MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 10 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 949: A decedat Herman I de Suabia, primul membru al dinastiei Conradinilor, fiul ducelui Gerhard de Lorena si văr al regelui Conrad I al Germaniei. In anul 926 a devenit duce de Suabia. A întemeiat biserica Sfântului Florin din Koblenz și a fost înmormântat pe insula Reichenau din Lacul Konstanz. La moartea sa, a fost succedat in ducatul Suabia de Liudolf, fiul lui Otto I cel Mare, dat fiind că acesta se căsătorise cu fiica acestuia, Ida. Suabia a fost unul dintre ducatele GErmaniei medievale iar ducii care au guvernat-o au fost printre cei mai puternici magnați care au condus Germania. Ca zonă istorică Suabia acoperea toate regiunile unde se vorbesc dialecte alemanice, inclusiv partea de sud din Baden , partea Elvetiei vorbitoare de germană precum și Vorarlberg in Austria, dar fără Alsacia (Elsass), Franța.
· 1041: A decedat imparatul bizantin Mihail al IV-lea Paflagonianul. A condus imperiul din 11 aprilie 1034, până la moartea sa, cand pe tronul Imperiului Bizantin a urcat Mihail al V-lea, fiul adoptiv al imparatesei Zoe Porfirogenet, fiica imparatului Constantin al VIII- lea. Urca pe tronul Imperiului Bizantin Mihail al V-lea, fiul adoptiv al imparatesei Zoe.
· 1198: A murit medicul si filosoful arab Averroes (Abu al-Walid Muhammad ibn Rushd); Averroes (n. 1126 în Cordoba (Spania) – d. 10 decembrie 1198 în Marrakech, în Maroc, a fost unul din cei mai importanţi filosofi arabi ai Evului Mediu. A fost, de asemeni, medic, teolog şi expert în jurisprudenţa islamică. Cronologic, este ultimul mare filosof arab al Evului mediu. Numele său original în arabă este ابوالوليد محمد بن احمد بن محمد بن رشد – Abū l-Walīd Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd; formele Averroes sau Averrhoes sunt latinizări ale numelui Ibn Rushd. A fost unul din cei mai importanți filosofi arabi ai Evului Mediu si de asemeni, medic, teolog si expert în jurisprudenta islamică. Cronologic, este ultimul mare filosof arab al Evului mediu. Cea mai importantă operă filosofică a sa este Incoerența incoerenței (Tahāfut al-Tahāfut), scrisă în 1180. Sistemul filosofic al lui Averroes încearcă să reconcilieze filosofia lui Aristotel cu Islamul. Conform lui, nu se poate vorbi despre nici un conflict între religie si filosofie, existand două căi distincte de atingere a Adevărului: calea filosofiei si cea a religiei.
· 1475: A murit Paolo Dono di Pratovecchio, zis Uccello (n.15 iunie 1397 la Florenta)pictor italian din perioada timpurie a Renascerii florentine. A fost unul dintre cei mai importanți pictori renascentiști italieni ai secolului al XV-lea.
· 1858: A încetat din viaţă la Mănăstirea Gura Motrului, Eufrosin Poteca (prenumele la nastere: Radu), profesor de geografie şi religie la şcoala românească înfiinţată de Gheorghe Lazăr, traducător din limba franceză şi greacă; (n. 1785, Nucşoara, districtul Teleajen din Prahova). În jurul anului 1806 s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, unde primește numele de Eufrosin. Eufrosin Poteca este bunicul lui Constantin Rădulescu-Motru, cel pentru care s-a dedicat studiilor filosofice. C. Rădulescu-Motru publică lucrarea Elemente de metafizică, în 1912, închinată lui E. Poteca: ,,Memoriei veneratului arhimandrit EUFROSIN DIMITRIE POTECA, egumenul mânăstirei Motru, primul profesor de filosofie în școlile din București. PRINOS”. Fost elev al Academiei grecesti din Bucuresti, intre 1812 si 1816,este retinut profesor la aceeasi institutie, de unde pleaca in 1818 la Scoala lui Lazar, ca profesor de geografie si religie. Este trimis la Pisa si apoi la Paris. in 1820, unde a studiat filozofia, istoria și teologia impreuna cu S. Marcovici si altii, ca bursier al Eforiei. În 1825 și-a inaugurat cursul de filosofie la Sf. Sava, sub direcția lui Heliade Rădulescu. În 1829 a tipărit la Pesta „Filosofia cuvântului și a năravurilor”, traducere a operei filozofului german Johann Gottlieb Heineccius (1681 – 1741), prin care a adus o contribuție importantă la fixarea terminologiei filozofice în limba română. În 1829 a fost ridicat la rangul de arhimandrit. A mai tradus și din Jean Baptiste Massillon (1663 – 1742) și Bossuet. În 1830 făcea parte dintr-o lojă masonică bucureșteană. În 1832 a fost numit egumen la Mânăstirea Gura Motrului. Din motive legate de radicalismul ideilor sale, Poteca a fost demis în 1830 de generalul Kiseleff.
· 1865: Regele Leopold I al Belgiei (n. 1790). Léopold Georges Chrétien Frédéric de Saxa-Cobourg și Gotha a fost ales ca primul rege al belgienilor pe 4 iunie 1831 și a depus jurământul pe constituție pe 21 iulie 1831. La vârsta de 5 ani a fost numit colonel al regimentului Imperial Izmailovski din Rusia. Șapte ani mai târziu, a devenit general-maior. După ce, în 1806, trupele franceze au cucerit ducatul de Saxa-Coburg-Saalfeld, Leopold a plecat pentru scurt timp la curtea lui Napoleon . Acolo refuză gradul de aghiotant oferit de împăratul Franței și se duce în Rusia unde calitate de colonel al unui regiment de cavalerie rusă participă la campania din 1813 și la bătăliile de la Lutzen, Bautzen si Leipzig, împotriva trupelor lui Napoleon. În urma acestor bătălii, primește titlul de Mareșal al Rusiei. Congresul Național la Belgiei, țară ce câștigase independența pe 4 octombrie 1830 fata de Tarile de Jos, i-a propus lui Léopold să devină rege al belgienilor, apreciind trecutul său militar, în luptele duse împotriva lui Napoleon.
· 1877: Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel - d. 10 decembrie 1877, București) a fost un om politic și prim-ministru al României în 1868.
Fiu al boierului muntean Dinicu Golescu, a fost educat împreună cu cei trei frați ai săi acasă și apoi în Elveția. Nicolae și fratele său Ștefan s-au întors acasă în 1830 pentru a intra în armată, unde Nicolae a ajuns maior în 1834.
În același an a intrat în Societatea Filarmonică, o societate asemănătoare masoneriei. În 1840, a fost acuzator în procesul participanților la complotul Filipescu, mai târziu Ministru de interne, iar în 1860, pentru o scurtă perioadă, Ministru de război.
În 1842, Muntenia fiind sub protectoratul Rusiei, Nicolae Golescu încearcă să obțină tronul, dar eșuează, rămânând în schimb ministru de interne până în 1847. Între timp participă la diverse comitete revoluționare.
Deși provenea dintr-o familie de boieri, Nicolae Golescu s-a implicat în mișcarea liberalilor radicali, făcând parte din comitetul revoluționar din 1848 alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu și alții.
După ce, pe 11 iunie 1848, revoluția a izbucnit la București, Nicolae Golescu devine din nou ministru de interne în guvernul provizoriu. Săptămâna următoare s-au ocupat cu mobilizarea populației împotriva unei contra-revoluții, astfel guvernul provizoriu rămânând.
Pe 25 iulie 1848, guvernul demisionează la presiunile Imperiului Otoman, iar după intervenția otomană din septembrie, Nicolae Golescu pleacă în exil, întorcându-se în anii 1850 pentru a susține pe Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române.
În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.
| Nicolae Golescu | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
· 1896: A încetat din viaţă Alfred Nobel, inventatorul dinamitei , cel mai cunoscut geniu tehnic al Suediei din secolul al XIX-lea. La 10 decembrie 1896 a încetat din viaţă Alfred Nobel (n.21 octombrie 1833 Stockholm, Suedia), inventator, cel mai cunoscut geniu tehnic al Suediei în secolul al XIX-lea, cel care a inventat dinamita în 1866. Mai tîrziu, a fondat companii şi laboratoare în peste 20 de ţări din întreaga lume. Savantul a murit din cauza unei hemoragii cerebrale la reşedinţa sa din San Remo, în Italia, nu înainte de a fi semnat cu un an în urmă un testament prin care înfiinţa Premiul Nobel. “Întreaga mea avere va fi administrată în următorul mod: capitalul investit de executorii mei va constitui un fond a cărui dobîndă va fi distribuită anual, în forma unor premii, celor care în timpul anului precedent au adus cele mai mari bineficii umanităţii “. Savantul cerea ca dobînda să fie împărţită în cinci părţi egale, ca să fie acordate persoanelor care au avut cele mai semnificative realizări în fizică, chimie, medicină, literatură şi “persoanei care a făcut cel mai mult pentru fraternitate între naţuni, pentru desfiinţarea sau reducerea armatelor şi pentru ţinerea sau promovarea congreselor pentru pace.“ Primul an în care s-a acordat Premiul Nobel a fost 1901. Din 1969, la cele cinci premii stabilite de Nobel prin testament s-a mai adăugat unul pentru economie. Premiul este oferit de Banca Suediei, în memoria lui Alfred Nobel.
· 1911: Sir Joseph Dalton Hooker, botanist englez (n. 1817)
* 1920: Dimitrie A. Grecianu (n. 10 august 1859, Iași — d. 10 decembrie 1920, București) a fost un politician și ministru român.
* 1920: Dimitrie A. Grecianu (n. 10 august 1859, Iași — d. 10 decembrie 1920, București) a fost un politician și ministru român.
A fost membru al Partidului Conservator. A îndeplinit funcția de ministru al justiției în perioadele 15 iunie 1906 - 12 martie 1907 și 27 august 1920 - 1 ianuarie 1921, apoi pe cea de ministru al lucrărilor publice în perioadele 11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918 și 13 iunie - 16 noiembrie 1920.
A murit la spital în urma exploziei unei bombe artizanale plasate la 8 decembrie 1920, în Senatul României de către anarhistul Max Goldsteinși de complicii acestuia, Saul Osias și Leon Liechtblau. Ca urmare a atentatului, au mai murit episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu și senatorul Spirea Gheorghiu (decedat la spital), iar președintele Senatului, Constantin Coandă a fost rănit.
| Dimitrie Greceanu | |||||||||||||
 Politicianul Dimitrie Greceanu
|
· 1936: A murit la varsta de 69 de ani, scriitorul italian Luigi Pirandello, unul din intemeietorii teatrului modern european. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1934 (piese de teatru: “Şase personaje în căutarea unui autor”, “Henric al IV–lea”); (n.28.06.1867).
· 1944: Vasile Valerică Dicu, plecat din această lume la vârsta de 6 luni, fratele meu pe care nu l-am cunoscut, dar care m-a vegheat toată viața!
· 1951: Anton Durcovici, episcop de Iași (n. 1888)
* 1962: Constantin N. Maimuca (n. 9 ianuarie 1896, Bitola - d. 10 decembrie1962, Penitenciarul Gherla) a fost un jurist român care, în perioada interbelică, a îndeplinit funcții de conducere în cadrul Siguranței Statului. Ultimul post ocupat a fost de director-adjunct al Siguranței în perioada Statului Național-Legionar, (14 septembrie 1940 - 3 februarie 1941).
Constantin N. Maimuca s-a născut la 9 ianuarie 1896, în orașul Bitola (Bitolia, în greacă Monastir) din Macedonia. Numele de familie este o formă arhaică a cuvântului maimuță, momâie, sperietoare.(din maimu, în ngr. sau tc.) Orașul avea pe atunci o populație mare de aromâni. Comunitatea aromânilor (Comuna armânească - "Frats Manachia") reprezintă azi 1,3% din populația orașului. Tatăl său, Naum Maimuca, a fost institutor și ulterior, director al Școlii Centrale de băieți din Bitolia.(1881-82)[1] În 1887, tatăl său era profesor de fizică și franceză la Gimnaziul din Bitolia, cu o subvenție anuală de 1710 lei.[2] De asemenea, a condus librăria românească din oraș, iar ulterior a devenit administrator școlar.[3] În luna august 1899, Take Ionescu emite o decizie privitoare la reorganizarea școlilor românești din Peninsula Balcanică. Naum Maimuca este însărcinat cu “înființarea unei tipografii și librării românești în acest oras (Bitolia), poate chiar a unui ziar în limbile română și turcă”.[4] Într-o listă cu membrii corpului didactic din Macedonia, publicată în Monitorul Oficial nr. 099/6 august 1921, Naum Maimuca figurează la poz.9, profesor definitiv în Salonic, având o vechime de 32 ani și 7 luni.[5]
Constantin Maimuca s-a stabilit la începutul secolului al XX-lea în România, urmând studii la Facultatea de Drept din București și Paris. A obținut în anul 1924 titlul de doctor în drept al Universității din Iași. Era poliglot și vorbea șase limbi străine (franceza, germana, italiana, sârba, greaca și bulgara). Din acest motiv, a fost înrolat în perioada Primului Război Mondial ca translator în Armata Franceză.[6][7] După ce războiul a luat sfârșit, a revenit în România și a fost angajat în anul 1919 ca funcționar la Siguranța Statului, fiind mutat în diverse localități și servicii.
O parte din parcursul ierarhic al lui Constantin Maimuca, precum și diversele posturi ocupate se poate reconstitui pe baza deciziilor de avansare publicate în Monitorul Oficial din perioada interbelică.
- august 1922 : agent special clasa I, este înaintat în funcția de subșef de serviciu special de siguranță la Serviciul Special Central de Siguranță (Transilvania) în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale . (M.O. Nr. 113 - Miercuri, 24 august 1922 [8])
- octombrie 1929 : șef de serviciu de siguranță cl. II, este înaintat la gradul de chestor de poliție cl. II la Chestura Poliției orașului Deva. (M.O. Nr. 223 din 6 octombrie 1929.[9])
- 1 decembrie 1931 : înaintat la gradul de inspector de poliție cl. II
- octombrie 1936 : inspector de poliție cl. II la Inspectoratul Regional de Poliție Timișoara, propus pentru a fi înaintat la gradul de inspector de poliție cl. I, începând cu data de 1 iunie 1936, la Inspectoratul Regional de Poliție Cluj, prin decretul regal nr. 2224/9 octombrie 1936. (M.O. Nr. 237 din 10 octombrie 1936 și Nr. 238 din 12 octombrie 1936.[10][11])
- În data de 12 decembrie 1930, odată cu trecerea în retragere din oficiu, prin decizie ministerială, a lui Zinovie Husărescu, inspector regional de poliție, fost șef al Siguranței Generale din Basarabia, presa centrală a început să avanseze diverse ipoteze privind posibilul succesor al acestuia, primul vizat fiind Constantin Maimuca, care putea ocupa acest post doar provizoriu, căci nu avea gradul de inspector general.[12] Cu toate acestea, a fost numit în funcția de șef al Inspectoratului Regional al Siguranței din Basarabia, succedându-i lui Zinovie Husărescu, post pe care l-a ocupat cu intermitențe în perioada 1930 - 1940.
- După anexarea Basarabiei de către URSS, în urma ultimatumului din 28 iunie 1940, Constantin Maimuca a fost numit în iulie 1940 ca funcționar superior la Direcția Generală a Poliției.
- În noiembrie 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea(4 septembrie 1940) și instaurarea Statului Național-Legionar (14 septembrie 1940), Constantin Maimuca a fost numit director-adjunct al Siguranței. Director general al Siguranței Statului și Polițiilor era prințul Alexandru Ghica (Alexandru Ghyka, 19.. - 1982), comandant legionar. A fost ultima funcție ocupată de Constantin Maimuca în cadrul Poliției și Siguranței.[13] După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1940, cunoscute îndeobște sub numele de Rebeliunea legionară, a fost arestat și demis din funcție. (M.O. anul CIX, din 3 februarie 1941)
Ca și prințul Mihail R. Sturdza, Constantin Maimuca, încă de la debutul activității sale în slujba siguranței statului, a bănuit că Mihail Moruzov este agent al sovieticilor, sau cel puțin că este în slujba acestora, încă din timpul primei conflagrații mondiale, având să afirme mai târziu în Memorii :
„Comandamentul francez a primit pe acea vreme o serie de informații care arătau că Moruzov ar fi fost spion în solda Consulatului țarist rus de la Galați și că, de asemenea, este spion bulgar. Că ar fi existat oarecari legături între el și consulul rus de la Galați reieșea și din unele rapoarte ale Brigăzii de siguranță din acel oraș către Direcția Generală a Poliției, pe care le-am găsit mai târziu în arhive și le-am copiat.”
Funcționar ireproșabil în slujba siguranței statului, Constantin Maimuca avea să sesiseze manevrele ilegale ale lui Mihail Moruzov de a transforma S.S.I., serviciul secret de informații al armatei, într-un serviciu de spionaj în slujba camarilei regale, urmărind ca prin Regulamentul de functionare intrat în vigoare la 20 aprilie1934, să capete puteri sporite, scoțând serviciul de sub tutela M.St.M. :
„Faptul că Moruzov trecuse peste Direcția Generală a Poliției, avizase Palatul și Consiliul de Miniștri, această problemă cu caracter intern era de natură a pune într-o lumină proastă conducerea poliției din acea vreme... reieșea din toată procedura acestuia, că urmărea un dublu scop și anume: a-și consolida situația la Palat, arătându-și devotamentul față de rege, într-o formă excepțională, a pune în umbră D.G.P. și a o acapara încetul cu încetul.”
Iar consecințele nefaste ale activității lui Mihail Moruzov nu au întârziat să apară : pe baza suspiciunilor Palatului că urmărește activitatea Elenei Lupescu, în urma manevrelor lui Moruzov, Eugen Cristescu a fost eliminat de la conducerea Direcției Siguranței, fără a fi totuși destituit, și pus la dispoziția Ministerului de Interne.[18], citat în [19]
Adversar ireductibil al activităților ilegale ale lui Mihail Moruzov în slujba camarilei regale, în 6 septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea, Constantin Maimuca se prezintă la gen. Ion Antonescu, împreună cu col. Ștefănescu și col. Stancov, sperând să-l poată aresta pe Moruzov, demersul său rămânând fără rezultat :
„ Pe la orele patru dimineața am plecat de la Presedinție, împreună cu cei doi prieteni colonei. Eram amărâți pentru că aveam impresia că demersul nostru rămăsese fără rezultat. Fostul mareșal nu se trădase cu vreun gest sau vorbă asupra celor ce gândea și intenționa să facă. Când am ajuns în dreptul Telefoanelor, apăreau primele ziare de dimineață. Am cumpărat Universul și mare nu ne-a fost surprinderea când am citit că Moruzov a fost arestat în cursul nopții; era o informație dată de președinție.”
După abdicarea lui Carol al II-lea, (6 septembrie 1940), Constantin Maimuca este numit director adjunct al Siguranței Statului, superiorul său direct fiind prințul Alexandru Ghica, comandant legionar.
În 10 septembrie 1940, din partea lui Ion Antonescu, conducătorul statului, primește ordinul de a percheziționa sediile S.S.I., pentru a recupera dosare privind activitatea lui Mihail Moruzov.[20](citat în [21])
După înlocuirea (sau retragerea) de la conducerea S.S.I., a colonelului în rezervă Ioan Nicolaid, Constantin Maimuca, în calitate de inspector general în siguranță, devine unul din posibilii candidați să preia șefia Serviciului Secret de Informații. Gheorghe Cristescu, fratele lui Eugen Cristescu, tehnician la S.S.I., într-un memoriu întocmit la 28 octombrie 1950, precizează :
„După Moruzov, la Serviciul Secret e numit fostul colonel Nicolaid, care însă neavând rezultate așteptate se retrage ori este înlocuit. (Nu știu precis, deoarece el a spus că s-a retras, iar din altă sursă am auzit că a fost înlocuit). Printre pretendenții la postul de șef al SSI., 3 sunt mai preciși, și anume: Tomescu Ștefan (conspirativ Tomșa), inspector și șef al contraspionajului de la Marele Stat Major – birourile statistice; Constantin Maimuca, inspector general la Siguranță și generalul Seinescu, fost șef al Secției a II-a Informații din Marele Stat Major. Dar este numit un al patrulea si anume Eugen Cristescu, fost șef al Siguranței. Tomșa prinde mare ură pe Eugen și sunt mereu fricțiuni între SSI și Tomșa.”
Dat fiindcă Constantin Maimuca era cel mai îndreptățit să ocupe acest post, Eugen Cristescu va depune eforturi susținute pentru a compromite activitatea acestuia. Într-un interviu din 1993 (citat în [21]), col. Traian Borcescu, cel care va prelua șefia S.S.I. după lovitura de stat din 23 august 1944 și arestarea lui Eugen Cristescu, precizează într-un interviu din 1993:
„Arestarea sa, după înăbușirea rebeliunii din ianuarie 1941, s-a datorat în exclusivitate manevrelor lui Eugen Cristescu, care vedea în Maimuca un potențial rival la postul de director general al SSI.”
În multe lucrări privind regimul național-legionar se afirmă că în zilele "Rebeliunii legionare", Constantin Maimuca, împreună cu Alexandru Ghica, s-ar fi baricadat, împreună cu alți legionari înarmați, în sediul Siguranței.[23][24] Afirmația se regăsește în declarațiile date de către Eugen Cristescu organelor de anchetă, după arestarea sa, la "Procesul Marii Trădări Naționale".(citate în [21]) Afirmația este puțin plauzibilă, dat fiindcă încă din 6 ianuarie 1941, Ion Antonescu purtase o discuție de 50 min. cu Horia Sima privind înlocuirea lui Alexandru Ghica de la conducerea siguranței, iar cel mai indicat să ocupe acest post era Constantin Maimuca.[13] Lucrarea "Pe marginea prăpastiei", un fel de rechizitoriu al regimului național-legionar, elaborată pe baza rapoartelor lui Eugen Cristescu precizează că în zilele rebeliunii "Maimuca de la Siguranța Generală [...] adună informații și face legătura cu exteriorul".[25]
Singurul document valabil privind cele imputate lui Constantin Maimuca rămâne decretul nr.161/1 februarie 1941, semnat de Ion Antonescu, prin care Alexandru Ghica și Constantin Maimuca au fost destituiți.(M.O. Nr. 28, anul CIX din 3 februarie 1941.[26]) Cei doi au fost destituiți în baza referatului nr. 3879/1 februarie 1941, întocmit de noul ministru de interne care-l înlocuise pe gen. Constantin Petrovicescu, gen. D.I. Popescu, cei doi fiind arestați și învinuiți că "au pregătit dezordinile din 21, 22 și 23 ianuarie 1941, primejduind astfel în mod grav Siguranța statului".
Procesul lui Constantin Maimuca a avut loc în 4 iunie 1941 și s-a desfășurat în localul cazărmii Arion din Calea Griviței. Președintele Curții era gen. Nicolae Macici, iar gen. Son participa în calitate de procuror general special. Printre acuzați, foști demnitari în timpul guvernării național-legionare, figurau legionari, dar și nelegionari, printre care și Constantin Maimuca, în total 16 persoane. Lista acuzaților era mult mai lungă, mulți acuzați, printre care și Horia Sima, reușind să se ascundă sau să părăsească țara. Apărarea, coordonată de către Radu Budișteanu a susținut mutarea procesului de la instanța militară în fața unei instanțe civile, afirmând că se judecă de fapt un proces politic. Toți cei 16 au respins categoric acuzația de tentativă de lovitură de stat, demonstrând că pe toată durata celor trei zile de tulburări au fost permanent în contact cu autoritățile statului, cu Mihai Antonescu în special, încercând să aplaneze conflictul dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară.[27](citat în [28]) Verdictul a fost dat în data de 16 iunie 1941. Constantin Maimuca a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 1 an interdicție corecțională și 6000 de lei amendă.[28]
Probele administrate în cadrul procesului lui Constantin Maimuca au fost furnizate de S.S.I., așa-zisele "dosare Maimuca", instrumentate din ordinul lui Eugen Cristescu. Practic, era vorba despre dosarele în care se concentrau informațiile curente despre mișcările armatei germane pe teritoriul românesc, în scop preventiv, pentru ca pe baza lor Siguranța să poată lua din timp măsuri de contracarare a unor eventuale sabotaje sau atentate. Eugen Cristescu încerca astfel să acrediteze ideea că legionarii, prin intermediul lui Constantin Maimuca, spionaseră armata germană. În realitate, la proces s-a văzut că directorul adjunct al Siguranței nu a acționat în sprijinul legionarilor și nici nu a contribuit cu ceva la rebeliune, și că acest proces fusese înscenat de către Eugen Cristescu doar pentru a elimina un posibil concurent la șefia S.S.I.[21] De altfel, mulți dintre inculpați au declarat că în timpul evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941, au recunoscut "agenți provocatori ai SSI" infiltrați printre paricipanții la evenimente.[29](citat în [21]) În iunie 1943, Eugen Cristescu a intervenit personal pe lângă mareșalul Ion Antonescu pentru ca decretul regal prin care erau grațiați legionarii condamnați la pedepse de până la 5 ani închisoare să nu se aplice în cazul lui Constantin Maimuca, astfel că acesta a rămas întemnițat până la 23 august 1944.
După o detenție de 3 ani și 8 luni, Constantin Maimuca a fost eliberat pe baza decretului regal de amnistie generală nr. 1624 din 24 august 1944. Imediat după punerea sa în libertate, Constantin Maimuca a cerut revizuirea procesului și condamnarea lui Eugen Cristescu, pe care l-a acuzat că i-a înscenat procesul prin "fals și abuz de putere". Prin decizia nr. 4 a Curții Marțiale de Casare și Justiție, Maimuca fusese condamnat la 5 ani temniță grea și un an de degradare civică pentru "înaltă trădare". În urma reclamației făcute de Constantin Maimuca, în aprilie 1945, Eugen Cristescu a fost trimis în judecata Curții Marțiale din Capitală. Doctor în drept, Constantin Maimuca a reușit să demonstreze cu probe indubitabile și numeroase documente că el nu a fost niciodată legionar și nici nu putea fi bănuit de simpatie față de ideologia legionară. Dimpotrivă, el desfășurase o bogată activitate în calitate de funcționar public, având numeroase realizări în slujba siguranței statului român. Prin sentința nr. 1 508 din 17 aprilie 1945 a Curții Marțiale a Comandamentului Militar al Capitalei, Secția a XI-a, Eugen Cristescu a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională și 5 000 lei amendă pentru fals în acte publice și abuz de putere. Sentința a fost pronunțată în lipsă, Eugen Cristescu fiind deținut și anchetat în Uniunea Sovietică.[21][30]
În același interviu din 1993, Traian Borcescu a încercat cumva să justifice acțiunile lui Eugen Cristescu contra lui Constantin Maimuca:
„În astfel de situații, trebuie mers până la capăt. Trebuia sacrificat (Constantin Maimuca –n.a.) – și el a înțeles acest lucru – pentru ipoteza când Horia Sima ar fi fost adus din nou la conducerea Statului.”
Eugen Cristescu va continua și după 23 august 1944 să-l acuze în mod nefondat pe Constantin Maimuca de colaborare cu legionarii, acuzații ce vor cântări greu ulterior în condamnarea acestuia. Bunăoară, în legătură cu asasinatele de la Jilava, insinuează că Maimuca ar fi fost unul din instigatori :
„ (Constantin Maimuca) informează pe legionari despre toate actele de violență săvârșite de Moruzov și Niky Ștefănescu împotriva camarazilor lor și le procură material informativ și documentar în acest sens.”
despre arestările efectuate de siguranță :
„La Siguranța Generală, Ghica, secondat de Maimuca – macedonean având vechi legături cu legionarii – organizează sute de percheziții și ridicări din rândul așa-zișilor „masoni”.”
sau despre evenimentele din 21-23 ianuarie 1941:
„ În timpul rebeliunii, Ghica și Maimuca au activat continuu în favoarea legionarilor și nu au părăsit localul Siguranței Generale decât atunci când au văzut situația pierdută și se temeau să nu intervină armata.”
După amnistia din 24 august 1944, Constantin Maimuca a lucrat ca avocat, înscris în baroul de Ilfov. În data de 18 iulie 1948, a fost arestat într-un lot de 37 de foști polițiști care făcuseră parte din Inspectoratului Regional al Siguranței din Basarabia, fiind incriminată activitatea acestora contra rețelelor comuniste.[32] Prin sentința nr. 85 din 30 martie 1957 a Tribunalului Militar București, a fost condamnat la muncă silnică pe viață. A fost deținut la penitenciarele Jilava, Făgăraș, Târgșor, Aiud, Sibiu și Gherla. Constantin Maimuca a murit în închisoarea Gherla la 10 decembrie 1962, câteva luni înainte de amnistia generală a deținuților politici decretată de guvernul comunist.
· 1967: A incetat din viata, la 26 de ani, cantaretul american Otis Redding (n.9 septembrie 1941), unul dintre cei mai mari cantareti americani de muzica soul.
· 1971: Mihail Miluță Gheorghiu (n. 2 octombrie 1897, Iași — d. 10 decembrie 1971, București) a fost un celebru actor român de teatru (scenă și vodevil), cunoscut, mai ales, prin rolurile în travesti din comediile lui Vasile Alecsandri (Coana Chirița, Muza de la Burdujeni).
* 1994: Adalbert Steiner (n. 24 ianuarie 1907 - d. 12 octombrie 1994) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 (Uruguay). În România, Adalbert Steiner a jucat la echipa Chinezul Timișoara.
Este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. Pe placa sa funerară a cerut să i se graveze următorul catren:
Așa e lumea, o comedieIar noi artiștii care-o jucămN-avem dorința alta mai vieDecât aplauze să merităm.(V. Alecsandri - Chirița în provincie) Roluri în teatru între 1923 și 1964: Albert din Cafeneaua cea mică de Tristan Bernard; Farfuridi din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale; Figaro din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais; Maxime din Ce vrea femeia de Alfred Savoir și Etienne Rey; Pyram din Visul unei nopți de vară de William Shakespeare; Lujin din Crimă și pedeapsă de Paul Ginisty și Hugues Le Lroux (după romanul lui Dostoievski); Tândală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; D’Artagnan din Cei trei muschetari de Alexandre Dumas; Hlestakov din Revizorul de Gogol; Nae Girimea din D’ale carnavalului de I. L. Caragiale; Galan din Plicul de Liviu Rebreanu; Pan Zubowsky din Neamul Șoimăreștilor de Mihail Sadoveanu și Mihai Sorbul (după romanul lui Mihail Sadoveanu); Cezar din Androcle și Leul de G. B. Shaw; Napoleon din Madame Sans-Gene de V. Sardou; Coana Chirița din Chirița în provincie de Vasile Alecsandri; Mitică Popescu din Mitică Popescu de Camil Petrescu; Păcală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; Niță din C.F.R. (în Momente și schițe de I.L.Caragiale); Ciupici din O noapte de vară de Aurel Baranga; Mircea Cavafu din Mielul turbat de Aurel Baranga; Clucerul Măturică din Ce naște din pisică dramatizare de Tudor Șoimaru după Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon; Baba Hârca din Baba Hârca de Matei Millo; Steriu Steriade din Anii Negri de Aurel Baranga; Miluță Petrescu din Surorile Boga de Horia Lovinescu; Avocatul din Anna Karenina de N.D.Volov (după romanul lui Tolstoi)
Filmografie:
- I. D. Ionescu din O noapte furtunoasă (1943)
- Moș Cristea din Vultur 101 (1957)
| Miluță Gheorghiu | |
 Miluță Gheorghiu în rolul Coanei Chirița |
· 1995: A încetat din viaţă la Bucureşti, sculptorul Constantin Popovici (n. 1 februarie 1938, Iaşi). În 1967 a fost laureat al Premiului Uniunii Artiștilor Plastici din România. Este autorul Monumentul Independenței din Oradea a fost realizat între 1981-1983 și premiat la nivel național în 1983 cu premiul „Ion Andreescu” al Academiei române. În 1992, deși autorul lucrării s-a împotrivit, monumentul a fost demolat pentru a face loc Catedralei ortodoxe din Centrul Civic, iar piesele de bronz au fost transportare într-un depozit al Regimentului 21 Mecanizat din Garnizoana Oradea. După desființarea unităților militare, grupul statuar a fost mutilat de hoți. Hoții au furat întâi basoreliefurile, iar în etapa a doua de vandalizare au tăiat și furat două dintre capetele statuilor, au amputat picioarele statuilor în dreptul gleznelor iar uneia dintre statui i-au retezat piciorul de la genunchi. In urma procesului intentat celor ce au furat basoreliefurile din bronz ale Monumentului, hoţii au primit trei ani de puscarie, iar Primaria Municipiului Oradea a primit despagubiri de 220 miloane lei – o valoare infima fata de valoarea reala a acestora, Justitia evaluand doar pretul de piata al bronzului inglobat in lucrare, excluzand totalmente manopera. Monumentul apare in inventar, chiar daca trecut in „conservare”.
* 1998: Banu Rădulescu (n. 12 februarie 1924 [1] București - d. 10 decembrie1998, Berlin) a fost un doctor în medicină, deținut politic în două rânduri, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1967, fondatorul din 1990 și redactorul-șef al revistei Memoria, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului "Fortul 13 Jilava".[2]
A fost absolvent al Liceului Militar "Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului "Fortul 13 Jilava".
Banu Rădulescu a fost arestat în 1948, pe când era student la medicină în anul VI, și a fost eliberat în 1954.[3] În cei 6 ani de pușcărie, Banu Rădulescu a schimbat 7 locuri de detenție.[4]
Scrieri:
Scrieri:
- Dincolo de așteptare, Editura Pentru Literatură, București, 1967
- Lumina si piatra, București, 1972
- Păsările mari nu cântă, București, 1976; reeditare Editura Institutul Cultural Român, 2005. ISBN 973-577-471-2
- Nimic despre fericire, Editura Militară, București, 1984
- În iarbă cu fața la soare, Editura Cartea românească, București, 1989
· 2000: Marie Windsor (11 decembrie 1919 - 10 decembrie 2000) a fost o actriță americană. Născută ca Emily Marie Bertelson în Marysvale, Comitatul Piute, Utah, Windsor a fost o actriță cunoscută ca "The Queen of the Bs" (Regina B-urilor) deoarece a apărut în foarte multe filme B și noir.[1]
· 2010: John Bennett Fenn, chimist american, laureat al Premiului Nobel (n. 1917)
* 2014: Gavril Creța (n. 26 octombrie 1923, Arad – d. 10 decembrie 2014, Timișoara) a fost un inginer român care a realizat proiectarea turbinelor cu abur fabricate la Uzina Constructoare de Mașini Reșița, devenind apoi profesor universitar la Facultatea de Mecanică a Universității Politehnica Timișoara.
* 2014: Gavril Creța (n. 26 octombrie 1923, Arad – d. 10 decembrie 2014, Timișoara) a fost un inginer român care a realizat proiectarea turbinelor cu abur fabricate la Uzina Constructoare de Mașini Reșița, devenind apoi profesor universitar la Facultatea de Mecanică a Universității Politehnica Timișoara.
Gavril Creța s-a născut la 26 octombrie 1923 în Gai, actual cartier al Aradului. Tatăl său, Florian, a fost funcționar la CFR, iar mama sa, Rozalia, casnică. A urmat cursurile liceului „Moise Nicoară” din Arad, pe care l-a absolvit în 1942. În continuare a urmat cursurile Școlii Politehnice din Timișoara, specialitatea electromecanică, ca bursier al Uzinelor și Domeniilor de Fier din Reșița. În 1947 și-a susținut proiectul de diplomă cu calificativul „Magna cum laude”. În 1970 devine doctor inginer, titlul tezei de doctorat fiind Contribuții la studiul ventilelor monoscaun cu difuzor ale turbinelor cu abur.
După absolvirea cursurilor universitare, Gavril Creța s-a încadrat la Uzina Constructoare de Mașini Reșița (UCMR), unde, una dintre primele sale lucrări a fost turbinele de la amenajarea hidroenergetică Crăinicel, pe Bârzava,[3] lucrare realizată împreună cu colegul său de facultate ing. Alexandru Bitang, care avea să devină director general al UCMR. Lucrarea a fost totodată și lucrarea sa de diplomă. Proiectul prezinta o soluție originală pe plan mondial: două rotoare de turbine hidraulice tip Pelton dispuse în aceeași carcasă, care prelucrau căderile de apă a două râuri cu debite și căderi diferite, cuplate la un generator electric comun.[2]
În 1949 a realizat un grup convertizor de frecventa 50/42,5 Hz, de 8750 kW, lucrare pentru care a primit Premiul de Stat clasa I. Ulterior tot el a inversat sensul de funcționare, dinspre rețeaua de 42 Hz spre cea de 50 Hz.[2]
Începând cu 1950 se va specializa în turbine cu abur. Ca inginer proiectant, iar mai apoi ca șef serviciu proiectare al UCMR[4] va realiza proiectele celor peste 170 de turbine cu abur, cu puteri între 1 și 50 MW, fabricate la UCMR de-a lungul unui sfert de secol. Prin această activitate Gavril Creța este și va rămâne un simbol al creației tehnice al uzinelor din Reșița.[3]
Începând cu anul 1951 își desfășoară activitatea și în cadrul Institutului Politehnic Timișoara, Facultatea de Mecanică, în calitate de cadru didactic. Din 1962 această activitate va deveni exclusivă.[4] În 1973 obține gradul de profesor universitar. Absolvenții formați de el își desfășoară și astăzi activitatea în uzine din România, Germania, Franța, Statele Unite și Canada.[3]
O realizare mai puțin cunoscută a sa, datorită secretului, a fost un turbocompresor pentru hidrogen sulfurat, destinat cercetărilor de punere la punct a tehnologiei originale românești de obținere a apei grele. Turbocompresorul necesita o etanșare specială, totală. Rotorul acestui turbocompresor, lucrând la 8000 de rotații pe minut a fost realizat în atelierele Facultății de Mecanică din Timișoara, restul compresorului fiind realizat de beneficiar.[2]
În 1985 s-a pensionat, continuându-și activitatea ca profesor consultant, conducător de doctorat. A decedat în 10 decembrie 2014, fiind înmormântat în cimitirul din Calea Lipovei, Timișoara.[5]
A fost:[4]
- Membru în Comisia de Stat pentru Sistemul Energetic Național (1971–1973);
- Membru în Consiliul Tehnico-Economic, ramura energiei electrice (1976–1977).
- Turbine cu abur și cu gaze, edițiile din 1973 (Litografia UPT), 1981 (Editura Didactică și Pedagogică), 1995 (Editura Tehnică ISBN: 973-31-0965-7);
- Etanșări, împreună cu Cristea, V., Dragne, I. D., Ardeleanu, P. Editura Tehnică, 1973
- Manualul inginerului termotehnician, sub coordonarea lui Popa B., vol. 2, capitolele de turbine cu abur și turbine cu gaze, Editura Tehnică, 1986
- Turbine cu abur - montare, protecția suprafețelor, exploatare, Editura Politehnica, 2004, ISBN: 973-625-174-8.
- Tratat de Turbine cu abur și cu gaze, Editura AGIR, 2011, ISBN: 978-973-720-367-0.
- Numeroase articole științifice.
| Gavril Creța | |||||
 Gavril Creța în 2008
| |||||
| Mia Barbu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Barbu Maria |
| Născută | 21 aprilie 1925 Buda, județul Ilfov, Regatul României |
| Decedată | (94 de ani) România |
| Cetățenie |  România |
| Etnie | Română |
| Ocupație | cântăreață  |
| Activitate | |
| Gen muzical | populară, romanțe, lied |
| Case de discuri | Electrecord |
| Premii | Ordinul Meritul Cultural |
Modifică date / text  | |
* 2019: Mia Barbu (n. 21 aprilie 1925, Buda, județul Ilfov, Regatul României – d. 10 decembrie 2019, România) a fost o cunoscută solistă de muzică populară și romanțe și profesoară de canto popular din România.
Biografie
S-a născut la data de 21 aprilie 1925 în localitatea Buda, județul Ilfov.[1]
Studiile muzicale le face la Conservatorul din București cu profesorii Ioan Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Zeno Vancea (istoria muzicii), Harry Brauner și Sabin Drăgoi (folclor). Se perfecționează apoi cu Elena Firănescu și Victoria Costescu-Duca (canto).[1]
Pe 18 decembrie 1947 debutează la Radio București cu orchestra de muzică populară dirijată de Nicu Stănescu (va colabora cu Radiodifuziunea Română timp de 30 de ani).[1]
Între 1951-1953 devine solistă-vocală la Ansamblul de cântece și dansuri al Capitalei.
Între 1953-1954 cânta la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” din București.[2]
Între 1954-1956 ajunge solistă-vocală la Orchestra de muzică populară a Ansamblului „Ciocârlia” din București, activând sub bagheta dirijorului Victor Predescu.
Între 1955-1986 activează ca profesoară de canto popular la Școala de Muzică nr. 1 din București, actualul Liceu de muzică „Dinu Lipatti”.[3]
În 1972 publică volumul „150 de Romanțe” iar în 1974 „Îndrumări metodice pentru predarea cântecului popular”.[3]
A susținut numeroase concerte de muzică populară și romanțe, transmisii de radio și televiziune și a compus piese de muzică populară și romanțe pe versuri proprii sau ale altor textieri.[3]
A fost membră în juriul de creație a Festivalului de romanțe „Crizantema de Aur”, ediția a XVI-a (1983), avându-i colegi pe: Nicolae Călinoiu, Nicolae Kirculescu, Gelu Solomonescu, Vasile Veselovski, George Sbârcea, Petre Codreanu, Viorel Cosma, Ioan Budoiu, Marcel Roșca, Sabin Păutza, Dan Verona.
Distincții
A fost distinsă în anul 1968 cu medalia „Ordinul Meritul Cultural” clasa a V-a pentru activitatea sa ca solistă de romanțe.[4]
Discografie
Înregistrările solistei Mia Barbu au fost realizate în perioada 1956-1968 la București, la casa de discuri Electrecord, dar și la Radio România.
| An | Număr de catalog | Format | Piese | Acompaniament |
| 1956 | EPA 2003[5] | shellac, 25 cm, 78 RPM | Păsărică mută-ți cuibul | O.M.P.R., dirijor Radu Voinescu |
| 1956 | EPA 2282[6] | shellac, 25 cm, 78 RPM | Alunaș cu-aluni mărunte | Orchestra „Electrecord”, dirijor Ionel Budișteanu |
| 1956 | EPA 2286[7] | shellac, 25 cm, 78 RPM | Vino mamă să mă vezi | Orchestra „Electrecord”, dirijor Ionel Budișteanu |
| 1965 | EPC 582[8] | vinil, 17 cm, 33 ⅓ RPM | 1. Mai lin, dorule, mai lin 2. Cîntă cuce, limba-ți pice | orchestra Nicu Stănescu |
| 1968 | EPC 912 Romanțe | vinil, 17 cm, 33 ⅓ RPM | 1. Am iubit doi ochi albaștri 2. Te duci și tu 3. La fereastra casei mele 4. E prea tîrziu | orchestra Nicu Stănescu |
Sărbători
· Sf. mucenici Mina, Ermoghen si Eugraf (calendar creștin-ortodox)
· Ziua Internațională a Drepturilor Omului: Ziua internațională a drepturilor omului este marcată în întreaga lume la 10 decembrie. La această dată, în 1948, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Declarația stipulează că toți oamenii s-au născut cu drepturi egale și inalienabile și cu libertăți fundamentale. Ulterior, Declarația a fost completată cu: Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965), Convenția internațională asupra drepturilor politice și civile (1966), Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1979), Convenția împotriva torturii (1984), Convenția împotriva Apartheidului (1985), Convenția drepturilor copilului (1989) etc.Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a adus în atenția liderilor lumii și problematica respectării drepturilor omului. Organizația înființată în cadrul conferinței de la San Francisco din 1945, ONU, a avut de la început printre atribuții respectarea drepturilor omului, în paralel cu menținerea securității și păcii la nivel internațional. În baza rezoluției 423 (V) din 1950, Adunarea Generală a ONU a invitat toate statele și organizațiile interesate să marcheze la 10 decembrie "Ziua internațională a drepturilor omului". Adunarea Generală a ONU a făcut apel către toate statele membre ale ONU să promoveze și să asigure recunoașterea și respectarea efectivă a drepturilor și libertăților omului. Ziua drepturilor omului din 2015 este dedicată lansării unei campanii de un an dedicată împlinirii a 50 de ani de la adoptarea celor două acorduri internaționale pentru drepturilor omului, la 16 decembrie 1966: Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice — anunță pagina ONU. Campania se va axa pe problematica drepturilor și libertăților enunțată în reglementarea International Bill of Human Rights: libertatea de exprimare, libertatea religioasă, libertatea de a alege și libertatea față de intimidare, conform paginii dedicate acestei acțiuni derulate de Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului. Din 1968, la fiecare cinci ani, la 10 decembrie are loc ceremonia de decernare a Premiilor Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului. Premianții sunt selectați de o comisie formată din persoanele de la conducerea Adunării Generale a ONU, Consiliului Economic și Social, Comisiei pentru Drepturile Omului, Comisiei pentru Statutul Femeilor și Sub-comisiei pentru promovarea și protecția drepturilor omului. În 2008, Organizația Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului a premiat șase persoane, printre care Louise Arbour, Înalt Comisar pentru Drepturile Omului (2004-2008), Benazir Bhutto (postum), prim-ministru al Pakistanului (1988-1993) și organizația Human Rights Watch. În 2013, laureații au fost: Biram Dah Abeid — fiul unui sclav eliberat care depune eforturi pentru eradicarea sclaviei (Mauritania), Hiljmnijeta Apuk — un activist pentru drepturile persoanelor de statură mică (Kosovo), Liisa Kauppinen — președinte emerit al Federației Mondiale a Surzilor (Finlanda), Khadija Ryad — fost președinte al Asociației pentru Drepturile Omului din Maroc, Curtea Supremă de Justiție din Mexic și Malala Yousafzai — adolescenta pakistaneză care militează pentru educație în rândul femeilor, co-laureată a premiului Nobel pentru Pace în 2014.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu