău,
Bate vântul si te-nchide-afară,
Nu stii ce să faci cu trupul tău.
Nu e mare lucru, stii prea bine
Altii mese mai bogate pot,
Dar un simtămînt e viu in tine
Că acasă e mai mult ca tot.
Din putinul lor, ai tăi vor face
Tot ce pot să fie fericiti,
Să petreacă-n liniste si pace
Să mai râdă si să bea un sprit.
Unde-ai fi si orice-ai fi, bătrâne,
Parcă dorul salele ti-a frânt,
Si atât din tot îti mai rămâne
Să te-asezi cu fata la pământ
Si să plângi când toti în sărbătoare
Hohotesc de parcă te-ar sfida,
Si să plângi durerea ta ce-a mare
Si să plângi de dor de tara ta.
Din nou, Dacii liberi
Noi n-am avut nevoie
Sa luam adeverinte
Ca vietuim acasa,
In patrie la noi,
Am fost si vom ramine
De-a pururi dacii liberi
Si iubitori de pace,
Si vrednici de razboi.
La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Si stelele din ceruri
Din singe ni se rup.
Nu ne-au invins romanii
Si-am ris de toti barbarii
Strigind la ei cu steagul
Facut din cap de lup.
Aceasta dam de stire,
De sub pamintul nostru,
Urmasilor in care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-si
Sa nasca dacii liberi
Spre razbunarea noastra
Pe cel din urma drum.
Numiti si tara noastra
Cu numele ei dacic
Iubiti pe nou venitii
Dupa atitia ani,
Dar vesnic tineti minte
Ca peste dacii liberi
Au tot calcat invazii
Si altfel de romani.
Noi am ramas in glie
Si devenim padure,
Si devenim recolte,
Sa va hranim pe voi,
Si temelia tarii
S-o intarim cu oase
Si iubitori de pace,
Si vrednici de razboi.
Cu tot ce nazareste
Din firea noastra veche,
Dam Romelor de stire,
Prin ierburi murmurind,
Ca numai oboseala
Ne-a asezat sub scoarta,
Dar daca e nevoie
Ne vom scula oricand.
Sa luam adeverinte
Ca vietuim acasa,
In patrie la noi,
Am fost si vom ramine
De-a pururi dacii liberi
Si iubitori de pace,
Si vrednici de razboi.
La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Si stelele din ceruri
Din singe ni se rup.
Nu ne-au invins romanii
Si-am ris de toti barbarii
Strigind la ei cu steagul
Facut din cap de lup.
Aceasta dam de stire,
De sub pamintul nostru,
Urmasilor in care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-si
Sa nasca dacii liberi
Spre razbunarea noastra
Pe cel din urma drum.
Numiti si tara noastra
Cu numele ei dacic
Iubiti pe nou venitii
Dupa atitia ani,
Dar vesnic tineti minte
Ca peste dacii liberi
Au tot calcat invazii
Si altfel de romani.
Noi am ramas in glie
Si devenim padure,
Si devenim recolte,
Sa va hranim pe voi,
Si temelia tarii
S-o intarim cu oase
Si iubitori de pace,
Si vrednici de razboi.
Cu tot ce nazareste
Din firea noastra veche,
Dam Romelor de stire,
Prin ierburi murmurind,
Ca numai oboseala
Ne-a asezat sub scoarta,
Dar daca e nevoie
Ne vom scula oricand.
Dreptul la întrebare
Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.
Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.
Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.
Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.
Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.
Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.
Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.
Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.
Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.
Rămâi în inimile noastre drept poetul fluviu, poetul naţional, poetul tinerei generaţii contemporane lui, generaţia în blugi!
Tudor Muşatescu
Biografie
Poet, prozator, dramaturg si umorist roman, Tudor Musatescu s-a nascut pe 22 februarie 1903 la Campulung-Muscel. Studiaza la Liceul Sf. Sava si absolva in 1924 cursurile Facultatii de Drept si Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti.
Tudor Musatescu incepe sa scrie inca din vremea liceului, scoate reviste proprii: Ghiocelul, Zori de ziua, Muguri, si colaboreaza la Revista copiilor si tineretului, Romania, Scena, Rampa, Cetatea literara si Adevarul literar.
Musatescu a scris versuri: Vitrinele verii (1926) si cinci volume de Scrieri (1969) aparute postum in 1978, aforisme: Fiecare cu parerea lui (1970), romane: Mica publicitate (1935), schite umoristice: Nudul lui Gogu (1928) si Ale vietii valuri (1932), dar cel mai mare succes l-a avut cu dramaturgia sa.
Debutul scriitorului a avut loc in anul 1923 cu piesa de teatru "Focurile de pe comori", piesa scrisa in limba franceza si jucata la Paris. Au urmat: Pantarola (1928), Sosesc deseara (1931), Titanic-Vals (1932), ...Escu (1933) si Visul unei nopti de iarna (1937). Majoritatea pieselor de teatru au fost traduse in limbile franceza, engleza, germana, italiana, greaca, poloneza si ceha, avand succes si in strainatate. Comediile "Titanic-Vals" si "...Escu" au fost ecranizate.
In colaborare cu Sica Alexandrescu a scris peste zece piese de teatru, printre care: Figura de la Dorohoi, Sinaia la domiciliu, Birlic si Teoria cocosului.
Tudor Musatescu a ocupat in perioada 1930-1940 functia de inspector general al teatrelor. Infiinteaza mai multe teatre particulare: Teatrul "Tudor Musatescu" in 194 , Teatrul "C.A. Rosetti", Teatru Nostru si Teatrul Colorado.
Scriitorul a murit in Bucuresti, la 4 noiembrie 1970.
Tudor Musatescu incepe sa scrie inca din vremea liceului, scoate reviste proprii: Ghiocelul, Zori de ziua, Muguri, si colaboreaza la Revista copiilor si tineretului, Romania, Scena, Rampa, Cetatea literara si Adevarul literar.
Musatescu a scris versuri: Vitrinele verii (1926) si cinci volume de Scrieri (1969) aparute postum in 1978, aforisme: Fiecare cu parerea lui (1970), romane: Mica publicitate (1935), schite umoristice: Nudul lui Gogu (1928) si Ale vietii valuri (1932), dar cel mai mare succes l-a avut cu dramaturgia sa.
Debutul scriitorului a avut loc in anul 1923 cu piesa de teatru "Focurile de pe comori", piesa scrisa in limba franceza si jucata la Paris. Au urmat: Pantarola (1928), Sosesc deseara (1931), Titanic-Vals (1932), ...Escu (1933) si Visul unei nopti de iarna (1937). Majoritatea pieselor de teatru au fost traduse in limbile franceza, engleza, germana, italiana, greaca, poloneza si ceha, avand succes si in strainatate. Comediile "Titanic-Vals" si "...Escu" au fost ecranizate.
In colaborare cu Sica Alexandrescu a scris peste zece piese de teatru, printre care: Figura de la Dorohoi, Sinaia la domiciliu, Birlic si Teoria cocosului.
Tudor Musatescu a ocupat in perioada 1930-1940 functia de inspector general al teatrelor. Infiinteaza mai multe teatre particulare: Teatrul "Tudor Musatescu" in 194 , Teatrul "C.A. Rosetti", Teatru Nostru si Teatrul Colorado.
Scriitorul a murit in Bucuresti, la 4 noiembrie 1970.
Interior
Nedesluşit, amurgul jilav şi stins, de toamnă
Pătrunde în odaie greoi şi obosit
Asemeni unui schimnic cu rasa mucezită
Intrând, adus de spete, în golul unui schit.
Pătrunde în odaie greoi şi obosit
Asemeni unui schimnic cu rasa mucezită
Intrând, adus de spete, în golul unui schit.
Pe mobile, în umbră, se-anină grav, tăcerea...
În falduri de-ntuneric tot sufletu-mi se-ngroapă
Şi-ascult cum trece udă, de-a lungul străzii, vremea
Bătându-mi în ferestre cu clipe moi de apă.
În falduri de-ntuneric tot sufletu-mi se-ngroapă
Şi-ascult cum trece udă, de-a lungul străzii, vremea
Bătându-mi în ferestre cu clipe moi de apă.
Să biruie amurgul, cu braţele livide
Lumina, spre ferestre, se strânge ca un val
Şi-nvinsă, istovită, se clatină şi cade
Ca o tragediană în strigătul final.
Lumina, spre ferestre, se strânge ca un val
Şi-nvinsă, istovită, se clatină şi cade
Ca o tragediană în strigătul final.
S-au tapetat pereţii cu pânze lungi de doliu,
Ca un gropar, amurgul mormântu-a prins să-i sape
Şi-n colţul lui de cinic, pianul îşi arată
Gingii de palisandru şi-un rânjet alb de clape.
Ca un gropar, amurgul mormântu-a prins să-i sape
Şi-n colţul lui de cinic, pianul îşi arată
Gingii de palisandru şi-un rânjet alb de clape.
În fund, oglinda albă, sub draperii, se-mbracă
Cu aripi mari, căzute şi grele de-ntuneric
Şi-aşa cum mă priveşte, opac şi fix, îmi pare
O pasăre de noapte c-un ochi holbat şi sferic.
Cu aripi mari, căzute şi grele de-ntuneric
Şi-aşa cum mă priveşte, opac şi fix, îmi pare
O pasăre de noapte c-un ochi holbat şi sferic.
Ca o fantomă – alături – deschiolate braţe
Fotoliul, înspre mine, întinde să mă cheme.
Şi pare, în tăcere, ceasornicul pe masă
Un şoarece domestic ce ronţăie în vreme.
Fotoliul, înspre mine, întinde să mă cheme.
Şi pare, în tăcere, ceasornicul pe masă
Un şoarece domestic ce ronţăie în vreme.
Portretele pudrate din ramele ovale
Zâmbesc postum prin bezna ce vine să le-ngroape
Şi-n ultima lumină, bunica mă priveşte
Cu nostalgii albastre de sub amurg de pleoape.
Zâmbesc postum prin bezna ce vine să le-ngroape
Şi-n ultima lumină, bunica mă priveşte
Cu nostalgii albastre de sub amurg de pleoape.
Final
Iubirea noastră, Riri, se va sfârşi. Ce vrei,
Iubirea... e o vorbă, un mic pseudonim
Ce ne-amuzăm să-l punem acelui obicei
De-a-ne culca-mpreună convinşi că ne iubim.
Iubirea... e o vorbă, un mic pseudonim
Ce ne-amuzăm să-l punem acelui obicei
De-a-ne culca-mpreună convinşi că ne iubim.
O, nu... nu fac o glumă sau scenă de prost gust
Nu sunt bolnav (cu toate că sufăr de migrenă)
Nici n-am băut nimica... lichior, malaga, must,
Ori altă băutură de marcă indigenă.
Nu sunt bolnav (cu toate că sufăr de migrenă)
Nici n-am băut nimica... lichior, malaga, must,
Ori altă băutură de marcă indigenă.
Atunci?... O întâmplare, un lucru de nimic,
Am întâlnit pe stradă trecând o-nmormântare;
Idei asociate... amurg... anticipare...Şi am venit la tine cu şovăiri de dric.
Am întâlnit pe stradă trecând o-nmormântare;
Idei asociate... amurg... anticipare...Şi am venit la tine cu şovăiri de dric.
Nu mă-nţelegi... Acuma, mi-eşti încă dragă, Riri,
Căci îmi iubesc în tine amorul meu limfatic.
Dar va veni şi ziua firească-a despărţirii...
Când?... O necunoscută-ntr-un calcul matematic.
Căci îmi iubesc în tine amorul meu limfatic.
Dar va veni şi ziua firească-a despărţirii...
Când?... O necunoscută-ntr-un calcul matematic.
O! va veni şi ziua când în rochiţa roz
Îţi vei cânta atentă "bucata" la pian,
Când, pentru prima oară, defunctul Berlioz
Mă va surprinde, Riri, cu ochii în tavan.
Îţi vei cânta atentă "bucata" la pian,
Când, pentru prima oară, defunctul Berlioz
Mă va surprinde, Riri, cu ochii în tavan.
Şi va veni şi noaptea când, goală, încolăcită
Te vei lungi-ntre perne, cu capul blond pe mână,
Si-mi voi fuma ţigara privind către ispită
Cu ochi blazat de sculptor, conturu-ţi de cadână.
Te vei lungi-ntre perne, cu capul blond pe mână,
Si-mi voi fuma ţigara privind către ispită
Cu ochi blazat de sculptor, conturu-ţi de cadână.
Si va veni şi-amurgul (şi poate nu de toamnă)
Când paşii tăi, mecanic, te-or duce către uşă
În clipa când urechea-ţi fragilă de păpuşă
Va auzi în fine, din nou, banalul «Doamnă».
Când paşii tăi, mecanic, te-or duce către uşă
În clipa când urechea-ţi fragilă de păpuşă
Va auzi în fine, din nou, banalul «Doamnă».
Şi vei pricepe atuncea, în clipa despărţirii,
Lugubra amăgire a vorbei «împreună»
Şi-om îngropa în vreme, amorul nostru, Riri,
Banal, ca într-o raclă, un mort de moarte bună.
Lugubra amăgire a vorbei «împreună»
Şi-om îngropa în vreme, amorul nostru, Riri,
Banal, ca într-o raclă, un mort de moarte bună.
* * *
Ce faci, inimă pustie,
cu pereţi de igrasie,
când, în timp,
tic-tacu-ţi scurmă
ca un ceas rămas în urmă.
cu pereţi de igrasie,
când, în timp,
tic-tacu-ţi scurmă
ca un ceas rămas în urmă.
Ce vrei, inimă a mea,
părăsită şi bătrână
ca o apă de fântână
de unde nimeni nu bea!
părăsită şi bătrână
ca o apă de fântână
de unde nimeni nu bea!
Fostă "inimă albastră",
anii ţi-i socoţi în gând
stând ca proasta la fereastră
ca s-o vezi măcar trecând.
anii ţi-i socoţi în gând
stând ca proasta la fereastră
ca s-o vezi măcar trecând.
O! şi ce n-ai da odată
s-o cuprinzi tu cu putere
şi s-o legeni ca pe-o fată
şi s-o frângi ca pe-o muiere!...
s-o cuprinzi tu cu putere
şi s-o legeni ca pe-o fată
şi s-o frângi ca pe-o muiere!...
Horia Aramă
Biografie
Horia Aramă (4 noiembrie 1930, Iaşi - 2007) este un poet, prozator, eseist, critic, traducător, redactor şi scenarist. Este fiul Roxanei (născută Goldu) şi al lui Iancu Aramă, funcţionari. Absolvent al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" (1954), Aramă a făcut studii, neterminate, la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, fiind apoi redactor la Radio (1950-1952) şi la mai multe publicaţii pentru copii. Debutează în 1950 cu versuri pentru copii, pentru ca, în continuare, să publice într-un ritm susţinut volume de proză scurtă ştiinţifico-fantastică, nuvele fantastice, apoi romane. A colaborat frecvent, de-a lungul anilor, la revistele „Viaţa românească", „România literară", „Contemporanul", „Echinox" etc. A semnat, uneori în colaborare, traduceri din autori cehi, maghiari, polonezi.
Poezia pentru copii a lui Aramă reprezintă prelucrarea unui sentimentalism minor, derivabil din contextul ideologizant al deceniului şase. Trecerea autorului la genul literaturii fantastice şi ştiinţifico-fantastice va reflecta găsirea timbrului propriu, personalizat. O constantă a acestor scrieri, punct de plecare pentru problematizări topite în fluxul epic al textelor, o reprezintă frecventarea motivelor clasice ale „transferului de personalitate" şi „dedublării eului" (Cornel Robu); referinţele la care se poate face trimitere din această perspectivă sunt abundente în spaţiile universal şi naţional ale genului (Robert L.Stevenson, Gustav Meyrink, Vladimir Colin), ceea ce poate însemna că originalitatea moderată a autorului român este într-o bună măsură efectul unei asumări voluntare. Un derivat este ideea, curentă în epocă, a alienării individului uman; punerea în scenă se realizează prin imaginarea - veridică în parametrii codului fantastic - a unor lumi posibile care să faciliteze contactul umanului cu non-umanul.
În Verde Aixa (1976), peisajul central al romanului este ocupat, după modelul lui Stanislaw Lem din Solaris, de o planetă vie care îi extermină pe rând pe membrii expediţiei colonizatoare, substituindu-i prin simulacre de natură vegetală ce păstrează aparenţa superficială a umanului. Romanul Ţărmul interzis (1972) rescrie (pe urmele unui Robert Silverberg) tema de largă răspândire a hoţilor de trupuri care preiau controlul asupra carcaselor biologice ale altora, parazitându-le conştiinţa şi emoţiile.
Pe pretexte mai mult sau mai puţin similare contactului umanului cu non-umanul, cu efecte alienante pentru cel dintâi termen, sunt construite povestirile din Moartea păsării săgeată (1966) ori Cosmonautul cel trist (1967), reluate parţial înPălăria de pai (1974); trama epică este adesea, în tradiţia literaturii ştiinţifico-fantastice scrise în România deceniilor şase şi şapte, „îmblânzită" prin introducerea în discurs a unui ton vag liric. Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şiO insulă în spaţiu (1991) sunt eseuri pe tema utopiilor literare; cărţile valorificate aici compun o bibliografie nesistematică, dar diversă, în alcătuirea căreia intră şi exemplificări din spaţiul românesc.
Opera
• Păsări călătoare, Bucureşti, 1955;
• Fumul, ploaia, un ţânţar şi-o pereche de-ochelari, Bucureşti, 1957;
• De la om la om, Bucureşti, 1960;
• Omul care are timp, Bucureşti, 1964;
• Femeia cosmică, Bucureşti, 1965;
• Scări la stele, Bucureşti, 1965;
• Lumile stau de vorbă, Bucureşti, 1966;
• Moartea păsării-săgeată, Bucureşti, 1966;
• Cosmonautul cel trist, Bucureşti, 1967;
• Dumnezeu umbla desculţ, Bucureşti, 1968;
• Ţărmul interzis, Bucureşti, 1972;
• Pălăria de pai, Bucureşti, 1974;
• Jocuri de apă, Bucureşti, 1975;
• Verde Aixa, Bucureşti, 1976;
• Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1978;
• Colecţionarul de insule, Bucureşti, 1981;
• Dincolo de paradis, Bucureşti, 1983;
• Insulele fericite. Călătorie în lumea utopiei, Bucureşti, 1986;
• O insulă în spaţiu, Bucureşti, 1991;
• Egocentrism, Bucureşti, 2000;
• Planeta celor doi sori, Bucureşti, 2003.
Traduceri
• Jiri V. Svoboda, Cântece din Praga, Bucureşti, 1958;
• Vasil Iv. Stoianov, Zumbai zum, Bucureşti, 1959;
• Szabo Magda, Spuneţi-i Zsofiei, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Eugen Haidai);
• Lucjan Wolanowski, Adio, bumerang. Australia ieri şi azi, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Teodor Holban);
• David Brin, Poştaşul vine după Apocalips, Bucureşti, 1993;
• Pierre Bellemare, Marile crime ale istoriei, Bucureşti, 1999.
Casa noastră-i ca zăpada,
Galbeni sunt în pragul toamnei merii,
Veselă ca primăvara-i strada,
Și orașu-i cald ca miezul verii.
Îmi iubesc orașul, strada, casa
Fiindcă-mi spun de țara mea frumoasă.
Galbeni sunt în pragul toamnei merii,
Veselă ca primăvara-i strada,
Și orașu-i cald ca miezul verii.
Îmi iubesc orașul, strada, casa
Fiindcă-mi spun de țara mea frumoasă.
TEATRU/FILM 4 Noiembrie
Biografie Tudor Mușatescu
Dramaturgul, poetul, ziaristul Tudor Mușatescu s-a născut la 22 februarie 1903, in comuna Matău de lângă Câmpulung-Muscel, județul Argeș. Era fiul unui avocat, primar de Câmpulung si prefect de Argeș.
A invătat la Gimnaziul Dinicu Golescu din Câmpulung –Muscel si in timpul primului război mondial, familia s-a mutat la Iași, apoi la București. A continuat studiile la Liceul Sf. Sava si in 1924 a absolvit Facultatea de Drept si Facultatea de Litere din cadrul Universității București.
A scris încă din perioada liceului in revistele pe care însuși le-a fondat,Ghiocelul, Zori de ziua, Muguri, a colaborat la Revista copiilor si tineretului, la România, Scena.
A debutat in 1923 cu piesa de teatru Focurile de pe comori, scrisa in limba franceză si jucată la Paris. După absolvirea universității a fost o perioada profesor dar a renunțat, si-a satisfăcut stagiul militar la Craiova si in 1925 i se jucau pe scena Teatrului Național craiovean doua piese: T.T.R si Datoria. In 1926 publica la Câmpulung-Muscel primul volum de versuri, Vitrinele toamnei. Ca umorist a debutat cu volumele Nudul lui Gogu (1927) si Ale vieții valuri (1932). S-a casatorit cu Edith Heckter, de care a divortat in 1935.
In 1928 se juca piesa Pantarela si era premiata de Asociația criticilor dramatici, in 1931 era reprezentat pe mai multe scene din țară vodevilul Sosesc deseară. L-a consacrat însă ca mare dramaturg piesa Titanic Vals (1932), care s-a jucat in deschiderea stagiunii Teatrului Național din București. Au urmat …Escu (1933), continuarea la Titanic Vals, Licurici (1935), Chestiuni de familie (1936), Visul unei nopți de iarnă (1937), Tara fericirii (1946), Profu' de franceză (1947), Geamandura (1950). A colaborat cu regizorul Sică Alexandrescu la scrierea câtorva piese ca Figura de la Dorohoi, Sinaia la domiciliu, Birlic, Teoria cocosului, etc.
A tradus din operele unor dramaturgi străini, a realizat adaptări după piese de teatru romanești sau străine.
A fost de inspector general al teatrelor, a condus împreună cu Maria Filotti Teatrul din Sarindar, a înființat teatre particulare (Teatrul C.A. Rosetti, Teatrul Nostru, Colorado, Roxy). In 1935 a publicat romanul Mica publicitate.
S-a căsătorit in 1939 cu actrița Kitty Gheorghiu de la Teatrul Național si au avut un fiu. Pentru soția sa a scris piesa Madona (1947). A publicat volumul de aforisme Fiecare cu părerea lui (1970) .
Tudor Mușatescu a murit la 4 noiembrie 1970 in București, la 67 de ani.
A invătat la Gimnaziul Dinicu Golescu din Câmpulung –Muscel si in timpul primului război mondial, familia s-a mutat la Iași, apoi la București. A continuat studiile la Liceul Sf. Sava si in 1924 a absolvit Facultatea de Drept si Facultatea de Litere din cadrul Universității București.
A scris încă din perioada liceului in revistele pe care însuși le-a fondat,Ghiocelul, Zori de ziua, Muguri, a colaborat la Revista copiilor si tineretului, la România, Scena.
A debutat in 1923 cu piesa de teatru Focurile de pe comori, scrisa in limba franceză si jucată la Paris. După absolvirea universității a fost o perioada profesor dar a renunțat, si-a satisfăcut stagiul militar la Craiova si in 1925 i se jucau pe scena Teatrului Național craiovean doua piese: T.T.R si Datoria. In 1926 publica la Câmpulung-Muscel primul volum de versuri, Vitrinele toamnei. Ca umorist a debutat cu volumele Nudul lui Gogu (1927) si Ale vieții valuri (1932). S-a casatorit cu Edith Heckter, de care a divortat in 1935.
In 1928 se juca piesa Pantarela si era premiata de Asociația criticilor dramatici, in 1931 era reprezentat pe mai multe scene din țară vodevilul Sosesc deseară. L-a consacrat însă ca mare dramaturg piesa Titanic Vals (1932), care s-a jucat in deschiderea stagiunii Teatrului Național din București. Au urmat …Escu (1933), continuarea la Titanic Vals, Licurici (1935), Chestiuni de familie (1936), Visul unei nopți de iarnă (1937), Tara fericirii (1946), Profu' de franceză (1947), Geamandura (1950). A colaborat cu regizorul Sică Alexandrescu la scrierea câtorva piese ca Figura de la Dorohoi, Sinaia la domiciliu, Birlic, Teoria cocosului, etc.
A tradus din operele unor dramaturgi străini, a realizat adaptări după piese de teatru romanești sau străine.
A fost de inspector general al teatrelor, a condus împreună cu Maria Filotti Teatrul din Sarindar, a înființat teatre particulare (Teatrul C.A. Rosetti, Teatrul Nostru, Colorado, Roxy). In 1935 a publicat romanul Mica publicitate.
S-a căsătorit in 1939 cu actrița Kitty Gheorghiu de la Teatrul Național si au avut un fiu. Pentru soția sa a scris piesa Madona (1947). A publicat volumul de aforisme Fiecare cu părerea lui (1970) .
Tudor Mușatescu a murit la 4 noiembrie 1970 in București, la 67 de ani.
Filmografie - după o piesă de
· Visul unei nopti de iarna (1980)
· Visul unei nopti de iarna (1946) - dupa o piesa de
Filmografie - scriitor
· Sosesc de la Paris (1977)
Filmografie - scenarist
· Titanic Vals / Titanic vals (1965)
· Ziua cumpatarii (1942)
· O noapte de pomina (1939) - scenarist
Escu de Tudor Muşatescu
Escu
Citadela - Archibald Joseph Cronin
GÂNDURI PESTE TIMP 4 Noiembrie
Tudor Mușatescu - Citate:
SFATURI UTILE 4 Noiembrie
INFLUENȚA NEADEVĂRULUI ASUPRA RELAȚIILOR INTERUMANE
Neadevărul are un impact puternic asupra calității relațiilor interumane atât prin influențe pozitive, cât și negative. Neadevărul contribuie la deteriorarea, poate chiar la dispariția relațiilor interumane, dar sunt prezente şi situații în care acesta prezintă o alinare a suferințelor din viața de zi cu zi, protejarea de adevărul dureros pe care suntem nevoiți să-l trăim.
În opinia mea, neadevărul nu-mi va fi niciodată o cale deschisă, uşor de accesat, deoarece nu mi-aş dori să devină un instrument folosit apoi asupra mea şi indiferent de situație voi prefera mereu adevărul, dar bineînțeles că nu depinde mereu de propria persoană.
În primul rând, minciuna poate fi folosită drept amânare, fiind în unele cazuri ultima opțiune rămasă. De exemplu, în fiecare slujbă ce implică avocați sau doctori, aceştia sunt nevoiți să discute cu clienții sau cu pacienții lor în cel mai sigur mod, astfel încât nimeni să nu poată fi afectat în mod exagerat, iar vestea să nu aibă un impact puternic şi negativ. De aceea, adevărul este amânat pentru o scurtă perioadă de timp, timp în care se caută soluții în rezolvarea problemei.
În al doilea rând, neadevărul înseamnă trădarea încrederii unei persoane. Din experiența personală am învățat că a ascunde ceva față de cineva nu-ți poate aduce niciodată beneficii. Persoanele nu vor mai putea acorda încrederea inițială, aşa cum nici eu nu aş mai putea acorda aceeaşi cantitate de încredere persoanei ce a decis să-mi ascundă întâmplările reale.
În concluzie, neadevărul are un impact puternic asupra relațiilor interumane, o influență extrem de mare, ascunderea adevărului fiind implicată în viața fiecărei persoane şi fiind unul dintre cele mai mari defecte ale ființei umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu