MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 9 NOIEMBRIE / 1. A.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 9 NOIEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

· 694: Egica, regele vizigoţilor din Spania (n. cca 610 – d. 702), îi acuză in timpul celui de-al XVII-lea Conciliu de la Toledo pe evreii locali de complicitate cu cei din afara tarii, in vederea răsturnarii liderilor creştini, hotarand trimiterea in sclavie si confiscarea averii acestora. De asemenea, toţi copiii evrei cu vârsta de peste şapte ani, urmau să fie luaţi de la famiile lor pentru a fi crescuti in religia creştina. A domnit intre anii 687 – 702.

· 1282: Regele Pedro al III-lea al Aragonului a fost excomunicat de papa Martin al IV-lea.

· 1330: La Posada, oastea lui Basarab I a început lupta cu oștirea ungară condusă de Carol Robert de Anjou, care se retrăgea spre Transilvania. La 9-12 noiembrie 1330 are loc lupta de la Posada (probabil în Loviştea). Oastea ungară care se retrăgea spre Transilvania a fost înfrîntă de oastea voievodului muntean Basarab I, care a provocat armatei invadatoare pierderi grele, însăşi viaţa regelui Ungariei fiind primejduită. Victoria de la Posada a condus la independenţa voievodatului Munteniei. Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei şi Ţara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare. În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român cucereşte Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal.
Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său. Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar În luna septembrie a anului 1330, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din Timişoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ţinutului. Ocupă Banatul de Severin şi înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în Ţara Românească. Pe drum, Carol Robert primeşte o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace. Oferta de pace făcută de Basarab I este refuzată de către rege, deşi i se promitea plata a 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, cedarea cetăţii Severinului şi trimiterea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, "numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele". Carol Robert răspunde cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeş, pe care o găsesc pustie şi o incendiază. Unele relatări ungureşti dar şi cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puşi la dispoziţia regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea ruşinoasă a armatei regale. Cert este că odată ajunşi în acea vale îngustă şi prăpăstioasă, unguri sunt atacaţi şi zdrobiţi. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor. După lupta de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot prin Timişoara.

· 1376: Apar primele statute de breaslă păstrate din Transilvania, care apartineau breslelor din Sibiu, Sebes, Orastie si Sighisoara.

· 1494: Fiul cel mai în vârstă a lui Lorenzo de Medici, Piero al II-lea, este alungat din Florența de către un călugăr dominican fanatic Girolamo Savonarola, care proclamă “Statul sfânt” sau “Statul lui Dumnezeu”. Se spune că Savonarola ar fi ars și unele opere de artă ale lui Botticelli, care reprezentau nuduri. Piero al II -lea de Medici (Piero cel fără de noroc) se va reîntoarce în 1512, fiind însă din nou alungat din oraș.

· 1697: Papa Inocenţiu al XII- lea ordona reconstructia oraşului Cervia, din provincia italiana Ravenna de astazi. Cervia, numita in epoca romana “Ficocle”, era situata cca.4 km. la vestul actualului oras iar in anul 709, in timpul exarhatului lui Teodoric cel Mare,fusese distrusa, locuitorii fiind siliti sa se refugieze pe actualul teritoriu al orasului,botezandu-l Cervia,probabil in legatura cu cerbii numerosi in acea vreme in regiune. Papa Inocentiu al XII-lea a dispus reconstruirea acestui oras care comercializa cantitati mari de sare, intr-un loc mai sigur, iar noul oras dispunea de silozuri pentru depozitarea sarii, cu o capacitate mai mare de 13000 de tone.

· 1799: Revoluția franceză: Lovitură de stat ("18 brumar"). Directoratul este înlăturat și înlocuit cu Consulatul; instaurarea dictaturii burgheziei. Numita 18 Brumar anul VIII, in conformitate cu calendarul „republican” adoptat de revolutionarii de la 1789, ziua de 9 noiembrie 1799 reprezinta o data importanta in istoria Frantei. Este momentul cand indraznetul general corsican a inlocuit Directoratul cu Consulatul. De fapt, lovitura de stat a fost pregatita nu de Bonaparte, ci de abatele Sieyes, unul dintre Directori, de teama unei intoarceri la iacobinism, fiind finantata de un bogat furnizor al armatei, Collot, cu suma de doua milioane de franci. Asa se face ca, in dimineata zilei de 18 Brumar, acei membri ai forului legislativ francez care simpatizau cu puciul si-au avertizat colegii despre iminenta unei conspiratii iacobine, convingandu-i sa se retraga la Saint-Cloud, la vest de Paris. Insarcinat cu „protectia” lor a fost nimeni altul decat Bonaparte... In acelasi timp, Sieyes si Roger Ducos au demisionat din functia de Directori iar Talleyrand l-a convins pe Barras sa faca la fel. Cei doi Directori iacobini, Gohier si Moulin, au refuzat sa-si depuna mandatul: primul a fost arestat, al doilea a reusit sa fuga. Fara a se lasa intimidati, membrii celor doua Consilii legislative au continuat sa lucreze, la Saint-Cloud, pana cand in sala de sedinte a patruns Napoleon, insotit de soldati, care le-a strigat deputatilor ca „Revolutia s-a sfarsit”. S-a petrecut atunci un episod curios: incoltit de deputatii furiosi, huiduit si fluierat, Napoleon a suferit o criza pseudo-epileptica si a lesinat, fiind salvat doar de interventia in forta a grenadierilor, anuntati ca generalul lor este amenintat de un grup de deputati turbulenti. Sub conducerea generalului Murat, soldatii au patruns in sala si i-au alungat pe recalcitranti, punand astfel practic capat Directoratului. Sub presiunea baionetelor, deputatii ramasi au ales un organ de conducere provizoriu, numindu-i consuli pe Sieyes, Ducos si Bonaparte. Ascensiunea lui Napoleon incepuse...

· 1838: In Rusia, ţarul aprobă hotărîrea Consiliului de Miniştri care permitea evreilor posesori de diplome de medic obţinute la universităţile din ţară, să se angajeze ca medici în serviciul de stat, în guberniile Novorossiei şi în Basarabia.

· 1857: Deputații pontași din Adunarea ad-hoc a Moldovei, în frunte cu Ion Roată, au depus o jalbă pe biroul Adunării, cerând, printre altele, desființarea "boierescului".

· 1877: Armata română cucerește complet reduta otomană de la Rahova.

· 1887: Statele Unite au preluat controlul asupra Pearl Harbor din Hawaii.

· 1888: Criminalul londonez Jack Spintecatorul a ucis ultima lui victimă, pe nume Mary Jane Kelly.

· 1906: Theodore Roosevelt a fost primul presedinte american care a efectuat o deplasare oficiala in afara tarii, el mergind in inspectie la santierul Canalului Panama.

· 1907: Celebrul diamant Cullinan a fost oferit regelui britanic Eduard al VII-lea cu ocazia zilei sale de nastere. Piatra pretioasa este cel mai mare diamant din lume si a fost gasit intr-o mina din Africa de Sud de catre Frederick Wells, caruia i s-au dat 10.000 de dolari recompensa pentru descoperirea sa. Diamantul a primit numele Cullinan dupa numele proprietarului minei in care a fost gasit.

· 1917: Iosif Stalin intră în guvernul provizoriu al Rusiei bolşevice.

· 1918: Germania a fost proclamata republica o data cu abdicarea imparatului Germaniei Wilhelm al II –lea, care s-a refugiat in Olanda in urma revolutiei izbucnita in tara. Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen;( n. 27 ianuarie 1859 – d. 4 iunie 1941), a fost ultimul împărat al Germaniei i și rege al Prusiei din 1888 pana in 1918 . Wilhelm al II-lea provine din familia Hohenzollern.

· 1923: Este lichidat la München”Puciul de la berărie”, condus de Adolf Hitler, o tentativă eșuată de lovitura de stat ce a avut loc între seara zilei de 8 noiembrie și după amiaza zilei de 9 noiembrie. Adolf Hitler si generalul Erich Ludendorff, ambii veterani ai Primului razboi Mondial, precum și alți lideri ai organizației Kampfbund, au fost arestati dupa ce au încercat să preia puterea politică in Munchen si Germania.

· 1928: In Romania, apare primul numar al revistei “Radiofonia”.

· 1937: Armata japoneza a ocupat orasul chinez Shanghai.

· 1938 - Kristallnacht, eveniment considerat începutul Holocaustului. În toată Germania, au fost incendiate peste 200 de sinagogi, magazinelor evreieşti le-au fost sparte geamurile (ceea ce a dat numele de Kristallnacht, "noaptea sticlei sparte"), mulţi evrei au fost agresaţi fizic, peste 7.000 de oameni de afaceri evrei au fost atacaţi, cărţile religioase ale comunităţii evreieşti au fost arse în public, 91 de evrei au fost ucişi, iar peste 30.000 arestaţi şi trimişi în lagăre de concentrare.

· 1953: Cambodgia si-a cistigat independenta in fata Frantei.

· 1956: Scriitorul si filosoful francez Jean Paul Sartre, un admirator al ideilor comuniste, a condamnat sistemul brutal din URSS dupa invazia sovierica in Ungaria.

· 1961: România a devenit membra a Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO).

· 1961: Pilotul Neil A. Armstrong, primul om care a pasit pe Luna, a doborat recordul de viteza in aer, zburind cu 6.587km/h intr-un aparat X-15.

· 1967: NASA a lansat naveta Apollo 4 de la Cape Kennedy.

· 1985: Sovieticul Garry Kasparov devine la 22 de ani cel mai tânăr campion mondial de sah dupa meciul castigat in fata lui Anatoli Karpov. Gari Kimovici Kasparov, născut Weinstein (n. 13 aprilie 1963, orașul Baku, U.R.S.S., azi Azerbaidjan), mare maestru și fost campion mondial la șah de origine armeană-evreiască.

· 1986 - PF Teoctist este ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpașu, (n. 7 februarie 1915, Tocileni, județul Botoșani – d. 30 iulie 2007, București), patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007. După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al Banatului, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat.

· 1989: A avut loc caderea Zidului Berlinului.
Dupa ce timp de aproape trei decenii a despartit Germania de Vest de cea de Est, Zidul Berlinului a fost spart in bucati, fapt ce a dus la prabusirea blocului comunist european, precum si la unificarea Germaniei un an mai tarziu.
Dupa ce numerosi est-germani au ajuns in Vest trecand prin Ungaria si saptamani de negociere, liderul Partidului Comunist din RDG, Gunter Schabowski, a anuntat in dimineata zilei de 9 noiembrie 1989 ca accesul prin granita creata intre cele doua Germanii va fi permis in cazul “calatoriilor particulare”.
La putin timp dupa transmiterea mesajului a inceput un adevarat pelerinaj al nemtilor spre Zidul Berlinului, oamenii incepand sa sfarme granita din beton care mai bine de 25 de ani a impartit orasul si tara in doua. Spre orele serii, cand in zid aparusera deja brese enorme lumea s-a adunat sa sarbatoreasca evenimentul la Poarta Brandenburg.
A doua zi dupa importantul eveniment, muncitorii s-au apucat de demolarea totala a zidului ridicat, in 1961, din ordinul liderului est-german Erich Honecker pentru a impiedica populatia sa fuga in Apus, peste 100 de oameni fiind ucisi in timp ce incercau sa il escaladeze cu gandul de a scapa din blocul comunist.

· 1993: Croații bosniaci au distrus podul Stari Most din Mostar, construit cu peste 400 de ani în urmă.

· 1994: Este descoperit de către cercetatorii germani Peter Ambruster si Gottfried Munzenberg elementul chimic radioactiv darmstadtium, cu numarul atomic 110 si simbolul DS. A primit acest nume dupa acela al orasului Darmstadt din Germania. E unul dintre așa-numiții atomi super-grei. Acest element sintetic decade repede: izotopii săi de masă 267 până la 273 au timpi de înjumătățire care se măsoară în microsecunde. Izotopi mai grei ai darmstadtiului, de masă 279 și 281, au fost ulterior sintetizați și sunt mai stabili, cu timpi de înjumătățire de 0,18 secunde și 11,1 secunde respectiv

· 1997: A avut loc cel de-al doilea congres al Partidului Romania Mare, la care a participat ca invitat liderul Frontului National Francez, Jean Marie le Pen, care a lansat ideea crearii unei Internationale Nationaliste. Tot atunci, Corneliu Vadim Tudor a fost reales in unanimitate in functia de presedinte ale partidului, ca unic candidat.

· 2003: O eclipsă totală de lună este văzută în America, Europa, Africa și Asia Centrală

· 2008 - Dosarul privind crimele şi abuzurile Securităţii, în care erau reclamaţi 67 de foşti activişti de partid, psihiatri şi angajaţi ai Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii, a fost închis de Parchetul instanţei supreme, care a motivat că a intervenit prescripţia faptelor.

Nașteri

· 1389: Isabella de Valois (9 noiembrie 1389 – 13 septembrie 1409) a fost prințesă a Franței, fiica regelui Carol al VI-lea și a Isabellei de Bavaria. A fost soția regelui Richard al II-lea al Angliei din 1396 până în 1400.

Isabella de Valois

Regină a Angliei

Părinți	Carol al VI-lea al Franței Isabeau de Bavaria
Frați și surori	Marie, Prioress of Poissy[] Marguerite, bâtarde de France[] Joan of France, Duchess of Britain[] Louis, Dauphin of France, Duke of Guyenne[] Jean Carol al VII-lea al Franței Caterina de Valois Michelle of Valois[*]
Căsătorită cu	Richard al II-lea al Angliei c. 1396; dec. 1399 Charles, Duce de Orléans c. 1406; văd. 1409
Copii	Joan of Valois, Duchess of Alençon[*]

* 1717: Frederick al II-lea, Duce de Mecklenburg-Schwerin, numit cel Pios (germană Friedrich II Herzog von Mecklenburg-Schwerin; 9 noiembrie 1717 – 21 aprilie 1785) a fost Duce de Mecklenburg-Schwerin din 1756 până la moartea sa.

Frederick s-a născut la Schwerin, ca fiu al lui Christian Ludwig al II-lea, Duce de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz. În copilărie și adolescență mătușa lui Ducesa Augusta de Mecklenburg-Schwerin a avut o mare influență asupra dezvoltării intelectuale și spirituale a lui Frederick, în esență în insuflarea credinței în pietism.

După decesul tatălui său în 1756, Frederick și-a asumat conducerea ducatului. La scurtă vreme după accesiunea sa țara a fost implicată în Războiul de Șapte Ani. Frederick a fost un susținător al Pietismului. El a încurajat sistemul școlar, a promovat industria textila și a abolit tortura.

În 1764 și-a mutat reședința de la Schwerin la Castelul Ludwigslust. În 1765 el a ordonat construirea Bisericii Imperiale (finalizată în 1770) realizată de arhitectul Johann Joachim Busch și a continuat extinderea Castelului Ludwigslust între 1772 și 1776.

Frederick s-a căsătorit la 2 martie 1746 la Schwedt cu Ducesa Louise Frederica de Württemberg, fiica lui Frederick Louis, Prinț Ereditar de Württemberg și a Henriette Marie de Brandenburg-Schwedt. Ei au avut patru copii, care au murit de mici.

După decesul său, ducatul a fost moștenit de nepotul său, Friedrich Franz, fiul cel mare al fratelui său, Louis.

Frederick al II-lea

Portret al Ducelui Frederick al II-lea de
Georg David Matthieu, 1772

Părinți	Christian Ludwig al II-lea Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Louis Ulrike Sophie zu Mecklenburg[] Amalie of Mecklenburg[]
Căsătorit cu	Ducesa Louise Frederica de Württemberg

· 1723: Anna Amalia a Prusiei (9 noiembrie 1723 – 30 martie 1787) a fost Prințesă-Stareță de Quedlinburg și prințesă prusacă, unul dintre cei zece copii ai lui Frederic Wilhelm I al Prusiei și ai Sofiei Dorothea de Hanovra.

Prințesa Anna Amalia a Prusiei

Născută la Berlin, a fost fiica lui Frederick William I al Prusiei și a soției acestuia, Sophia Dorothea de Hanovra; a fost al optulea copil din cei zece ai părinților ei. Prințesa era cu 11 ani mai mică decât fratele ei, viitorul Frederic cel Mare. Ambii copii aveau înclinații muzicale dar pentru Anna Amalia instruire muzicală formală a fost posibilă numai după moartea tatălui ei care ura muzica. Muzica a fost secreta ei consolare împotriva cruzimii tatălui (adesea o trăgea de păr în timpul furiilor sale).

Anna Amalia a învățat să cânte la clavecin, flaut și vioară, primind primele lecții de la fratele ei.

A fost privită ca o posibilă mireasă pentru prințul moștenitor al Suediei, împreună cu sora ei, Louisa Ulrika, fratele ei avertizând că Louisa Ulrika era probabil prea ambițioasă pentru a fi o regină bună într-o monarhie fără putere cum era atunci Suedia.^[1]
Fratele ei, regele Frederic, a declarat că Louisa Ulrika era "arogantă, temperamentală și intrigantă" în timp ce Anna Amalia era "mai potrivită".;^[1] S-a considerat că judecata lui Frederic se datora faptului că Anna Amalia era mai ușor de controlat ca agent prusac decât mult mai dominanta Louisa Ulrika.^[1] Reprezentanții suedezi au preferat-o pe Louisa Ulrika.

În 1743, Anna Amalia s-a căsătorit în secret cu baronul Friedrich von der Trenck, un om ale cărui aventuri au inspirat opere literare scrise de nume mari, cum ar fi Victor Hugo și Voltaire. Fratele ei Frederic al II-lea a aflat de căsătoria ei după ce a urcat pe tron în 1740 când sora lui a rămas însărcinată. Plin de furie a trimis-o la mănăstirea Quedlinburg, o mănăstire protestantă unde adesea femeile aristocrate nășteau copii din afara căsătoriei. Frederic al II-lea a anulat căsătoria și von der Trenck a fost încarcerat timp de zece ani. Anna Amalia a continuat să corespondeze cu von der Trenck până la moartea ei în 1787.

Anna Amalia, desen de Adolph von Menzel.

Anna Amalia a devenit stareță la Quedlinburg în 1755, devenind astfel o femeie bogată. Ea a ales să-și petreacă majoritatea timpului la Berlin, unde s-a dedicat muzicii și a devenit cunoscută ca patroană a muzicii și compozitorilor. Ea însăși a compus lucrări camerale mici care au inclus trio, marșuri, cantate, cântece și fugi.

În 1758, Anna Amalia a început un studiu serios de teoria muzicii și a compoziției cu tutorele ei Johann Philipp Kirnberger, un student al lui Johann Sebastian Bach. Ea a compus muzica de cameră, cum ar fi sonate flaut. Mai înclinată față de muzica religioasă decât fratele ei, ea a compus textul cantatei lui Ramler Der Tod Jesu ("Moartea lui Isus").

Doar câteva dintre operele ei au supraviețuit. Probabil și-a distrus multe dintre compozițiile sale, ea fiind descrisă ca foarte "timorată și autocritică". Mai multe compoziții ale ei au ieșit la suprafață ca urmare a descoperirii în anul 2000 a arhivelor de muzică Berlin Singakademie, o bibliotecă pierdută din Al Doilea Război Mondial. De asemenea, Anna Amalia a fost o colecționară de muzică, prezervând peste 600 de volume de lucrări de compozitori notabili cum ar fi Johann Sebastian Bach, George Frideric Handel, Georg Philipp Telemann, Karl Heinrich Graun și Carl Philipp Emanuel Bach, printre alții.

Lucrările ei de curator au reprezentat o contribuție semnificativă la cultura vestică. Biblioteca ei a fost împărțită între Germania de Vest și Germania de Est după Aș Doilea Război Mondial. Cele două colecții au fost reunite după triumful democrației în Europa, la sfârșitul secolului XX. Astăzi colecția este găzduită la Staatsbibliothek zu Berlin (a nu se confunda cu Herzogin Anna Amalia Bibliothek, fosta bibliotecă a Annei Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel).

Prințesa Anna Amalia

Părinți	Frederic Wilhelm I al Prusiei Sofia Dorothea de Hanovra
Frați și surori	Louisa Ulrika a Prusiei Wilhelmine of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Prințesa Friederike Luise a Prusiei Sophia Dorothea a Prusiei Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei Prințul Augustus Wilhelm al Prusiei Frederic al II-lea al Prusiei Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Prințul Henric al Prusiei
Căsătorită cu	Friedrich von der Trenck

· 1799: Prințul Moștenitor Gustav al Suediei, Prinț de Vasa (9 noiembrie 1799 - 4 august/5 august 1877), a fost fiul regelui Gustav al IV-lea al Suediei și a reginei Frederica de Baden.

După naștere a fost plasat sub supravegherea doamnei de onoare Hedvig Ulrika De la Gardie, care a fost guvernanta copiilor familiei regale din 1799 până în 1803.

Gustav avea zece ani când tatăl lui a fost detronat și a părăsit Suedia împreună cu familia. Între momentul loviturii de stat care a dus la detronarea regelui și momentul părăsirii Suediei, el, mama și surorile sale au fost sub arest la domiciliu. În 1816 și-a asumat titlul de Conte de Itterburg. Gustav a servit ca ofițer în armata Austriei iar în 1829 împăratul Francisc I al Austriei l-a numit Prinț de Vasa. A fost ridicat la rangul de mareșalul-locotenent în armata austro-ungară în 1836.

În 1828, s-a logodit cu Prințesa Mariana a Țărilor de Jos însă presiunea politică l-a împins să încheie orice plan de nuntă. La 9 noiembrie 1830 s-a căsătorit la Karlsruhe cu verișoara sa primară, Prințesa Amelie de Baden. Au divorțat în 1843. Fiul lor Louis care s-a născut în 1832 a murit la scurt timp după naștere. Fiica lor, Prințesa Carola, s-a căsătorit cu regele Albert I al Saxoniei însă nu au avut moștenitori.

Gustav a murit la 5 august 1877. În 1884, rămășițele sale (și ale fiului său) au fost mutate la Stockholm pentru a fi înmormântat lângă tatăl său.

Prințul Moștenitor Gustav

Părinți	Gustav al IV-lea al Suediei Frederica de Baden
Frați și surori	Amalia of Sweden[*] Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei Prințesa Cecilia a Suediei
Căsătorit cu	Louise Amelie de Baden
Copii	Louis, Prinț de Vasa Carola, regină a Saxoniei

· 1811: Alexandru Hâjdeu, scriitor rus din Basarabia (d. 1872)

Date personale
Ion Codru-Drăgușanu

Născut	9 noiembrie 1818 Drăguș, Comitatul Făgăraș, Marele Principat al Transilvaniei Imperiul Austriei
Decedat	26 octombrie 1884 (65 de ani) Sibiu, Regatul Ungariei Austro-Ungaria
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, memorialist, călător, participant la Revoluția de la 1848 - 1849, vicecăpitan al Comitatului Făgăraș
Activitatea literară
Opere semnificative	„Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani”
Modifică date / text

* 1818: Ion Codru-Drăgușanu (n. 9 noiembrie 1818.^[1], la Drăguș, Comitatul Făgăraș, Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriei, azi județul Brașov, România – d. 26 octombrie 1884, Sibiu, Regatul Ungariei) a fost un scriitor român, memorialist, călător, participant la Revoluția de la 1848 - 1849, vicecăpitan al Comitatului Făgăraș. A fost străbunicul matern al deputatului Ion Rațiu.

Biografie

Ion Codru Drăgușanu s-a născut în anul 1818, la Drăguș, Brașov, în Comitatul Făgăraș, azi în județul Brașov.

A fost fiul lui Adam Plăiaș Codru sau Adam al lui German (scriitorul însuși va semna la început Ioanne Germaniu Codru) și al Asineftei (n. Trîmbițaș). Se trage dintr-o familie de țărani grăniceri, înnobilată pe vremea Susanei Lorantfi. A studiat la școala din sat, la Școala Grănicerească Germană din Viștea de Jos și a urmat un semestru la Colegiul „Sf. Sava” din București, fiind însă mai mult un autodidact. Plecat din Transilvania în 1835, între 1838 și 1846 face mai multe călătorii în Europa, după care funcționează ca institutor la Ploiești (1846-1848) și îndeplinește diverse funcții administrative în Transilvania, culminând cu cea de vicecăpitan al districtului Făgăraș (1863-1880).

Participant la revoluția de la 1848 în Țara Românească, deputat de Hațeg în Dieta de la Sibiu (din 1863), secretar al Comitetului Școlar Grăniceresc (1880-1884), vicepreședinte al Despărțământului Făgăraș al Astrei. Prima sa lucrare tipărită este un Cuvânt scolastic, apărută în ziarul Universul (1848). A mai colaborat la Foaie pentru minte, inimă și literatură, Concordia, Albina, Telegraful român, Federațiunea, Gazeta Transilvaniei, Familia, Transilvania.

Reputația sa literară a fost întemeiată de Peregrinul transelvan (1865), unul dintre cele mai interesante jurnale de călătorie ale epocii postpașoptiste.

A decedat la 25 octombrie 1884, la Sibiu, după o boală de rinichi.

A fost înmormântat în cimitirul Bisericii din Groapă din Sibiu, mormântul său fiind înscris în Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2015 cu codul SB-IV-m-B-12607. ^[2]

Mormântul scriitorului Ion Codru-Drăgușanu

Operă

A scris într-o „românească latinizată”.^[3]

Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani, publicate în „Foișoara” „Concordia” din Budapesta, începând din luna martie 1863 până în ianuarie 1864.
Lucrarea a fost publicată apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1844. La S. Filtsch, Sibiu, 1865.

Este de remarcat că între cele două versiuni există multe deosebiri, chiar importante, unele de cuprins ori de distribuție a materialului în capitole, altele de exprimare.

Alte lucrări

Rudimentele gramaticei române. Estrase din Tentamen criticum, cu adaos de regule simple și diverse anotăciuni pentru uzul școlarilor începători, București, 1848;
Regulamente pentru vătășii și decurii proieptate a se introduce în comunitățile districtului Țării Făgărașului, Sibiu, 1864;
Banditul fără voie, Graz, f.a.;
Călătoriile unui român ardelean: în țară și străinătate: (1835-44), retipărită la Cultura Neamului Românesc, București, 1924 ^[4]^[5]

Cinstirea lui Ion Codru-Drăgușanu

Un liceu din Victoria (județul Brașov) îi poartă numele, începând cu anul 1994: Liceul Teoretic „Ion Codru Drăgușanu”.
O stradă din Făgăraș îi poartă numele: str. Ion Codru Drăgușanu.
O stradă din Cluj-Napoca îi poartă numele: str. Codru Drăgușanu.

· 1818 - S-a născut Ivan Turgheniev, scriitor rus: "Prima iubire", "Visul", "O lună la ţară" (m. 3 septembrie 1883).
* 1819: Annibale de Gasparis (n. 9 noiembrie 1819,^[1] Bugnara, Italia – d. 21 martie 1892, Napoli, Italia) a fost un astronom italian. Din 1864 până în 1889 a fost director al Observatorului Astronomic Capodimonte din Napoli.

Annibale de Gasparis

Activitate
Domeniu	matematică
Instituție	Universitatea din Napoli
Organizații	Accademia Nazionale dei Lincei Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[] Société Philomathique de Paris[] Accademia Pontaniana[] Academia Franceză de Științe Royal Astronomical Society National Society of the Natural Sciences and Mathematics of Cherbourg[] Reale Istituto d'Incoraggiamento alle Scienze Naturali di Napoli[] Q3604044[] Accademia di scienze, lettere e arti di Palermo[] Academia Pontificală de Științe[] National Academy of Science Letters and Arts of Modena[] Accademia delle Scienze di Siena[] Astronomische Gesellschaft[] Q26898036[] Q3603935[] Istituto Veneto di Scienze[] Academia de Științe din Torino[*]
Premii	Ordinul Vulturul Roșu (1854) Medalia de Aur a Royal Astronomical Society (1851) Premiul Lalande (1849) Royal Order of Francis I[] (1859) Order of Saints Maurice and Lazarus[] (1861) Ordinul Coroana Italiei[] (1861) Civil Order of Savoy[] (1872) Ordinul Imperial al Trandafirului (1872)

* 1830: Ernst Leopold, al 4-lea Prinț de Leiningen (germană Ernst Leopold Victor Carl August Joseph Emich, Furst zu Leiningen) (9 noiembrie 1830 – 5 aprilie 1904) a fost nobil german.

A fost fiul cel mare al lui Karl, Prinț de Leiningen și a contesei Maria Klebelsberg. Tatăl său era fratele vitreg al reginei Victoria a Regatului Unit.

Ernst Leopold a intart în Royal Navy în 1849.^[1] EL a accedat la titlul de Prinț de Leiningen după decesul tatălui său la 13 noiembrie 1856. Promovat la rang de căpitan în 1860, el a comandat HMS Magicienne, apoi HMY Victoria and Albert.^[1] A fost numit comandant șef în 1885, promovat la rang de amiral în 1887^[2] și s-a retras din marină în 1895

La 11 septembrie 1858, la Karlsruhe, Ernst Leopold s-a căsătorit cu Prințesa Maria de Baden (1834–1899), a treia fiică a lui Leopold, Mare Duce de Baden și a soției acestuia, Prințesa Sofia a Suediei. Ei au avut doi copii:

Prințesa Alberta de Leiningen (24 decembrie 1863 – 30 august 1901).
Prințul Emich de Leiningen (18 ianuarie 1866 – 18 iulie 1939); a devenit al 5-lea Prinț de Leiningen după decesul tatălui său în 1904; s-a căsătorit cu Prințesa Feodore de Hohenlohe-Langenburg (1866–1932).

Ernst Leopold

Părinți	Carl, 3rd Prince of Leiningen[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria de Baden
Copii	Prințesa Alberta de Leiningen Emich, Prinț de Leiningen

· 1832: S-a nascut scriitorul Emile Gaboriau, unul din creatorii genului politist in romanul francez; (d.28.09.1873). Eroul romanelor sale, anchetatorul Lecoq, l-a influentat pe scriitorul britanic Arthur Conan Doyle in crearea celebrului personaj Sherlock Holmes.
* 1840: Prințul Robert Philippe Louis Eugène Ferdinand de Orléans, Duce de Chartres (9 noiembrie 1840, Paris - 5 decembrie 1910, Saint Firmin) a fost al doilea fiu al Prințului Ferdinand-Filip al Franței și deci nepot al regelui Ludovic-Filip al Franței.

A luptat pentru Uniune în Războiul Civil American și pentru Franța în 1870 în Războiul franco-prusac. În 1863 s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Françoise de Orléans, fiica lui François, Prinț de Joinville. În 1886 a fost exilat din Franța.

Născut în 1840, ducele a devenit curând orfan - tatăl său a murit într-un accident în 1842 iar mama sa a murit în 1857. În timpul copilăriei și adolescenței, el și fratele său mai mare, Prințul Filip, Conte de Paris, au fost în general în grija bunicilor paterni, regele Ludovic-Filip și regina Maria Amalia a celor Două Sicilii. Împreună cu familia a plecat în exil după revoluția de la 1848 și detronarea bunicului său.

Ludovic-Filip a abdicat în favoarea fratelui lui Robert la 24 februarie 1848. Mama lui Robert, Helene, s-a prezentat în fața Camerei Deputaților cu intenția de a-l propune pe fiul ei cel mare rege al Franței, iar pe ea regentă, împreună cu cumnatul ei, Ducele de Nemours. Dar, la intervenția deputaților Ledru-Rollin, Crémieux și Lamartine, planul a fost ignorat și s-a instituit A Doua Republică Franceză.

Helena și copiii ei au părăsit Franța pentru Germania, în timp ce Ludovic-Filip și restul familiei regale s-au mutat în Marea Britanie. Acolo s-au stabilit la Claremont, properietate a regelui Leopold I al Belgiei, care era rudă cu Ludovic-Filip.

Trimis la Torino la scurt timp după moartea mamei sale, în 1857, ducele de Chartres a devenit ofițer de dragoni piemontez și s-a înrolat în războiul de unificare a Italiei, de partea Casei de Savoia și a Franței începând cu 1859. A luat parte la bătălia de la Palestro, unde a fost decorat de regele Victor Emanuel al II-lea.

La 11 iunie 1863 s-a căsătorit cu verișoara sa primară Françoise d'Orléans-Joinville, la Kingston-upon-Thames, Anglia.

Robert și Françoise au avut 5 copii:

Prințesa Maria de Orléans (1865–1909), care în 1885 s-a căsătorit cu Prințul Valdemar al Danemarcei, fiul regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
Prințul Robert d'Orléans (1866–1885).
Prințul Henri de Orléans (1867–1901).
Prințesa Marguerite d'Orléans (1869–1940), care în 1896 s-a căsătorit cu Marie-Armand-Patrice de Mac-Mahon, al 2-lea Duce de Magenta, fiul lui Patrice de Mac-Mahon, Duce de Magenta.
Prințul Jean d'Orléans, "Duce de Guise" și pretendent orleanist la tronul Franței ca "Jean al III-lea", care în 1899 s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Isabelle d'Orléans (1878–1961), fiica Prințului Filip, Conte de Paris.

Robert

Duce de Chartres

Părinți	Prințul Ferdinand-Filip al Franței Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris
Căsătorit cu	Prințesa Françoise de Orléans
Copii	Prințesa Maria de Orléans Prințul Robert d'Orléans Prințul Henri de Orléans Prințesa Marguerite d'Orléans Prințul Jean d'Orléans

· 1841: Eduard al VII-lea (n. Albert Edward, la 9 noiembrie 1841 - 6 mai 1910) a fost rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice și împărat al Indiei de la 22 ianuarie 1901, până la moartea sa, la 6 mai 1910. El a fost primul monarh britanic din Casa de Saxa-Coburg-Gotha, care a fost redenumită în Casa de Windsor de fiul său, George V.

Prințul Albert Edward în costum de marinar, de Winterhalter, 1846. Colecția Regală , Palatul St. James.

Eduard s-a născut la 9 noiembrie 1841 la ora 10:48 la Palatul Buckingham.^[1] Mama lui a fost Regina Victoria, singura fiică a prințului Edward Augustus, Duce de Kent și nepoată a regelui George al III-lea. Tatăl lui a fost prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha verișor și soț al reginei Victoria. În familie, pe tot parcursul vieții sale a fost cunoscut sub numele Bertie.^[2]

Fiind cel mai mare fiu al unui suveran britanic a primit în mod automat la naștere titlurile de Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. Ca fiu al prințului Albert el a primit, de asemenea, titlurile de Prinț de Saxa-Coburg-Gotha și Duce de Saxonia. Regina Victoria și-a numit fiul Prinț de Wales și Conte de Chester la 8 decembrie 1841. A fost numit Conte de Dublin la 17 ianuarie 1850, Cavaler Garter la 9 noiembrie 1858 și Cavaler Thistle la 24 mai 1867.^[3] În 1863, el a renunțat la drepturile sale de succesiune la Ducatul de Saxa-Coburg-Gotha în favoarea fratelui său mai mic, Prințul Alfred.

În 1861 și-a început studiile la Trinity College, Cambridge. Eduard a sperat să urmeze o carieră în cadrul Armatei Britanice, dar acest lucru îi era interzis deoarece era moștenitor al tronului. Gradele sale militare au fost onorifice. În septembrie a fost trimis în Germania cu pretextul de a urmări manevre militare, dar, de fapt cu scopul de a se mijloci o întâlnire între el și prințesa Alexandra a Danemarcei, fiica cea mare a prințului Christian al Danemarcei. Regina Victoria și Prințul Albert deja deciseseră ca Eduard și Alexandra ar trebui să se căsătorească. Tinerii s-au întâlnit la 24 septembrie sub auspiciile surorii mai mari a lui Eduard, prințesa Victoria.

În decembrie 1861 soțul reginei Victoria moare pe neașteptate iar regina se retrage din viața publică. La scurt timp după ce decesul Prințului Albert, regina a organizat pentru Eduard un amplu turneu în Orientul Mijlociu, cu vizite în Egipt, Ierusalim, Damasc, Beirut și Constantinopol.^[4] După revenirea în Marea Britanie, Eduard și Alexandra s-au căsătorit la Capela St George, Windsor la 10 martie 1863. Eduard avea 21 de ai iar Alexandra 18. Eduard va fi ultimul monarh până în 1981 care se va căsători în timp ce era Prinț de Wales.

Prințul Albert Edward și Prințesa Alexandra, 1862.

Eduard și soția sa s-au stabilit la Casa Marlborough, reședința lor din Londra și la Casa Sandringham din Norfolk ca reședință de la țară. Căsătoria lor a stârnit dezaprobare în unele cercuri deoarece cele mai multe relații ale reginei Victoria erau germane iar Danemarca era în dispută cu Germania pentru teritoriile Schleswig și Holstein. După căsătorie, regina Victoria și-a exprimat neliniștea în legătură cu viața lor și a încercat să le dicteze pe diverse probleme, inclusiv numele copiilor.

Eduard a avut metrese pe tot parcursul vieții lui de bărbat căsătorit. A socializat cu actrițe: Lillie Langtry; Lady Randolph Churchill (mama lui Winston Churchill);^[5] Daisy Greville, Contesă de Warwick; actrița Sarah Bernhardt; Alice Keppel; cântăreața Hortense Schneider; prostituata Giulia Barucci; și umanista Agnes Keyser. Cât de departe a mers în aceste relații sociale nu este întotdeauna clar. Întotdeauna Eduard a făcut tot posibilul să fie discret însă nu a putut împiedica bârfa și speculațiile.^[6]

În 1869, Sir Charles Mordaunt, membru al Parlamentului britanic a implicat numele lui Eduard în divorțul său. Eduard a fost chemat ca martor la acest proces la începutul anului 1870. S-a dovedit că Eduard a vizitat casa lui Mordaunts în timp ce acesta nu era acasă. Deși nimic mai mult n-a fost dovedit iar Eduard a negat adulterul, imaginea a fost afectată.^[7]^[8]

Ultima metresă a lui Eduard, frumoasa Alice Keppel a fost invitată de soția lui Eduard, Alexandra, la Palatul Buckingham la capătul patului soțului ei când acesta era pe moarte în 1910.^[9] Una dintre stră-strănepoatele Alicei Keppel, Camilla Parker Bowles a devenit metresa, apoi soția Prințului Charles, stră-strănepot al regelui Eduard. Au existat zvonuri că bunica Camillei, Sonia Keppel (născută în mai 1900) a fost fiica nelegitimă a regelui Eduard. Totuși, Eduard nu a recunoscut niciodată nici un copil nelegitim.^[10] Se consideră că Alexandra era la curent cu aceste aventuri pe care a trebuit să le accepte.

În timpul văduviei reginei Victoria, Eduard a reprezentat-o pe mama sa la ceremonii și adunări publice. Totuși, mama sa nu i-a permis lui Eduard un rol activ până în 1898.^[12] Și-a supărat mama fiind de partea Danemarcei în problema teritoriilor disputate cu Germania (regina Victoria era pro-germană) și, în același an, 1864, a supărat-o din nou făcând un efort special pentru a se întâlni cu Garibaldi.^[13]

Eduard a fost patron al artelor și al științelor și a ajutat la deschiderea Colegiului Regal de Muzică. În 1891 a fost implicat într-un nou scandal, după ce a dezvăluit că a jucat cărți pe bani cu un an în urmă. Prințul a fost obligat să apară ca martor în instanță pentru a doua oară când unul dintre jucători a intentat proces de calomnie celorlalți jucători care l-ar fi acuzat că a înșelat.^[14] În același an, Eduard a fost implicat într-un conflict personal cu Lordul Charles Beresford care l-a amenințat că va dezvălui presei detalii din viața privată a lui Eduard, ca protest împotriva amestecului prințului în aventura cu Contesa de Warwick. Prietenia dintre cei doi bărbați a fost stricată iremediabil iar amărăciunea lor a durat pe tot parcursul vieții lor.^[15]

În 1892, fiul cel mare al lui Eduard, Albert Victor, s-a logodit cu Prințesa Victoria Mary de Teck. La câteva săptămâni după logodnă, Albert Victor a murit de pneumonie. Era al doilea copil a lui Eduard care murea. În 1871, fiul său ma mic, John a murit la 24 de ore după naștere.

Regele Eduard al VII-lea.

După moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, Eduard a devenit rege al Regatului Unit și Împărat al Indiei. A ales să domnească sub numele de Eduard al VII-lea în loc de Albert Eduard - numele ales de mama sa pentru el^[16]

A donat casa părinților, Casa Osborne din Isle of Wight statului și a continuat să locuiască la Sandringham.^[17] Își permitea să fie mărinimos; finanțele sale erau bine manageriate de Sir Dighton Probyn.

Eduard VII și Alexandra au fost încoronați la Westminster Abbey la 9 august 1902 de arhiepiscopul de Canterbury Frederick Temple în vârstă de 80 de ani. Inițial, încoronarea lui Eduard a fost programată pentru 26 iunie, însă cu două zile mai devreme de această dată Eduard a fost diagnosticat cu apendicită. Operația a fost făcută de Sir Frederick Treves într-o vreme în care rata mortalității pentru apendicită era mare.^[18] La două săptămâni după operație s-a anunțat că regele este în afară de orice pericol. Treves a fost răsplătit cu titlul de baronet ^[19] iar operația de apendicită a intrat în obișnuința medicală.

Eduard a renovat palatele regale, a reintrodus ceremoniile tradiționale și a creat noi decorații, cum ar fi "Ordinul de Merit" pentru recunoașterea contribuțiilor la dezvoltarea artelor și științelor.^[20] Ca rege, principalele interese ale lui Eduard au fost: domeniul afacerilor externe și chestiunile militare și navale. Vorbind fluent limbile franceză și germană el a făcut o serie de vizite în străinătate iar vacanța anuală o făcea la Biarritz și Marienbad. Una dintre cele mai importante vizite în străinătate a fost vizita oficială din Franța în primăvara anului 1903 ca oaspete al președintelui Émile Loubet.

Eduard, în principal prin mama sa și prin socrul său, s-a înrudit cu aproape toți monarhii europeni și era numit "unchiul Europei"^[21] Wilhelm al II-lea al Germaniei, Nicolae al II-lea al Rusiei, Ernest Louis, Mare Duce de Hesse și Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha erau nepoți ai lui Eduard; regina Victoria Eugenia a Spaniei, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, Prințesa Moștenitoare Maria a României, Prințesa Moștenitoare Sofia a Greciei și Împărăteasa Alexandra Feodorovna a Rusiei erau nepoatele sale; Regele Haakon al VII-lea al Norvegiei era nepotul său prin alianță; regele George I al Greciei și regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei erau cumnații săi; regele Albert I al Belgiei, regele Carol I al Portugaliei și regele Manuel al II-lea al Portugaliei, țarul Ferdinand al Bulgariei, regina Wilhelmina a Olandei și Prințul Ernst August, Duce de Braunschweig-Lüneburg, erau verișorii săi. Relația dificilă cu nepotul său Wilhelm al II-lea al Germaniei a creat tensiuni între Germania și Marea Britanie

Copii:

Nume	Naștere	Deces	Soț/Soție (ani naștere & deces) și copii^[23]^[24]
Albert Victor, Duce de Clarence	8 ianuarie 1864	14 ianuarie 1892	Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A murit la vârsta de 28 de ani de gripă.
George al V-lea	3 iunie 1865	20 ianuarie 1936	S-a căsătorit cu Prințesa Mary de Teck (1867-1953). A avut șase copii (5 fii și 1 fiică) inclusiv pe regii Eduard VIII și George VI. Primul fiu a renunțat la tron în decembrie 1936 pentru a se putea căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorțată. Prin cel de-al doilea fiu, este bunicul actualului monarh al Regatului Unit, Elisabeta a II-a.
Louise a Marii Britanii	20 februarie 1867	4 ianuarie 1931	S-a căsătorit cu Alexander Duff, Duce de Fife (1849-1912), nepotul nelegitim al regelui William al IV-lea. A avut trei copii, 2 fiice și un fiu (născut mort).
Victoria Alexandra a Marii Britanii	6 iulie 1868	3 decembrie 1935	Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. A murit la vârtsa de 67 de ani cu o lună înaintea tatălui ei.
Maud a Marii Britanii	26 noiembrie 1869	20 noiembrie 1938	S-a căsătorit în 1896 cu vărul ei primar Prințul Carl al Danemarcei (1872–1957) care în 1905 a devenit regele Haakon al VII-lea al Norvegiei. A avut un singur copil, viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Este bunica actualului monarh al Norvegiei, Harald al V-lea.
Prințul Alexander John	6 aprilie 1871	7 aprilie 1871	S-a născut prematur și a murit a doua zi.

EDUARD AL VII-LEA
REGE AL REGATULUI UNIT ȘI AL DOMINIOANELOR BRITANICE, ÎMPĂRAT AL INDIEI

PORTRET LA ÎNCORONARE

PĂRINȚI PRINȚUL ALBERT DE SAXA-COBURG ȘI GOTHA
VICTORIA A REGATULUI UNIT
FRAȚI ȘI SURORI PRINȚESA VICTORIA A REGATULUI UNIT
PRINȚESA ALICE A REGATULUI UNIT
PRINȚESA BEATRICE A REGATULUI UNIT
PRINȚESA ELENA A REGATULUI UNIT
PRINȚESA LOUISE A REGATULUI UNIT
ALFRED, DUCE DE SAXA-COBURG ȘI GOTHA
LEOPOLD, DUCE DE ALBANY
ARTHUR, DUCE DE CONNAUGHT ȘI STRATHEARN
CĂSĂTORIT CU ALEXANDRA A DANEMARCEI
COPII ALBERT VICTOR, DUCE DE CLARENCE
GEORGE V
PRINȚESA LOUISE
PRINȚESA VICTORIA ALEXANDRA
MAUD DE WALES

· 1869: S-a nascut Marie Dressler, actrita de origine canadiana.

· 1880: S-a nascut Sir Giles Gilbert Scott, arhitect englez.

· 1883: S-a nascut Edna May Oliver, actrita americana.

· 1885: Velimir Hlebnikov, scriitor rus (d. 1922)

· 1885: S-a nascut Hermann Weyl, matematician german.

· 1888: S-a nascut Jean Monnet, politician francez, fondatorul Comunitatii Europene. S-a nascut intr-o familie de comercianti, a urmat studiile la colegiul din Cognac, localitatea natala, dupa care a inceput sa lucreze la firma familiei. In 1914, a fost lasat la vatra datorita problemelor de sanatate si tot atunci a inceput sa reprezinte Franta in comitetele executive Aliate pentru repartizarea resurselor comune, in timpul Primului Razboi Mondial. Cinci ani mai tarziu a devenit secretar general adjunct al Societatii Natiunilor, insa s-a retras in 1923 la afecerile familiei. Nu a stat prea multa vreme departe de activitatile Societatii Natiunilor, astfel ca intre 1926-1933 a participat, in calitate de consilier, la redresarea economica a Poloniei, Romaniei si Chinei. In 1950 a conceput ideea primei Comunitati Europene a Carbunelui si Otelului, doi ani mai tarziu devenind presedintele forului. In aceeasi perioada, a fondat “Comitetul de Actiune pentru Statele Unite ale Europei” pentru relansarea constructiei europene, militind pentru crearea Comunitatii Europene. S-a retras de pe scena politica in 1975, stingandu-se din viata la varsta de 91 de ani. Ramasitele sala pamantesti au fost depuse in Panteon in 9 noiembrie 1988, la data centenarului nasterii sale.

· 1892: S-a nascut Mabel Normand, actrita americana

· 1895: S-a nascut Mae Marsh, actrita americana.

· 1897: Ronald George Wreyford Norrish, chimist englez, laureat Nobel (d. 1978)

Gheorghe Ștefan

Date personale

Născut

9 noiembrie 1899

Decedat

29 februarie 1980 (80 de ani)

Ocupație

istoric

Activitate

Premii

Premiul de Stat (1962)^[1]

Membru corespondent al Academiei Române

* 1899: Gheorghe Ștefan (n. 9 noiembrie 1899, Bătășani, Vâlcea, Regatul României - d. 29 februarie 1980, București, Republica Socialistă România) a fost un istoric și arheolog român, membru corespondent al Academiei Române, din 1952.

A absolvit cursurile Universității din București și membru al Școlii Române de la Roma (1926-1928), specialist în filologia clasică. Asistent al lui Vasile Pârvan, apoi profesor pe la diverse licee din țară, iar din 1948 profesor titular la catedra de istorie veche a României, în două rânduri decan al Facultății de istorie (1950-1953 și 1959-1966). În 1952 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1970 a fost membru al Academiei de Științe Sociale și Politice. În afara colaborărilor la diverse sinteze, precum Istoria României (vol. I, 1960), Dinogeția (vol. I, 1967) ș.a., este autorul volumului Formarea poporului român și a limbii sale (1973), dar și al mai multor studii pe aceași temă publicate în reviste de specialitate

· 1901: Tivadar Ács, scriitor, jurnalist și istoric maghiar (d. 1974)
* 1907: Louis Ferdinand, Prinț al Prusiei (Louis Ferdinand Victor Eduard Adalbert Michael Hubertus Prinz von Preußen; 9 noiembrie 1907 – 26 septembrie 1994), a fost membru al familiei Hohenzollern.

Louis Ferdinand și soția sa Kira Kirillovna în 1938.

Louis Ferdinand s-a născut la Potsdam și a fost al treilea în linia de succesiune la tronul Imperiului German, după tatăl său, Prințul Moștenitor Wilhelm, și fratele său mai mare, Prințul Wilhelm al Prusiei. Monarhia a fost abolită după revoluția germană din 1918. Când fratele mai mare a lui Louis Ferdinand a renunțat la drepturile de succesiune pentru a se căsători în 1933 cu o femeie care nu aparținea vreunei familii regale (mai târziu a fost ucis în misiune în Franța în 1940 luptând pentru armata germană).

Louis Ferdinand a fost educat la Berlin și nu a urmat tradiția familiei de a urma o carieră militară. A călătorit mult și s-a stabilit pentru o vreme la Detroit unde s-a împrietenit cu Henry Ford și l-a cunoscut printre alții pe Franklin Delano Roosevelt. A fost foarte interesat de inginerie. Rechemat din Statele Unite după ce fratele său a renunțat la drepturile succesoriale la tron, s-a implicat în industria germană de avioane însă Hitler i-a interzis să ia parte la activități militare germane.

Louis Ferdinand s-a disociat de naziști după aceasta. El nu a fost implicat în atentatul din 20 iulie împotriva lui Hitler în 1944, dar a fost interogat de Gestapo imediat după atentat.^[1]

S-a căsătorit cu Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei în 1938 în cadrul unei ceremonii ortodoxe la Potsdam apoi, în cadrul unei ceremonii luterane la Huis ten Doorn, Olanda. Kira a fost a doua fiică a Marelui Duce Kiril Vladimirovici și a Prințesei Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha. Cuplul a avut patru fii și trei fiice. Primii doi fii au renunțat la drepturile la succesiune pentru a se căsători cu oameni obișnuiți. Al treilea fiu și moștenitor, Prințul Louis Ferdinand a murit în 1977 în timpul unor manevre militare iar fiul său în vârstă de 18 ani, Prințul Georg Friedrich, a devenit moștenitor și șeful Casei de Hohenzollern după decesul lui Louis Ferdinand în 1994.

Prințul Louis Ferdinand

Prinț al Prusiei

Părinți	Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Princess Cecilie Viktoria of Prussia[] Princess Alexandrine of Prussia[] Prince Frederick of Prussia[] Prince Hubertus of Prussia[] Prințul Wilhelm al Prusiei
Căsătorit cu	Kira Kirillovna a Rusiei
Copii	Prințul Friedrich Wilhelm Prințul Michael Prințesa Marie Cécile Prințesa Kira Prințul Louis Ferdinand Prințul Christian-Sigismund Prințesa Xenia

Date personale
Lucian Boz
Născut	9 noiembrie 1908^[1]
Decedat	14 martie 2003 (94 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist critic literar[] biograf[] traducător
Activitate
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

Lucian Boz, în viziunea lui Ion Valentin Anestin

* 1908: Lucian Boz (n. 9 noiembrie 1908, Hârlău - d. 14 martie 2003, Sydney, Australia)^[2] a fost un critic literar, eseist, poet și traducător, unul din reprezentanții de seamă ai „Generației 1927”.

Date biografice

Ani timpurii

Este fiul Clarei (n. Sapina) și al lui Mendel Boz, care a participat la Primul Război Mondial, unde a fost rănit și decorat.^[3]

După ce s-a mutat cu părinții la București, a studiat la liceul „Gheorghe Lazăr”.^[4] A urmat apoi Facultatea de Drept din București, obținând licența în 1934.

Redactor, poet

În 1930 a debutat la cotidianul, devenit apoi săptămânal „Facla” apoi, în 1933 a devenit redactor al ziarelor „Dimineața”, „Adevărul” și săptămânalul „Cuvântul Liber”. La doar 24 de ani, în 1932, a publicat eseul Eminescu. Încercare critică, ce i-a atras atenția lui George Călinescu care i-a scris un comentariu elogios.^[2] A înființat revista literară Ulise din care, începând din octombrie 1932, au apărut patru numere. Debutul literar l-a făcut la revista „Premiera” în 1937.

A fost prieten apropiat cu Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Călinescu, Ștefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler și a multor alte personalități ale literaturii române.^[4]

Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Hérold, Barbu Fundoianu, Paul Păun, Gellu Naum, și alții, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951).^[4]

Plecarea la Paris

După suprimarea ziarelor Adevărul și Dimineața, de către Guvernul Octavian Goga, în decembrie 1937, Lucian Boz a plecat la Paris, unde a urmat cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, pe care nu le-a putut termina din cauza războiului, respectiv a ocupației germane.^[3], după care a participat la mișcarea de Rezistență. În 1943 a fost arestat de Gestapo și a ajuns, împreună cu soția sa, în lagărul La Cité de la Muette (un Sammellager în germanǎ, adică un lagăr de adunare) de la Drancy, de unde urma să fie trimiși în Germania. Au fost salvate doar 12 persoane, între care și soții Boz.^[5] Deși era evreu, fiind cetățean român Lucian Boz a fost salvat de la moarte în 1944 prin intervenția Legației române de la Paris.^[4]

Întors în țară după 1944 a creat, în asociație cu Martin Econom, cotidianul în limbă franceză „L’Information Internationale”, și a devenit redactor al cotidianului „Finanțe și Industrie”.

Franța și Australia

În 1946 a părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde a colaborat ocazional la „Le Monde”. În 1947 a fost trimis în țară pentru a face un reportaj în regiunile bântuite de secetă. A fost pentru ultima oară când a venit în România.

În 1950 a părăsit Parisul, plecând la Geneva, de unde a emigrat în Australia și a înființat un birou de „Public Relations”, clientul cel mai important fiind Industria aerospațială franceză, pentru care a lucrat 22 de ani.

După ieșirea la pensie, în 1974, s-a ocupat de reeditarea unora din cărțile sale, în regie proprie și în tiraje mici.^[2]

Distincții

În 1958 a primit crucea de cavaler al Meritului comercial.^[5]
În 1979 a primit crucea de cavaler al Ordinului național al Meritului din partea statului francez, pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.^[5]

Operă

Volume publicate

Eminescu - Încercare critică, Editura „Slova” București 1932,
Cartea cu poeți, Editura „Vremea” 1935,
Masca lui Eminescu, Editura „Vinea” 1935
Franța 1938-1944, Editura „Cartea Românească”, 1945
Masca lui Eminescu, reeditare, editura autorului, Sydney 1979,
Moartea abstractă și alte nuvele, editura autorului, Sydey, 1980
O săptămână a poeziei, editura autorului, Sydey, 1981.
Anii literari '30: cronici, eseuri și medalioana critice, 278 pagini, editura autorului, Sydey, 1981
Piatra de încercare, Editura „Vinea”, București, 2000

În periodice de limbă engleză

A publicat ani de-a rândul în revista română „Mele“ din Hawaii.
A publicat eseuri și cronici literare în publicații australiene: The Sydey Morning Herald, The Australian, The Bulletin.

* 1914: Eftimie Luca, născut Victor Luca, (n. 9 noiembrie 1914, Schitu, județul Neamț^[1] - d. 4 noiembrie 2014, Roman) a fost un arhiepiscop român, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În șirul neîntrerupt de ierarhi, vreme de peste șase secole de existenta a , cea mai lungă arhipăstorire a avut-o Înaltpreasfințitul Eftimie Luca ,42 de ani de arhierie la Roman, din care 36 ca eparhiot (titular). Urmează școala primară în satul natal(1921 - 1928), Școala de cântăreți bisericești la Iași (1930 -1933), Seminarul Teologic monahal din mănăstirea Cernica (1934 - 1941). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Ciolanu și hirotonit ierodiacon în 1941. În anul 1949 este licențiat în Teologie al Institutului Teologic din București. La 1 aprilie 1949 i s-a încredințat stăreția Mănăstirii Bistrița-Neamț, funcție deținută până în 1966; între 1951 - 1960 îndeplinește și funcția de exarh al mănăstirilor din Eparhia Romanului și Hușilor. În 1966 devine arhimandrit și stareț al Mănăstirii "Sf. Ioan cel Nou" de la Suceava. Se ocupă de lucrările de restaurare ale bisericii "Sf. Gheorghe", precum și ale altor clădiri din incintă (stăreție, chilii). La 30 ianuarie 1972 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl ridică în treapta de Arhiereu - Vicar al Eparhiei Romanului și Hușilor. Din ziua de 23 aprilie 1978 (hramul Sf. Gheorghe) este ales Episcop titular al Eparhiei Romanului și Hușilor. Din 1994 (anul separării eparhiei Hușilor), rămâne Episcop titular al Eparhiei Romanului. În zilele de 18-19 iunie 2009 Episcopia Romanului este ridicată la rangul de Arhiepiscopie cu titulatura nouă de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, episcopul Eftimie devenind Arhiepiscop. Episcopul Eftimie Luca a fost primul ierarh al eparhiei Romanului care începand din anul 1998 a apelat la arheologie în descifrarea unor necunoscute din istoria episcopiei pe care o conduce și a orașului în care se află catedrala episcopală.^[2] În anul 2011, Consiliul Local al municipiului Roman îl declară Cetățean de onoare. A încetat din viață în data de 4 noiembrie 2014. În cei mai mult de 600 de ani de existență ai Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, Arhiepiscopul Eftimie are cea mai lungă arhierie (42 de ani).

Opere:

Semnificația unor momente și acțiuni privind cinstirea moaștelor Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, în: BOR, an. XCI, 1973, nr. 1-2, p. 183-189.
Probleme religios-morale în scrierile lui Dimitrie Cantemir, în: MMS, an. XLIX, 1973, nr. 9-10, p. 590-594.
Clerici ortodocși din eparhia Romanului și Hușilor în Războiul din 1916-1918, în: BOR, an. XCVI, 1978, nr. 11-12, p. 1264 -1273.
Referiri ale episcopului Melchisedec la unirea și unitatea românilor, în: MMS, an. LIV, 1978, nr. 9-12, p. 661-667.
La o sută de ani de la alegerea și instalarea la Roman a episcopului Melchisedec Ștefănescu (1879-1979), în: MMS, an. XXIX, 1979, nr. 10-12, p. 729-745.
Miron Costin și împrejurările în care orașul Roman a devenit legat de această mare personalitate a poporului român, în: MMS, an. LVII, 1981, nr. 4-6, p. 261 - 271.
Episcopul Melchisedec Ștefănescu. Viața și înfăptuirile sale. Roman, 1982, 115 p.

· 1914: Hedy Lamarr (născută Hedwig Eva Maria Kiesler pe 9 noiembrie 1914 – d. 19 ianuarie 2000)^[1] a fost inventatoare și actriță americană de origine austriacă

S-a născut în 1914 la Viena, Austro-Ungaria ca Hedwig Eva Maria Kiesler, singurul copil al Gertrud "Trude" Kiesler (3 februarie 1894 – 27 februarie 1977) și Emil Kiesler (27 decembrie 1880 – 14 februarie 1935). Mama ei a fost o pianistă evreică nativă din Budapesta. Tatăl ei a fost un bancher de origine evreiască.^[3]

La începutul anului 1933, la vârsta de 18 ani, a jucat în filmul lui Gustav Machatý, Ecstasy, care a fost filmat la Praga, Cehoslovacia. Rolul lui Lamarr a fost de tânără soție neglijată a unui bătrân indiferent.

La 19 ani, la 10 august 1933, Lamarr s-a căsătorit cu Friedrich Mandl. Soțul ei, care avea reputația de a fi fost al treilea cel mai bogat bărbat din Austria, a fost producător de armament.În autobiografia ei, Ecstasy and Me, Lamarr l-a descris pe Mandl ca fiind extrem de posesiv, care a îndepărtat-o de carieră și a ținut-o ca pe un prizonier în castelul lor, Schloss Schwarzenau. Deși pe jumătate evreu, Mandl a avut strânse legături sociale și de afaceri cu guvernele fasciste din Italia și Germania, cărora le-a vândut muniție pentru Mussolini.^[3].

Mariajul celor doi a devenit de nesuportat și ea a inventat un șiretlic pentru a ieși atât din căsătorie cât și din țară. În Ecstasy and Me, a pretins că s-a deghizat în propria ei servitoare și a fugit la Paris. Zvonurile au declarat că Lamarr l-a convins pe Mandl să o lase să poarte toate bijuteriile ei la cină, apoi a dispărut.^[4]

Inițial a plecat la Paris apoi l-a întâlnit pe Louis B. Mayer la Londra. Mayer a angajat-o și a insistat să-și schimbe numele în Hedy Lamarr — ea era cunoscută sub numele de "doamna Ecstasy" ^[4]. Mayer i-a ales numele de famile după frumoasa stea a filmului mut, Barbara La Marr, care a murit în 1926 de tuberculoză. Lamarr a primit recenzii bune la debutul ei în filmul american Algiers (1938) cu Charles Boyer, care a cerut ca Lamarr să fie inclusă în distribuție după ce a întâlnit-o la o petrecere.^[4]

La Hollywood, ea a jucat invariabil seducătoarea plină de farmec de origini exotice. Lamarr a jucat alături de cei mai populari bărbați ai epocii. Multele ei filme includ: Boom Town (1940) cu Clark Gable și Spencer Tracy, Comrade X cu Gable, White Cargo (1942), Tortilla Flat (1942) cu Tracy și John Garfield, H. M. Pulham, Esq. (1941) cu Robert Young și Dishonored Lady (1947). În 1941, Lamarr a jucat alături de Lana Turner și Judy Garland în Ziegfeld Girl.

A Lady Without Passport, 1950

Lamarr a devenit cetățean american la 10 aprilie 1953, la vârsta de 38 de ani. În 1966, ea a fost arestată pentru furt din magazine la Los Angeles. Acuzațiile au fost retrase în cele din urmă. În 1991, ea a fost arestată pentru aceeași acuzație în Florida, de data aceasta pentru 21,48 dolari pentru laxative și picături pentru ochi. În schimbul promisiunii de a se abține de la a încălca orice lege pentru un an, acuzațiile au fost, din nou, retrase.^[5]

În conformitate cu autobiografia ei, Ecstasy and Me (1966), în timp ce încerca să fugă de soțul ei, Friedrich Mandl, a nimerit într-un bordel și s-a ascuns într-o cameră goală. În timp ce soțul ei o căuta în bordel, un bărbat a intrat în cameră și ea a făcut sex cu el pentru a putea rămâne ascunsă. În cele din urmă a scăpat de soțul ei atunci când a angajat o servitoare nouă care-i semăna; ea și-a drogat servitoarea și i-a folosit uniforma ca pe o deghizare pentru a scăpa.

Lamarr a murit la Casselberry, Florida, la 19 ianuarie 2000, la vârsta de 85 de ani. Certificatul ei de deces citează trei cauze: insuficiență cardiacă, boli cronice de inimă valvulară și boli de inima aterosclerotice.^[3] Moartea ei a coincis cu împlinirea vârstei de 55 de ani a fiicei ei, Denise. Fiul ei Anthony Loder i-a luat cenușa și a răspândit-o în Pădurile Vienei, în conformitate cu ultimele ei dorințe.

Lamarr a fost căsătorită de șase ori și a avut trei copii, dintre care unul adoptat:

Friedrich Mandl (căsătorie între 1933–1937), președinte al Hirtenberger Patronen-Fabrik.^[8]
Gene Markey (căsătorie între 1939–1941), scenarist și producător

Copil: James Lamarr Markey (n. 9 ianuarie 1939), adoptat la 12 iunie 1939, și re-adoptat de John Loder

John Loder (căsătorie între 1943–1947), actor

Copil: Denise Loder (n. 19 ianuarie 1945), căsătorită cu Larry Colton, scriitor și fost jucător de baseball

Copil: Anthony Loder (n. 1 februarie 1947)

Ernest "Ted" Stauffer (căsătorie între 1951–1952), proprietar de club de noapte, restaurator și fost șef de orchestră
W. Howard Lee (căsătorie între 1953–1960); un petrolist din Texas (care mai târziu s-a căsătorit cu actrița Gene Tierney)
Lewis J. Boies (căsătorie între 1963–1965); avocatul de divorț al lui Lamarr

Hedy Lamarr

Hedy Lamarr, c. 1940

Căsătorită cu	Fritz Mandl (c. 1933–1937; divorțați) Gene Markey (c. 1939–1941; divorțați; 1 copil) John Loder (c. 1943–1947; divorțați; 2 copii) Teddy Stauffer (c. 1951–1952; divorțați) W. Howard Lee (c. 1953–1960; divorțați) Lewis J. Boies (c. 1963–1965; divorțați)
Număr de copii	3

· 1915: André François, grafician și ilustrator de cărți pentru copii francez (d. 2005)
* 1918: Ion Codru-Drăgușanu (n. 9 noiembrie 1818.^[1], la Drăguș, Comitatul Făgăraș, Marele Principat al Transilvaniei, Imperiul Austriei, azi județul Brașov, România – d. 26 octombrie 1884, Sibiu, Regatul Ungariei) a fost un scriitor român, memorialist, călător, participant la Revoluția de la 1848 - 1849, vicecăpitan al Comitatului Făgăraș. A fost străbunicul matern al deputatului Ion Rațiu.

Ion Codru Drăgușanu s-a născut în anul 1818, la Drăguș, Brașov, în Comitatul Făgăraș, azi în județul Brașov.

Reputația sa literară a fost întemeiată de Peregrinul transelvan (1865), unul dintre cele mai interesante jurnale de călătorie ale epocii postpașoptiste.

A decedat la 25 octombrie 1884, la Sibiu, după o boală de rinichi.

A fost înmormântat în cimitirul Bisericii din Groapă din Sibiu, mormântul său fiind înscris în Lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2015 cu codul SB-IV-m-B-12607

A scris într-o „românească latinizată”.^[3]

Câteva epistole ale unui peregrin transilvan, revăzute și ajustate după 25 de ani, publicate în „Foișoara” „Concordia” din Budapesta, începând din luna martie 1863 până în ianuarie 1864.
Lucrarea a fost publicată apoi în volum, cu titlul: Peregrinulu transelvanu sau Epistole scrise de tinere straine unui amicu in patria, de la anulu 1835 pana inchisive 1844. La S. Filtsch, Sibiu, 1865.

Este de remarcat că între cele două versiuni există multe deosebiri, chiar importante, unele de cuprins ori de distribuție a materialului în capitole, altele de exprimare.

Alte lucrări:

Rudimentele gramaticei române. Estrase din Tentamen criticum, cu adaos de regule simple și diverse anotăciuni pentru uzul școlarilor începători, București, 1848;
Regulamente pentru vătășii și decurii proieptate a se introduce în comunitățile districtului Țării Făgărașului, Sibiu, 1864;
Banditul fără voie, Graz, f.a.;
Călătoriile unui român ardelean: în țară și străinătate: (1835-44), retipărită la Cultura Neamului Românesc, București, 1924

Ion Codru-Drăgușanu
Mormântul scriitorului Ion Codru-Drăgușanu

* 1918: Teohar Mihadaș (n. 9 noiembrie 1918, Turia, Grecia – d. 29 noiembrie 1996, Cluj) a fost un educator, eseist, poet și prozator din România, de origine aromână.

Născut într-o familie aromână, Teohar Mihadaș a urmat cursurile școlii române din comuna natală, după care s-a înscris la liceul român din Grevena (Grecia), unde a stat timp de trei ani. S-a transferat apoi la Liceul Timotei Cipariu din Dumbrăveni. După ce și-a luat bacalaureatul la Blaj, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, pe care a absolvit-o în 1943.

A participat la luptele din zona Gurahonțului în toamna anului 1944. A lucrat ca profesor de limba română, limba franceză, limba latină și filosofie la școli din Bistrița și Năsăud până în 1948, după care a fost arestat, fiind suspectat de activitate împotriva noului regim. Pentru a se întreține a efectuat până prin 1961 diferite munci sezoniere (culegător de zmeură, săpător de fântâni, paznic etc.) în zona Bistrița, iar ulterior a lucrat la Cluj ca muncitor, om de serviciu, ș.a.m.d.

În 1964 a fost numit secretar literar girant la Teatrul Național din Cluj, iar între 1970 și 1973 a fost redactor-șef la revista Tribuna.

Din cauza opiniilor sale, a fost persecutat de către autoritățile comuniste, fiind încarcerat timp de 7 ani.^[2]^[3]^[4] A fost unul dintre cei care au semnat a treia scrisoare deschisă a Doinei Cornea către Nicolae Ceaușescu împotriva sistematizării satelor.

Opera:

Ortodoxie păgână, București, 1941
Țărâna serilor, București, 1967
Tărâmul izvoarelor, București, 1968
Reminiscențe, București, 1969
Trecerea pragurilor, București, 1972
Elegii, București, 1975
Nimburi, Cluj Napoca, 1977
Pâinile punerii nainte, Iași, 1979
Frumoasa risipă, Cluj Napoca, 1980
În lumina înserării, București, 1982
Înstelatele oglinzi, Cluj Napoca, 1984
Înaltele acele vremi, Cluj Napoca, 1987
Orfica tăcere, Cluj Napoca, 1988
Pe muntele Ebal, Cluj Napoca, 1990
Steaua câinelui, Cluj Napoca, 1991
Pinii de pe Golna, Cluj Napoca, 1993
Crepuscularele vitralii, Cluj Napoca, 1993
Chemări spre nicăieri și niciodată. Poezii 1985-1995, București, 1996
Străinul de la miezul nopții, Cluj Napoca, 1996
Catrene, Cluj Napoca, 1999
În colț lângă fereastră, Cluj Napoca, 2000

* 1922: Mihail Bălănescu (n. 9 noiembrie 1922, Tohani - d. 20 octombrie 2018, București) a fost un inginer și fizician român, director tehnic al Institutului de Fizică Atomică, viceguvernator al International Atomic Energy Agency (AIEA) din Viena și membru de onoare al Academiei Române

Copilăria și-o petrece la Tohani (comuna Gura Vadului).^[2] Urmează școala primară „Nicu și Cleopatra Bagdat” din localitate, apoi gimnaziul „Tase Dumitrescu” din Mizil și liceul Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”^[3] din Buzău (1936-1940), unde are ca profesori: "la matematică pe prof. Stancu și Apreotesei, la istorie celebrul istoric Dimitrie Ionescu, la științele naturale celebrul Nazarie și la fizică marele Bianu".^[4] La începutul primului an de liceu a locuit la Dumitru Bălănescu, vărul primar al tatălui său și proprietarul tipografiei din strada Tunel, după care s-a mutat la internatul liceului care, la vremea aceea, era unul dintre cele mai moderne din țară și fusese edificat cu sprijinul direct al ministrului instrucțiunii publice, dr. Constantin Angelescu.

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial își face studiile universitare la Facultatea de Construcții - Instalații a Politehnicii din București, pe care a absolvit-o în anul 1945 cu calificativul „Magna cum laude”.^[5]^[6] După absolvire ajunge inginer la Inspecția de Poduri Cluj, șef de secție la Regionala C.F.R. Oradea, proiectant la Direcția Superioară Politică a Armatei. La 26 de ani, deși foarte tânăr, era deja Director de construcții-investiții în Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă (Ministerul Culturii).

În 1949 l-a întâlnit pe acad. Horia Hulubei, cel care i-a fost mentor cea mai mare parte a vieții și cu care a lucrat până la trecerea acestuia în neființă, în 1972. La Institutul de Fizică Atomică, Mihail Bălănescu a parcurs toate treptele ierarhiei până la funcțiile de decizie - inginer șef, director tehnic. Inițial a fost angajat cu jumătate de normă, dar în 1954 era deja angajat permanent al institutului.

În 1958, la vârsta de 36 de ani, a fost arestat deoarece avea o condamnare în contumacie de zece ani de muncă silnică pentru că ajutase cu bani luptătorii din Munții Apuseni pe vremea când era șeful secției de refacere a podurilor de cale ferată din Ardealul de Nord, distruse în cel de-Al Doilea Război Mondial, în vederea restabilirii circulației. În pofida sentinței judecătorești de eliberare pentru lipsă de probe și prescrierea faptelor, este trimis la închisoarea de la Periprava, timp de 4 ani. După ce a fost eliberat, a fost trimis muncitor necalificat la modernizarea termocentralei de la Grozăvești.

Cu ajutorul unor personalități, Mihail Bălănescu a fost numit, într-o primă fază, inginer-șef la Trustul de lucrări speciale din Departamentul Construcții al Ministerului Industriei Chimice (unde a organizat sectorul de tehnică nouă de prefabricate precomprimate, după modelul francez Fressinett). În 1963, Mihail Bălănescu a fost reintegrat la IFA, ca urmare a intervențiilor lui Horia Hulubei și Gheorghe Gaston-Marin, unde a făcut cercetare și management științific. Aici a lucrat ca inginer șef, apoi ca director tehnic și director al Programului național de cercetare-dezvoltare a aplicațiilor tehnicilor și tehnologiilor nucleare.^[2]

În paralel, a lucrat la teza de doctorat și a făcut stagii de lucru în laboratoarele Centrelor de Cercetare Nucleare Franceze de la Grenoble și Saclay în Franța. Își susține teza de doctorat în inginerie nucleară la Institutul Politehnic din Timișoara în 1969; lucrările efectuat între 1966-1970 în timpul stagiilor sale de lucru au condus la realizarea a două tehnologii privind betoanele de protecție împotriva radiațiilor gama și a neutronilor folosite în structurile de protecție contra radiațiilor din Franța și din România.

După 1972, sub conducerea lui Ioan Ursu, Institutul de Fizică Atomică cunoaște noi realizări. Până în anul 1984, Mihail Bălănescu a fost director al Programului Național de cercetare și dezvoltarea tehnologică și aplicată a tehnicilor nucleare.

În 1977, Mihai Bălănescu este ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Socialiste România în Republica Argentina.^[7]

După pensionare, revine în satul natal, la Gura Vadului, unde, tot la ideea lui Horia Hulubei, a înființat o întreprindere mică, "Filtre Aer Curat",^[8]^[9] și începe să se preocupe de fabricarea filtrelor și sistemelor de purificare a aerului. Pentru început își publică ideile în reviste de specialitate din România, Europa și SUA. Pe baza propriei tehnologii de reținere a aerosolilor radioactivi emiși în mediu de la instalațiile nucleare, inclusiv de la centralele nuclearo-electrice, a dezvoltat, după 1990, singura firmă din România care produce filtre de tip HEPA^[10] conform standardelor internaționale.^[4]

S-a implicat politic, devenind deputat în legislatura 1990-1992 pe listele Mișcării Ecologiste din România^[11], președinte al Comisiei pentru echilibru ecologic și protecția mediului și, apoi, senator român în legislatura 1996-2000 ales în județul Buzău pe listele Convenției Democrate Române^[12]^[13] (fiind membru și președinte al filialei județene a PNL), secretar al Comisiei de integrare europeană al celor două camere. De asemenea, în legislatura 1990-1992, Mihail Bălănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Australia, Republica Portugheză și Republica Franceză-Adunarea Națională.^[14] În legislatura 1996-2000, Mihail Bălănescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Ucraina și Republica Argentina.^[15] În această legislatură, Mihail Bălănescu a fost membru în comisia pentru sănătate publică.

În perioada 1992–1993 a exercitat un mandat de Guvernator al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică de la Viena. În această perioadă, fără a avea acces la documente oficiale, ca urmare a descoperirii unei fiole de 100mg de Plutoniu 239 în patrimoniul Institutului de Reactori Energetici Nucleari de la Colibași, Mihail Bălănescu aduce în atenția publică un controversat proiect de producere a unei bombe atomice românești în perioada anterioară anului 1989.^[4]

La propunerea acad. Horia Scutaru,^[16] Prezidiul Academiei Române întrunit în 19.10.2011 a aprobat alegerea lui Mihail Bălănescu ca membru de onoare al Academiei Române (14 noiembrie 2011).^[17] A fost membru al Fundației „Prof. Dr. C. Angelescu”.

Printre realizările proprii, Mihail Bălănescu enumeră:

protecția biologică împotriva radiațiilor gama. Primele experimente au fost făcute în cadrul tezei de doctorat, din Franța, ale cărei rezultate le-a comunicat și în SUA. Drept urmare a fost ales membru al Academiei de Științe din New York;
contribuții la proiectarea și realizarea Centrului Național de Fizică, privind învățământul și cercetarea, realizat pe platforma de la Măgurele;
activitatea din cadrul Programului Național de cercetare-dezvoltare privind aplicațiile pașnice ale energiei nucleare și participarea la studiile de fundamentare ale unităților din programul energetic nuclear al României.

Pasiunea sa: migdalii

Mihail Bălănescu

· 1923: Dorothy Jean Dandridge (n. 9 noiembrie 1923 - d. 8 septembrie 1965) a fost o actriță, cântăreață și dansatoare americană. A fost prima actriță afro-americană nominalizată la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru rolul din Carmen Jones.^[5] A cântat în localuri precum Cotton Club și Apollo Theater.

Dorothy Dandridge

Părinți	Ruby Dandridge[*]
Frați și surori	Vivian Dandridge[*]
Căsătorită cu	Harold Nicholas[*] (1942–1951)

* 1929: Eugeniu Iordăchescu (n. 9 noiembrie 1929 - d. 5 ianuarie 2019) a fost un inginer constructor român, supranumit inginerul Raiului, care a propulsat România în rândul primelor țări din lume care a aplicat procedee de translatare a clădirilor

A absolvit cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila (1949), orașul său natal,^[3] și apoi ale Institutului de Construcții din București – Facultatea de Poduri și Construcții Masive, devenind inginer în anul 1953. A obținut titlul de doctor inginer în anul 1984, avându-l ca îndrumător pe profesorul Panaite Mazilu, cu o temă începută în 1976, cu un an înainte de cutremurul ce a zguduit Capitala: „Concepția, calculul, proiectarea și tehnologia lucrărilor de deplasare a clădirilor”.

A început activitatea ca inginer proiectant la Institutul de Proiectări al Ministerului Industriei Ușoare. realizând proiecte pentru Combinatul de cauciuc Jilava din București, Fabrica de încălțăminte Guban din Timișoara sau Fabrica de țesături din Sfântul Gheorghe. A fost avansat în funcții de conducere, ca director tehnic și apoi director general în cadrul Primăriei Municipiului București (1962–1972) și la Institutul Proiect București (1972-1983), în domeniul investițiilor și dezvoltării. A participat direct din poziția de inginer constructor la puternica dezvoltare imobiliară a Bucureștiului și la realizarea noilor ansambluri de locuințe, înainte și după cutremurul din 1977.

O lucrare deosebită a reprezentat-o izolarea antiseismică a acceleratorului de la Centrul de Fizică Nucleară de la Măgurele, prin folosirea izolatorilor antiseismici tip Cerber.

A fost cadru didactic în învățământul superior: asistent la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie - Catedra de rezistența materialelor și Mecanică aplicată (1960–1969) și la Institutul de Construcții din București - Catedra de rezistența materialelor (1970–1974).

El a fost inițiatorul și coordonatorul unui amplu proces de mutare prin translație a unui număr de 29 de clădiri, dintre care 13 biserici sau mănăstiri. Prima biserică salvată a fost Schitul Maicilor din București, o mică biserică ortodoxă construită în anul 1725. În iunie 1982 aceasta a fost translatată 245 metri, în spatele noilor construcții. Lista ansamblurilor salvate continuă cu biserica Olari, biserica Sfântul Ilie, biserica Mihai Vodă și clopotnița acesteia, Mănăstirea Antim, biserica Petru Iacob din Reșița, biserica Sfântul Ioan, biserica Sfântul Gheorghe, biserica Sfântul Ștefan „Cuibul cu barză”, ansamblul statuar de la biserica Domnița Bălașa, biserica Mănăstirii Râmeț, Palatul Sinodal.

Pentru activitatea sa laborioasă a fost decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a.

Expertiza sa l-a propulsat în poziții de management de vârf: director tehnic la Industrial Export (1995–1997), expert tehnic la Fondul Proprietății de Stat, consilier al președintelui BRD-GSG, coordonator de proiect PHARE – Ramet, vicepreședinte al Corpului Experților Tehnici din România, membru fondator, secretar general al Asociației Inginerilor Constructori din România (AICR) și președinte al Comisiei de Monumente Istorice din cadrul AICR.^[4]

În perioada 2008-2010, Eugeniu Iordăchescu a contribuit, împreună cu arhitectul Niculae Vlădescu, la organizarea a trei simpozioane cu tema „Catedrala Mântuirii Neamului, arhitectură, structură, utilitate cultuală și culturală”.^[5]

La 31 august 2016, Muzeul de istorie din București a organizat lansarea documentarului (DVD) "Salvatorul bisericilor condamnate".^[6] Cu aceeași ocazie, Eugeniu Iordăchescu a primit cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române - ”Crucea patriarhală pentru mireni” (2016). Anterior acestui eveniment, cu ocazia participării României la cea de-a XV-a ediție a Bienalei de Arhitectură de la Veneția, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția a găzduit expoziția foto-documentară „Din istoria recentă a tehnicii românești, metoda inginerului Eugeniu Iordăchescu de translare a monumentelor istorice”, realizată cu sprijinul Academiei Române și al Muzeului Brăilei.^[7]

A murit la vârsta de 89 de ani.^[8] Cei doi copii ai săi i-au urmat destinul profesional.

Activitate publicistică:

Culegere de probleme de rezistența materialelor, vol. I, Ed. Tehnică, 1969 (I), 1975 (II) (coautor);
Translația construcțiilor, Ed. Tehnică, 1986.

De asemenea, a publicat peste 30 de articole în reviste de specialitate din țară, 10 articole în străinătate, și a participat la diferite conferințe și congrese științifice (Stanford, Paris, Chișinău).

Este autorul a trei brevete de invenție în domeniul construcțiilor.^[9]

Procedeu și instalație pentru ridicarea și deplasarea construcțiilor;
Procedeu și instalație pentru ridicare, rotire și deplasare a construcțiilor;
Procedeu și dispozitive pentru protecția antiseismică a construcțiilor.

· 1929: Imre Kertész (n. 9 noiembrie 1929, Budapesta - d. 31 martie 2016, Budapesta) a fost un scriitor, romancier, jurnalist, traducător maghiar de religie iudaică, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2002. A trăit în ultimii ani ai vieții la Berlin și la Budapesta.
La vârsta de 14 ani a fost deportat în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. A debutat ca scriitor în 1975, fiind practic ignorat. Nu a mai publicat până în anul 1988. După căderea comunismului romanul său de debut a fost tradus în limba germană și în alte limbi europene, cartea suscitând interesul cititorilor occidentali.
Kertész a scris în mod obișnuit la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. Într-un text publicat pe 22 februarie 2006, Kertész a lansat un virulent atac la adresa universității de stat din Cluj, pe care a numit-o „Institutul lui Ceaușescu” și „o relicvă a epocii național-comuniste”. Învățământul în limba maghiară la universitatea din Cluj a cunoscut o severă restrângere în timpul dictaturii ceaușiste încheiate în 1989. Într-o petiție lansată în 2006 împreună cu fizicianul Peter Hantz și adresată președintelui României, primului ministru al României și președintelui Comisiei Europene, Kertész a cerut înființarea unei universități maghiare de stat, separată, la Cluj.

În limba română au apărut până în acest moment 4 scrieri ale autorului:

Fără destin, editura EST, 2003
Altcineva. Cronica schimbărilor, Editura Humanitas, 2004,
Drapelul englez, Editura Humanitas (cartea de pe noptieră, 67), 2004;
Kadiș pentru copilul nenăscut, Editura EST, 2005.

Tot editura EST promite să editeze volumele Eșecul și Lichidarea^[9].

În 2005 romanul Fără destin a fost ecranizat în regia lui Lajos Koltai. Kertész consideră acest film mai autobiografic decât cartea ce i-a stat la bază.

Imre Kertész
Imre Kertész la Universitatea din Szeged în 2007

* 1930: José Pinto de Carvalho Santos Águas (ʒuˈzɛ ˈaɡwɐʃ; n. 9 noiembrie 1930 – d. 10 decembrie 2000) a fost un fotbalist portughez care a jucat pe postul de atacant. La Benfica Lisabona a marcat mai mult de 18 goluri pe sezon.

Date personale
Lucian Pintilie
Născut	9 noiembrie 1933^[1]^[2] Tarutino, Județul Cetatea-Albă, România
Decedat	16 mai 2018 (84 de ani)^[3] București, România
Căsătorit cu	Clody Bertola
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	regizor
Activitate
Educație	Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București
Alma mater	Colegiul Național I.L. Caragiale din București
Lucrări remarcabile	Reconstituirea, D'ale carnavalului, De ce trag clopotele, Mitică?
Partid politic	Grupul pentru Dialog Social
Premii	1. Ordinul Meritul Cultural 2. Premiul Gopo pentru întreaga operă
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1933: Lucian Pintilie (n. 9 noiembrie 1933,^[1]^[2] Tarutino, Județul Cetatea-Albă, România – d. 16 mai 2018,^[3] București, România) a fost un regizor de teatru și film român. Filmele și montările sale au provocat mari controverse astfel încât a fost invitat de regimul comunist să emigreze.

Biografie, carieră artistică

Lucian Pintilie s-a născut la data de 9 noiembrie 1933, la Tarutina, în Basarabia de Sud (în Bugeac, azi în regiunea Odesa, Ucraina). După absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din București, printre care se pot enumera câteva spectacole antologice: Copiii soarelui (1961), Proștii sub clar de lună (1962), Cezar și Cleopatra (1963), Biedermann și incendiatorii (1964), Inima mea e pe înălțimi (1964), D'ale carnavalului (1966), Livada cu vișini (1967), Revizorul (1974), spectacol interzis de cenzură după cea de-a treia reprezentație), precum și două filme de lung metraj: Duminica la ora 6 și Reconstituirea.

Cel de-al doilea film al său, Reconstituirea narează povestea reconstituirii unui incident banal, o bătaie între doi tineri, întreprinsă de Miliție, care se transformă într-o crimă. Filmul a provocat un imens scandal, iar Nicolae Ceaușescu a dispus interzicerea filmului. Rolurile principale erau interpretate de Vladimir Găitan și George Mihăiță. Criticii de film consideră că acesta din urmă a făcut în Reconstituirea rolul cel mai important al carierei sale.

După scandalul interzicerii piesei Revizorul, Lucian Pintilie a primit un pașaport și a fost lăsat să plece din țară.

Piese montate în străinătate

Interdicția de a mai lucra în România îl determină să se expatrieze în 1975.^[4] A continuat în străinătate seria spectacolelor de teatru montate pe câteva din scenele importante ale lumii. Dintre aceste montări amintim doar câteva:

Théâtre National de Chaillot din Paris: Turandot (1974);

Théâtre de la Ville din Paris: Pescărușul (1975), Biedermann și incendiatorii (1976), Jacques sau Supunerea și Viitorul e în ouă (1977), Cei din urmă (1978), Trei surori (1979), Rața sălbatică (1981), Azilul de noapte (1983]), Arden din Kent (1984), Astă seară se improvizează (1987), Trebuie să trecem prin nori (1988), Dansul morții (1990);

Guthrie Theater din Minneapolis: Pescărușul (1983), Tartuffe (1984), Rața sălbatică (1988);

Arena Stage din Washington: Tartuffe (1985), Rața sălbatică (1986), Livada cu vișini (1988).

Spectacole de operă

În paralel cu activitatea de regizor de teatru, a montat și spectacole de operă:

Festivalul de la Avignon: Orestia (1979);
Festivalul de la Aix-en-Provence: Flautul fermecat (1980, spectacol reluat la Opera din Lyon, Opera din Nisa, Teatro Reggio din Torino);
Welsh National Opera din Cardiff: Rigoletto (1985), Carmen (1986, spectacol reluat la Opera din Vancouver).

Filme de lung metraj

În 1973 a realizat la Televiziunea iugoslavă filmul Salonul nr. 6 după nuvela omonimă a lui Cehov. În 1979 a filmat în România De ce trag clopotele, Mitică? după un scenariu propriu pornind de la piesa D'ale carnavalului a lui Ion Luca Caragiale, film interzis vreme de peste zece ani, până în 1990.

După 1990 se repatriază și face o serie de filme în România, în prima perioadă a deceniului al nouălea din secolul trecut, proiecte mai vechi, pe care nu le-a dus la bun sfârșit din pricina intervenției cenzurii. Toate sunt coproducții româno-franceze. În 1998 obține premiul juriului la Festivalul de Film de la Veneția pentru coproducția franco-română Terminus Paradis.

Funcții de conducere și activitate socială

În 1990 a fost numit Director al Studioului de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, poziție din care a sprijinit filme realizate de tineri regizori români, vezi cazul filmului lui Cristi Puiu, Marfa și banii. Lucian Pintilie, deși a avut o prezență mai degrabă discretă pe ecranele televizoarelor, s-a implicat în mod activ în opera de reformare morală a societății civile românești, fiind unul dintre membrii marcanți ai Grupului pentru Dialog Social. Singurul premiu pe care regizorul l-a acceptat în România a fost Premiul Gopo pentru întreaga operă acordat în 2007.

Distincții

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[5]

Volume publicate

În 1992 a publicat la Editura Albatros volumul Patru scenarii, care conține scenariile Colonia penitenciară (după Franz Kafka), Duelul (după A.P. Cehov), Balanța (ecranizat), și De ce bat clopotele, Mitică? (după D-ale carnavalului, de I.L. Caragiale, ecranizat).
În 2003 a publicat la Editura Humanitas volumul autobiografic Bric-a-brac.
În 2005 a publicat la Editura LiterNet volumele Pompa cu morfină și Capul de zimbru (scenariu după V. Voiculescu), disponibile în limbile română și franceză la Editura Liternet. Descărcarea volumelor e gratuită.
În 2017 a re-publicat la Editura Nemira volumul autobiografic Bric-a-brac - o ediție revizuită și adăugită.

Filmografie

Ca regizor

Duminică la ora 6 (1965)
Reconstituirea (1968)
Salonul numărul 6 (1978)
De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
Balanța (1992), adaptarea romanului omonim al lui Ion Băieșu, a doua ecranizare după un alt film, Mere roșii, în regia lui Alexandru Tatos.
O vară de neuitat (1994), adaptare a nuvelei Salata din romanul fluviu Cronică de familie de Petru Dumitriu
Prea târziu (1996)
Terminus Paradis (1998)
După-amiaza unui torționar (2001)
Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) (titlul francez Niki et Flo)
Tertium non datur (2006), un scurt metraj realizat prin adaptarea nuvelei lui Vasile Voiculescu, Capul de zimbru

Ca scenarist

Prea târziu (1996)
Terminus Paradis (1998)
După-amiaza unui torționar (2001)
Tertium non datur (2006)
Colonia penitenciară după Franz Kafka, publicat în 1992, neecranizat
Duelul după A.P. Cehov, publicat în 1992, neecranizat
Capul de zimbru după V. Voiculescu, publicat în 2005

Ca actor

Valurile Dunării (1959)

· 1934: S-a nascut astronomul si scriitorul american Carl Sagan; (d. 20.12.1996). Carl Edward Sagan (9 noiembrie 1934 – 20 decembrie 1996), cunoscut astronom și astrofizician american, și-a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei. A fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței in Univers ( SETI- Search for Extra-Terrestrial Intelligence).

· 1936: S-a nascut Mihail Tal, jucator de sah rus.

· 1937 - S-a născut Roger McGough, poet, vocalist şi compozitor britanic (Scaffold, Grimms).

· 1941: S-a nascut nuzicianul american Tom Fogerty, chitarist in trupa de succes Creedence Clearwater Revival, fratele mai în vârstă al lui John Fogerty, vocalist si chitarist in aceeasi trupe. Tom Fogerty (n. 9 noiembrie 1941, Berkeley, California – d. 6 septembrie 1990, Scottsdale, Arizona), muzician, cel mai cunoscut ca și chitarist în Creedence Clearwater Revival dar și ca fratele mai în vârstă al lui John Fogerty, vocalistul și principalul chitarist al trupei. A decedat in ziua de 6 septembrie 1990 in urma unei tuberculoze legata de boala SIDA contractata in urma unor transfuzii sanguine.

· 1943 - S-a născut Lee Anthony Graziano, baterist şi trompetist american (American Breed).

· 1943 - S-a născut James Talley, cântăreţ country american.

· 1944 - S-a născut Phil May, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Pretty Things).
* 1945: Sir George Iacobescu, CBE (n. 9 noiembrie 1945, București) este un inginer și om de afaceri englez de origine română, care este directorul executiv al Grupului Canary Wharf, al doilea grup financiar din Londra. Este în topul celor mai bine plătiți manageri din Europa și are răspunderea celei mai mari investiții pentru reabilitare urbană de pe continent.

George Iacobescu s-a născut în anul 1945 în București, la câteva luni după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în familia unui medic hematolog. A învățat la școala primară din Tunari. După absolvirea Liceului "Dimitrie Cantemir" din București, a urmat cursurile Facultății de Construcții Civile și Industriale din București, unde i-a avut colegi de promoție pe Cristian Gațu, Cristian Antonescu, fost director la "Curentul" și Cristian Țânțăreanu, cel care a construit Complexul "Paradisul Verde" din Corbeanca. A obținut diploma de inginer constructor.

Iacobescu este unul dintre cei mai de succes afaceriști români alâturi de Ion Țiriac, Călin Drăgan, Viorel Costeanu, Călin Rovinescu, Mihai Stroe și Manuel Zamfir

A emigrat în Canada în anul 1975. A lucrat inițial timp de doi ani ca inginer la firma canadiană Homeco Investments din Montreal, ocupându-se de restaurarea a două blocuri care arseseră de curând. În anul 1978, a fost angajat ca asistent al vicepreședintelui celui mai mare dezvoltator de proiecte imobiliare din America – "Olympia and York". Timp de cinci ani s-a ocupat de construcția primei fabrici moderne de granit din America de Nord, la Toronto, apoi a Olympia Center și al Neiman Marcus Buildings (clădire de 64 de etaje) la Chicago, precum și la câteva proiecte mari în Dallas, Boston și Houston.

În anul 1983, odată cu începerea lucrărilor de construcție a centrului "World Financial Center", s-a stabilit la New York, devenind și vicepreședintele executiv al companiei care s-a ocupat de finalizarea acestui proiect.

În anul 1987, a fost inițiat, ca urmare a deciziei premierului Margaret Thatcher, un proiect de reconversie și reabilitare a fostei zone a docurilor londoneze, proiect denumit "Canary Wharf" și care a fost încredințat firmei Olympia and York pentru care lucra George Iacobescu. El s-a mutat la Londra, devenind vicepreședinte executiv responsabil cu realizarea bugetelor, cu proiectarea și construirea a jumătate din viitorul centru financiar Canary Wharf. Cand firma Olympia and York a dat eventual faliment, George Iacobescu a fost retinut în continuare de cei care au achiziționat Canary Wharf.

În anul 1994, a fost promovat ca membru în Consiliul de Administrație al Canary Wharf Holdings Limited ca director executiv, devenind vicepreședinte executiv în anul 1996 și președinte executiv în martie 1997 al unei companii ce are active de peste 5 miliarde de lire sterline.

Canary Wharf este considerat ca fiind cel de-al doilea centru financiar din capitala Marii Britanii, după centrul financiar istoric "City" care s-a dezvoltat de-a lungul a 500 de ani. Ca volum al tranzacțiilor financiare, Canary Wharf a ajuns să dețină o treime din cel derulat în City, depășind însă volumul de tranzacții derulate în Frankfurt.

Canary Wharf este format din 34 de clădiri (24 de imobile de birouri, cinci mall-uri, un magazin universal, două centre de conferințe, teatre, cinematografe, cluburi de întreținere și sport). Complexul imobiliar are în componența sa primele trei dintre cele mai înalte blocuri zgârie-nori din Anglia, cum ar fi One Canada Square (244 de metri înălțime). În acest cartier își au sediul cele mai mari bănci din lume (Citigroup, Credit Suisse, Bank of America, Hong-Kong Shanghai Bank, Morgan Stanley, Barclays), precum și unele instituții media precum Reuters sau Daily Mirror. În clădirile complexului lucrează zilnic 100.000 oameni.

În iunie 2003 a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, iar în anul 2007 a fost numit custode al British Museum.

La 31 decembrie 2011 a primit titlu de cavaler [Knight Bachelor] din partea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii pentru implicarea în acțiuni caritabile

· 1947: S-a nascut Monica Pillat, prozatoare si poeta, fiica lui Dinu Pillat, nepoata scriitorului şi poetului tradiţionalist Ion Pillat şi a pictoriţei Maria Pillat Brates.

· 1948 - S-a născut Joe Bouchard, basist şi vocalist american (Blue Oyster Cult).

· 1952: Jack Szostak, laureat al premiului Nobel pentru medicină în 2009
* 1954: Aed Carabao (în thailandeză แอ๊ด คาราบาว^[1], n. 9 noiembrie 1954, Provincia Suphanburi, Thailanda^[2]) este un actor și cântăreț thailandez.

Aed Carabao

· 1956: S-a nascut Silviu Lung, fotbalist roman

· 1959: S-a nascut Tony Slattery, actor britanic.
* 1960: Andreas "Andy" Brehme (n. 9 noiembrie 1960, Hamburg) este un fost jucător german de fotbal. Este cunoscut pentru golul marcat în Finala Campionatului Mondial de Fotbal 1990 împotriva Argentinei în minutul 85 din penalti. La nivel internațional el este cel mai bine cunoscut pentru scorul câștigător pentru Germania în finala Cupei Mondiale a FIFA din 1990 împotriva Argentinei de la o lovitură de pedeapsă de 85 minute. La nivel de club a jucat pentru mai multe echipe din Germania.

Brehme a fost capabil să joace oriunde de-a lungul flancului de pe ambele părți ale terenului și a fost cunoscut pentru capacitatea sa de trecere, ambidexteritatea și precizia sa de la lovituri libere și penalități.

* 1961: Mihail Gavril (n. 9 noiembrie 1961, Fălticeni, județul Suceava) este un pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala București.

Expoziții personale:

2010 - City Gallery – Suceava
2010 - Galeria Regala - Casino Sinaia
2009 – Galeria GalAteCa, Bucuresti
2008 – Galeria de artã a Hotelului Silva, Busteni
2007 – Casa ONU, Bucuresti
2007 – „Dealuri la Antilesti“, T.C Gallery, Hanul cu tei, Bucuresti
2007 – Caves Fonjallaz, Vevey, Elvetia
2006 – „Flori de mãr”, Galeria de artã ANA, Bucuresti
2006 – Casa ONU, Bucuresti
2005 – „Riviers’Art”, Montreux, Elvetia
2005 – Galeria HT17, Hanul cu tei, Bucuresti
2005 – „Luminã din tara Sfântã“, Caminul Artei –etaj, Bucuresti
2004 – „Hotarul nevãzut“, Galeria de Artã Galateca, Bucuresti
2003 – „Espace Hogan”, Montreux, Elvetia
2002 – „Ferestre de Luminã”, Galeria ArTei, Hanul cu tei, Bucuresti
2000 – Galeria „Yaction”, Liege, Belgia
1999 – Club El Paraiqua, Barcelona, Spania
1999 – Gallery@49, New York, SUA
1999 – Eglise St Pierre de Villers-le-Temple, Belgia
1999 – Gallerie Dus’Art, Liege, Belgia
1999 – „Catedrale europene”, Cercul Militar National, Bucuresti
1998 – Ramblas, Barcelona, Spania
1997 – Teatrul „Pygmalion”, Viena, Austria
1996 – Muzeul de artã, Piatra Neamt
1996 – Muzeul de Artã „Stefan cel Mare”, Vaslui
1996 – Galeriile de Artã „N.N. Tonitza”, Bârlad
1996 – Galeriile de Artã ale Municipiului Bucuresti,
1995 – Casa de Culturã „Friederich Schiller”, Bucuresti
1994 – Bibliotek Haga, Wadkoping Sallen, Orebro, Suedia
1993 – Teatrul de Comedie, Bucuresti
1992 – Galeriile Municipiului, Bucuresti
1986 – Galeria de artã, Suceava
1984 – Galeriile de Artã, Suceava
1983, 1984, 1987 – Galeria de artã, Fãlticeni
1981 – Casa Tineretului, Iasi

· 1961: S-a nascut Pepa, pe numele adevarat Sandra Denton, membra in formatia Salt-n-Pepa.

· 1964: Nicolae Păun, politician român de etnie rromă

* 1970:

Date personale
Theo Anghel - Fundata, Brașov, România
Născută	9 noiembrie 1970 (49 de ani) București, RS România
Căsătorită cu	da
Copii	1 fiu
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	2014 - prezent
Specie literară	Fantezie, Young Adult, Romance
Opere semnificative	Am murit, din fericire (serie), Păcatele fiului, Regatul inocenților
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Theo Anghel (n. 9 noiembrie 1970, București, RS România) este o scriitoare română de fantasy renumită pentru seriile Am murit, din fericire și Păcatele fiului.

Biografie

A debutat ca scriitoare în anul 2014, cu primul volum al seriei Am murit, din fericire, Întoarcerea^[1], lansat la Târgul de Carte Gaudeamus. Înainte de asta, în vara aceluiași an, a înscris volumul Întoarcerea, pe atunci considerat un roman de sine stătător, la un concurs de debut literar. A mărturisit într-un interviu că a făcut-o fără să aibă așteptări, ci doar pentru a bifa și experiența aceasta. Volumul a fost ales printre cele 10 titluri finaliste dintre sutele înscrise. În luna noiembrie, anul 2014, volumul a fost lansat oficial. Succesul lui a determinat-o pe Theo Anghel să scrie o continuare, apoi, la cererea cititorilor, seria s-a întregit cu încă trei volume. București FM a inclus seria printre cele recomandate cititorilor români ^[2].

Odată cu lansarea celei de-a doua serii fantasy, Păcatele fiului, Theo Anghel și-a consolidat statutul de autoare de fantasy contemporan românesc.^[3] Seria continuă să fie în topul bestseller Quantum. În noiembrie 2019, la Târgul internațional de carte Gaudeamus ^[4], a lansat primul volum dintr-o serie nouă, numită Regatul inocenților ^[5], roman al cărui stil a fost descris ca o combinație perfectă între J. R. R. Tolkien și George R. R. Martin^[6]

A lucrat ca editor pentru diverse site-uri literare, a fost realizator de emisiuni la postul de radio online Vocativ^[7], iar din anul 2015 este redactor la editura Quantum Publishers^[8], unde a contribuit la lansarea pe piața de carte românească a multor autori.

Theo Anghel este căsătorită și are un fiu. Are București ca reședință stabilă, dar momentan locuiește în Suedia.

Opere

Rochia aurie (2016)

Am murit, din fericire (serie)

Întoarcerea - Am murit, din fericire - vol. 1 (2014)
Chaos - Am murit, din fericire - vol. 2 (2016)
Dincolo - Am murit, din fericire - vol. 3 (2016)
Purgatorio - Am murit, din fericire - vol 4 (2016)
Diabolic - Am murit, din fericire - vol 5 (2017)

Păcatele fiului (serie)

Cartea întâi (2019)
Cartea a doua (2019)
Cartea a treia (2019)
Cartea a patra (2019)

Regatul inocenților (serie)

Cartea întâi (2019)
Cartea a doua (2020)

* 1970: Lara Fabian (născută Lara Crokaert pe 9 ianuarie 1970 în Etterbeek) este o cântăreață, cantautoare și actriță belgiană.

Ea a vândut peste 32 milioane de înregistrări în toată lumea, devenind cea mai bine vândută artistă de origine belgiană din toate timpurile. Ea este soprană lirică cu o gamă vocală ce cuprinde trei octave de la C3 la G♯6 în evoluțiile live

Lara Sophie Katy Crokaert^[2] s-a născut la data de 9 ianuarie 1970 în comuna belgiană Etterbeek și este singurul copil al cuplului format din Luisa (o profesoară de literatură cu origini siciliene) și Pierre Crokaert (un chitarist flamand cunoscut pentru colaborările sale cu Petula Clark).^[3]^[4]^[5] Părinții săi i-au dat prenumele Lara după unul dintre personajele principale ale filmului Doctor Zhigavo,^[6] deși inițial mama sa își dorea s-o numească Laura.^[7] În ciuda faptului că s-a născut în Belgia, Fabian a locuit în Catania alături de părinții săi până în 1975, ulterior revenind în țara sa natală.^[8] La vârsta de cinci ani, după ce aude una dintre piesele Èvei Brenner la radio, Lara și dorește să devină cântăreață;^[9] vrând să o încurajeze, părinții săi îi dăruiesc un pian de Moș Nicolae în iarna anului 1978.^[10] În copilărie Fabian urmează cursurile Institutului Sfânta Ursula din Forest,^[11] iar de la opt ani devine elevă a Conservatorului regal din Bruxelles, instituție unde avea să ia lecții de canto, pian și solfegiu pentru o perioadă de zece ani.^[12]

În adolescență, fiind influențată de muzica clasică și de cântecele semnate de Barbra Streisand și Queen.^[13], Fabian compune primele sale piese.^[14] În același timp, în încercarea de a se afirma, tânăra interpretă participă la o serie de festivaluri din Belgia și cânta în cluburi locale, fiind acompaniată de tatăl său.^[15] Respectând dorința lui Pierre Crokaert,^[3] Lara urmează avocatura în Italia, secția criminalistică infantilă, însă renunță la studii în favoarea unei cariere în muzică.^[16]^[17] În anul 1986 cântăreața câștigă trei trofee în cadrul concursului de tinere talente „Tremplin”,^[18] iar la finele aceluiași an lansează primul său disc single. Acesta conține două piese, „L'Aziza est en pleurs” și „Il y avait”, compuse de Marc Lerchs în memoria lui Daniel Balavoine;^[19] discul este imprimat în numai 500 de exemplare și nu se bucură de succes comercial.

La începutul anului 1988 producătorul Hubert Terheggen ascultă cele două cântece lansate de Fabian și este plăcut impresionat,^[21] astfel încât merge să o vadă pe aceasta cântând într-un local numit „Black Bottom”.^[22] Odată cu încheierea recitalului acesta îi propune interpretei să reprezinte Luxemburg la Concursul Muzical Eurovision, în cadrul ediției cu numărul treizeci și trei care s-a desfășurat la Dublin.^[23] Lara acceptă propunerea, iar la data de 30 aprilie interpretează în finala competiției piesa „Croire”;^[24] în ierarhia finală a concursului Fabian s-a clasat pe locul patru, obținând una dintre cele mai bune poziții ale țării din istoria participării la Eurovision,^[25] iar trofeul a fost câștigat de Céline Dion pentru Elveția.^[26] Ulterior Lara avea să înregistreze cântecul în limba engleză – „Trust” – și în germană – „Glaub” – iar aceste noi versiuni au fost comercializate în peste 600.000 de exemplare și au ajutat-o să-și consolideze cariera în Europa.^[18]^[27]

În 1989 Fabian lansează cel de-al treilea disc single din cariera sa, care a fost compus de Jacques Cardona și este intitulat „Je Sais”.^[28] Interpreta călătorește în Canada pentru a promova cântecul și se îndrăgostește de această țară, iar după ce își termină studiile se mută la Montreal.^[29] Având doar 1.000 de dolari, Fabian începe să colaboreze cu producătorul Rick Allison (pe care îl întâlnise în Belgia) în vederea înregistrării primului său album de studio, cu care spera să se afirme în America de Nord;^[8]^[30] în 1990 cei doi au pus bazele unei case de discuri proprii, numită ghita „Productions Clandestines”.^[31] Primul album de studio al interpretei, intitulat Lara Fabian, a fost lansat în Canada în august 1991 și a primit recenzii favorabile din partea criticilor de specialitate.^[32] Conținând zece piese dance-pop, materialul a fost apreciat pentru „inocența și naivitatea” compozițiilor și s-a bucurat de succes comercial,^[33] fiind vândut în peste 100.000 de exemplare în Canada.^[34]

În timp ce piese precum „Le jour où tu partira”, „Les murs” sau „Qui pense à l'amour” o aduc în atenția publicului canadian,^[35] Fabian a concertat extensiv în stagiunea 1992–1993 pentru a-și promova materialele discografice.^[14] De asemenea, în anul 1991 Lara a colaborat cu compozitorul român Vladimir Cosma în vederea înregistrării piesei „Laisse-moi rêver”, care a fost inclusă pe coloana sonoră a filmului La neige et le feu.^[36] Răsplata prestației muzicale de calitate a Larei Fabian a fost reprezentată de cele două nominalizări obținute la premiile ADISQ în 1991 și 1992, la categoria „Cel mai de succes cântăreț francofon din Quebec”;^[37]^[38] de asemenea, albumul Lara Fabian a primit o nominalizare la gala Felix (echivalentul canadian al premiilor Victoires de la musique).

Mulțumită multitudinii de concerte susținute la începutul anilor 1990 în Quebec, Lara Fabian devenise o cântăreață relativ cunoscută în regiune și era adesea comparată cu Céline Dion.^[18] La începutul anului 1994 interpreta înregistrează alături de producătorul Rick Allison cel de-al doilea album de studio din cariera sa, intitulat Carpe Diem.^[40]^[41] Conținând treisprezece cântece pop în limba franceză,^[42] discul s-a bucurat de succes comercial și a primit discul de aur în Canada după doar trei săptămâni de la lansare.^[8] În același timp cântece precum „Tu t'en vas”, „Si tu m'aimes” sau „Leïla” câștigau poziții înalte în clasamentele de specialitate și sporeau popularitatea discului Carpe Diem,^[43] care a fost vândut în peste 800.000 de exemplare pe plan mondial.^[44] Grație acestor realizări, Fabian este numită „Interpreta anului” și primește trofeul pentru „Cel mai bun concert” în cadrul premiilor Félix din 1995.^[45] În primăvara anului 1996 compania Walt Disney o invită pe Fabian să înregistreze vocea Esmeraldei,^[46] unul dintre personajele principale ale animației Cocoșatul de la Notre-Dame, pentru versiunea în limba franceză a peliculei.^[47] De asemenea, Lara a imprimat și cântecul „Que Dieu aide les exclus” pentru acest proiect, compoziția fiind inclusă pe coloana sonoră canadiană a filmului.^[48]

În septembrie 1996 începe comercializarea celui de-al treilea album de studio semnat Fabian, intitulat Pure.^[14] Materialul conține unsprezece cântece compuse de interpretă în compania lui Rick Allison,^[49] iar cele mai cunoscute aveau să fie „Tout”, „Je t'aime” și „La Différence”, ultima dintre acestea fiind numită „Imnul anti-homofobiei”.^[50] După doar două săptămâni de la lansare, albumul Pure primește discul de platină în Canada,^[51] fapt care le stârnește interesul reprezentanților casei de discuri Polydor, cu care Lara avea să semneze un contract de management la începutul anului 1997.^[43] Mulțumită acestei înțelegeri, Pure este lansat în luna iunie în Europa,^[30] unde se bucură de succes comercial, fiind comercializat în peste două milioane de exemplare.^[52] În Franța materialul a primit discul de diamant și este considerat a fi unul dintre cele mai de succes albume din istorie, cu peste 1.471.800 de exemplare vândute.^[53]

Mulțumită succesului obținut de materialele sale discografice,^[54] Lara primește în stagiunea 1997–1998 opt nominalizări în cadrul premiilor ADISQ și câștigă trofeul cel mare la categoria „Cântărețul din Quebec cu cel mai mult succes în Canada”, iar Pure este numit „Cel mai popular album”.^[55] Începând cu ianuarie 1998 interpreta concertează extensiv în Europa, iar popularitatea sa a crescut rapid, ea apărând adesea în presa scrisă și în emisiuni televizate.^[14] În luna februarie interpreta primește trofeul pentru „Revelația anului” în cadrul galei Victoires de la Musique, iar muzeul Grévin îi oferă o statuie de ceară.^[56] În aceeași perioadă cântărețul francez Johnny Hallyday o invită pe Fabian să cânte alături de el piesa „Requiem pour un fou” în cadrul unui concert caritabil organizat de asociația Les Restos du Cœur.^[57] Cei doi aveau să repete momentul în luna septembrie în fața a 80.000 de oameni, pe stadionul Stade de France.^[58] La finele anului 1998 Lara este numită „Revelația anului” de către revista franceză Paris Match și apare pe coperta publicației

În februarie 1999 începe comercializarea primului album în concert al interpretei, intitulat Live 1999.^[60] Materialul se bucură de succes comercial și debutează pe primul loc în clasamentele de specialitate din Franța,^[61] țară în care avea să primească discul de platină pentru vânzări de peste 300.000 de exemplare.^[62] Mulțumită realizărilor profesionale, Fabian este numită „Cea mai de succes cântăreață din Benelux” în cadrul Premiilor Muzicale Mondiale din 1999.^[63] În luna iulie casa de discuri Polydor lansează albumul de debut al interpretei în Europa, datorită cererilor venite din partea ascultătorilor.^[30] În vara anului 1999 Fabian a semnat un contract de management cu Sony Music Entertainment, companie care s-a angajat să promoveze albumele interpretei în regiunile anglofone.^[12] În aceeași perioadă Lara a călătorit la New York și San Francisco în vederea înregistrării primului său album în limba engleză.^[64] În toamna aceluiași an cântăreața susține un turneu în Franța, iar relația amoroasă pe care o avea cu artistul Patrick Fiori era adesea dezbătută de presa locală.^[18]

Primul album de studio în limba engleză al interpretei, intitulat Lara Fabian, a fost lansat în noiembrie 1999 în Franța și Canada,^[65] iar în America de Nord avea să fie comercializat de-abia începând cu vara anului 2000.^[66] Discul conține paisprezece cântece de muzică pop și dance pe care Fabian le-a înregistrat în compania unor producători cu renume precum Walter Afanasieff, Patrick Leonard sau Glen Ballard.^[67]^[68] Albumul Lara Fabian a primit recenzii favorabile din partea criticilor de specialitate: „Vocea lui Fabian este curată și incredibil de puternică, pornind de la șoapte și până la interpretări în forță. În urma audiției admiratorii lui Celine Dion și Mariah Carey o vor considera pe Fabian o adiție ideală la colecțiile lor.”^[69]^[70] Pentru a promova albumul, Lara Fabian a avut invitații în diverse emisiuni din SUA precum The Tonight Shows, The View sau Access Hollywood,^[71] iar cântecele „Adagio”, „Love by Grace”, „I Will Love Again” și „I Am Who I Am” au fost lansate pe disc single.^[72] În timp ce piesa „I Will Love Again” a ocupat primul loc în clasamentul Billboard Dance Music/Club Play și numărul 32 în Billboard Hot 100, „Adagio” și „I Am Who I Am” au primit numeroase difuzări în cadrul posturilor radio din Europa.^[73]^[74]^[75] Balada „Love by Grace” a fost inclusă pe coloana sonoră a serialului brazilian Legături de familie și a câștigat rapid prima poziție în clasamentele radio.^[76] Pe parcursul anului 2001 Fabian a înregistrat trei cântece pentru coloanele sonore ale filmelor Inteligență artificială, Final Fantasy: Spiritele ascunse și a serialului Clona.^[77] Campania de promovare a albumului Lara Fabian s-a încheiat în vara anului 2001, iar vânzările discului s-au ridicat la peste 2 milioane de exemplare pe plan internațional.^[18]

Lara Fabian în 2009.

La data de 30 octombrie 2001 a început comercializarea celui de-al cincilea album în limba franceză semnat de Fabian, numit Nue.^[78] Fiind produs în colaborare cu Rick Allison, materialul a fost distribuit pe plan internațional prin intermediul casei de discuri Polydor și a fost comercializat în peste 700.000 de exemplare în Franța.^[62]^[79] Dintre piesele incluse pe acest disc cele mai de succes s-au dovedit a fi „Immortelle”, „J'y crois encore” și „Tu es mon autre” (un duet cu Maurane);^[80]^[81]^[82] toate cele trei cântece au devenit hituri în regiunile francofone ale Europei, iar „Tu es mon autre” a fost nominalizat la categoria „Cea mai bună piesă” în cadrul premiilor Victoires de la Musique.^[83] Pe parcursul anului 2001 Fabian a colaborat cu David Foster în vederea înregistrării imnului Canadei în scopuri promoționale,^[84] iar în 2002 a contribuit la coloana sonoră a Campionatului Mondial de Fotbal cu un cântec numit „World At Your Feet”, produs de Gary Barlow.^[18]^[85] În intervalul 2001-2003 Fabian a susținut concerte în întreaga lume,^[18] iar pe parcursul turneelor sale a înregistrat două albume în concert: Live (2002) și En Toute Intimité (2003).^[72] Fiind lansate în două formate: CD și DVD, cele două discuri au avut vânzări cumulate de peste 500.000 de copii în Franța

Albume în franceză

Lara Fabian (1991)
Carpe Diem (1994)
Pure (1996)
Nue (2001)
9 (2005)
Toutes les femmes en moi (2009)
Le Secret (2013)

Lara Fabian
Lara Fabian în februarie 2012

Albume în engleză

Lara Fabian (2000)
A Wonderful Life (2004)
Every Woman in Me (2009)

Alte albume

Live (1999)
Live (2002)
En Toute Intimité (2003)
Un regard 9 Live (2006)
Mademoiselle Zhivago (2010)
Best of Lara Fabian (2010)

· 1970: Christopher Keith Irvine (n. 9 noiembrie 1970)^[5] este un wrestler, actor, prezentator radio și cântăreț de muzică rock canadiano-american, mai bine cunoscut sub numele de ring Chris Jericho. În prezent luptă pentru compania All Elite Wrestling (AEW). Jericho a mai evoluat în federațiile World Championship Wrestling (WCW), Extreme Championship Wrestling (ECW) și în promoțiile canadiene, japoneze și mexicane.
* 1971: S-a nascut Sabri Lamouchi, fotbalist francez.
* 1973: Éric Boullier, (născut la 9 noiembrie 1973) este actualul director al echipei de Formula 1, McLaren și vice-președinte al Formula One Teams Association (FOTA).

Éric Boullier este un absolvent de Institut polytechnique des sciences avancées.

* 1974: Giovanna Mezzogiorno (n. 9 noiembrie 1974, Roma) este o actriță de film și teatru italiană.

Giovanna este fiica actorului Vittorio Mezzogiorno și al Ceciliei Saachi. Ea a studiat dramaturgia la Centre International de Créations Théatrales sub îndrumarea lui Peter Brook. Cariera cinematografică a început-o în anul 1997, cu filmul Il viaggio della sposa (The Bride's Journey), au urmat diferite roluri în filme ca Les Miserables, sau L'ultimo bacio.

Filmografie:

1997: Il viaggio della sposa
1998: Del perduto amore
1999: Asini (ca Anna)
1999: (Più leggero non basta) (TV)
1999: Un uomo perbene
2000: (Les Misérables)
2001: (L'ultimo bacio)
2001: Malefemmene
2001: Nobel
2001: State zitti per favore
2001: Tutta la conoscenza del mondo
2002: Afrodita, el sabor del amor
2002: (Ilaria Alpi, il più crudele dei giorni)
2002: (La finestra di fronte)
2003: (Daddy)
2003: Il club delle promesse
2003: L'amore ritorna
2005: La bestia nel cuore
2007: Love in the Time of Cholera
2007: Notturno bus - Nachtbus
2008: Palermo Shooting
2008: Sono viva
2009: Vincere

Giovanna Mezzogiorno
Giovanna Mezzogiorno

· 1974: S-a nascut Alessandro Del Piero, fotbalist italian.
* 1975: Silvia Lăuneanu (n. 8 noiembrie 1975, Timișoara) este o cântăreață română. A făcut parte din trupa De La Vegas, alături de care a lansat albumul „Care din noi”.

În anul 1998 îl intâlnește pe Daniel Robu (actualul partener de scenă) care, fascinat de talentul și frumusețea ei, îi propune o colaborare. Rezultatul a fost single-ul „Fata cu vioara”, un hit care a dominat toate topurile de specialitate din România, înregistrând un real succes și totodata intrarea artistei în aria muzicii pop-dance.

În anul 2001 formația De La Vegas a lansat primul album solo vocal-instrumental „Posesiv”, al cărui producător muzical a fost același Daniel Robu.

* 1975: Mario-Ernest Caloianu este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PPDD Ialomița.

Date personale
Mario-Ernest Caloianu
Născut	9 noiembrie 1975 (44 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
deputat
Deținător actual
Funcție asumată 19 decembrie 2012
Circumscripția	23 Ialomița, colegiul uninominal nr.1

Partid politic	Partidul Social Democrat

* 1982: Houssine Kharja ( născut pe 9 noiembrie 1982) este un fotbalist profesionist retras din activitate care a jucat în România la FC Steaua București și la echipa națională a Marocului ca mijlocaș.
* 1983: Andrey Nazario Afonso (n. 9 noiembrie 1983, Porto Alegre, Brazilia) este un portar brazilian care în 2006 a evoluat 37 jocuri din 38 posibile pentru echipa Figueirense. Al doilea jucător în topul prezențelor din Serie A Brazilia, a semnat cu FC Steaua București un contract pentru o perioadă de 3 ani și jumătate.
* 1983: Biagio Antonacci (n. 9 noiembrie 1963, Milano) este un cântăreț și textier italian.
Crește în periferia orașului Milano mai exact în Rozzano, încă de tânăr descoperă pasiunea pentru muzică. În anul 1989 începe să scrie cântece, astfel obține primul sau contract discografic, care îl ajută să participe la Festivalul Sanremo din acel an, la secțiunea „propuneri noi”, participând cu melodia Voglio vivere în un attimo. În anul 1989 își lansează primul album Sono cose che capitano. În acest album se află și o melodie care-l ajută să nu rămână neobservat Flore. Abia în anul 1991 reușește să se afirme și pentru un public mai larg cu un nou album numit Adagio Biagio. Marele succes reușește să-l dobândească abia după un an cu melodia Liberatemi, ajungând să vândă peste 150 mii de discuri.

Biagio Antonacci (2009)

* 1984: Delta Lea Goodrem (născută pe data de 9 noiembrie 1984)^[4] este o cântăreață, textieră și actriță australiană. Solista a semnat un contract de promovare cu casa de discuri Sony BMG la vârsta de cincisprezece ani și a început compunerea primului album de studio.^[6] Grație notorietății obținute prin intermediul serialului Neighbours, artista și-a lansat albumul de debut, Innocent Eyes, în anul 2003.^[6] Cântece precum „Born to Try”, „Lost Without You” sau „Innocent Eyes” confirmă succesul discului

La scurt timp cântăreața descoperă faptul că suferă de Boala Hodgkin, fiind nevoită să își întrerupă activitatea artistică pentru un interval de timp.^[6] Materialul de studio cu numărul doi din cariera sa, Mistaken Identity, a fost inspirat din acestă experiență.^[10] La trei ani distanță, în 2007 Goodrem își lansează cel de-al treilea disc, intitulat Delta, care beneficiază de promovare și în S.U.A., mulțumită șlagărului „In This Life”.^[11] Din 2012 este antrenor și jurat al emisiunii Vocea Australiei.

Având un timbru caracteristic sopranelor,^[2]^[3] interpreta abordează în compozițiile sale genul pop–rock, promovând în principal balade.^[1] Cântăreața este logodită cu muzicianul irlandez Brian McFadden, cei doi începând o relație după colaborarea la cântecul „Almost Here”

Delta s-a născut pe data de 9 noiembrie 1984 în orașul australian Sydney, părinții săi fiind Lea și Denis Goodrem.^[4]^[13] Numele soliste provine de la înregistrarea „Lady Delta”, interpretat de Joe Cocker.^[13] Tânăra are și un frate mai mic, Terent Goodrem, cei doi fiind singurii copii ai familiei.^[14] Delta, care și-a manifestat interesul față de muzică și interpretare de la o vârstă fragedă, și-a început studiile în cadrul instituției The Hills Grammar School, deși ea se specializase în practicarea mai multor activități sportive, printre care înot, atletism sau netball, interesul pentru muzică fiind amânat pentru o perioadă.^[15] La vârsta de șapte ani, interpreta și-a făcut apariția într-un spot comercial realizat de compania americană de jucării Galoob, în aceeași reclamă fiind prezent și Bec Cartwright.^[15] Simultan, tânăra începuse să cânte la pian și să primească lecții de interpretare vocală, dans și actorie, aptitudini ce au ajutat-o ulterior în obținerea unor roluri în diverse spoturi publicitare sau seriale australiene.^[15]

Câștigurile obținute din prestațiile sale transmise pe micile ecrane au fost investite în compunerea unui grup de înregistrări demonstrative.^[16] În urma procesului au rezultat cinci cântece, toate fiind incluse pe un compact disc ce i-a fost trimis impresarului Glenn Wheatley.^[16] Acesta s-a declarat interesat de potențialul deținut de artista în devenire, oferindu-i un contract de promovare cu o casă de producție independentă.^[15]^[17] Timp de aproximativ un an, Delta a participat la înregistrările realizate pentru compunerea primului său album de studio, fiind ajutată de compozitori precum Paul Higgins și Trevor Carter, ce au caracterizat-o pe interpretă ca fiind „o fată ambițioasă de cincisprezece ani ce dorește să obțină același succes ca și Spice Girls, Britney Spears sau Mandy Moore”.^[18] În final, materialul nu a mai fost lansat, Goodrem împiedicând distribuirea discului Delta prin intermediul unei acțiuni civile desfășurate în anul 2004.

Profilul vocal al interpretei se încadrează în categoria sopranelor.^[2]^[3] Allmusic felicită prestația artistei de pe albumul său de debut, Innocent Eyes, recenzorul Matthew Chisling afirmând: „cu un anturaj de instrumente vii, vocea lui Goodrem își găsește calea prin înregistrările meticulos realizate. Stilul ei [interpretativ] poartă o răceală drăguță care satisface urechile dar le și tachinează în același timp”.^[23] Solista a încercat să pătrundă în industria muzicală cu ajutorul unor compoziții ritmate, asemeni discului single „I Don't Care”, însă acest stil muzical nu a fost apreciat.^[20] Primul său material discografic de studio abordează un sound ce se îndreaptă spre muzica pop, incluzând însă și o serie de influențe ale stilului rock.^[23] Discul se compune preponderent din balade, cele mai apreciate fiind „Born To Try”, „Longer” sau „Predictable”.^[23] Înregistrările sale au fost comparate cu cele ale interpretei Celine Dion, „lucru care le dă puterea de a rămâne prezente pentru mai mulți ani”.^[23]

Cel de-al doilea disc al artistei, Mistaken Identity, este notabil pentru temele întunecate pe care le abordează, el fiind inspirat din momentele de cumpănă ale lui Goodrem.^[10]^[52] Allmusic consideră faptul că un material cu o astfel de abordare nu își avea locul în acel moment al carierei sale, criticul Matthew Chisling declarând: „întrucât este doar cel de-al doilea album al lui Goodrem, nevoia sa de a fi mult mai expresivă pe plan artistic la o vârstă atât de fragedă poate fi considerată imatură și anostă, cu atât mai mult cu cât cuvinte precum «suicid emoțional» nu se potrivesc cu starurile frumoase și talentate de douăzeci de ani care au suficient potențial pop pentru a compensa toată calitatea slabă de pe piață”.^[10] Sunday Herald Sun compară cel de-al treilea material de studio al solistei, Delta, cu unul semnat de Celine Dion, editorul Samantha Amjadali afirmând: „decât să își numească al treilea album al său Delta, Goodrem mai degrabă ar fi putut să-l intituleze Celine, întrucât superstarul canadian [...] ar fi putut cânta cel puțin opt dintre cele 12 piese ale albumului

O statuie din ceară întruchipând-o pe Delta Goodrem de la muzeul Madame Tussauds din Sydney.

Goodrem vizitează în mod regulat spitalele în care se află internați copii bolnavi, ea folosindu-se de propria-i experiență cu cancerul pentru a-i informa despre pericolele pe care le constituie boala de care a suferit și ea.^[90] Un procentaj din fiecare bilet vândut pentru spectacolele din cadrul turneului The Visualise Tour a fost donat fundației Delta Goodrem Leukaemia & Lymphoma Research Trust Fund, inițiată de artistă în sprijinul persoanelor afectate de maladia Hodgkin și de leucemie.^[91] În mai 2005, solista a ajutat la promovarea „Teen Info on Cancer” (informarea adolescenților în legătură cu cancerul), un website britanic realizat pentru susținerea adolescenților aflați în suferință. La scurt timp, cântăreața a devenit ambasador al evenimentului Thank You Day, ce felicită sistemul de sănătate și cercetările medicale din Australia, Goodrem primind un trofeu intitulat „Thank You Day Celebrity Advocacy Award” datorită eforturilor depuse de ea pentru a strânge fonduri și a informa populația asupra problemelor de ordin medical ce pot surveni.^[90]^[92] De asemenea, interpreta este membră a asociației R.A.D.D. („Asociația cântăreților, actorilor și atleților împotriva conducerii sub influența alcoolului”) un grup de celebrități ce se ocupă cu informarea persoanelor despre pericolele ce pot interveni în timpul conducerii sub influența băuturilor alcoolice

În timpul filmărilor pentru serialul Neighbours Goodrem a început o relație de dragoste cu actorul Blair McDonough, cei doi fiind implicați în același proiect la momentul respectiv. Legătura dintre cei doi nu a fost de durată, presa australiană speculând faptul că înregistrarea „Not Me, Not I”, a fost scrisă în urma desărțirii și are legătură cu aceasta.^[93] În anul 2004 artista l-a cunoscut pe jucătorul australian de tenis Mark Philippoussis, cu care a început o relație. Cei doi au fost împreună în timpul în care interpreta se trata împotriva cancerului suferit, discul single „Out of the Blue”, fiind inspirat de sprijinul oferit solistei de Philippoussis în acest interval de timp.^[94] Cotidianele din țara natală a lui Goodrem afirmau faptul că relația s-a sfârșit datorită infidelității lui Philippoussis.^[94] Informațiile publicate susțineau că el ar fi avut o relație cu celebutanta Paris Hilton, lucru confirmat de Hilton.^[94]

Delta Goodrem în mai 2012.

La scurt timp interpreta în început o relație cu fostul component al formației Westlife, Brian McFadden, cu care a colaborat la înregistrarea „Almost Here”. În prima jumătate a anului 2006 în presă au apărut știri ce susțineau faptul că relația celor doi este dezaprobată de mama artistei, Lea Goodrem, care ar fi sfătuit-o pe fiica sa să își încheie relația cu McFadden pentru a-și dedica mai mult timp carierei.^[95] La aceste informații solista a făcut referire și în broșura albumului Delta, unde ea adresează mesaje atât mamei sale cât și prietenului său.^[96] La finele anului 2007 Goodrem și McFadden s-au logodit în mod oficial, însă până în prezent relația nu s-a oficializat.^[12] Pe data de 1 aprilie 2011, s-a confirmat zvonul conform căruia McFadden și Goodrem au pus capăt relației de logodnă. Cuplul a lansat un anunț oficial în care cei doi își urau succes și un viitor fericit.^[97] Goodrem a fost într-o relație de scurtă durată și cu cântărețul Nick Jonas din mai 2011 până în februarie 2012

În vara anului 2003, la vârsta de optsprezece ani, solista a fost diagnosticată cu Boala Hodgkin, o formă de cancer ce atacă sistemul imunitar al corpului.^[6] Pentru a se trata de această boală ea a fost nevoită să își suspende activitatea artistică pentru o perioadă nedeterminată.^[1] Conform interpretei, semne ale unor probleme de sănătate au existat încă din anul 2002.^[99] Simptomele acestei probleme de sănătate au inclus erupții cutanate pe întregul corp, oboseală, pierderea în greutate, transpirații nocturne, precum și apariția unui nodul pe gâtul, solista declarând: „la un moment dat am simțit ceva în gât. Ulterior am simțit un mic nod la baza faringelui. El nu era inflamat, nu era vizibil, dar îl putem simții”.^[99] Ca parte a tratamentului la care a fost supusă, artista a primit chimioterapie, ceea ce a dus la pierderea părului său și radioterapie.^[99] Cel de-al doilea album de studio al solistei, Mistaken Identity, a fost inspirat din lupta interpretei cu boala.^[10] Ulterior, cântăreața a declarat despre această perioadă următoarele: „Este ciudat să văd fotografii din acea perioadă. Într-un fel, faptul că eram bolnavă nu se potrivea cu ce se întâmpla și nu am dezvăluit nimic. Nimeni nu m-a văzut în zilele în care am fost cu adevărat bolnavă... Aveam optsprezece ani când am primit diagnosticul și aveam un single și un album pe locul 1 în țară. Și în Regatul Unit, eram pe locul 2. A fost un an atât de bipolar”

Delta Goodrem
Delta Goodrem în mai 2016

* 1986: Guilherme de Paula Lucrécio (n. 9 noiembrie 1986), cunoscut mai mult ca Guilherme de Paula, sau simplu Guilherme, este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul Milsami Orhei în Divizia Națională pe postul de atacant
* 1987: Jaqueline Anastácio (n. 9 noiembrie 1987, Varginha, Brazilia)^[1]^[2] este o handbalistă braziliană care joacă pe postul de intermediar stânga pentru clubul CS Măgura Cisnădie^[3]. Anastácio este și componentă a echipei naționale a Braziliei.
* 1989: Gianluca Bezzina (9 noiembrie 1989) este un doctor maltez, cântăreț în timpul liber. El a reprezentat Malta la Concursul Muzical Eurovision 2013 din Suedia^[

Bezzina s-a născut în Qrendi în 1989. A învățat pianul la 7 ani.Bezzina este doctor din iunie 2012.

A câștigat selecția națională și a reprezentat Malta la Eurovision

Gianluca Bezzina

1990: Romain Bardet, ciclist francez
1999: Karol Sevilla, actriță și cântăreață mexicană

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

duminică, 8 noiembrie 2020

REVISTA MEA DIN 9 NOIEMBRIE / 1. A.

Biografie

Operă

Alte lucrări

Cinstirea lui Ion Codru-Drăgușanu

Date biografice

Ani timpurii

Redactor, poet

Plecarea la Paris

Franța și Australia

Distincții

Operă

Volume publicate

În periodice de limbă engleză

Biografie, carieră artistică

Piese montate în străinătate

Spectacole de operă

Filme de lung metraj

Funcții de conducere și activitate socială

Distincții

Volume publicate

Filmografie

Ca regizor

Ca scenarist

Ca actor

Biografie

Opere

Am murit, din fericire (serie)

Păcatele fiului (serie)

Regatul inocenților (serie)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz