REVISTA MEA DIN 9 NOIEMBRIE / 1. B.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 9 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

B, Decese; Sărbători

Decese

·         959: A murit imparatul bizantin Constantin al VII- lea Porfirogenetul din dinastia macedoneana; (n. 3 septembrie 905). A fost imparat din anul 913 pana la moartea sa, dar nu a exersat efectiv puterea decat incepand cu anul 944.

·         1148: Ari Fróði Þorgilsson sau Ari cel Înțelept (în islandeză veche Ari - vultur, Fróði - înțelept) (n. 1067 - d. 9 noiembrie 1148) a fost primul istoric islandez, potrivit lui Snorri Sturluson a fost primul care a scris în Limba nordică veche. El este autorul cunoscutei cărți Landnámabók, cel mai important izvor de informații privind colonizarea Islandei.

Ari Þorgilsson s-a născut într-o familie nobilă din vestul Islandei. Landnámabók enumeră opt generații ai strămoșilor săi, dintre care cinci generații s-au născut în Islanda, și două dintre ele chiar și în vremuri păgâne.

Tatăl lui Ari a murit devreme, iar băiatul a crescut, întîi la curtea bunicului și apoi a unchiului său. La vârsta de 7 ani a început studiul la învățatul Harrar Þorarinsson, apoi a primit educație religioasă la Curtea episcopală a Islandei. A slujit ca preot în Stadre. El a fost căsătorit, a avut un fiu și o fiică.

Importanța lui Ari în istoria și cultura islandeză este mare. El este autorul Cărții despre Islandezi (Íslendingabók) și autorul Cărții așezării Islandezilor. Savantul a scris în latină și în limba islandeză veche. Pentru operele sale privind istoria timpurie a Islandei, mulți savanți l-au numit Herodot al islandezilor.

·         1686: Louis Armand I, Prinț de Conti (n. 1661)

·         1794 - A murit G.S. Skovorod, filosof, poet si pedagog ucrainean (n.1722).

·         1799: Juliane de Hesse-Philippsthal (8 iunie 1761 – 9 noiembrie 1799), a fost contesă de Schaumburg-Lippe, căsătorită în 1780 cu contele Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe. Ea a servit ca regentă de Schaumburg-Lippe în timpul minoratului fiului ei din 1787 până în 1799.

Juliane a fost fiica landgrafului Wilhelm de Hesse-Philippsthal (1726–1810) și a soției acestuia, Ulrike Eleonore de Hesse-Philippsthal-Barchfeld (1732–1795). Și-a petrecut tinerețea la 's-Hertogenbosch, unde tatăl ei a servit ca general german. Ea a primit o educație germană.

La 10 octombrie 1780, la Philippsthal, ea s-a căsătorit cu contele Filip Ernest de Schaumburg-Lippe. Filip Ernest, care avea 57 de ani, era văduv și din cei patru copii din prima căsătorie nu mai trăia niciunul. El a murit după șapte ani de la căsătoria cu Juliane. Contesa Juliane a preluat guvernarea împreună cu contele Johann Ludwig, Reichsgraf von Wallmoden-Gimborn în timpul minoratului fiului ei Georg Wilhelm. Imediat, landgraful Wilhelm de Hesse-Kassel a ocupat Schaumburg-Lippe militar, susținând că este un fief al Hesse și vacant după decesului lui Filip al II-lea. Cu sprijin de la Hanovra, Prusia și de la Consiliul Imperial, Juliane a scăpat rapid e trupele hessiane.

Guvernarea Julianei este considerată extrem de benefică. Ea a efectuat reforme aprofundate ale economiei și educației, a redus curtea, a continuat politica tolerantă față de evrei introdusă de socrul ei și a reușit să reducă impozitele. Ea l-a numit pe Bernhard Christoph Faust ca medicul ei personal și l-a ajutat în mod semnificativ odată cu introducerea inoculării variolei (o metodă de prevenire a variolei).

Juliane a inițiat reconstrucția castelului Hagenburg și este considerată fondatoarea spa-ului Bad Eilsen.

A murit în urma unei răceli grave și a fost înmormântată în mausoleul din pădurea Schaumburg. Contele von Wallmoden-Gimborn a continuat să acționeze ca regent pentru fiul ei care avea aproape 15 ani.

Copii:

• Contesa Eleonore Luise (1781-1783)
• Contesa Wilhelmine Charlotte (1783-1858)
• Contele Georg Wilhelm (1784-1860)
• Contesa Karoline Luise (1786-1846)

Juliane de Hesse-Philippsthal

Părinți William, Landgrave of Hesse-Philippsthal[*] Q27267660[*]  Frați și surori Ernest Constantine, Landgrave of Hesse-Philippsthal[*] Louis, Landgrave of Hesse-Philippsthal[*] Karl Prinz von Hessen-Philippsthal[*]  Căsătorită cu Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe Copii Contesa Eleonore Luise (1781-1783) Contesa Wilhelmine Charlotte (1783-1858) Contele Georg Wilhelm (1784-1860) Contesa Karoline Luise (1786-1846)

·         1844 - A murit fabulistul rus I.A.Krîlov (n.02.02.1769)

Alexandru Hâjdeu
Alexandru Hâjdeu
Date personale
Născut	30 noiembrie 1811 Miziurînți, Șumsk (azi regiunea Ternopil, Ucraina)
Decedat	9 noiembrie 1872 (60 de ani) Cristinești, Hotin
Părinți	Tadeu Hâjdeu Valeria Hrysant (Cristanta)
Frați și surori	Boleslav Hâjdeu
Căsătorit cu	1. Elizabeta Teofilovna Dauksz 2. Nadejda Tumanova neoficial 3. Henrieta Hâjdeu neoficial
Copii	Bogdan și Nicolae cu Elisabeta; Elisabeta (?) și Alexandra cu Henrieta
Naționalitate	România
Cetățenie	Imperiul Rus
Ocupație	cărturar și scriitor
Activitate
Studii	Universitatea din Harkiv[*]
Membru fondator al Academiei Române
Modifică date / text

* 1872: Alexandru Hasdeu (Hâjdău) (n. 30 noiembrie 1811, Miziurînți, Șumsk, azi Ucraina - d. 9 noiembrie 1872, Cristinești, Hotin, azi Ucraina), din familia Hâjdău, a fost un scriitor român din Basarabia, tatăl lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Studii

A studiat la Seminarul Teologic din Chișinău apoi la facultatea de drept a Universității din Harkov. În 1830, în revista moscovită "Vestnik Evropî" sunt publicate primele scrieri filosofice ale lui Alexandru Hâjdău - Despre calitatea Poeziei Divine și Despre scopul filosofiei. În 1836 se căsătorește cu Elisaveta Dauksz și tot atunci e ales efor al școlilor din județul Hotin. În 1838 se naște fiul său Bogdan Petriceicu Hasdeu. La 24 iunie 1840 rostește un renumit discurs în fața absolvenților și personalului pedagogic de la școala județeană din Hotin - Suvenire de cele trecute, idée de cele de față și arătare de cele viitoare ale Moldaviei, tradus imediat în română de Constantin Stamati. În 1842 este "obligat" să părăseasca postul de efor al școlilor din ținutul Hotin și se angajează învățător de limba franceză și matematică la gimnaziul de băieți din Vinița. Tot atunci scrie studiul Problema timpului nostru, care va fi tradus și publicat la București abia în 1938. În 1860 în "Foița de istorie și literatură" apare lucrarea sa Notiță asupra operei lui Kantemir Voievod. În 1866 este ales membru fondator al Societății Filologice Române.

Copilăria

Informații amănunțite privind copilăria și mediul familial al lui Alexandru sunt precare. Sigur este, în schimb, că Alexandru a dobândit în familie cunoștințe în ce privește limbiile străine, argumente sigure ar fi instruirea deosebită pe care o avea tatăl său ca jurist și poet la universitățile din Cracovia, Tadeu Hâjdeu fiind de profesie avocat. Primind în familie o educație aleasă, lui Alexandru a absolvit cu ușurință cursurile preuniversitare. Astfel, el a manifestat încă din copilărie un grad de erudiție precoce, erudiție pe care, ajuns la vârsta maturității nu a cultivat-o cu aceeași determinare. Alexandru Hâjdeu a reprezentat, de fapt, o verigă intermediară între Tadeu Hâjdeu și eruditul Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Educația

Portret Al. Hâjdeu (1879) - de Sava Henția

O serie de biografi ai lui Alexandru Hâjdeu, printre care se numără și fiul său Bogdan, au afirmat că după ce acesta a absolvit cursurile gimnaziale din Chișinău, ar fi urmat patru facultăți din Harkov, Lemberg (Liov), Heidelberg și München. La acestea a avut posibilitatea și în același timp oportunitatea de a audia prelegeri ale unor savanți de renume cum au fost Ast, Philips, Joseph Görres și Friedrich Wilhelm Schelling. După cum reise din corespondența și activitatea sa publicistică, se presupune că acesta nu ar fi avut, totuși, timpul, fizic, necesar pentru a urma toate cursurile acestor universități, făcând excepție doar facultatea de la Harkov. Din corespondența lui Alexandru cu erudiții ruși Ismail Ivanovici Sreznevsky, Piotr Ivanovici Bartenev și Mihail Petrovici Pogodin reies cu evidență, exagerările privind anii de studii și a facultăților urmate. Astfel, Alexandru Hâjdeu îi scria lui Bartenev în anul 1865: "După terminarea cursurilor de la München și Heidelberg, am trăit multă timp în străinătate".^[1] Similar îl asigura pe Sreznevski că: „a audiat circa trei ani prelegerile universităților din München și Heidelberg” și s-a întors acasă.^[2] În corespondența cu Pogodin spune că a urmat cursurile „după vechiul obicei rus, într-o universitate rusă”, și în plus și-a „completat studiile la München și Heidelberg".^[3]

Dintre toate centrele universitare prin care a umblat, Alexandru a găsit la Universitatea din Harkov condițiile propice pentru asimilarea noilor ideii care au circulat prin Rusia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea. Universitatea din Harkov a devenit un important centru cultural care atrăgea tinerii studioși cu predilecție din sudul Rusiei. În această efervenscență a ideilor, clasicismul cu vechile lui tipare este influențat de mișcarea idelogică a lui Johann Gottfried von Herder, clasicismul reorientându-se către valorificarea creației populare și idealizarea trecutului. Cea mai parte a lucrărilor lui Alexandru Hâjdeu sunt tributare acestei mișcări.

Din anul 1829, Alexandru urmează cursurile facultății din Harkov unde studiază științele naturale, istoria, dreptul, filozofia, etnografia și limbile clasice. Există un raport dat de către guvernatorul Basarabiei în care se specifică cum că Alexandru „a învățat la Harkov și, fiind din naștere capabil, a învățat foarte bine”.^[4]

Alexandru Hâjdeu frecventează cercul de studii condus de către Sreznevski^[5][6], înființat începând din anul 1817, cerc unde se prezentau referate și prelegeri pe teme filozofice, științifice și literare. Din anul 1831^[7], redactează studiul "Spiritul legislației lui Alexandru I" (în rusă Дух законодательства императора Александра I). Această lucrare, nepublicată, a fost distinsă cu premiul acordat de către Facultatea de Drept a Universității. Pentru a fi publicată, cenzura a cerut autorului să modifice trei capitole. Textul a rămas în stadiul de manuscris până astăzi din cauza refuzului de a se conforma a lui Alexandru Hâjdeu.^[5]

Interesându-l botanica, Alexandru a urmat cursurile Facultății de Științe Naturale și elaborează studiul "Despre nutriția plantelor"^[8], care, la fel ca primul studiu, este distins cu Premiul Academiei Imperiale de Științe Ruse.^[9] El a mai scris studiile pentru Facultatea de Litere intitulate "Războiul de 30 de ani" și "Limba moldovenească".^[10][11]

Datele privind activitatea tânărului Hâjdeu în perioada de după absolvirea Facultății de la Harkov sunt controversate^[12], astfel: Eufrosina Dvoicenco considera că Alexandru a plecat la München și Heidelberg^[13], L. Marian crede că plecând de la Harkov, Alexandru a fost un timp profesor la Kamenița.^[4] Alte surse menționează prezența sa la Hotin unde a lucrat la traducerea "Istoriei legiuirilor slave", ale lui Maciejowski.

Prin publicarea studiului "Gregor Varsava Skovoroda‘s Lebenswandel und Wirkungskreis oder eine Geschichte der slawischen Volksweisbeit in Briefen an Job. Görres, Professor an der Universität zu München", unii cercetători au considerat că Alexandru și-ar fi dat doctoratul la München.^[14][15]

Școala basarabeană

Hâjdău a adus o contribuție importantă la unificarea principatelor române, în special prin discursurile din 1837 și 1840. Discursul din 1837, publicat în 1838 la Brașov și în 1839 la București, a fost piatră de temelie a unificării principatelor la 24 ianuarie 1859. Prin scrisoarea Epistolă către români (publicată la 2 ianuarie 1859), Hâjdău definește elementul cheie al "mesianismului românesc", denumit și "școala basarabeană", prin care dovedește participarea inteligentă (și de multe ori hotărâtoare, ca în 1918) a basarabenilor la actul de întregire a neamului românesc.

* 1882: Nicolae Calimachi-Catargiu (grafiat și N. Callimaki-Catargi) (n. 24 februarie 1830, Iași – d. 9 noiembrie 1882, Paris) a fost un politician și de două ori ministru de externe român (28 noiembrie 1869 – 1 februarie 1870 și 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871).

Tatăl său a fost logofătul Ștefan Catargiu, membru al Căimăcămiei de Trei din Principatul Moldovei (1857 - 20 octombrie 1858), iar mama sa a fost Ruxandra Calimachi, care a insistat ca el să poarte și numele marii familii din care se trăgea ea.^[1]

A avut trei frați, Alexandru Catargiu, iar din a doua căsătorie a mamei cu Alecu Ruset-Roznovanu, Adela Rosetti-Roznovanu și Gheorghe Ruset Roznovanu (1834-1904).

A studiat la Iași și, din 1857, la Paris. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă din 1866, în cadrul căreiea, alături de alte personalități precum Constantin Grădișteanu, Nicolae Gr. Racoviță, Aristid Pascal s-a opus proiectului guvernamental de Constituție, ce viza drepturile și libertățile individuale.^[1]

Din 1876 a devenit membru al societății Junimea și a intrat în politică, fiind numit în două rânduri ministru al Afacerilor Străine în Guvernul Dimitrie Ghica (28 noiembrie 1869-27 ianuarie 1870) și în Guvernul Ion Ghica (3) (18 decembrie 1870-11 martie 1871)

În 1875 a fost trimis ca agent al României la Paris (1875-1876; 1877-1880) și a ocupat acest post până în 1880, când a fost numit ministru plenipotențiar la Londra (prezentându-și scrisorile de acreditare la 31 iulie 1880^[2]) Și-a încetat misiunea la Londra în 1881 (prezentându-și scrisorile de rechemare la 10 august 1881^[3]). Motivul încetării misiunii a fost iritarea guvernului britanic datorată divulgării unor secrete ale Ministerului de Externe român de către M. Callimaki Catargi, materializată prin publicarea neautorizată a unor fragmente din corespondența diplomatică între România și alte puteri, care aduceau atingere intereselor Austriei^[4], prin dezvăluirea obiectivelor și politicii duse de Brătianu cu privire la chestiunea Dunării^[5]. Publicarea telegramelor diplomatice de către Nicolae Calimachi-Catargiu a fost urmată de o interpelare atât în Senatul României, cât și în Camera Deputaților, prin care se cerea trimiterea sa în judecată conform art. 305 Cod Penal. Propunerea a căzut la vot.^[6]

În același an a fost trimis din nou în misiune la Paris. În acest timp a redactat lucrarea bilingvă „Appendice au livre vert roumain sur la question du Danube” / „Appendice la cartea verde română asupra chestiunii Dunării” (31 pagini), pe care a publicat-o în 1881, la Paris^[7][8], impr. de Chaix, sub semnătura N. Callimaki-Catargi.

Ministrul secretar de Stat la departamental afacerilor străine, Eugeniu Stătescu, i-a înaintat regelui Carol I un raport prin care solicita rechemarea lui Callimaki Catargi, cu următoarea motivare:^[9]

Din luna lui Maiu și până la 15 Octombre expirat, D-sa a lipsit mai necontenit de la post, căutându’și de interesele pale particulare la moșie. Când la începutul lui Iulie, D. I. Ghika a fost trămis ca ministru plenipotențiar la Londra, unde cestiuni importante făceau necesară presența sa, n’am putut, de cât cu mare anevoință, să înduplec pe D. Callimaki Catargi să plecespre a pune pe D. Ghika în posițiune de a putea presenta scrisorile sale de acreditare. Cu toate stăruințele ce am pus atunci pe lângă D-sa, abia pe la finele lui Iulie s'a putut determina de a se duce la Londra spre a presenta scrisorile sale de rechiemare. Dar îndată după îndeplinirea acestei formalități și trei săptămâni abia după ce plecase din țară, D. Callimaki Catargi, prin repețite telegrame, cere, cu stăruință, un nou concediu, sub cuvent că afacerile sale particulare rămăseseră în suferință și că presința sa era cu totul inutilă la Paris.

Ca urmare, regele a emis următorul decret:^[9]

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul afacerilor străine, sub No. 21,599,

Am decretat și decretăm ce urmează:

Art. I. În interesul serviciului, D. Nicolae Callimaki Catargi este rechiămat din postul de trămis extra-ordinar și ministru plenipotențiar al Nostru la Paris, considerându-se încetarea funcțiunilor sale, de la 25 Octombre (6 Noembre), anul curent.

Dat în Bucuresci, la 7 Noembre 1881. CAROL

* 1914: Teresia Amalia Karolina Josefina Antoinetta de Saxa-Altenburg (Thérèse), (21 decembrie 1836 – 9 noiembrie 1914), a fost prințesă a Suediei și Norvegiei ca soție a Prințului August al Suediei și Norvegiei.

A fost primul copil al Prințului Eduard de Saxa-Altenburg și a Prințesei Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen. Térèse și-a petrecut copilăria în Bavaria. Mama ei a murit la câteva zile după nașterea celui de-al patrulea copil, când Térèse avea patru ani. După decesul tatălui, în 1852, ea a locuit cu verișoara ei, regina Maria de Hanovra, și cu unchiul matern.

Teresia de Saxa-Altenburg, Ducesă de Dalarna

În 1864, Prințul August al Suediei și Norvegiei a vizitat-o la Düsseldorf, și după o săptămână s-a anunțat logodna lor. S-au căsătorit la Altenburg, iar ea a primit titlul de Prințesă a Sudeiei și Norvegiei și Ducesă de Dalarna.

În Suedia numele ei s-a transformat în Teresia. A fost descrisă ca fiind mică și fragilă. Teresia și August nu erau îndrăgostiți dar erau prieteni buni și au trăit în armonie. Nu au avut copii. Teresia a avut probleme mentale și uneori se prăbușea. A fost prietenă cu cumnata ei, Eugenie, și a vizitat-o la Gotland în timpul verilor. Era interesată de muzică și adesea ocupa locul regal la Academia Regală Suedeză de Muzică.

Văduvă în 1873, ea l-a primit ca însoțitor pe omul de stat și scriitorul Louis De Geer. În acest timp, ea a început o corespondență cu Ohan Demirgian, un artist armean cunoscut, cu care ea a făcut cunoștință în 1869, când prezența sa la tribunal a provocat un scandal. Demirgian a fost considerat a fi fost un proxenet, iar acum s-a oferit ca agent al ei în negocierile pentru o nouă căsătorie. În 1875, Fritz von Dardel a scris: Ducesa de Dalarna este acum declarată a nu fi în toate simțurile de rudele sale din Germania și, la cererea acestora, ea va rămâne în Elveția în timpul iernii pentru a fi tratată de un medic. S-a întors în Suedia în 1890, unde a locuit la Palatul Haga. A devenit cunoscută pentru bucătăria ei excelentă, unde a mâncat atât de mult încât cu timpul a devenit obeză. A murit în 1914 la vârsta de 77 de ani.

1. ^ Riddarholmskyrkan - inventories and graves, p. 465, accesat în 3 martie 2019
2. ^ Bernadotteska gravkoret (în suedeză), accesat în 3 martie 2019

Prințesa Therese

Ducesă de Dalarna

Părinți Prințul Eduard de Saxa-Altenburg Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen  Frați și surori Albert de Saxa-Altenburg Princess Marie Gasparine of Saxe-Altenburg[*] Antoinette de Saxa-Altenburg  Căsătorită cu Prințul August, Duce de Dalarna

·         1916: Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, Caransebeș, Imperiul Austriac – d. 9 noiembrie 1916, București, România) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial.

S-a născut în Caransebeș (pe atunci în Austro-Ungaria) ca descendent al unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase în 1859. Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță. Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.

Ion Dragalina a urmat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austro-ungară. În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi. În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă. Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu - născut în 1887 și Virgiliu - născut în 1890) și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica).

În 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent. Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908). În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. La începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial. Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului științific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a.

În aprilie 1911 Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța. În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa IV-a. În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă. În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei.

În anul 1916, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial de partea Aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozion și Drănic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile.

Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului (conduse de generalul Paul von Kneussl), în dimineața zilei de 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina primește ordin să se deplaseze la Craiova, unde este numit în funcția de comandant al Armatei I. Decide să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei la 14 octombrie. În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, generalul Dragalina face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat:

„Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”

În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și pleacă personal în Valea Jiului, în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte.^[1] Ajunge în primele linii și trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spo­ve­dit și s-a împărtășit.^[2] La întoarcere, podul este cuprins într-un schimb de focuri. Mașina trece în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar câteva gloanțe își ating ținta. Generalul este rănit de două gloanțe în brațul stâng și în omoplat.

Mașina reușește să ajungă în tabăra română, iar Dragalina este transportat de urgență la postul sanitar din Gura Sadului, unde este bandajat, iar rana îi este curățată. Este dus apoi la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii constată că este necesară amputarea brațului. Marele Cartier General ordonă printr-o telegramă ca generalul Dragalina să fie transportat de urgență la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București. Este urcat în tren, dar din cauza aglomerației de pe calea ferată rana i se infectează. Trenul ajunge la București abia în seara zilei de 13 octombrie; i se dezinfectează rana, i se scoate glontele din omoplat, iar brațul îi este pus în ghips. Pe patul de spital, regele Ferdinand I al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng. Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia. Moare în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916.

Prin felul său de a fi, generalul Ioan Dragalina era stimat și iubit de subordonații săi. Acest fapt se desprinde și din versurile ce i-au fost dedicate după moartea sa, de unul dintre ei: "Pe când ordinul acesta de zi ni se citește,/ Viteazul în inspecții pe defileu pornește / Dar vai! de dup-o stâncă un foc de mitraliere / Dușmane îl încadrează zdrobindu-i cu putere/ Și brațul stâng și-un umăr, Atacul se începe/ Eroul "Moș" din patu-i, conduce cum pricepe/ Cu sânge rece lupta, iar pilda lui ne mână/ Și sufletul și pașii, Cu furie păgână / Am năvălit în dușman, pe moșul răzbunarăm / Victorie deplină prin el o căpătarăm / Dar...ce folos!...Noi veseli de fructele culese / Aflarăm cu durere că "moșul se stinsese".(Serafin Ionescu, "Povestea lui Moș Drăgălina" în "Cultul eroilor noștri", iv, nr.11-12, p.17, București, 1923.

"Cine l-a cunoscut în viață a rămas puternic impresionat de puterea personalității sale. Era de o statură înaltă și avea o înfățișare frumoasă, înfățișarea clasică a bănățeanului voinic. Ochii lui mari și negri păreau a căuta mai întâi ce e mai bun și mai nobil în ființa omenească, de aceea s-a și putut apropia sufletește de cei pe care-i conducea. Sunt cuvintele rostite de cei care l-au cunoscut pe generalul Ion Drăgălina". (Locotenent- colonel Liviu Groza, Grănicerii bănățeni, Editura Militată, București, 1893, p. 154).

Slujba de înmormântare este oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I.C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar).

Generalul Ioan Dragalina este tatăl viitorului general român Corneliu Dragalina (1887-1949), născut, de asemenea, la Caransebeș și al comandorului de marină Virgil Dragalina.

Fiica Viorica a fost condamnată de autoritățile comuniste la cinci ani de închisoare pentru uneltire contra securității statului român, pentru simplul fapt că studia filozofia lui Rudolf Steiner

Monumentul ridicat în 1927 în Valea Jiului pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina.

Monumentul generalului Dragalina la Caransebeș

În anul 1924, un sat din județul Călărași a primit denumirea de Dragalina. De asemenea și liceul din Oravița, județul Caraș- Severin, cu o perioadă de întrerupere, îi poartă numele generalului Ion Dragalina din 1919 până în zilele noastre.

Pentru a cinsti eroismul său, i s-au înălțat mai multe monumente:

• un monument în formă de cruce - amplasat în Valea Jiului, pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina, dezvelit la 12 octombrie 1927.
• o statuie din bronz - amplasată în fața Cazarmei grănicerești din Parcul „Gen. Ioan Dragalina” din municipiul Caransebeș, realizată de sculptorul Mihai Onofrei și dezvelită la 3 iunie 1943 (este inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Caraș-Severin cu codul CS-III-m-B-11239).
• un bust de bronz - amplasat în municipiul Lugoj, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu (este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Timiș cu codul TM-III-m-B-06322).
• un bust din bronz pe un soclu din marmura - amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești, realizat de sculptorul Iulian Coruț în 1993.
• un bust din bronz cu soclu de marmură - amplasat în fata Bisericii "Sf. Mihail și Gavril" din comuna Dragalina, județul Călărași

Pe peretele casei generalului Dragalina din Caransebeș (str. Ardealului nr. 6) a fost amplasată o plachetă comemorativă. Străzi din multe localități ale României îi poartă numele.

Ioan Dragalina

Generalul Ioan Dragalina Părinți Alexandru Dragalina, Marta Lazaroni Căsătorit cu Elena Giurgincă Copii Corneliu Dragalina, Virgil Alexandru Dragalina, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica Activitate A luptat pentru Armata Română Ani de serviciu 1887 - 1916 Gradul General A comandat Comandant al Armatei I Bătălii / Războaie Valea Jiului, Primul Război Mondial

·         1918 - A încetat din viaţă poetul, prozatorul şi dramaturgul Guillaume Apollinaire, reprezentant al curentului cubist şi cel care a avansat în literatură noţiunea de suprarealism (n. 26 august 1880).

Reprezentant notoriu al avangardei artistice de la începutul secolului XX, reformator al limbajului poetic, precursor al suprarealismului. Se naște la Roma, în 1880, și urmează școala la Monaco, Cannes și Nisa. Publică primele poezii în 1897 sub pseudonimul Guillaume Macabre. Sosește în 1899 la Paris pentru a exercita diverse meserii, de la cea de funcționar bancar la aceea de profesor particular. Împreună cu unul din elevii lui petrece un timp în Renania (Germania). Acolo, pe frumoasa vale a Rinului, se pare că și-a descoperit înzestrarea pentru poezie. Se stabilește definitiv la Paris în 1903, unde își începe colaborările literare în diverse publicații, după ce - încă din 1902 - își vădise talentul de critic de artă în paginile revistei "L'Européen", unde publicase eseuri despre operele de artă admirate în muzeul din Nürnberg. Devine în scurtă vreme unul dintre cei mai populari membri ai comunității artistice a Parisului, client obișnuit al localurilor "Le bateau lavoir" și "Le lapin agile" din Montmartre.

Printre prietenii și colaboratorii săi se vor număra Pablo Picasso, Jean Cocteau, Alfred Jarry, Erik Satie, Ossip Zadkine, Max Jacob ș.a. Își câștigă pâinea lucrând la o bancă, dar pentru a-și rotunji veniturile începe să scrie romane erotice (pe care le numește pornographiques et alimentaires). Colaborează la reviste literare în care îi apar poemele în proză, publicate mai târziu în volumul de debut, L'enchanteur pourrissant (1909, cu xilogravuri de André Derain).

Atras de pictură, îi aduce în atenția publicului pe Picasso, Douanier Rousseau, Henri Matisse și Georges Braque. Asistă la nașterea cubismului și devine unul dintre animatorii și teoreticienii curentului, fapt consfințit în 1913 de eseul Les peintres cubistes, apărut în revista de sub conducerea lui "Les Soirées de Paris". Apollinaire propune termenul de "orfism" pentru a descrie tendința către abstracția absolută în pictura lui Robert Delaunay, termen care i se putea aplica la fel de bine și lui, ținând seama de prima sa culegere de poeme din 1911 intitulată Le Bestiaire ou Cortège d'Orphée. Tot în 1913 apare volumul care îl consacră, Alcools, în care adună cele mai reușite poeme scrise între 1898 și 1912, suprimând punctuația pentru a nu stânjeni discursul liric, angajat în epopeea libertății expresiei.

În 1907, Picasso i-o prezentase pe Marie Laurencin, pictoriță de talent, ale cărei opere pot fi văzute la muzeul "Orangerie" din Paris, prin care se va lega, printr-o iubire pătimașă, tot mai temeinic de lumea artelor.

În 1914 se înrolează, iar în 1916 este rănit grav la cap de o schijă de obuz și este supus unei trepanații craniene.

În același an apare Le poète assassiné, o culegere de nuvele și povestiri mythiques et autobiographiques. În 1917 pune în scenă piesa Les mamelles de Tirésias, pe care o definește, vizionar, "dramă suprarealistă", piesă care va face subiectul unei opere a compozitorului Francis Poulenc (1947). Continuă să colaboreze la revistele de avangardă literară ale vremii și publică manifestul artistic L'Esprit nouveau et les poètes.

În ianuarie 1918 suferă o congestie pulmonară care îi șubrezește și mai mult sănătatea. În luna aprilie a aceluiași an, apare Calligrammes, o culegere de Poèmes de paix et de guerre, poèmes conversations, idéogrammes lyriques, însoțite de câteva scrisori de pe front (corespondența din această perioadă va fi publicată integral abia în 1947 sub titlul Poèmes à Lou).

Moare pe 9 noiembrie 1918, fiind victimă a marii epidemii de gripă spaniolă. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

În România, Apollinaire a avut mulți admiratori printre scriitorii de avangardă din perioada de după primul război mondial. În 1968 apare o ediție bilingvă cu o selecție a poemelor lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc. În 1971, Editura "Univers" publică în îngrijirea lui Virgil Teodorescu o remarcabilă culegere din textele lui Guillaume Apollinaire, traduse de Leonid Dimov, Ion Caraion, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Beniuc.

Operă - selecție:

• La Gráce et le Maintien Français, 1902
• Les onze mille verges (Cele unsprezece mii de vergi), 1907
• L'enchanteur pourrissant, 1909
• L'Hérèsiarque et Cie, 1910
• Le Théâtre Italien, 1910 ("Teatrul italian")
• Les exploits d’un jeune Don Juan (Isprăvile unui tânăr Don Juan), 1911
• Le bestiaire ou le cortège d’Orphée, 1911
• Alcools, 1913 ("Alcooluri")
• Les peintres cubistes, 1913 ("Pictorii cubiști")
• La Fin de Babylone, 1914 ("Sfârșitul Babilonului")
• Case d'Armons, 1915
• Le poète assassiné, 1916 ("Poetul asasinat")
• Les mamelles de Tirésias, 1917 ("Mamelele lui Tiresias")
• L'esprit nouveau et les poètes, 1918
• Calligrammes, 1918 ("Caligrame")
• Le Flâneur des Deux Rives, 1918
• La femme assise, 1920
• Le guetteur mélancolique

Scrieri științifico-fantastice

• Le surmâle, 1905
• Le toucher a distance, 1910 (Pipăitul la distanță)
• Le guide
• Le cigare romanesque
• La lepre
• Cox-City
• Un beau film

Guillaume Apollinaire

Apollinaire (left) and André Rouveyre, 1914.

·         1918 - A murit Paul Constant (Paul Constantinescu), poet şi prozator (n.29.01.1895).

·         1937: Ramsay MacDonald, politician scoțian, prim–ministru al Marii Britanii (n. 1866)

·         1940: A decedat Arthur Neville Chamberlain,  prim–ministru al Marii Britanii în anii 1937–1940. A dus o politică de conciliere faţă de Germania hitleristă, încercînd să evite declanşarea unui război în Europa. Acordul de la Munchen, semnat la 23.09.1938, alături de prim-miniştrii Franţei şi Italiei, Edouard Daladier, respectiv Benitto Mussolini, prin care era cedată Germaniei partea de sud a Cehoslovaciei, nu l-a oprit pe Hitler să formuleze noi pretenţii teritoriale, după ocuparea capitalei cehoslovace, de data aceasta faţă de Polonia. Atacul asupra Poloniei, la 01.09.1939, a însemnat declanşarea celui de-al doilea război mondial; (n.18.03.1869).

·         1943: Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei (rusă Борис Владимирович; 24 noiembrie 1877 – 9 noiembrie 1943) a fost fiu al Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei, nepot al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și verișor primar al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. A urmat o carieră militară și a fost general maior în armata rusă. A participat la războiul ruso-japonez și la Primul Război Mondial. A scăpat din Rusia revoluționară și a trăit în exil la Paris alături de amanta sa.

Marele Duce Boris (sus) și frații săi Kiril, Elena și Andrei.

Mrele Duce Boris Vladimirovici s-a născut la 24 noiembrie 1877 la palatul părinților săi din Sankt Petersburg.^[2] A fost al treilea copil dintre cei cinci ai Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și ai soției acestuia, Maria de Mecklenburg-Schwerin.^[3] Părinții lui era foarte bogați și locuiau în luxosul Palat Vladimir din Sankt Petersburg. Tatăl său, care era fratele Țarului Alexandru al III-lea, era un renumit patron al artelor. Mama sa, era una dintre cele mai mari amfitrioane ale societății ruse. Boris, mai extrovertit decât frații săi, era favoritul mamei. Cu opt luni înainte de nașterea sa, a murit fratele său cel mare, Alexandru.

Marele Duce Boris a fost educat acasă. Inițial a fost crescut de o bonă britanică și mulțumită ei prima limbă pe care a vorbit-o a fost engleza.^[4] Potrivit obiceiului în familia imperială rusă, Boris și frații săi au avut, de asemenea, un marinar "dădacă", un însoțitor de sex masculin de la marina imperială, care a servit ca tovarăș copiilor și avea grijă de ei.^[2] Educația lui Boris Vladimirovici s-a concentrat pe limbi și pregătire militară. Părinții au ales cu grijă tutori și prieteni pentru copiii lor.^[5] Cei patru frați au petrecut cea mai mare parte a timpului în casa părinților unde se bucurau de libertate și un parc cu un iaz.^[5]

Era tradiție ca membrii masculini ai Casei Romanov să urmeze o carieră militară.^[5] Încă de la naștere el a fost numit patron al regimentului de infanterie 45 Azov. În 1896, la vârsta de 18 ani a absolvit școala de cavalerie Nikolaievksi cu rangul de stegar al regimentului de husari.^[3][5] Anul următor a fost numit aide-de-camp al împăratului

Marele Duce Boris

La vârsta de 18 ani a primit de la tatăl său un teren la Țarskoe Selo pe malul estic al lacului Kolonistky lângă Poarta Moskovskaya.^[5] Acolo, în 1895, Marele Duce și-a construit propria reședință în stilul conacelor englezești.^[6] Toate materialele au fost importate din Anglia și construcția a fost finalizată în mai puțin de un an.^[6] Moșia, numită Grădina Lupului, adăpostea conacul, grajdurile și o mică casă pentru băutul ceaiului, unde Marele Duce se putea distra cu prietenii săi.^[6] Interioarele au fost proiectate de Maples și totul a fost importat din Anglia.^[5] Pentru a completa atmosfera britanică, au fost angajați slujitori din Anglia, inclusiv un majordom britanic.^[7] Boris Vladimirovici a locuit la Grădina Lupului pe tot parcursul anului în timp ce a servit în armată.^[8] Proprietatea a fost administrată ca o fermă modernă și în 1899 s-a adăugat o mică casă pentru servitori.^[6]

Din tinerețe Boris a devenit cunoscut pentru stilul său de viață agitat. El era extrovertit, foarte sociabil, îi plăcea să bea, să joace jocuri de noroc și era afemeiat. El a devenit un playboy celebru.^[9] În 1896 în timpul ceremoniei de încoronare a Țarului Nicolae al II-lea, el a filtrat cu Prințesa Moștenitoare Maria a României, care era verișoara sa primară și era căsătorită.^[10] Anul următor el a vizitat-o la București alimentând și mai multe zvonuri. Ea a spus că el "avea o voce atractivă, ochi blânzi și zâmbet plin de umor, care îi încrețea fruntea în linii neașteptate. Nu chiar frumos, el avea totuși un mare farmec".^[10] De asemenea, Marele Duce s-a încurcat cu Mademoiselle Demidov. El a fost cauza ruperii logodnei în ajunul nunții. Faimoasa balerină Anna Pavlova a fost una dintre iubitele lui Boris. Prințesa Catherine Radziwill l-a numit "teroarea soților gelos precum și a mamelor vigilente".^[11] Călătoriile lui în străinătate au devenit legendare, escapadele sale aveau gust îndoielnic, bând în compania paraziților și a prostituatelor.^[12]

Deși bogat, Marele Duce Boris și-a găsit veniturile insuficiente și a transferat o datorie uriașă de aproape o jumătate de milion de ruble mamei sale. Într-un an el a cheltuit mai mult de 25.000 de ruble pentru mese, 16.000 pentru slujitori și 8.000 pentru automobile, oferind 46 de ruble Bisericii.^[13] Mama lui l-a protejat de mânia familiei.

În 1901, Marele Duce Boris, la vârsta de 25 de ani, a avut o relație cu o franțuzoaică pe nume Jeanne Aumont-Lacroix, cu care a avut un fiu născut la Paris.^[14] Copilul, Jean Boris Lacroix (1902–1984), nu a fost recunoascut.^[14] Pentru a rupe relația și pentru a-i consolida caracterul părinții lui Boris l-au trimis, cu aprobarea Țarului, într-un tur mondial.

Marele Duce Boris în haine civile.

Turul în jurul lumii al Marelui Duce Boris a durat din 6 ianuarie 1902 până în 20 octombrie 1902. A început cu Franța, când în toamna anului 1901 el s-a întâlnit cu părinții și fratele Kiril la Paris.^[7] Și-a petrecut vacanța cu mătușa lui Marea Ducesă Maria Alexandrovna și verișoara lui Victoria Melita în casa lor de iarnă de la Nisa.^[7] Lunga călătorie a început la bordul navei germane Bremen, însoțit de un anturaj mare.^[15] A vizitat Egipt și mai târziu India. A fost oaspetele maharajahului din Kapurthala unde a vânat tigri. Călătoria a continuat cu opriri în Sri Lanka și Indochina Franceză. A petrecut opt zile în Siam ca oaspete al regelui Chulalongkorn.^[16] Apoi a vizitat Japonia și în drumul său spre Statele Unite, s-a oprit la Honolulu.

La 1 august 1902, Marele Duce Boris a ajuns la San Francisco unde a vizitat orașul; a mers la operă și a mers la un meci de box. Vizita sa în Statele Unite a atras o mare atenție din partea ziarelor americane. Boris l-a vizitat pe președintele Theodore Roosevelt la moșia acestuia Sagamore Hill. Pentru că proasta reputație l-a precedat, soția președintelui, care considera prezența lui "un scandal și o insultă", a fost absentă.^[17] După șase săptămâni agitate în America, Marele Duce Boris a navigat înapoi în Europa.^[17]

În octombrie 1903 s-a înrolat în suita Țarului. La 26 februarie, el a părăsit Rusia pentru Extremul Orient pentru a lua parte la Războiul ruso-japonez. A servit sub comanda guvernatorului rus din Extremul Orient la sediul comandantului suprem al Armatei, luând parte la luptă.

În 1905, la Nice, Marele Duce Boris a cerut-o în căsătorie pe Prințesa Victoria Eugenia de Battenberg.^[15] Ei se întâlniseră cu doi ani mai înainte în Insula Wight. Ea avea 17 ani și a amânat să ia o decizie până când și-a făcut debutul în societate. Din acel moment ea l-a uitat pe Boris și în sezonul următor l-a cunoscut pe viitorul ei soț, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei.

Anul 1911 a fost un an ocupat pentru Marele Duce. A fost ridicat la rang de colonel și în aprilie a reprezentat Rusia la Târgul Mondial de la Torino și la Expoziția de Arte Frumoase de la Roma în timpul celebrărilor pentru cea de-a 50-a aniversare a unificării Italiei. La 22 iunie 1911, el l-a reprezentat pe vărul său, Țarul Nicolae al II-lea, la încoronarea regelui George al V-lea al Angliei. În noiembrie în același an, a fost emisarul rus la încoronarea la Vajiravudh a regelui Siamului. Pe drumul de întoarcere în Europa, el a vizitat Egiptul și Grecia.^[16] În 1914 a fost ridicat la rangul de general maior

Marele Duce în timpul Primului Război Mondial.

Marele Duce Boris cu familia imperială rusă. De la stânga la dreapta: Marea Ducesă Tatiana, Ducesa Marie Antoinette de Mecklenburg Schwerin, Marea Ducesă Victoria Feodorovna, Marea Ducesă Olga, Marele Duce Kiril, Prințesa Elisabeta a Greciei, Prințesa Olga a Greciei, Marea Ducesă Anastasia, Marea Ducesă Maria. În prim plan: Marea Ducesă Maria Pavlovna, Împărăteasa Alexandra, Țarul Nicolae al II-lea, Marea Ducesă Elena, Prințesa Marina a Greciei, Marele Duce Boris, Marele Duce Andrei.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Boris Vladimirovici a fost numit comandant al regimentului de cazaci Ataman. A fost o poziție nominală, el stând departe de luptă.^[19] A condus acest regiment între 1914 și 1915. În continuare, el a fost atașat la cartierul general și Field Ataman pentru comandantul suprem la 17 septembrie 1915. A servit în armată fără o distincție reală. Responsabilitățile sale militare erau definite doar vag și el nu a schimbat acest lucru în timpul războiului, continuându-și viața de plăcere și lene.^[13][20] Serviciul militar a fost o povară pentru Boris, care a căutat fiecare ocazie pentru a se întoarce la Sankt Petersburg. Chiar și în timpul războiului Boris a dat multe petreceri la luxosul său conac, mobilat în stil englezesc, care pe timp de noapte era un loc de întâlnire pentru "tinerii de aur" din Sankt-Petersburg. Marele Duce a fost renumit pentru ospitalitatea sa, dispoziția veselă, pasiunea pentru divertisment, preparate gastronomice și vinuri excelente.

În ciuda reputației lui Boris, ambițioasa lui mamă a vrut să aranjeze o căsătorie măreață pentru el. În februarie 1916 ea a încercat să-l căsătorească cu Marea Ducesă Olga Nikolaevna, fiica cea mare Țarului Nicolae al II-lea. Olga, superprotejată de părinții ei, era o fată fără experiență de douăzeci de ani.^[21] Boris avea 38 de ani și o lungă listă de iubite legate de numele lui.^[21] Refuzul a provocat vrăjmășia mamei lui Boris. Maria Pavlovna și familia ei, "Vladimirovicii", au complotat să-l detroneze pe Țarul Nicolae al II-lea și să câștige puterea pentru ei înșiși. Spre sfârșitul monarhiei, au fost implicați într-o conspirație pentru a-l pune pe fratele lui Boris, Kiril, pe tron.^[22]

Anglofobia lui Boris i-a adus necazuri în timpul războiului. În iunie 1916, când a luat cina la sediul militar în timp ce în stare de ebrietate, și în prezența mai multor ofițeri ai misiunii militare britanice, el a criticat Marea Britanie.^[23] Comportamentul lui a fost atât de insultător încât ambasadorul britanic a făcut un protest și Boris a fost obligat de împărat să-și ceară scuze.^[18]

În vara anului 1916 Boris s-a îndrăgostit de Zinaida Sergeievna Rachevskaya (1896-1963), fiica colonelului Serghei Alexandrovici Rachevski, care murise în 1904 aflat la comanda fortificațiilor la Port Arthur.^[22] Cei doi s-au întâlnit la un bal spre sfârșitul anului precedent.^[24] Zinaida, o brunetă vivace cu 20 de ani mai tânără decât Boris, aparținea nobilimii minore ruse. La sfârșitul anului 1916, Zinaida era însărcinată.^[24] Boris ar fi vrut să se căsătorească cu ea, însă o căsătorie morganatică n-ar fi fost autorizată, el aflându-se pe o poziție superioară în linia de succesiune la tron. Pentru a ieși din situația dificilă, Boris a aranjat repede căsătoria Zinaidei cu Petru Eliseev, un ofițer militar dintr-o familie de prestigiu care a acceptat acordul în schimbul plății marii sale datoriile la jocurile de noroc de către Marele Duce.^[24] Imediat după nuntă, Zinaida a fost trimisă la Genova, unde, la începutul lunii ianuarie 1917, ea a născut un copil care nu a trăit.^[24] Întoarsă în Rusia, s-a obținut divorțul pentru ea. Marele Duce Boris a început să trăiască deschis cu amanta sa în timp ce Imperiul rus a început să se năruie.

Marele Duce Boris împreună cu mama și frații săi.

Când Nicolae al II-lea a abdicat Boris era la Gatchina cu Marele Duce Mihail Alexandrovici, care a refuzat tronul.^[22] Aceasta a marcat căderea monarhiei ruse și Boris a fost unul dintre puținii membri ai familiei Romanov care a mers la Mogilev pentru a-și aduce omagiile finale Țarului Nicolae al II-lea.^[25]

În timpul perioadei guvernului provizoriu, Boris a locuit la Țarskoe Selo. În martie 1917 a fost pus sub arest la domiciliu din cauza corespondenței compromițătoare cu mama sa.^[26] În iulie arestul a fost ridicat. La sfârșitul lunii august el era încă la Țarskoe Selo. A reușit să intre în Palatul Vladimir. Deghizat, cu ajutorul englezului Albert Stopford și a unui îngrijitor, Boris a preluat banii și bijuteriile din seiful secret din dormitorul mamei sale. Stopford a dus bijuteriile în siguranță în străinătate și le-a depus la o bancă din Londra.^[27][28]

Înainte ca bolșevicii să preia puterea, Boris a scăpat din fosta capitală imperială cu amanta Zinaida Rachevskaia. În septembrie 1917 el s-a alăturat mamei și fratelui său mai mic, Marele Duce Andrei la Kislovodsk, oraș balnear și stațiune în Caucaz.^[27] A locuit într-o vilă cu fratele său, însă iubitele lor au fost plasate în case diferite, deoarece Marea Ducesă Maria Pavlovna nu ar fi recunoscut existența lor.^[29] Anul următor au trăit în liniște, departe de pericol, însă în august 1918 Boris și fratele său au fost arestați. Au fost duși la Piatigorsk împreună cu alți prizonieri și reținuți la hotelul de stat. Comandantul bolșevic trimis să-i execute fusese înainte de război artist la Paris și Boris îl ajutase cumpărându-i câteva picturi. Bolșevicul l-a recunoscut și riscându-și propria viață i-a dus din nou la vila din Kislovodsk. Din acest moment, pentry că nu mai existau condiții de siguranță, cei doi Mari Duci au decis să fugă.^[30]

La 26 august 1918, înarmați cu acte false care să ateste că sunt într-o misiune pentru sovietici,^[31] Boris și Andrei scăpat îndreptându-se spre Kabarda. Pentru un timp au rătăcit din sat în sat.^[31] Kislovodsk a fost capturat de Armata Albă și bolșevicii au plecat la sfârșitul lunii septembrie, permițând celor doi frați să se întoarcă în oraș la 6 octombrie. Două zile mai târziu, sub amenințarea înaintării Armatei Roșii, grupul mic de Romanovi și anturajul lor au fost forțați să fugă. În frică constantă pentru viețile lor, generalul alb local i-a sfătuit să călătorească la Anapa în sud.^[29]
Cu toate acestea, Marea Ducesă Maria Pavlovna a ales să rămână în Rusia în speranța că mișcarea Albilor ar prevala și fiul ei Kiril ar fi instalat ca Țar. În martie 1919 Boris a decis să părăsească Rusia împreună cu iubita lui. Împotriva dorințelor mamei sale, a plecat la Anapa cu barca prin Marea Neagră.

Marele Duce Boris și soția sa în timpul unei vizite în SUA, 1925.

Odată aflat în siguranță în exil, la Constantinopol, Boris a încercat să obțină permisiunea de a merge în Marea Britanie dar i-a fost refuzată trecerea pe o navă de război britanică.^[22] Anglofobia lui s-a întors împotriva sa, el fiind în dizgrația familiei regale britanice.

Boris și Zinaida au plecat în Franța însă au fost expulzați după câteva săptămâni. Au vrut să se stabilească în Spania, Marele Duce fiind prieten cu regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, însă nu a primit nici un răspuns, așa că s-au stabilit la San Remo. S-au căsătorit la Genova, Italia, la 12 iulie 1919.^[22] În cele din urmă Boris și soția sa s-au stabilit provizoriu la Nice, Franța.^[33] În 1922, el s-a mutat într-o reședință mai mare, în apropiere de Champs-Élysées, împreună cu soția, soacra și secretarul particular.^[33]

Boris și frații săi s-au reunit în exil în septembrie 1920, la Contrexéville în sudul Franței, la decesul mamei lor Marea Ducesă Maria Pavlovna. Boris a moștenit smaraldele mamei, cele mai valoroase piese din colecția Marii Ducese.^[34] Pe cele mai multe el le-a vândut. Smaraldele au inclus faimosul colier care a fost cumparat de la Cartier și revândut Barbarei Hutton. Cu banii din smaralde și dintr-un cont de la o bancă americană pe care l-a deschis înainte de Revoluție,^[35] Boris a cumpărat un castel, "Sans Souci", în apropiere de Paris, trăind confortabil cu soția sa. Cuplul nu a avut copii, dar ei au crescut-o pe nepoata Zinaidei, Natașa.^[36]

Fratele său, Marele Duce Kiril, a vrut să restabilească monarhia rusă și în 1924 s-a proclamat Țar în exil, dar Boris fost în mare măsură neinteresat de politică.^[37]

În timpul lungilor ani de exil, fostul playboy, Marele Duce a rămas îndrăgostit de soția sa, mai mică decât el cu 20 de ani.^[38] Era profund atașat de ea și s-a implicat în familia și cercul ei de prieteni. Dintre Romanovi, cuplul era apropiat de Marele Duce Andrei Vladimirovici și de soția sa morganatică, Mathilde Kschessinska. Zinaida era privită de sus de rudele lui Boris.^[38]

În exil, Boris l-a vizitat des pe fiul său nelegitim, Boris Lacroix, care a fost crescut în Franța de familia mamei sale. Mama lui Lacroix, Jeanne, decedase și era înmormântată în cimitirul Père Lachaise. Fiul Marelui Duce a devenit un faimos designer sub numele de Jean Boris Lacroix.

În timpul celui de-al Război Mondial, Boris și Zinaida erau la casa lor din Biarritz când trupele germane au ocupat Parisul în iunie 1940.^[33] Părăsind Parisul, Marele Duce Andrei și soția sa au venit să locuiască cu Boris. La 26 iunie germanii au ajuns la Biarritz și după trei luni cele două cupluri au decis să se întoarcă la Paris. La sfârșitul anului 1942, ei au vândut moșia din Meudon și s-au mutat la Paris.^[33] În 1943, Marele Duce Boris s-a îmbolnăvit grav și a murit în patul său la 9 noiembrie 1943, la vârsta de 65 de ani.

Marele Duce Boris Vladimirovici

Părinți Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei[1] Maria de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Alexandre Vladimirovitch de Russie[*] Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei  Căsătorit cu Zinaida Rashevskaia

·         1952:  Chaim Weizmann, primul președinte al statului Israel (n. 1874)

·         1953 - A murit conducatorul arab Abd Al Aziz Ibn Saud, emir din Nejd si imam al wahhabitilor. El a eliberat la începutul secolului XX cea mai mare parte a Peninsulei Arabiei de sub stapânirea otomana si a fondat, în anul 1932, Regatul Arabiei Saudite. Un an mai târziu, avea sa inaugureze epoca extractiilor petroliere masive din aceasta regiune, asigurând regatului saudit unul dintre primele locuri între tarile bogate ale lumii (n.24.11.1880).

·         1953: Dylan Thomas, poet englez (n. 1914)

·         1970: Charles de Gaulle (n. 22 noiembrie 1890, d. 9 noiembrie 1970) a fost un general și un politician francez.

În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez.

În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcția de președintele al Statului.

Charles Andre Joseph Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la Lille. Tatăl său, Henry, provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia și Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generație de antreprenori industriali destul de bogați din regiunea Flamand unde se și găsește orașul Lille. Familia de Gaulle este o familie care se intinde pe mai multe generații. Se presupune că aparținea nobilimii militare franceze, fapt ce nu este confirmat sau stipulat în Registrul familiilor nobile din Franța. Din partea mamei lui Charles, familia a avut strămoși irlandezi (McCartan, Iacobini, care se ascundeau în Franța după Renumita Revoluție), scoțieni (Fleming) și germani (Kolb, din Moșia Baden). Unul din strămoșii veritabili ai lui Charles de Gaulle era, probabil, Richard de Gaulle, cavaler al regelui Philippe Auguste, care i-a acordat o feudă la Elbeuf-en-Bray, în Normandia 1210. Mai găsim o urmă a familiei de Gaulle în 1420, și anume Jehan de Gaulle care, după dezastrul din Azincourt, a opus rezistență timp de 2 ani englezilor la Vire, în vestul Normandiei, înainte de a se exila în Bourgogne.

În secolele al XVI-XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery în sudul regiunii franceze de Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele Carol al IX-lea al Franței drept cavaler regal. Acești de Gaulle s-au instalat, mai târziu, în regiunea Champagne și anume în Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcții administrative locale.

În sfîrșit, familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle.

Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era fiul lui Henri, professor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor activa în rezistența antigermană, și o soră, pe care mai tîrziu Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană:

• Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război Mondial și rezistent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
• Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982), singura soră a lui Charles;
• Jacques de Gaulle (1893-1946), care a rămas psihic bolnav, în 1926, în urma unei encefalite;
• Pierre de Gaulle (1897-1959), a fost rezistent și om politic, administrator al unor diferite organizații .

De mic, Charles, împreună cu tatăl său, a descoperit operele lui Barres, Henri Bergson și Charles Peguy și a demonstrat un interes deosebit față de filosofie și istorie. Studiile primare le face în perioada 1896-1900 la Școala Saint-Thomas d’Aquin (astăzi Liceul Saint-Thomas), iar studiile secundare la Colegiul l’Immaculée-Conception în perioada 1900-1907.

Charles de Gaulle se înscrie la 26 iulie 1907 în clasa pregătitoare la Școala Centrală a Colegiului Sacré-Cœur din Antoing, Belgia. La 1 octombrie 1908 intră la Colegiul Stanislas din Paris în clasa pregătitoare a Școlii Speciale Militare. Un an mai târziu este admis la Saint-Cyr intrând al 119-lea din 221 de locuri.

După semnarea unui contract de voluntariat pe 7 ani este încorporat în Regimentul 33 Infanterie cantonat la Arras. La 16 aprilie 1910 este avansat la gradul de caporal, iar la 27 septembrie primește gradul de sergent. Face parte din promoția Fez devenind elev ofițer activ. La 1 octombrie 1911 este avansat la gradul de sublocotenent. Încheie studiile pe 1 octombrie 1912 terminând al 13-lea din 221 elevi. Este repartizat la Regimentul 33 Infanterie, fiind în subordinea colonelului Pétain.

Locotenent la începutul Războiului, el e numit căpitan în ianuarie 1915. Rănit după prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, el revine în al 33-lea batalion de infanterie pe frontul Champagne pentru a comanda compania a 7-a. La 10 martie 1915 el este din nou rănit la mîna stîngă, pe Somme. Decis să ia totul în mîinele sale, el se va dezice de îndeplinirea ordinului dat de comandament și va ordona deschiderea focului spre tranșeele dușmanilor. Acest act îl va costa 8 zile de eliberare de la îndeplinirea funcțiilor sale. Libertatea și curajul, inteligența și capacitățile sale strategice, atitudinea sa față de război l-au diferențiat astfel încât comandamentul batalionului i-a propus să execute funcția de adjunct al Comandantului Suprem de batalion. Pe 2 martie 1916 batalionul lui este atacat și aproape distrus de inamic în timpul apărării satului Douaumont de pe lângă Verdun. Compania sa este decimată în timpul acestei bătălii, iar cei rămași în viață sunt încercuiți de germani. Conform versiunii oficiale, de Gaulle încearcă o ofensivă, dar violența bătăliei îl obligă să sară într-o groapă de obuz pentru a se proteja, dar nemții îl identifică și după o împunsatura de baionetă, el este rănit la piciorul stâng. Luat de trupele germane de pe front, el este îngrijit și internat. Un soldat din compania sa istorisea o altă versiune a tuturor celor întîmplate: “Noi am fost încercuiți și sub ordinul căpitanului nostru Charles de Gaulle, noi am fost obligați să ne înapoiem”.

După o tentativă de a evada eșuată, el este transferat la Ingolstadt, în Bavaria, într-un lagăr destinat ofițerilor prizonieri. Acolo el îi întâlnește pe viitorul general Georges Catroux, aviatorul Roland Garos, jurnalistul Remy Roure, editorul Berger-Levraut și viitorul Mareșal sovietic Tuhacevski. Un “exil regretabil”, astfel definește el și descrie mamei sale timpul petecut ca prizonier. Pentru a scăpa de plictiseală, de Gaulle organiza pentru prietenii săi exilați unele conferințe în care el vorbea de spre situația războiului din moment. Dar totodată el încearcă să evadeze de cinci ori, și toate tentativele au fost cu eșec. El este eliberat după armistițiul de la 11 noiembrie 1918 și îi regăsește pe ai săi în decembrie. De acești doi ani și jumătate el va păstra o amintire amară, socotindu-se o stafie, un soldat inutil, care nu a servit la nimic bun în acest război. Charles a primit puțin mai tîrziu, la sfârșitul “Marelui Război” Crucea de cavaler al Războiului “1914-1918” cu stea de bronz.

Cu privire la acea perioadă de prizonierat generalul Perre va declara mai tîrziu, în 1966: ”Unul din prietenii mei, care a fost prizonier împreună cu de Gaulle mi-a relatat următoarele. Germanii onorau ofițerii francezi care se luptau cu mult curaj pe parcusrul bătăliilor. Astfel, în timpul unor manifestări diferite, precum e Messa Catolică, li se înapoiau pe o perioadă săbiile lor, pe cînd căpitanului de Gaulle nu i se restituia. Acesta, crezînd că ei au uitat să i-o restituie, a cerut-o cu asprime. Germanii se neliniștiseră de cererea lui și au cercetat condițiile lui de prizonierat și ancheta sa de ostatic. Arătîndu-i în anchetă înregistrarea acelor tentanive de evadare, germanii nu i-au restituit sabia”.

Charles de Gaulle își continuă cariera sa militară. Din 1919 pînă în 1921, de Gaulle este trimis în Polonia, care este aproape de a-și căpăta independența, unde participă la formarea noii armate poloneze, care luptă victorios contra Armatei Roșii. El se lasă influențat de atmosfera brutală, antisemită și pogromistă, fapt care-l confirmă în două scrisori trimise familiei sale și fapt redat în al doilea volum a lucrării sale “Scrisori, note și carnete”. La întoarcere, căpitanul de Gaulle începe să predea lecții despre arta militară la Școala Militară din Saint-Cyr, pînă ce în 1922 este admis la Școala Superioară de Război.

La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătorește cu Yvonne Vendroux (născută la Calais pe 22 mai 1900, decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979), cu care avut 3 copii:

• Philippe de Gaulle (28 decembrie 1921 la Paris) – ulterior a fost amiral și senator;
• Elisabeth de Gaulle, născută la Paris pe data de 15 mai 1924;
• Anne de Gaulle (1 ianuarie 1928 la Treves – 6 februarie 1948 la Colombey-les-Deux-Eglises), a fost bolnavă de sindrom Down.

În 1925 el este transferat la Statul-Major al Mareșalului Pétain, vice-președinte al Consiliului Superior de Război. În 1927 el este numit comandant al batalionului al 19-lea de țintași – pedeștri la Treves. La 1 ianuarie se naște a doua sa fiică, Anne. De Gaulle este transferat în Liban în 1929, unde petrece 2 ani la Beirut cu familia sa. În 1931 el își începe activitatea în cadrul secretariatului general de Apărare Națională din Paris. Acest post nou este foarte important pentru el, deoarece aceasta este ocazia de a se iniția în Afacerile de ordin statal.

În această perioadă Charles de Gaulle își dezvoltă teoriile sale militare: el publică “Dezacord dușmanului” (1924), “Ascuțișul Sabiei” (1932), “Înarmarea ca profesie“ (1934), “Franța și înarmarea ei” (1938). Ultima carte provocă un conflict cu Mareșalul Petain. Această lucrare denunță ca o concepție “împietrită” și conservatoare concepția “războiului de poziții“ dusă de Statul-Major.

În 1932 “Ascuțișul Sabiei” accentuează importanța educarii unor conducători capabili, cu capacități strategice deosebite și influența circumstanțelor în arta militară. El abordează teoria necesității tehnicii blindate, care va combina focul și mișcarea și va fi capabilă de inițiativă și ofensivă rapidă și eficientă.

În opera sa “Înarmarea ca profesie “ publicată în 1934, el dezvoltă în fond aceeași temă: armata și înarmarea. El vorbește despre faptul că este necesară formarea unei armate profesionale pe lîngă acea de recrutare. Totuși, această idée întîlnește puține ecouri care ar aproba-o, cu excepția organizației “Acțiunea Franceză”, condusă de Charles Maurras și Jacques Bainville, care salută la diferite etape concepția modernă despre un război ofensiv și reflectă neîncrederea sa vizavi de germanismul renăscut de către Paul Reynard și Philippe Serre, deputați de dreapta.

În schimb, peste hotare, întrebuințarea tehnicii blindate și tacticilor de coordonare cu această forță mecanizată pe care o preconiza de Gaulle se bucură de o atenție mult mai mare (Guderian, Liddel Hart). “Armata ca profesie” nu are în Franța un succes remarcabil, dar inspiră generalul Guderian, creatorul celei mai mari forțe mecanizate germane și mondiale din toate care se cunoșteau.

La Paris de Gaulle vizitează diferite personalități din apropierea colonelului Emile Mayer, care fusese demis din funcțiilor sale deoarece încercase promovarea unor reforme strategice. Acesta considera că Statul-Major nu trebuie să se mulțumească cu o strategia defensivă pe linia Maginot. Totuși, nici unul, nici altul nu au fost ascultați.

Pornind de la ideile Generalului Fuller și ale criticului militar britanic Liddel Hart, de Gaulle apără concepția unui război de mișcare și de ofensivă dotată cu soldați profesionali, sprijiniți de tehnica blindată grea (tancuri, tunuri, etc.). De Gaulle face prima sa conferință la Sorbona în primăvara anului 1934, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acțiunii Franceze”.

De inspirații monarhiste, de Gaulle, ofițer supus rezervei dă dovadă în scrierile și în operele sale de un mic respect față de parlamentarism și îi preferă în schimb un regim mult mai puternic și mai rigid. Pînă la sfîrșitul vieții el va evidenția admirația sa față de personalitatea și operele istoricului regalist Jacques Bainville.

Ideile sale se vor ciocni totuși, pe de o parte, cu un conservatorism profund al comandanților militari, și, pe de altă parte, cu principialii republicani. Totuși de Gaulle a frecventat multe mitinguri socialiste și mișcări non-comformiste a anilor ’30 (Spirtul ș.a.). El a aderat de asemenea la organizațiile catolice de stînga: „Urma lui Marc Sangnier”, „Prietenii lui Șapte”, „Prietenii Timpului Prezent”, care mai tîrziu preia denumirea de „Mărturisire Creștină”. Ultimele din ele erau totodată de partea Frontului Popular și de partea intervenției Franței de partea republicanilor din Spania.

Leon Blum își manifestă marea ostilitate pentru ideile colonelului de Gaulle prin trei articole publicate în Le Populaire, fiindcă el s-ar fi temut de faptul că această armată, care se presupunea desăvirșită ar putea fi orientată spre popor și în special spre greviști și manifestanți. Și de fapt, cum ne demonstrează o scrisoare trimisă de De Gaulle lui Paul Reynard în 1935, acesta nu excludea o asemenea posibilitate. Unele fragmente din cărțile publicate de colonelul de Gaulle provocau, de altfel, aprobarea acestei armate de către „Acțiunea Franceză”. Colonel în 1937, el este numit în fruntea celui de-al 507-lea batalion de tancuri din Metz. În urma declarației de război dintre Franța și Germania la 3 septembrie 1939, colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de tancuri.

La 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistență. Cabinetul britanic se opune inițial ideii, care este însă susținută de Winston Churchill^[2]. În Franța, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs rămâne unul dintre cele mai celebre din istoria franceză. Lucru interesant, cuvântarea inițială a lui de Gaulle nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări făcute la 22 iunie 1940.

În prealabil, guvernul britanic îi propusese ministrului francez de interne, Georges Mandel, să treacă în Regatul Unit pentru a lansa el însuși un apel la rezistență. Mandel demonstrase, prin avertismentele sale repetate împotriva celui de-al III-lea Reich (și în opoziție pe această temă cu prietenul său, președinte al Consiliului de Miniștri, Léon Blum), că era un om de stat și de caracter. El însă a refuzat să părăsească Franța pentru a nu se expune criticii de a fi un dezertor - lucru care ar fi fost de îndată exploatat, cu atât mai mult cu cât el era evreu.

Se cunoaște astăzi că întreaga zi de 18 iunie cabinetul britanic a discutat textul care urma a fi citit de către de Gaulle. Vechii artizani ai Acordului de la München, al căror exponent era ministrul afacerilor externe, lordul Halifax, doreau să menajeze guvernul Pétain și să aștepte să vadă dacă acesta va semna efectiv un armistițiu. Winston Churchill, care optase dintotdeauna pentru o politică fermă față de Hitler și față de continuarea luptei, a trebuit să-și pună autoritatea în joc. De Gaulle a putut în cele din urmă să citească textul pe care l-a propus, dar a trebuit să accepte modificarea primelor două rânduri ale acestuia^[3] într-un sens mai puțin dur pentru guvernul francez. Această schimbare, lung timp necunoscută, a dispărut în textul transmis către presă și apoi în Memoriile generalului.

Pe lângă reforma financiară din anul 1958, Franța beneficia de efectul pozitiv al creșterii economice din statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial până la criza petrolului din 1973, precum și de perioada de creștere inițiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile economice au fost modernizate, iar nivelul de viață s-a ridicat. Dar creșterea nu a fost repartizată egal în interiorul societății, ceea ce a dus la crearea unui sentiment de dezamăgire în fața blocajului social. Evenimentele din mai 1968 au revelat aceste nemulțumiri. Așa cum s-a întâmplat și în alte țări străine, contestările studențești au început să se dezvolte din martie 1968. Sindicatele și partidele politice au profitat de manifestațiile studențești pentru lansarea unei greve generale care va fi urmată de una a muncitorilor. Această grevă generală a paralizat puterea politică în timpul lunii mai, provocând o criză severă, cu efecte profunde la cel mai înalt nivel al statului.

Conform părerii propriilor săi partizani, de Gaulle a fost complet surprins de o criză pe care nu a prevăzut-o și pe care nu a înțeles-o. Indiferent la revendicările studențești și la "criza de civilizație" pe care acestea au revelat-o, el nu a văzut în ele, în cel mai bun caz, decât o răzmeriță gigantică a tinerilor care nu doreau să-și dea examenele sau, în cel mai rău caz, o contestare a autorității statului, care trebuia să înceteze pe loc. În primele zile ale lunii mai, singurele sale ordine au fost de reprimare brutală a manifestațiilor studențești, împotriva părerii majorității miniștrilor, care invitau la conciliere. Punând gaz peste foc, generalul a contribuit în fapt la escaladarea unui conflict care, altminteri, era ușor de ocolit.

După noaptea baricadelor din 11 mai, un de Gaulle sceptic a permis totuși primului ministru, Georges Pompidou, întors din Iran, să conducă o nouă politică de conciliere. Pompidou, care a trebuit să pună demisia sa în balanță, dorea să evite înfruntările directe și paria pe pierderea de suflu a mișcării.

Statuia lui Charles de Gaulle la intrarea în Parcul Herăstrău, din București, privind spre Piața Charles de Gaulle

De la 14 mai la 18 mai, de Gaulle a efectuat o vizită în România,^[4] renunțând la anularea unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. În absența sa, greva generală s-a extins, iar milioanele de participanți au blocat practic Franța, în timp ce Sorbona și Teatrul Odéon au fost ocupate fără reacție din partea poliției. Singur la comanda statului și a majorității parlamentare, Pompidou părea să fi devenit adevăratul conducător al statului, nemaiconsiderând necesar să facă referință la general.

La întoarcerea sa așteptată din România, în seara zilei de 18 mai, de Gaulle își decepționează chiar și pe cei care-i erau credincioși necondiționat, apărând depășit și nehotărât, fără acea vivacitate și eficacitate a reacțiilor care-l caracterizau de obicei. Se arată incapabil să aleagă în mod net între prudența lui Pompidou și fermitatea pe care o predica el însuși. Așteaptă seara zilei de 24 pentru a vorbi în public și pentru a anunța măsuri care erau deja caduce de mai multe zile și care nu răspundeau preocupărilor momentului. În aceeași seară, incidente violente au izbucnit la Paris, unde se vor produce câteva sute de răniți și se vor ridica baricade.

La 26 mai, acordurile de la Grenelle încheiate între guvernul Pompidou, reprezentanții sindicatelor și ai patronatului au stabilit un set de măsuri clasice. De Gaulle a prezidat consiliul de miniștri care a ratificat de îndată acordurile, dar, spre surpriza lui Pompidou și a conducătorilor sindicaliști, se resping progresele de la Grenelle, estimându-se că întreaga societate este pusă în cauză. Grevele au continuat.

La 27 mai, o manifestație ținută pe Stadionul Charléty lansează ideea unui guvern provizoriu. În aceeași zi, François Mitterrand reia această soluție și anunță candidatura sa la președinția Republicii. Criza politică ajunge la paroxism. De Gaulle lasă vizitatorilor săi impresia unui om epuizat și secătuit de energie. Se plânge în fața acestei crize de "nerezolvat" ("nu poți opri un torent cu mâinile goale") și părea copleșit, îmbătrânit, descurajat.

Dispariția bruscă și inexplicabilă a șefului statului, plecat cu elicopterul, la 29 mai, către o destinație necunoscută, a provocat stupoare și a deschis calea tuturor calculelor. Trece prin Baden Baden, unde este primit de generalul Massu. Se gândește la retragere? Dorește să afle sentimentele armatei sau caută pur și simplu să-și încarce bateriile? Dorește să deconcerteze adversarul lăsând să planeze îndoiala asupra intențiilor sale și apoi să reia inițiativa? Se pare că toate aceste motive s-au conjugat.

În orice caz, îndată după întoarcerea sa la Paris de a doua zi, alocuțiunea sa radiofonică are un ton ferm. De Gaulle era gata să accepte unele dintre revendicările manifestanților, dorea să aprobe reformele prin referendum, dar Georges Pompidou l-a convins ca mai degrabă să dizolve Adunarea națională.

Discursul său radiodifuzat, precum apelul din 18 iunie 1940 și intervenția sa din 1960, din timpul războiului din Algeria, anunța aproape cu fiecare frază o decizie:

• "Fiind deținătorul legitimității naționale și republicane, am avut în vedere în ultimele 48 de ore toate posibilitățile, fără excepție, pentru menținerea acesteia".
• "Am decis. În circumstanțele prezente, nu mă voi retrage".
• "Nu voi schimba primul ministru, care merită omagiul tuturor".
• "Dizolv astăzi Adunarea națională".
• "Însărcinez prefecții, deveniți sau redeveniți comisari ai poporului, să împiedice actele subversive în orice moment și în orice loc".
• "În privința alegerilor legislative, acestea vor avea loc în termenele prevăzute de constituție dacă poporul francez nu va fi încătușat în întregime, fiind împiedicat să se exprime și în aceași timp să trăiască, prin aceleași mijloace care împiedică studenții să studieze, profesorii să predea, muncitorii să muncească. Aceste mijloace sunt intoxicarea și tirania exercitate de grupuri organizate de multă vreme și de un partid care este o întreprinde totalitară, chiar dacă nu duce lipsă de rivali în acest domeniu". De Gaulle opunea astfel Partidul comunist francez grupurilor maoiste, deși acesta părea deja depășit de amploarea evenimentelor. Prin demascarea partidului comunist și aplicarea unei ștampile subversive acestuia, de Gaulle se distanța în mod deliberat de strategia lui Pompidou, care nu a încetat să negocieze cu comuniștii de-a lungul lunii mai.

Sfârșitul discursului menționează, în privința declarației anterioare a lui François Mitterrand, fără a-l cita, "ambiția și ura politicienilor murdari". Pentru scopurile acestei polemici, de Gaulle neglija însă cele 45% din voturi obținute de Mitterrand în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1965 sau că majoritatea sa parlamentară se sprijinea pe un singur mandat în plus față de locurile obținute de opoziție.

După discursurile relativ dezolante anterioare, Franța părea să regăsească un de Gaulle de zile mari. Manifestația gaullistă care a urmat a fost creditată cu circa un milion de participanți de către organizatorii acesteia, respectiv 300.000 de către poliție. Alegerile din iunie 1968 au fost un mare succes pentru gaulliști care au obținut 358 din cele 487 de mandate de parlamentar (un record în istoria parlamentarismului francez). Georges Pompidou a fost înlocuit de Maurice Couve de Murville în cursul lunii iulie.

Campania electorală a ținut ocupate forțele de poliție, în timp ce reluarea lucrului s-a efectuat treptat. Reluarea controlului de către organele de stat s-a făcut în mod autoritar, câteodată fără menajamente. Grupusculele stângiste au fost dizolvate, Odéonul și Sorbona evacuate, ziariștii greviști din cadrul radioului și televiziunii franceze (circa o treime din efectiv) au fost concediați. Comitete de acțiune civică, răspunzând la apelul lui de Gaulle, s-au constituit pentru a redacta liste negre ale greviștilor și agitatorilor notorii, iar poliția a reluat chiar acțiuni violente de tipul celor de la începutul lunii mai (cu un bilanț de patru morți în cursul lunii iunie). Cu toate acestea, de Gaulle a beneficiat de îngăduința unei opinii publice care, după ce a arătat simpatie majoritară până la sfârșitul lunii mai pentru insurgenți, începuse a obosi ca urmare a lipsei de perspectivă a mișcării.

Alegerile însă nu au putut redinamiza puterea. Adunarea națională, înclinată spre dreapta, s-a arătat mai rezervată în fața reformelor care erau totuși necesare (participare, regionalizare, reforma învățământului universitar ...). Președinția părea desprinsă de realitatea franceză, iar încrederea nu a fost restabilită pe deplin. Excluderea adevăratului învingător al crizei, Pompidou, a fost greșit înțeleasă, acesta făcând acum figură de rezervă și de succesor potențial. De Gaulle încetase a mai fi de neînlocuit.

Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi "nu". Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat și Valéry Giscard d'Estaing, a obținut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: "Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază".

Acest comunicat este ultimul act public al "omului apelului de la 18 iunie 1940": pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, își petrece timpul la țară, în Irlanda, unde votează prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie Memoriile speranței, care reprezintă urmarea Memoriilor de război; acolo va duce o existență retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a câtorva vechi colaboratori și miniștri cărora le păstrase stima și încrederea sa.

Călătorește de asemenea în Spania, unde face și o vizită de curtoazie generalului Franco (Winston Churchill și Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câțiva ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanțelor internaționale. Chiar dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcție publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat.

Mormântul lui Charles de Gaulle la Colombey-les-Deux-Églises

La 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărți, generalul suferă o ruptură de anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viață. Știrea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa "Franța văduvă", este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.

Singur, săptămânalul satiric Hara-Kiri a îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reținut de la difuzare); opinia publică era încă sub șocul incendiului care a avut loc în timpul unei petreceri și care pricinuise moartea a 146 de oameni cu o o săptămână mai devreme, la Saint-Laurent-du-Pont.

Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convențiilor sociale:

• "Doresc să fiu înmortmântat la Colombey".
• "La funeraliile mele, nici președinți, nici miniștri!" - ministrul francez de finanțe, Valéry Giscard d'Estaing, a fost totuși prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toți ceilalți oficiali, președintele Nixon inclusiv, s-au mulțumit a asista la o simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris.
• "Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva".

Charles de Gaulle

Părinți Henri de Gaulle[*] Jeanne Maillot[*]  Frați și surori Marie-Agnès de Gaulle[*] Jacques de Gaulle[*] Xavier de Gaulle[*] Pierre de Gaulle[*]  Căsătorit cu Yvonne de Gaulle Copii Anne de Gaulle[*] Philippe de Gaulle[*] Élisabeth de Gaulle[*]  Al 18-lea Președinte al Franței În funcție 8 ianuarie 1959 – 28 aprilie 1969 Precedat de René Coty Succedat de Georges Pompidou după un interimat al lui Allain Poher Al 149-lea Prim Ministru al Franței În funcție 1 iunie 1958 – 8 ianuarie 1959 Precedat de Pierre Pflimlin Succedat de Michel Debré

* 1971: Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg (5 martie 1901 - 9 noiembrie 1971) a fost șeful Casei de Schwarzburg și moștenitor al fostelor principate suverane Schwarzburg-Rudolstadt și Schwarzburg-Sondershausen.

S-a născut la Großharthau în Regatul Saxoniei. A fost singurul fiu din cei trei copii ai Prințului Sizzo de Schwarzburg (1860–1926) și ai soției acestuia, Prințesa Alexandra de Anhalt (1868–1958). La 21 aprilie 1896 drepturile de succesiune ale tatălui său au fost recunoscute de către toți membrii Casei de Schwarzburg. Înainte de această dată, drepturile nu erau recunoascute din cauza căsătoriei morganatice a părinților săi.^[1] În 1909 cele două principate Schwarzburg s-au unit sub domnia Prințului Günther Victor de Schwarzburg. Revoluția Germană l-a obigat pe Prințul Günther să abdice la 22 noiembrie 1918.

După decesul Prințului Günther, la 16 aprilie 1925, Sizzo l-a succedat ca șef al Casei de Schwarzburg până la decesul său la 24 martie 1926. Friedrich Günther și-a succedat tatăl ca șef al familiei și pretendent la tronul principatului de Schwarzburg.

Prințul Friedrich Günther s-a căsătorit la 17 aprilie 1938 la Heinrichau cu Prințesa Sophie de Saxa-Weimar-Eisenach (1911–1988), fiica cea mare a lui Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach. Mariajul a durat câteva luni și la 1 noiembrie 1938 cuplul a divorțat fără să aibă copii.^[2][3]

În urma decesului lui Friedrich Günther în 1971, linia masculină a Casei de Schwarzburg s-a stins. A fost moștenit de Prințesa Marie Antoinette de Schwarzburg (fiica cea mare a Prințului Sizzo).

Friedrich Günther

Prinț de Schwarzburg

Părinți Sizzo Prințesa Alexandra de Anhalt  Frați și surori Princess Marie Antoinette of Schwarzburg[*]  Căsătorit cu Prințesa Sophie de Saxa-Weimar-Eisenach

* 1974: Maturino Blanchet (nume complet: Angelo Maturino Blanchet; n. 3 martie 1892, Gressan^[2] – d. 9 noiembrie 1974, Saint-Pierre, Valle d'Aosta) a fost un episcop catolic italian, episcop al Diecezei de Aosta din 1946 până în 1968, precum și episcop titular al Diecezei de Limata din 1968 până în 1974.^[3][4]

El a participat la toate cele patru sesiuni ale Conciliului Vatican II.

Pe parcursul celor 22 de ani în care a fost episcop de Aosta, a înființat sau a reînființat 7 parohii și a consacrat 78 de noi preoți.^[5]

A murit la mănăstirea Saint-Jacquême din Saint-Pierre în 1974

·         1977: A murit actorul român de origine maghiara Kovács György; (n. 22 februarie 1910 la Cluj).

·         1981 - A murit Sergiu Al-George, orientalist, eseist şi traducător, medic; a fost deţinut politic în timpul regimului comunist (n.13.10.1922).

·         1991: Yves Montand (născut Ivo Livi la 13 octombrie 1921 - d. 9 noiembrie 1991) a fost un cunoscut căntăreț și actor de film francez, de origine italiană, unul din interpreții de frunte ai genului muzical "chanson réaliste" francez târziu din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Iubit de femei celebre (Edith Piaf, Marilyn Monroe), Montand este cunoscut și datorită căsniciei, întinse pe mai multe decenii, cu marea actriță franceză Simone Signoret
Filmografie:

• 1953 Salariul groazei (Le salaire de la peur), regia: Henri-Georges Clouzot
• 1957 Roza vânturilor (Die Windrose)
• 1957 Oameni și lupi (Uomini e lupi), regia: Giuseppe De Santis
• 1957 Pescarii din arhipelag (La grande strada azzurra), regia: Gillo Pontecorvo
• 1961 Vă place Brahms?
• 1965 Compartimentul ucigașilor
• 1966 Arde Parisul? (Paris brûle-t-il?), r. René Clément
• 1966 Marele premiu (Grand Prix)
• 1967 A trai pentru a trai (Vivre pour vivre), r. Claude Lelouch
• 1968 Într-o seară, un tren... (Un soir, un train), r. André Delvaux
• 1969 Z, distins cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în anul 1970
• 1970 Cercul roșu
• 1971 Mania grandorii (La folie des grandeurs), r. Gérard Oury
• 1975 Sălbaticul (Le sauvage), regia: Jean-Paul Rappeneau
• 1976 Police Python 357, regia: Alain Corneau
• 1979 I... de la Icar (I... comme Icare), regia: Henri Verneuil

Yves Montand

Frați și surori Julien Livi[*]  Căsătorit cu Simone Signoret (22 decembrie Yves Montand în 1982 Mormântul lui Yves Montand în Cimitirul Père-Lachaise din Paris

* 1997: Deng Xiaoping (în chineză: 邓小平, în pinyin: Dèng Xiǎopíng,  ascultă pronunția (ajutor·info), n. 22 august 1904,  Dinastia Qing – d. 19 februarie 1997,^[6] Beijing, Republica Populară Chineză) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul anilor 1970 până la începutul anilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristici chinezești" și a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piața socialistă". Este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.

Fiul unui proprietar funciar, Deng s-a dus în 1919 împreună cu Ciu Enlai în Franța în cadrul programului „Mouvement Travail-Études”, unde a lucrat într-o fabrică de încălțăminte din Montargis și la Renault timp de cinci ani. În 1924 a devenit membru al unei celule a Partidului Comunist Chinez. La întoarcerea înspre China, a stat trei ani la Moscova. După ce s-a reîntors în China, a organizat un centru de pregătire profesională, o trupă militară formată din țărani și, în cele din urmă, „A Șaptea Armată Roșie”, în provincia Guangxi. A devenit comisar politic, a scos gazeta „Steaua Roșie” și a aderat de timpuriu la facțiunea lui Mao din cadrul Partidului Comunist Chinez (PCC). În timpului Marșului cel Lung, l-a propus pe Mao, pentru postul de președinte al PCC.^[7] În 1952 a fost numit vicepremier, iar în 1956 secretar-general al PCC. În timpul Revoluției Culturale, Deng, acuzat că ar fi vrut să reintroducă sistemul capitalist în China, a fost una din victimele acesteia. A fost numit de către Gardiștii Roșii „mare plantă otrăvitoare”, „rădăcina principală a liniei reacționare burgheze” și a fost caricaturizat cu cap de câine și bot de porc.^[7] Deng a fost reabilitat, fiind numit din nou vicepremier, la cca un an și jumătate după ce Lin Biao, vicepreședintele PCC, a murit în 1971 în urma unui accident aviatic. În ianuarie 1975 a fost ales vicepreședinte al PCC, iar după două săptămâni șeful Statului Major.

Moștenind o țara măcinată de tarele sociale și economice datorate Revoluției Culturale și altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generații a conducerii Partidului Comunist Chinez.

Deng spunea că statul chinez se afla în primul stadiu al socialismului și deci datoria partidului era să perfecționeze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea economică și va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunțând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la întreaga moștenire marxist-leninistă, Deng a decretat că „socialismul nu înseamnă împărțirea sărăciei”.^{[necesită citare]} Justificarea sa teoretică pentru acceptarea regulilor economiei de piață a fost următoarea: „Planificarea și economia de piață nu reprezintă diferențele esențiale între socialism și capitalism. O economie planificată nu este definiția socialismului, deoarece există planificare și în capitalism; de asemenea economie de piață există și în socialism. Planificarea și economia de piață sunt amândouă pârghii de control ale activității economice.”^{[necesită citare]}

Îmbunatățirea relațiilor cu lumea exterioară a fost al doilea țel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai importante schimbări au fost în planul intern, și anume: sociale, politice, și cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin „Cele patru direcții de modernizare”: agricultura, industria, știința – tehnologia și armata. Strategia pentru atingerea nivelului de națiune industrializată de tip modern a fost numită „economie socialistă de piață”.

Spre deosebire de alți lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociată cu Mao, și, spre deosebire de alți lideri mai conservatori, cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste. Aceasta flexibilitate în gândire este subliniată de declarații politice cum ar fi: „Nu trebuie să ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în țările capitaliste... Chintesența socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție... Socialismul și economia de piață nu sunt incompatibile... Trebuie să ne îngrijoreze deviația înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviația spre stânga.”^{[necesită citare]}

Deși Deng a asigurat suportul teoretic și politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici^[cine?] că puține dintre ele au fost gândite de el însuși. De exemplu, premierul Zhou Enlai a inițiat cu ani în urmă „Cele patru direcții de modernizare”. În plus, multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autorităților centrale. Succesul acestor reforme a determinat introducerea lor pe scară din ce în ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară națională. Multe reforme au fost inspirate din experiența „Tigrilor din Estul Asiei” (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore și Coreea de Sud). Reiese un contrast izbitor față de modelul perestroika al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea reformelor au fost gândite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos în sus spre deosebire de cazul URSS unde se făcea de sus în jos, ceea ce în final se dovedește un factor de succes.

Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocrați cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieței, spre deosebire de modelul sovietic.

Deng a încurajat descentralizarea în agricultură și dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale și nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forței de muncă, fiind chiar permis țăranilor să-și vândă produsele obținute din recolta proprie pe piața liberă.

Cea mai importanta mișcare în direcția reformatoare a fost aceea de a permite autorităților locale din orașe și provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei ușoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creșterea industriei ușoare și a exportului producției acesteia. Aceasta era, de altfel, calea optimă de dezvoltare pentru o țară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital. Cu o perioadă de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire și cerere mare la export, industria ușoară va genera venituri importante, care vor fi reinvestite în unități de producție mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia și Ungaria, aceste investiții nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele bancare ale populației.

Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevărată revoluție industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii economice izolaționiste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacții cu exteriorul, în special în scopul obținerii de tehnologie de la țările dezvoltate (Japonia și lumea occidentală). Consecința a fost atingerea țelurilor propuse în Cele patru direcții de modernizare prin atragerea de fonduri de investiții străine și trimiterea de oameni la specializare în management, marketing și tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.

Deng a înființat o serie de zone economice speciale, unde investițiile străine și liberalizarea pieței au fost încurajate, atrăgând astfel multe companii străine.

Reformele s-au concentrat de asemenea pe îmbunătățirea productivității muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura și au fost introduse sisteme de prime. Țăranii au fost încurajați să-și vândă surplusul de producție din gospodărie, ceea ce duce la creșterea consumului casnic deci la creșterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.

În ultimii peste 20 de ani, economia Chinei și-a menținut tendința de dezvoltare accelerată, forța sa economică sporind. În 2003, volumul economic global a situat China pe locul VII în lume, iar volumul comerțului exterior - pe locul IV.^{[necesită citare]}

În urma dezvoltării constante a economiei, China a depășit etapa economiei marcate de penurie și a intrat într-o perioadă de abundență materială, fiind soluționate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana și îmbrăcămintea.

Deng s-a retras din Biroul Politic în 1987 și a părăsit ultimul său post oficial (președinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990.

Ca urmare a reformelor lui Deng, China a avut și după moartea sa o creștere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creștere economică din lume. Inflația din anii de după reprimarea demonstrației de la Tiananmen a fost și ea combătută. Instituțiile politice au devenit o garanție a stabilității după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe țăranii-revoluționari cu tehnocrați cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creșterea nivelului de trai.

Reformele lui Deng au lăsat totuși o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcția unei economii de piață a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central și nu a autorităților locale) nu erau profitabile și trebuiau închise ca să nu devină adevărate găuri negre ale economiei. Mai mult decât atât, beneficiile reformei din agricultură își epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lăsând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând apariția unor probleme sociale de masă.

Deși a pus la punct un sistem politic bazat pe un partid unic, sistem care a reușit să susțină o creștere economică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu protestele de la Tienanmen din 1989, înăbușite în sânge de armata chineză

Opera:

• Selected works of Deng Xiaoping. (englisch; 3 Bände) Foreign Languages Press, Beijing, 1995/1995/1994.
• Bericht über die Abänderung des Parteistatuts. In: Der VIII. Parteitag der Kommunistischen Partei Chinas, Dokumente, Band I. Verlag für fremdsprachige Literatur, Peking, 1956.
• Die Geschlossenheit des chinesischen Volkes und aller Völker der Welt. Aus Anlaß des 10. Jahrestags der Gründung der Volksrepublik China für die „Prawda“ geschrieben. Verlag für fremdsprachige Literatur, Peking, 1959.
• Rede von Deng Hsiao-ping, dem Leiter der Delegation der Volksrepublik China, auf der Sondertagung der UNO-Vollversammlung (10. April 1974). Verlag für fremdsprachige Literatur, Peking, 1974.
• Ausgewählte Schriften (1975–1982). Verlag für fremdsprachige Literatur, Peking, 1985.
• Nachruf des Genossen Teng Hsiao-ping auf der grossen Trauerfeier zu Ehren des Genossen Tschou En-lai. In: „Roter Morgen“, Zentralorgan der KPD/Marxisten-Leninisten, 31. Januar 1976, S. 9.
• Schlussrede auf dem XI. Parteitag der Kommunistischen Partei Chinas. În: Der XI. Parteitag der Kommunistischen Partei Chinas, Dokumente. Verlag für fremdsprachige Literatur, Peking, 1977.
• Die Reform der Revolution. Eine Milliarde Menschen auf dem Weg. Siedler, Berlin, 1988, ISBN 3-88680-316-3.

Deng Xiaoping 邓小平

Căsătorit cu Zhang Xiyuan[*] (1928–1929) Jin Weiying[*] (1931–1939) Zhuo Lin[*] (1939–1997)  Copii Deng Lin Deng Pufang Deng Nan Deng Rong Deng Zhifang Al Treilea Președinte al Comisiei Militare Centrale a RPC În funcție 28 iunie 1981 – 9 noiembrie 1989 Precedat de Hua Guofeng Succedat de Jiang Zemin Al Treilea Președinte al Conferinței Politice Consultative a RPC În funcție 8 martie 1978 – 17 iunie 1983 Precedat de Ciu Enlai (1976-1978) Succedat de Deng Yingchao Al Treilea Vice Premier al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze În funcție 1975 – 1983 Precedat de Lin Biao Succedat de Wan Li Secretar General al Secretariatului General al Partidului Comunist Chinez În funcție Septembrie 1956 – Martie 1967 Precedat de Zhang Wentian (în 1943) Succedat de Hu Yaobang

* 1997: Helenio Herrera Gavilán (10 aprilie 1910 – 9 noiembrie 1997) a fost un fotbalist și antrenor francezo-argentinian.

Deși s-a născut în Argentina ambii lui părinți erau spanioli, tatăl său fiind un cunoscut anarhist aflat în exil. El a emigrat la vârsta de patru ani cu părinții săi în Casablanca, Maroc, unde acesta a adoptat cetățenia franceză.

Data exactă a nașterii sale este necunoscută și se susține că, în anii '50, el a schimbat anul său de naștere din 1910 în 1916.

·         1999 - A încetat din viaţă Romulus Vulcănescu, etnolog şi scriitor, membru de onoare al Academiei Române (n. 23 februarie 1912)

·         2003: Art Carney (n. 4 noiembrie 1918, New York - d. 9 noiembrie 2003 Connecticut, SUA) a fost un actor american de teatru și film. A realizat și emisiuni de televiziune și radio.
Filmografie
Declanșatorul (1984)

Art Carney

Art Carney în 1959

·         2004: Stieg Larsson, jurnalist și scriitor suedez de romane polițiste (n. 1954)
Romane:

• 2005 Verblendung (dt. von Wibke Kuhn; Heyne 2006; ISBN 3-453-01181-3; Taschenbuch ISBN 978-3-453-43245-1)
• 2006 Verdammnis (dt. von Wibke Kuhn; Heyne 2007; ISBN 3-453-01360-3; Taschenbuch, ISBN 978-3-453-43317-5)
• 2007 Vergebung (dt. von Wibke Kuhn; Heyne 2008; ISBN 3-453-01380-8; Taschenbuch, ISBN 978-3-453-43406-6)

Stieg Larsson

* 2006: Marin I. Brînaru (n. 13 martie 1929, localitatea Mazili, comuna Sutești, județul Vâlcea - d. 2006, Drăgășani, județul Vâlcea) a fost un culegător de folclor, dirijor și profesor român, membru al „Asociației folcloriștilor vâlceni”.

S-a născut la data de 13 martie 1929 în localitatea Mazili, comuna Sutești, județul Vâlcea.

Urmează școala primară în localitatea natală, iar între 1939-1947 studiază la liceul și seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea.

Studiază la Conservatorul din București (1947-1948) și din Cluj (1948-1952) cu Ion D. Chirescu și Iuliu Mureșianu (teorie-solfegiu), Tudor Jarda (armonie), Sigismund Toduță (contrapunct), Antonin Ciolan și Lucian Surlașiu (dirijat), Constantin Bugeanu (istoria muzicii).

Între 1952-1954 este profesor și director la școala generală din Pleșoiu, județul Dolj, iar între 1954-1956 profesor de muzică psaltică și liniară la școala de cântăreți bisericești și seminarul teologic din Mofleni-Craiova.

Din 1956 predă la liceul industrial din Drăgășani, județul Vâlcea. Tot atunci devine și dirijor al corului casei de cultură din localitate.

Din 1969 devine membru în consiliul de conducere al Asociației folcloriștilor vâlceni, iar din 1972 membru în consiliul de conducere al Societății profesorilor de muzică din Republica Socialistă România.

Moare la data de 9 noiembrie 2006 la Drăgășani, județul Vâlcea, la vârsta de 77 de ani.

Culegeri de folclor:

• Frumos curgi Argeș la vale, prefață de L. Paceag, Pitești, CSCA, CCCP-Argeș, 1968, 220 p.
• Oltean mândru și voinic, Râmnicu Vâlcea, CJPCA-Vâlcea, CCP, 1969, 128 p.
• Sînt vîlceană de pe Olt, cuvânt înainte de Vasile Dinu, Râmnicu Vâlcea, CJÎCPMAM-Vâlcea, 1972, 176 p.
• De mic mi-a plăcut să cînt, prefață de Vasile D. Nicolescu, Râmnicu Vâlcea, CJÎCPMAM-Vâlcea, 1974, 206 p.
• Cîntece de pe Olt, Râmnicu Vâlcea, CJÎCPMAM-Vâlcea
  vol. 1, cuvânt înainte de Gheorghe Deaconu, 1974, 209 p.
  vol. 2, 1979, 414 p.
• Jos, pe valea Oltului, culegere de Ion Nijloveanu, CCES-Olt, CJÎCPMAM, București, Editura Muzicală, 1976, 198 p.

·         2006: A murit  Markus Wolf, cel mai cunoscut spion al fostei RDG; a condus serviciile de informaţii din cadrul Securităţii de Stat (STASI) între anii 1958-1987, supranumit „omul fără faţă”, deoarece  serviciile de spionaj din Occident  nu au  dispus de o imagine fotografică a acestuia,  decât în anii ’80;  (n.19.01.1923). Markus Johannes („Mischa”) Wolf (n. 19 ianuarie 1923, Hechingen, Baden-Württemberg – d. 9 noiembrie 2006, Berlin), funcționar de stat german, care a condus timp de 34 de ani serviciul de informații externe al RDG din cadrul Ministerului Securității Statului din RDG, cunoscut îndeosebi prin abrevierea MfS (cea oficială) și prescurtarea populară Stasi a cuvîntului Staatssicherheit, („Securitatea statului”).

·         2012: Iurie Darie (nume real: Darie Maximciuc; n. 14 martie 1929, Vadul Rașcov, județul interbelic Soroca - d. 9 noiembrie 2012 în București) a fost un actor român de scenă, film, radio, televiziune și voce

Iurie Darie s-a născut la 14 martie 1929 în Vadul Rașcov, județul Soroca si a decedat în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 2012, după mai multe luni de luptă cu problemele respiratorii și cardiace. Iurie Darie avea 83 de ani. Dotat cu talent la desen, dar având și reale însușiri pentru scenă, Iurie Darie a dat examen atât la Institutul de Arte Plastice, cât și la cel de Artă Teatrală și Cinematografică, reușind la ambele, dar alegându-l pe cel din urmă, pe care l-a absolvit în 1952. A învățat ce înseamnă actoria de la mari actori și profesori: Mihai Popescu sau Marietta Sadova.

În cinematografie a debutat în 1953, în "Nepoții gornistului", în regia lui Dinu Negreanu, avându-i alături pe platoul de filmare pe Marga Barbu și pe Liviu Ciulei. În anul 1969, a fost ales de regizorul Mircea Drăgan pentru a juca în seria "Brigada Diverse", alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu sau Puiu Călinescu.

A interpretat roluri memorabile în peste 40 de producții cinematografice, printre care "Băieții noștri" (1959), "S-a furat o bombă" (1961), "Vacanță la mare" (1962), "Dragoste la zero grade" (1964), "Atunci i-am codamnat pe toți la moarte" (1971), "Frații Jderi" (1974), "Ringul" (1983), "O zi la București" (1986), "În fiecare zi mi-e dor de tine" (1987), "Zâmbet de soare" (1987), "Oglinda" (1993), "Punctul zero" (1996), "Triunghiul morții" (1999). În 2004 a jucat în serialul de televiziune "Numai iubirea".

Un moment important din cariera sa a fost perioada Teatrului de Comedie, perioadă în care Radu Beligan a avut flerul să adune câțiva actori ce aveau să facă faima acelui teatru. A jucat sub bagheta regizorului Lucian Giurchescu și apoi a lui David Esrig. I-a avut ca parteneri pe marii actori: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu. A jucat în spectacole de referință: "Troilus și Cressida", "Umbra" și multe altele.

După Revoluție, a jucat în "Pălăria", producție a Teatrului de Comedie, în regia lui Horațiu Mălăele (1998), "Patru pe o canapea și valetul" de Marc Camoletti, în regia lui Radu Nichifor (2000). De asemenea, actorul a colaborat și cu cineaști basarabeni, în filmul pentru copii "Moara", realizat în 1992, sau pe scena Teatrului Național "Mihai Eminescu" din Chișinău în "Tata" (stagiunea 1999-2000).

Iurie Darie s-a remarcat și în emisiunile de televiziune pentru copii, în care actorul își etala abilitatea de a desena, uneori cu ambele mâini. Într-o vreme făcea și turnee prin țară cu spectacole pentru copii, în care istorisea și desena o poveste simplă, dar plină de haz și de învățăminte.

Iurie Darie a decedat la vârsta de 83 de ani, după o grea suferință, la domiciliul său de pe strada Chile nr. 12 din București.

Filmografie:

• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954)
• Blanca (1955)
• "Pe raspunderea mea" (1956)
• Alo? Ați greșit numărul (1958)
• Băieții noștri (1959)
• Post Restant (1962)
• S-a furat o bombă (1962)
• Vacanță la mare" (1962)
• "Mofturi 1900" (1964)
• Dragoste la zero grade (1964)
• Faust XX (1966)
• Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966)
• Subteranul (1967)
• Răutăciosul adolescent (1969)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970)
• Signale - Ein Weltraumabenteuer (1970)
• Brigada Diverse în alertă! (1971)
• B.D. la munte și la mare (1971)
• Osceola (1971)
• Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
• Dimitrie Cantemir (1973) - Mihuț Gălăteanu
• Ciprian Porumbescu (1973) - Nastasi
• Frații Jderi (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Blutsbrüder (1975)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Misterul lui Herodot (1976)
• Pentru patrie (1978)
• "Cianura si picatura de ploaie (1978)
• Revanșa (1978)
• Severino (1978)
• Ein April hat 30 Tage (1979)
• Am fost șaisprezece (1979)
• Drumul oaselor (1980)
• Lumini și umbre (serial TV din 1981)
• Feuerdrachen (serial TV din 1981)
• Sing, Cowboy, sing (1981)
• Viraj periculos (1983)
• Ringul (1984)
• Rămășagul (1985)
• François Villon - Poetul vagabond (1987)
• În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
• Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• Punctul zero (1996)
• Numai iubirea (2004)

Iurie Darie

Căsătorit cu Anca Pandrea Copii Alexandru (Ducu) Darie (n. 1959 - d. 2019)

* 2013: Vasile Suciu (n. 21 octombrie 1942, Soporu de Câmpie, Cluj - d. 9 noiembrie 2013)^[1] a fost un fotbalist care a evoluat la Arieșul Turda (cu care a câștigat Cupa României în fața Rapidului), Steaua București, Jiul Petroșani, Sportul Studențesc, precum și în naționala României (într-un meci împotriva naționalei olimpice a Ungariei) pe postul de portar. A câștigat, alături de Steaua, de cinci ori Cupa României, iar în sezonul 1967-1968 a obținut titlul de campion național cu aceeași echipă. La echipa națională de tineret a primit un singur gol la turneul organizat de UEFA în 1962, turneu câștigat de România. Chiar dacă cariera sa a fost întreruptă de un grav accident, Suciu a rămas în memoria fanilor fotbalului din anii '60 și '70 drept unul din cei mai buni portari români, precum și unul dintre simbolurile formației Steaua București, pentru care a evoluat din 1963 și până în 1972. La fel ca și rivalitatea din deceniul anterior celui în care Suciu a evoluat pentru Steaua, dintre Costică Toma și Ion Voinescu, Vasile Suciu s-a luptat pentru un loc între buturile formației militare cu un alt portar de valoare, Carol Haidu.

Sărbători

·         Ziua Independenței în Cambodgia (1953). Cambodgia, oficial Regatul Cambodgia, este un regat din sud-estul Asiei, cu o populație de peste 13 milioane de locuitori, având capitala la Phnom Penh. Cambodgia este statul succesor al odată puternicului Imperiu Khmer hinduist și budist, care stăpânea cea mai mare parte a Peninsulei Indochinei între secolul al XI-lea și al XIV-lea.

·         Ziua Internațională de luptă împotriva rasismului și antisemitismului

Calendar religios 9 noiembrie 
- Calendar crestin ortodox: +) Sf Ier Nectarie de la Eghina; Sf Mc Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat; Sf Mc Onisifor și Porfirie; Sf Cuv Matrona