MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 13 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
| Frederic al II-lea | |
 Frederic al II-lea și șoimii săi. Imagine de pe coperta cărții sale De arte venandi cum avibus („Despre arta de a vâna cu păsări”), sec. XIII. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 26 decembrie 1194 Iesi, Marche, Italia |
| Decedat | (55 de ani) Castelul Fiorentino, Apulia, Regatul Siciliei |
| Înmormântat | Catedrala din Palermo |
| Cauza decesului | cauze naturale (Dizenterie)  |
| Părinți | Henric al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman[1] Constanța de Sicilia[1] |
| Căsătorit cu | Constance de Aragon Isabella a II-a a Ierusalem Isabella a Angliei Bianca Lancia (?) |
| Copii | Henric al VII-lea al Germaniei Conrad al IV-lea al Germaniei Henric Otto, Guvernator al Siciliei Margareta de Meissen Anna, Împărăteasă de Nicaea Manfred, rege al Siciliei Violante, Contesă de Caserta |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Sfântul Imperiu Roman |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | suveran[*] scriitor poet |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenstaufen |
| Împărat al Sfântului Imperiu Roman; Rege al Italiei | |
| Domnie | 1220–1250 |
| Încoronare | 22 noiembrie 1220 (Roma) |
| Predecesor | Otto IV |
| Succesor | Henric VII |
| Rege al Germaniei formal Rege al Romanilor | |
| Domnie | 1212–1220 |
| Încoronare | 9 decembrie 1212 (Mainz) 25 iulie 1215 (Aachen) |
| Predecesor | Otto IV |
| Succesor | Henric VII |
| Rege al Siciliei | |
| Domnie | 1198–1250 |
| Încoronare | 3 septembrie 1198 (Palermo) |
| Predecesor | Henric VI |
| Succesor | Conrad I |
| Rege al Ierusalem | |
| Domnie | 1225–1228 |
| Încoronare | 18 martie 1229, Ierusalem |
| Predecesor | Isabella II |
| Succesor | Conrad II |
Modifică date / text  | |
* 1250: Frederic al II-lea (n. 26 decembrie 1194 în Jesi lângă Ancona - d. 13 decembrie 1250 în Castel Fiorentino lângă Lucera) din dinastia Staufenilor (descendent al lui Frederic I Barbarossa), a fost fiul împăratului Henric al VI-lea și Constanței de Sicilia. Frederic a fost ales „Rex Romanorum” (rege al Romanilor) după dorința tatălui său, ceea ce i-a ușurat ascensiunea în anii 1211- 1215 pe tronul de împărat, fiind unanim recunoscut după moartea împăratului Otto al IV-lea din dinastia Welfilor (1175-1218).
Frederic al II-lea a fost denumit frecvent stupor mundi („mirarea lumii”) pentru că era un om învățat, vorbind mai multe limbi, după unii istorici: italiana, franceza, latina, greaca, germana și limba arabă. El este numit ca o Creatură de minune între monarhii germani din evul mediu, fiind numit de umanistul și istoricul elvețian Jacob Burckhardt (1818-1897) și ca primul om modern pe tron. Această denumire de „om modern” i-a fost atribuită datorită metodelor moderne folosite de el de obținere și menținere a tronului imperial.
Viața
Primii ani
Născut în Jesi, lângă Ancona, Frederic a fost fiul împăratului Henric al VI-lea. Unele cronici menționează că mama sa, Constanța a Siciliei, i-a dat naștere într-o piață publică pentru a nu exista niciun dubiu privind originea sa. Frederic a fost botezat în Assisi.
În 1196, la Frankfurt am Main, copilul Frederic a fost ales rege al germanilor. Drepturile sale în Germania erau disputate de fratele lui, Filip al Șvabiei, și de Otto de Braunschweig. La moartea tatălui său în 1197, Frederic, în vârstă de doi ani, se afla în Italia, îndreptându-se spre Germania, cu protectorul său Conrad de Spoleto. Frederic i-a fost atunci înapoiat repede Constanței, în Palermo, Sicilia.
Mama lui fusese regină a Siciliei; a dispus ca Frederic să fie încoronat rege al Siciliei, ea urmând să fie regentă. În numele lui Frederic, a eliminat legăturile Siciliei cu Imperiul romano-german (Sfântul Imperiu Roman), trimițându-i acasă pe consilierii lui germani (printre care Markward de Anweiler și Gualtiero da Pagliara), și renunțând la pretențiile asupra statutului de rege german și asupra imperiului.
La moartea Constanței în 1198, Papa Inocențiu al III-lea a devenit protectorul lui Frederic până când acesta a devenit major. Frederic a fost încoronat rege al Siciliei pe 17 mai 1198.
Împărat
Otto al IV-lea a fost încoronat ca împărat romano-german de către Papa Inocențiu al III-lea în 1209. În septembrie 1211, în cadrul Dietei de la Nürnberg, Frederic a fost ales in absentia rege german de o facțiune rebelă sprijinită de Inocențiu, care între timp, ajunsese să-l excomunice pe Otto; a fost din nou ales în 1212, și încoronat pe 9 decembrie 1212 în Mainz; o nouă ceremonie de încoronare a avut loc în 1215. Autoritatea lui Frederic în Germania a rămas discutabilă, și a fost recunoscut doar în sudul Germaniei; în nord, centrul puterii guelfilor, Otto a continuat să dețină puterea regală și imperială (drept contra-împărat), în ciuda excomunicării sale de către Papă. Dar înfrângerea militară decisivă suferită de Otto la Bouvines l-a obligat să se retragă pe ținuturile ereditare guelfe, unde a murit, practic fără susținători, în 1218. Principii germani, sprijiniți de Inocențiu al III-lea, l-au ales din nou pe Frederic rege al Germaniei în 1215, și papa l-a încoronat rege în Aachen, pe 23 iulie 1215. Cu toate acestea, doar după cinci ani, și negocieri între Frederic, Inocențiu al III-lea și Honorius al III-lea, a putut fi încoronat Frederic ca Împărat romano-german la Roma, pe 22 noiembrie 1220, de către Papa Honorius al III-lea (succesorul lui Inocențiu după moartea acestuia în 1216). În același timp, fiul lui cel mare, Henric, și-a luat titlul de Rege al Romanilor (al Romei).
Spre deosebire de majoritatea împăraților romano-germani, Frederic a petrecut puțin timp din viața sa în Germania. După încoronarea sa în 1220, s-a aflat fie în Regatul Siciliei, fie în cruciadă până în 1236, când a făcut ultima călătorie în Germania (pe atunci Regatul Siciliei, cu capitala la Palermo, s-a extins în Peninsula Italică, incluzând mare parte din Italia de sud). S-a întors în Italia în 1237 și a rămas acolo pe durata ultimilor treisprezece ani din viață, fiind reprezentat în Germania de fiul său Conrad.
În Regatul Siciliei, a continuat reforma legislativă începută de bunicul său Roger al II-lea în 1140. Inițiativele sale în acest sens au fost vizibile încă din timpul Assizelor de la Capua (1220), dându-și roadele în promulgarea Constituțiilor de la Melfi (1231, cunoscute de asemenea ca Liber Augustalis), o culegere de legi pentru ținutul său remarcabilă pentru acele vremuri, ce a servit drept sursă de inspirație pentru multă vreme. A transformat Regatul Siciliei într-o monarhie absolutistă, primul stat centralizat din Europa care a rezultat din feudalism; a creat de asemenea precedentul priorității legilor scrise. Cu modificări relativ minore, Liber Augustalis a rămas baza legii siciliene până în 1819.
În această perioadă, a construit de asemenea Castel del Monte, iar în 1224 a creat Universitatea de la Napoli, astăzi numită Università Federico II, a fost singurul ateneu din sudul Italiei timp de secole.
.svg){kind=small}
* 1521: Manuel I (31 mai 1469 – 13 decembrie 1521), Norocosul (portugheză o Afortunado) a fost rege al Portugaliei. A fost fiul Infantelui Ferdinand, Duce de Viseu (1433–70) și a soției acestuia, Infanta Beatrice a Portugaliei. Numele său este asociat cu o perioadă de civilizație portugheză distinsă prin realizări semnificative atât în afacerile politice cât și în arte.
Primii ani
Mama sa a fost nepoata regelui Ioan I al Portugaliei; tatăl său, Prințul Fernando, a fost al doilea fiu al regelui Eduard al Portugaliei și fratele mai mic al regelui Afonso al V-lea al Portugaliei. Manuel i-a succedat în 1495 verișorului său primar, regelui Ioan al II-lea al Portugaliei, care era și cumnatul său, fiind căsătorit cu sora lui Manuel, Leonor.
Manuel a crescut în mijlocul conspirațiilor nobilimii superioare portugheze împotriva regelui Ioan al II-lea. El a fost conștient că mulți oameni au fost uciși și exilați. Fratele său mai mare, Diogo, Duce de Viseu, a fost înjunghiat mortal în 1484 de către însuși regele.
Manuel a avut astfel toate motivele să-și facă griji atunci când a primit un ordin regal în 1493 să se prezinte la rege, dar temerile sale au fost nefondate: Ioan al II-lea a vrut să-l numească moștenitor la tron, după moartea fiului său, Prințul Afonso, precum și a încercărilor sale eșuate de a-l legitima pe Jorge, Duce de Coimbra, fiul său nelegitim. Ca urmare a acestui noroc a fost poreclit Norocosul.
Domnie
A fost încoronat la 27 octombrie 1495, la două zile după decesul regelui. Manuel s-a dovedi un demn succesor al vărul său Ioan al II-lea, sprijinind explorarea portugheză a Oceanului Atlantic și dezvoltarea comerțului portughez. În timpul domniei sale, au fost realizat următoarele:
Toate acestea au contribuit la construirea imperiului colonial portughez care au făcut din Portugalia una dintre cele mai bogate și cele mai puternice țări ale lumii. Manuel și-a folosit averea pentru a construi un clădiri regale (în stilul Manueline) și pentru a atrage oameni de știință și artiști la curtea sa. A încheiat tratate comerciale și alianțe diplomatice cu China și Imperiul persan. Papa a primit o ambasadă monumentală din Portugalia în timpul domniei sale menită să atragă atenția asupra bogățiilor nou dobândite ale Portugaliei întregii Europe.
În timpul domniei lui Manuel, absolutismul regal a fost metoda de guvernare. Adunarea regatului s-a întâlnit doar de trei ori în timpul domniei sale de 26 de ani, mereu la Lisabona, scaunul regelui. Manuel s-a ocupat de reformarea curților de justiție și a sistemului fiscal pentru a se adapta la progresul economic al Portugaliei. Om religios puternic, el a cheltuit o mare parte din averea țării pentru construirea de biserici și mănăstiri, precum și în evanghelizare unor noi așezări de către misionari catolici.
Relația lui cu evreii portughezi a început bine. La începutul domniei sale, el a eliberat toți evreii care fuseseră captive în timpul domniei lui Ioan al II-lea. Din nefericire pentru evrei, el a decis să se căsătorească cu Infanta Isabella de Aragon, atunci moștenitoarea viitoarei coroanei unite a Spaniei (văduva nepotului său Prințul Afonso). Ferdinand și Isabella expulzaseră evreii din 1492 și nu și-ar fi căsătorit fiica cu regele unei țări care încă tolera prezența lor. În contractul de căsătorie, Manuel I a fost de acord să-i persecute pe evreii din Portugalia.
La 5 decembrie 1496 a fost promulgat un decret prin care se cerea evreilor să se convertească la creștinism sau să părăsească țara fără copii lor.[1]
În 1498, la vârsta de 27 de ani, soția lui Isabella a murit dând naștere unui băiat, Miguel da Paz, care a fost moștenitorul tronurilor Castiliei și Portugaliei până la decesul lui în 1500. Șansa lui Manuel de a deveni rege al Castiliei s-a risipit odată cu moartea Isabellei. Atunci Manuel s-a căsătorit cu sora mai mică a Isabellei, Maria de Aragon, care l-a născut pe viitorul rege Ioan al III-lea al Portugaliei.
Descendenți
Cu Isabella de Aragon (căsătorit în 1497):
- Miguel da Paz (23 august 1498 - 20 iulie 1500), prinț și moștenitor al Portugaliei, Castiliei și Aragonului
Cu Maria de Aragon (căsătorit în 1501):
- João, Prinț al Portugaliei (7 iunie 1502 - 11 iunie 1557), viitorul rege al Portugaliei
- Infanta Isabel (24 octombrie 1503 - 1 mai 1539), soția împăratului Carol Quintul
- Infanta Beatriz (31 decembrie 1504 - 8 ianuarie 1538), soția lui Carol al III-lea, Duce de Savoia
- Infantele Luís (3 martie 1506 - 27 noiembrie 1555), al 5-lea duce de Beja și tatăl unui copil nelegitim care va pretinde tronul Portugaliei în 1580.
- Infantele Ferdinand (5 iunie 1507 - 7 noiembrie 1534), duce de Guarda, căsătorit în 1529 cu Guiomar Coutinho, contesă de Loulé
- Infantele Alfonso (23 aprilie 1509 - 21 aprilie 1540), cardinal al Bisericii romano-catolice
- Infantele Henrique (31 ianuarie 1512 - 31 ianuarie 1580), cardinal, apoi rege al Portugaliei
- Infanta Maria (n./d. 3 februarie 1513)
- Infantele Duarte (7 octombrie 1515 - 20 septembrie 1540), duce de Guimarães și străbunic al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei. S-a căsătorit cu Isabel de Braganza, fiica lui Jaime, Duce de Braganza.
- Infantele António (1516 - 9 noiembrie 1516)
Cu Eleonora de Habsbourg (căsătorit în 1518):
- Infantele Carlos (18 februarie 1520 - 15 aprilie 1521)
- Infanta Maria (18 iunie 1521 - 10 octombrie 1577)
| Caterina a Suediei | |
 Portret al Caterinei a Suediei de Jacob Heinrich Elbfas | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 10 noiembrie 1584 Nyköping |
| Decedată | (54 de ani) Västerås |
| Înmormântată | Strängnäs |
| Părinți | Carol al IX-lea al Suediei[1] Maria of the Palatinate-Simmern[*][1] |
| Frați și surori | Princess Maria Elizabeth of Sweden[*] Charles Philip, Duke of Södermanland[*] Carl Gyllenhielm[*] Gustav Adolf |
| Căsătorită cu | Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken |
| Copii | Christina Magdalena Carol al X-lea Gustav al Suediei |
| Cetățenie |  Suedia |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Vasa |
| Modifică date / text | |
* 1638: Caterina a Suediei (suedeză Katarina av Sverige; 10 noiembrie 1584 – 13 decembrie 1638) a fost prințesă suedeză și contesă palatină de Zweibrücken ca soție a vărului ei de gradul doi, Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken. Este cunoscută sub numele de mama adoptivă a reginei Christina a Suediei.
Biografie
Caterina a fost fiica regelui Carol al IX-lea al Suediei și a primei lui soții, Maria de Palatinate-Simmern. Personalitatea ei a fost descrisă ca fiind "o unire fericită a puterii și a înțelepciunii tatălui ei și umilința sensibilă a mamei ei". Mama ei a murit în 1589 iar ea a fost plasată în grija germanei Euphrosina Heldina von Dieffenau, pe care mai târziu ea a lăudat-o. În 1592 tatăl ei s-a recăsătorit cu Christina de Holstein-Gottorp. S-a înțeles bine cu mama ei vitregă și a fost apropiată de frații ei vitregi, dar mai ales a fost apropiată de fratele ei mai mare, viitorul rege Gustavus Adolphus, care a fost foarte afectuos față de ea. Tatăl ei a devenit regent în 1598 și a fost încoronat rege în 1607.
Cu ajutorul mamei vitrege, fratele reginei, arhiepiscopul Johann Frederik de Bremen a aranjat o căsătorie ăntre Caterina și ruda ei, contele Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken. Nunta a avut loc la 11 iunie 1615 la Stockholm. Caterina era una dintre cele mai bogate moștenitoare din Suedia. Cum situația economică la momentul respectiv era tensionată, ea a rămas în Suedia primii ani după căsătoria pentru a-și proteja afacerile. În ianuarie 1618 ea a plecat în Germania. Acolo, cuplul a primit castelul Kleeburg din nordul Alsaciei ca reședință. Anul urmator, Johann Casimir a început să construiască o nouă reședință ăn stil renascentist, Palatul Katharinenburg, în apropiere de Kleeburg. În 1620 Războiul de treizeci de ani i-au forțat să fugă la Strassbourg.
În 1622 fratele ei regele Gustavus Adolphus al Suediei i-a cerut să se întoarcă în Suedia, cu familia ei. Moartea fratelui ei mai mic în Suedia, precum și lipsa de moștenitori ai tronului suedez au fost în mod evident motivul pentru care monarhul a dorit să-i mute în siguranță, departe de Războiul de treizeci de ani. Caterina a acceptat invitația și a ajuns în Suedia cu familia ei, în iunie 1622. La sosire, nașterea fiului ei Carol a consolidat imediat poziția ei.
Ea și soțul ei au primit Castelul Stegeborg și o moșie în Östergötland; caterina a fost numită contesă de Stegeborg. Cuplul a menținut un stil de viață regal: o curte cu 60 de doamne de onoare și curteni.[2] Caterina s-a implicat activ în gestionarea averilor în 1626 moșia regală Skenas a devenit fieful ei personal. Caterina era în termeni foarte buni cu fratele ei regele Gustavus Adolphus, despre care se știe că el i-a cerut sfatul. În timpul călătoriilor sale, adesea el o ruga să o controleze pe soția lui, regina Maria Eleonora. Caterina a fost expusă intrigilor de la curte cu scopul de a o ponegri în ochii cuplului regal, însă ea a reușit să evite aceste comploturi.
Familie
La 11 iunie 1615 ea s-a căsătorit cu contele palatin Johann Casimir de Palatinate-Zweibrücken. Cinci dintre copiil lor u dupravițuit copilăriei:
- Christina Magdalena (1616–1662); căsătorită cu Frederic al VI-lea, Margraf de Baden-Durlach. Regele Adolf Frederic al Suediei a fost strănepotul ei.
- Karl Friedrich (1618-1619)
- Elisabeta Amalie (1619-1628)
- Regele Carol X Gustav al Suediei (1622–1660).
- Maria Eufrosina (1625–1687); căsătorită cu contele Magnus Gabriel De la Gardie.
- Eleonora Catherine (1626–1692); căsătorită cu Frederick, Landgraf de Hesse-Eschwege.
- Adolf Johann (1629–1689).
- Gustav (c1631-?)
Toți regii Suediei care au urmat fiului ei, cu excepția a trei (Frederick I, Oscar I și Carol XIV Ioan), descind din ea. Frederick I și Oscar I s-au căsătorit cu descendenții ei, Carol XIV Ioan a fost fiul adoptat al descendentului ei Carol al XIII-lea.
| Grigore Mithridate Buiucliu | |||||||||||||||||||||||||
 Grigore Mithridate Buiucliu (fotografie din 1894)
| |||||||||||||||||||||||||
| Zaharia Bârsan | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Sânpetru, Sânpetru, Județul Brașov, România |
| Decedat | (70 de ani) Cluj, Republica Populară Română |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | scriitor poet |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Modifică date / text | |
* 1948: Zaharia Bârsan (n. , Sânpetru, Sânpetru, Județul Brașov, România – d. , Cluj, Republica Populară Română) a fost scriitor, poet, dramaturg și director de teatru român. A fost fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director.[1]
Cea mai importantă lucrare a sa este poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915).[2]
Operă
Scrieri
- Visuri de noroc, București, 1903;
- Ramuri, Budapesta, 1906;
- Poezii, București, 1907;
- Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;
- Nuvele, București, 1909;
- Însir'te mărgărite, 1911;
- Sirena. Jurământul, Beiuș, 1912;
- Nuvele, București, 1914;
- Se face ziuă, București, 1914;
- Ca mâini va bate ceasul!, București, 1915;
- Trandafirii roșii[3], București, 1915;
- Furtuna. Cu toții una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;
- Poezii, București, 1924;
- Domnul de rouă, București, 1938;
- Scrieri, ediție îngrijită de Cornel Simionescu și Aurora Pârvu, prefață de Cornel Simionescu, București, 1969.
Traduceri
- Oscar Wilde: Salomeea, București, 1907.
| Abraham Wald | |
 Abraham Wald la o conferință | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 31 octombrie 1902 Cluj, Comitatul Cluj .svg){kind=small} Regatul Ungariei, Austro-Ungaria |
| Decedat | 13 decembrie 1950 Travancore  India |
| Cauza decesului | accident (accident rutier[*]) |
| Căsătorit cu | Lucille Lang |
| Copii | Betty (1943), Robert (1947) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Ungariei |
| Etnie | evrei |
| Religie | izraelită |
| Ocupație | matematician |
| Activitate | |
| Rezidență |  SUA |
| Număr Erdős | 2 |
| Alma Mater | Universitatea din Viena |
| Modifică date / text | |
* 1950: Abraham Wald (n. 31 octombrie 1902, Cluj - d. 13 decembrie 1950, Travancore, India) a fost un matematician american originar din Transilvania. A avut rezultate în teoria deciziilor, geometrie și econometrie, teoria jocurilor. Este fondatorul analizei secvențiale în statistică matematică.
Viața
S-a născut la Cluj (pe atunci Kolozsvár) pe 31 octombrie 1902 într-o familie evreiască religioasă, din care cauză pentru ca sâmbăta să nu fie nevoit să meargă la școală, fiind sărbătoarea de Șabat, a învățat acasă, și a dat doar examene la liceul piariștilor, unde și-a luat și bacalaureatul în 1921. A frecventat cursurile Facultății de Matematică de la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, unde a dat licența în matematică în 1928.[1]
Din 1927 a urmat și cursurile Universității din Viena, unde și-a luat doctoratul în matematică în 1931 sub îndrumarea matematicianului Karl Menger. În 1938 din cauza intensificării antisemitismului în Austria, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat la Universitatea Columbia.
A decedat în 1950 într-un accident de avion.
Publicații mai însemnate
Pentru o listă completă a se vedea: „The Publications of Abraham Wald”. Annals of Mathematical Statistics. 23 (1): 29–33. . doi:10.1214/aoms/1177729483.
- Wald, Abraham (). „A New Formula for the Index of Cost of Living”. Econometrica. 7 (4): 319–331. doi:10.2307/1906982. JSTOR 1906982.
- Wald, Abraham (). „Contributions to the Theory of Statistical Estimation and Testing Hypotheses”. Annals of Mathematical Statistics. 10 (4): 299–326. doi:10.1214/aoms/1177732144.
- Wald, Abraham (). „The Fitting of Straight Lines if Both Variables Are Subject to Error”. Annals of Mathematical Statistics. 11 (3): 284–300. doi:10.1214/aoms/1177731868.
- Wald, Abraham (). „Sequential Tests of Statistical Hypotheses”. The Annals of Mathematical Statistics. 16 (2): 117–186. doi:10.1214/aoms/1177731118.
- Wald, Abraham (). Sequential Analysis. New York: John Wiley and Sons. ISBN 0-471-91806-7.
See Dover reprint: ISBN 0-486-43912-7
- Wald, Abraham (). Statistical Decision Functions. John Wiley and Sons, New York; Chapman and Hall, London. p. ix+179.[2]
Memoria
| Marea Ducesă Maria Pavlovna | |
| Ducesă de Södermanland Prințesă Putiatin | |
 Marea Ducesă Maria Pavlovna în 1912 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 18 aprilie 1890 Sankt Petersburg, Imperiul Rus |
| Decedată | (68 de ani) Mainau, Konstanz, Baden-Württemberg, Germania |
| Înmormântată | Mainau |
| Cauza decesului | pneumonie |
| Părinți | Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei[1] Alexandra Georgievna a Greciei[1] |
| Frați și surori | Irina Paley[*] Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei Vladimir Paley[*] |
| Căsătorită cu | Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland Prințul Serghei Mihailovici Putiatin |
| Copii | Prințul Lennart, Duce de Småland Prințul Roman Sergheievici Putiatin |
| Cetățenie |  Imperiul Rus URSS |
| Ocupație | infirmieră[*] artistă bandy player[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | ducesă[*] prințesă |
| Familie nobiliară | Casa Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Bernadotte |
| Prezență online | |
| site web oficial | |
| Modifică date / text | |
* 1958: Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei (18 aprilie [6 aprilie S.V.] 1890 – 13 decembrie 1958) a fost fiica Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a Alexandrei Georgievna a Greciei. În familie i se spunea "Marie", varianta franțuzească a numelui.
Bunicii paterni erau Alexandru al II-lea al Rusiei și împărăteasa Maria Alexandrovna. Bunicii materni erau George I al Greciei și Marea Ducesă Olga Constantinovna a Rusiei.
Copilăria
Mama Mariei, Alexandra Georgievna a Greciei, a murit curând după nașterea celui de-al doilea copil, Marele Duce Dmitri Pavlovici, când Maria avea doi ani. Tatăl său a fost înnebunit de durere iar la funeralii a trebuit să fie ținut de fratele său, Marele Duce Serghei Alexandrovici.[2] O perioadă, Serghei și soția sa, Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna, au avut grijă de cei doi copii ai fratelui său. După ce Paul și-a revenit, a luat copiii., însă aceștia au continuat să-și petreacă Crăciunurile și vacanțele de vară la Serghei și Elisabeta, care nu aveau copii.[2] Cuplul a amenajat un loc de joacă și dormitoare pentru cei doi, acasă la ei, la Ilinskoe.[3] Până a împlinit șase ani, Maria n-a vorbit nici un cuvânt în rusă deoarece toate guvernantele sale erau englezoaice. Mai târziu a avut o altă guvernantă, mademoiselle Hélène, care a învățat-o franceza și care a stat cu ea până când s-a măritat.
În 1902 tatăl ei s-a căsătorit cu Olga Valerianovna Paley. Căsătoria n-a fost aprobată de Țarul Nicolae al II-lea, Marele Duce Paul a fost exilat iar copiii au fost plasați în custodia lui Serghei și a Elisabetei. Maria și Dmitri erau supărați de pierderea tatălui lor și i-au scris împărătesei-mamă Maria Feodorovna o scrisoare prin care o rugau să-l convingă pe Țar să revină asupra deciziei.
Maria a avut o relație destul de încordată cu mătușa sa, care a fost singura mamă pe care a cunoscut-o. Ea a scris în memoriile sale că mătușa ei era rece cu ea în timpul copilăriei.[4] Adolescenta Maria era "plină de viață și foarte veselă" spunea sora mamei sale, Marea Ducesă Maria Georgievna a Rusiei, "însă înclinată spre egoism și încăpățânare și destul de greu de controlat."[5]
În 1905, la Kremlin, unchiul ei a fost ucis de o bombă în timpul Revoluției. Ambii copii au fost răvășiți emoțional, însă în mod special Dmitri, scria Elisabeta, care era îngrozit că va fi trimis să locuiască cu tatăl lui. "Dmitri pur și simplu suspină și se agață de mine".[6] Potrivit jurnalului Marelui Duce Constantin Constantinovici, Paul n-a vrut să ia copiii de la Elisabeta.[7]
Căsătorie și divorț
Un an mai târziu, Maria s-a logodit cu Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland, al doilea fiu al regelui Gustav al V-lea al Suediei și al Victoriei de Baden. Inițial, Tatăl Mariei a refuzat să participe la nunta care a avut loc la Tsarskoye Selo la 3 mai 1908 din cauza faptului că Țarul a refuzat să permită soției lui să participe. În cele din urmă Paul a avut o oportunitate să vină în Rusia unde l-a întâlnit pe Vilhelm, care o făcea pe Maria "nebună de fericire."[8] Maria și Vilhelm au avut un singur fiu: Lennart, Duce de Småland și mai târziu Conte Bernadotte.
La început, căsnicia a mers minunat. Maria a cumpărat o casă în Suedia, a adăugat suedeza celorlalte cinci limbi pe care le vorbea și a devenit populară suedezilor. Socrul ei, Gustav VI, aprecia "efervescența, șarmul și neconvenționalitatea ei."[9] Ocazional se juca cu fiul ei; a scris o carte cu alfabetul ilustrat pentru Lennart care a fost ulterior publicată.[9] Totuși, în cele din urmă, căsnicia s-a destrămat când Maria a descoperit că și la curtea Suediei erau tot atâtea restricții ca la curtea Rusiei iar soțul ei care era ofițer naval petrecea puțin timp cu ea.[5] Maria își găsea soțul "rece, timid și nepăsător".[9]
Cuplul a divorțat în 1914. Maria și-a lăsat fiul în custodia tatălui. Lennart a fost crescut la început de bunica paternă și și-a văzut mama rar în anii care au urmat. Într-un interviu, adultul Lennart spunea că mama lui a avut o relație distantă cu el și că nu știa să se poarte bine cu nepoții ei.[10]
Revoluția și exilul
Maria s-a întors în Rusia, unde locuia în apropierea fratelui ei Dmitri de care era profund atașată. Tulburat de intensitatea sentimentelor surorii sale față de el, Dmitri s-a distanțat, rănind-o puternic.[11] În timpul Primului Război Mondial Maria a fost asistentă medicală la Pskov și a restabilit legătura cu tatăl ei, care avea trei copii. S-a îmbunătățit și relația cu mătușa ei pe care a vizitat-o regulat la mănăstirea la care Elisabeta se retrăsese.[12]
Când a aflat că Dmitri a participat la uciderea lui Grigori Rasputin la 17 decembrie 1916, fără să-i spună nimic despre complot, a fost îngrozită. "Pentru prima dată în viața mea", scria Maria, "fratele meu mi-a părut înstrăinat de mine și acest sentiment mi-a dat fiori."[13] Maria a semnat o scrisoare alături de alți membri ai familiei imperiale, implorându-l pe Nicolae să revină asupra deciziei de a-l exila pe Dmitri pe frontul persic.[14] Țarul a refuzat cererea. Exilul lui Dmitri a însemnat că el nu mai făcea parte dintre Marii Duci Romanovi.
Căsnicia cu Putiatin s-a destrămat în 1923 deși ea a continuat să-i ofere lui Putiatin și rudelor lui asistență financiară.[18] În timpul exilului ei, a locuit în special în Germania, Suedia și Spania la invitația reginei spaniole. A trăit 12 ani în Statele Unite înainte să se mute în Argentina. A locuit la Buenos Aires și după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Europa.
A murit la vârsta de 68 de ani în orașul Konstanz din Germania de Vest și a fost înmormântată alături de fratele ei Dmitri, la o biserică din Mainau, posesiunea fiului ei Lennart.
- 1955 - Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase” într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare și publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea
- 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară” cu trei poezii.
- 1957-1958 - Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a Gazetei literare (director, Zaharia Stancu).
- 1960 - La sfârșitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
- 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
- 1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaște pe poeta Gabriela Melinescu, și în tensiunea relației lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.[judecată de valoare]
- 1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.
- 1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor apărea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.
- 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roșu vertical, antologia Alfa și volumul de poezii Oul și sfera.
- 1969 - Tipărește Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
- 1970-1973 - Este redactor-șef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
- 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic și a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susține o rubrică lunară în revista „Argeș”.
- 1971 - Apar în Iugoslavia două cărți traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediție bilingvă de poezii inedite și Nereci (Necuvintele).
- 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni și Măreția frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obține pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
- 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.
- 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelație a morții sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
- 1975 - Obține pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. Tipărește cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în colecție Biblioteca pentru toți. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuință, din Str. Piața Amzei nr. 9.
- 1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și este lovit de un zid care s-a prăbușit după cutremur. În urma șocului suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului care va lăsa ceva sechele și după vindecare.
- Scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel.
- 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primește în același an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
- 1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.
- 1980 - Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crișan în colaborare cu Augustin Frățilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. Vizitează Satu Mare, fiind acompaniat de scriitorii Gheorghe Pituț, Petre Got, Ion Iuga, Mihai Olos, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Alexandru Pintescu.
- 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni.
- 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri și semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.
- În iulie se căsătorește cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora). Călătorește prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.
- 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu.
- 1983 - La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională.
- Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această țară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor.
- 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).
- 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediție alcătuită, îngrijită și prefațată de Doina Ciurea, București, Editura Românul, 1992.
- 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov,Sofia - colectia Ars Poetika apare O viziune a sentimentelor, traducere și prefață Ognean Stamboliev. Volum premiat de Uniunea traducătorilor din Bulgaria și Soros.
- 2012 - Reprezentat cu trei poeme (maximum) în Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) - Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (antolog și traducător Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)
- Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă
- O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură
- Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului
- 11 elegii, 1966, Editura Tineretului
- Roșu vertical, 1967
- Alfa, 1967, Editura Tineretului
- Oul și sfera, 1967, Editura pentru Literatură
- Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului
- Necuvintele, 1969, Editura Tineretului
- Un pământ numit România, 1969, Editura Militară
- În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu
- Poezii, 1970, Editura Albatros
- Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia
- Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia
- Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea
- Clar de inimă, 1973, Editura Junimea
- Starea poeziei, 1975, Editura Minerva
- Epica Magna, 1978, Editura Junimea
- Opere imperfecte, 1979, Editura Albatros
- Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla
- Noduri și semne, 1982, Editura Cartea Românească
- Oase plîngînd, 1982
- Respirări, 1982, Editura Sport-Turism
- Strigarea numelui, 1983, Editura Facla
- Antimetafizica
| Nichita Hristea Stănescu | |
 Nichita, doar Nichita, cum este adesea pomenit de iubitorii și admiratorii poemelor sale — „Nichita, ce faci tu, Nichita?”, m-a întrebat îngerul | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 31 martie 1933 Ploiești, România |
| Decedat | (50 de ani) București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (hepatită) |
| Părinți | Nicolae Hristea Stănescu Tatiana Cereaciuchin |
| Căsătorit cu | Magdalena Petrescu Doina Ciurea Todorița (Dora) Tărâță |
* 1987: George Acsinteanu (n. 13 iulie 1905, satul Panduri, comuna Frumușica-Acsintele (astăzi Axintele, județul Ialomița – d. 13 decembrie 1987, Sibiu) a fost un scriitor român. Fiul lui Constantin Acsinteanu, dulgher, și al Elenei (n. Costache Luca), țărancă, George Acsinteanu a urmat școala primară în satul natal, apoi liceul la București, Călărași și Odorhei. A urmat Facultatea de Litere și Drept la București și Cernăuți. A debutat în revista Ritmul vremii. A colaborat la Falanga, Universul literar, Gândirea, Vremea, Convorbiri literare, Clipa, Universul, Dimineața, Cultura poporului, Țara noastră, Ecoul, Orizonturi. A condus revista Pan și a fost, între 1926 și 1930, secretar al cenaclului literar de pe lângă Institutul de literatură și bibliografie condus de Mihail Dragomirescu. A fost corector la Chemarea și Faclași secretar de redacție la Ilustrațiunea română.
Opera:
- Piatra neagră, București, 1930;
- Povestiri pentru îngerii pământului, București, 1932;
- Convoiul flămânzilor, București, 1935;
- Prințul Bărăganului, București, 1935;
- Copilul norilor, București, 1936;
- Escadrila albă, București, 1937; (Cartea a II-a apariție în 1942)
- Herculanele au răsărit din legendă, Sibiu, 1939;
- Rex Poeta Cotis, poem dramatic în versuri, prefațat de A. Rădulescu, Milano, 1976;
- Piatra neagră. Convoiul flămânzilor, romane, prefațate de Al. Piru, București, 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu