REVISTA MEA DIN 13 DECEMBRIE /2.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 13 DECEMBRIE 2020

PARTEA A DOUA; RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 13 Decembrie - Dezlegare la pește

RELIGIE ORTODOXĂ 13 Decembrie

+) Sf Ier Dosoftei, mitropolitul Moldovei; + Sf Mari Mc Eustatie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest; Sf Mc Lucia din Siracuza; Dezlegare la pește; Duminica a 28-a după Rusalii - a Sfinților strămoși după trup ai Domnului - Pilda celor poftiți la cină 

+) Sf Ier Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

În luna decembrie, în ziua a 13-a, se face pomenirea slăvitului și întru tot lăudatului ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinții săi, Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania și în ținutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătorește pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.

În luna decembrie, în ziua a 13-a, se face pomenirea slăvitului și întru tot lăudatului ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinții săi, Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania și în ținutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătorește pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova și la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență deosebită, și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană.
Pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota. Într-o însemnare în limba română, el scrie, la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici“, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila și al Misirei“.
Timp de mai mulți ani, învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate. Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela“.
Iubitor și trăitor al dreptei credințe, purtător de grijă față de păstoriții săi în vremuri „nepașnice pentru țară“, cu dese schimbări de domnii, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei și-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belșug: traducerea și tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniștea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărți tipărite au fost „Psaltirea“ în versuri și „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu“ (Uniev, 1673). Înțelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri românești, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină și de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la București, din 1688.

În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.
După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în limba română: „Dumnezăiasca Liturghie“ (1679 și 1683), „Psaltirea de-nțăles“ (1680), cu text paralel în română și slavonă, „Molitvănic de-nțăles“ (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română „Viața și petrecerea sfinților“, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forțate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al Mitropolitului Dosoftei, dar și dragostea sa pentru sfinți și pentru sfințenie. De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie: „Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!“.
În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiți să se retragă, polonii au luat cu ei mulțime de pietre scumpe, odoare din aur și argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei și cu moaștele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieții sale pământești departe de țară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică, mitropolitul moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman, Patriarhul Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură a Bisericii. Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile, purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfințenia vieții lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită. În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului“ din Jolkiew, astăzi în Ucraina.
Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Rugăciune către Sf Ier Dosoftei, mitropolitul Moldovei

O, preaînțelepte, Sfinte Ierarhe Dosoftei, ai fost trimis de Dumnezeu, la vreme de strâmtorare, să fii pavăză Bisericii Moldovei. Pentru credința, blândețea, răbdarea și milostenia ta, chipul îngeresc ai primit și vrednic te-ai făcut de înălțimea chemării arhierești. Înțelept tâlcuitor al dreptei credințe, luminător și sfințitor al limbii române, mare iubitor al sfinților și al Sfintei Liturghii te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Dosoftei. Întrucât te-ai învrednicit să stai în preajma Sfintei Treimi, te lăudăm, cântăm și fericim viața ta curată și multa ta osteneală, pentru credința și lucrarea Bisericii lui Hristos.

Acum, te rugăm, păstor luminat al Bisericii și împreună-liturghisitor cu îngerii în ceruri, ajută-ne cu mijlocirile tale, rugând pe Dumnezeu să dăruiască poporului nostru tăria dreptei credințe, bucuria vieții sfinte și rodirea faptelor bune; să ocrotească pe părinți și pe copii, să vindece pe cei bolnavi și să mângâie pe cei întristați; să sporească dragostea noastră, a tuturor, pentru cei săraci, singuri și neajutorați; să ne ajute pe toți să împlinim poruncile Evangheliei lui Hristos, spre slava Sfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.

Tot astazi, facem pomenirea pentru:

+ Sfintii Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie si Orest;

Sfintii cinci Martiri din Sevasta, anume Eustatie, Auxentie, Evghenie, Mardarie si Orest, sunt praznuiti de Biserica Ortodoxa in ziua de 13 decembrie. Sevasta - Sebaste, fosta capitala a provinciei Armenia Mica, sub domnia imparatului roman Diocletian, a fost o localitate de mare importanta in perioada de inceput a Bisericii Crestine.

In secolul al IV-lea, localitatea Sevasta a fost resedinta Sfintilor Vlasie si Petru de Sevasta, episcopi ai orasului, si a lui Eustatie, unul dintre intemeietorii monahismului din Asia Mica. Tot aici au fost martirizati si cei 40 de Mucenici, praznuiti de Biserica Ortodoxa in ziua de 9 martie. In localitatea Sevasta s-au nascut si cativa patriarhi greci si armeni, dintre care ii putem aminti pe Aticus de Constantinopol, al V-lea patriarh al cetatii, si pe Mihail, patriarhul de Echmiadzin, in secolul al XVI-lea.

Sfintii Eustatie, Auxentie, Evghenie, Mardarie si Orest au trait in vremea imparatilor romani Diocletian si Maximian (284-305), imparati renumiti pentru cruzimea cu care acestia i-au persecutat pe crestinii din teritoriile aflate sub conducerea lor. In acea vreme, imparatul Diocletian l-a numit pe ducele Lisias drept guvernator al provinciei Limitanea, iar pe Agricolaus drept conducator al tuturor provinciilor dinspre Rasarit.

Cei cinci martiri din Sevasta L-au cinstit pe Hristos, crezand in El si urmandu-I intru pazirea poruncilor Sale, inca din vremea copilariei, mostenind credinta de la parintii lor, insa au pastrat acest lucru acoperit de taina, datorita paganatatii celor aflati la conducerea politica a regiunii.

Dintre acestia, Sfantul Eustatie, care era originar din localitatea Aravraka, indeplinea slujba de ofiter, in armata imperiala. Desi dorea cu putere sa isi exprime public credinta in Hristos, el se temea de urmarea faptei sale. Pentru a alunga aceasta teama, el si-a luat centura de ofiter si a dat-o slujitorului sau, zicandu-i sa o duca si sa o lase in biserica crestina din localitatea Aravraka.

Sfantul Eustatie a facut acest lucru gandind ca daca centura lui, lasata la usa bisericii din localitatea natala, avea sa fie luata de preotul Auxentius si bagata in Sfantul Altar, acest lucru avea sa insemne ca Domnul binecuvinteaza fapta lui de a isi descoperi credinta si a suferi moarte martirica, jertfa pe care si-o dorea din toata inima, intr-o vreme in care nenumarati crestini erau omorati pe nedrept, pentru credinta in Hristos. Daca insa centura avea sa fie gasita si luata de vreun trecator oarecare, acest lucru insemna ca nu a venit inca vremea sa isi descopere credinta.

Slujitorul a dus la indeplinire misiunea incredintata de ofiterul sau. La intoarcere, necunoscand gandul sfantului, slujitorul i-a spus ca centura a fost luata de preotul Auxentiu al bisericii si dusa in interior. Indata, intelegand voia lui Dumnezeu, sfantul s-a infatisat inaintea lui Lisias si i-a spus cu franchete ca este credincios si slujitor al lui Hristos. Urmand curajului sau, acestuia i s-au alaturat si alti crestini din clasa militara, tainuiti pana la acea vreme.

Lisias, infuriat la culme de curajul si credinta de neclintit a sfintilor descoperiti, a ordonat depunerea lor din slujbele militare. Apoi, imediat, el a ordonat calailor sa-i tortureze pe sfinti fara nici un pic de mila. Calaii l-au dezbracat complet pe Sfantul Eustatie, l-au intins pe pamant, prinzandu-l in sfori intinse puternic, si au inceput a-l bate cu nuiele si toiege. Apoi, fiind legat cu o franghie si ridicat in picioare, sfantul a fost lasat sa atarne deasupra unui foc puternic aprins. Aruncandu-l din nou la pamant, plin da rani si arsuri fiind, calaii l-au scaldat pe sfant intr-un lichid compus din otet si sare si i-au zdrobit coastele, prin lovituri cu piatra.

Fiind inca in viata si tot neclintit in credinta, el a incurajat si pe alti crestini sa moara pentru Hristos, intru pastrarea vietii celei vesnice. Astfel, crestinul Evghenie si-a marturisit si el credinta in Hristos. Infuriati si mai rau de indrazneala si rezistenta Sfantului Eustatie, calaii l-au incalcat pe acesta cu incaltari de fier, in interiorul carora se aflau multe cuie ascutite. Facand acelasi lucru si Sfantului Evghenie, calaii i-au luat pe cei doi si i-au plimbat din Sevasta pana in Nicopolis, Armenia.

In drum spre Nicopolis, un alt crestin, anume Sfantul Mardarie, vazandu-i pe cei doi sfinti, mergand in chinuri pentru Hristos, a inceput sa-i binecuvinteze pentru rabdarea si credinta lor statornica. Alergand acasa, Sfantul Mardarie a vorbit cu sotia lui, spunandu-i despre dorinta de a muri si el pentru Hristos, iar aceasta l-a incurajat si s-a rugat pentru el, sa nu se lepede cumva, in urma suferintelor. Apoi, alergand spre Sfantul Eustatie, care mergea incalcat cu incaltarile cele cu tepi, s-a legat pe sine de catusele aceluia si a spus tuturor ca si el este crestin.

Asezandu-se in scaunul sau de judecata, Lisias a poruncit calailor sa-l aduca inaintea lui pe Sfantul Auxentie. Dupa ce tiranut cel pagan a incercat in fel si chip sa-l faca pe sfant sa se lepede de credinta crestina si sa se supuna zeilor sai, fara nici o izbanda insa, el a ordonat ca sfantului sa i se taie capul, lucru implinit pe loc.

Dupa acesta, la judecata pagana a fost adus Sfantul Mardarie. Fiindu-i adresate aceleasi oferte de crutare, in schimbul renuntarii la credinta crestina, sfantul a ramas neclintit ca o piatra. Turbat de manie, Lisias a poruncit ca tanarul sa fie torturat fara pic de mila, asemenea Sfantului Eustatie. Astfel, strapungandu-i gleznele cu un fier ascutit, calaii i-au introdus prin gaurile produse o sfoara groasa, iar mai apoi l-au lasat ataranand, cu capul in jos. Aprinzand taciuni, calaii i-au ars pantecele, rinichii si spatele. In cele din urma, Sfantul Mardarie si-a dat si el sufletul in mainile Mantuitorului, pe care atat de mult L-a iubit.

La scaunul de judecata pagana a fost adus, mai apoi, Sfantul Evghenie. Ramanand si acesta la fel de neclintit in sfanta si dreapta credinta in Hristos, calaii i-au taiat limba si i-au zdrobit fluierele picioarelor. In cele din urma, Sfantul Evghenie si-a dat sufletul in mana lui Dumnezeu, spre vesnica odihna.

Dupa omorarea celor trei sfinti, Lisias s-a indreptat spre campul de lupta, spre a-si antrena soldatii. Printre soldatii aflati cu el se numara si Orest, un crestin inca tainuit. La un moment dat, in urma unei loviri cu sabia, crucea purtata de acesta la gat a iesit in afara, ea fiind vazuta de cei de langa el. Nemaiavand de ales si avand proaspata in minte marturia celor trei sfinti, Orest si-a marturisit cu tarie credinta in Hristos.

Lisias a ramas perplex de acest lucru, drept pentru care a hotarat ca soldatii sa il lege pe Sfantul Orest cu lanturi de fier, impreuna cu un altul, anume Auxentie (Eustatie?), spre a fi dus si judecat in Sevasta, de catre Agricolaus, iar nu in Nicopolis, din teama ca nu cumva, facand minuni, si altii sa imbratiseze credinta in Hristos.

In fata lui Agricolaus, Sfantul Auxentie (Eustatie?), care era foarte bine educat, avand cunostinte de teologie si filosofie, a facut un rezumat profund al invataturii Mantuitorului Hristos despre mantuirea omului. Fiind atat surprins, cat si manios, judecatorul cel pagan i-a aruncat pe sfinti in inchisoare.
In inchisoare, in vremea noptii, cei doi au fost vizitati de Sfantul Vlasie, episcopul din Sevasta, spre a le da Sfanta Impartasanie. Spovedindu-se si marturisindu-si dorinta de a muri pentru Hristos, sfintii au primit binecuvantarea episcopului, spre a se intari si mai mult in credinta.

Dupa o oarecare vreme, comandantul cel pagan l-a luat pe Sfantul Orest si l-a intins pe un pat de fier, puternic incins. In urma suferintelor, sfantul si-a dat sufletul in mana lui Hristos. Mai apoi, calaii au aprins un cuptor de lemne si l-au aruncat pe Sfantul Auxentie (Eustatie?) in flacari. Astfel si-au incheiat si ei viata, murind pentru Dumnezeu, spre a trai vesnic impreuna cu El.

Viaţa Sfintei Mucenițe Lucia, fecioara

   Când se răspândea prin toate părţile Siciliei cinstirea Sfintei muceniţe Agatia şi poporul Siracuzei venea de departe să se închine sfântului ei mormânt, în cetatea Catanei, Lucia, fecioara cea lăudată a fost între siracuzeni cea mai de frunte la praznic împreună cu alţii şi cu maică să Evtihia, care avea boala curgerii de sânge de patru ani, şi care nu se vindeca cu nici o doctorie de la doctori. Şi, săvârşindu-se slujbele bisericeşti, se citea Evanghelia în care se pomeneşte de femeia căreia îi curgea sânge şi care, prin atingerea hainei lui Hristos s-a tămăduit. Lucia a zis mamei sale: "De crezi celor ce s-au citit, mamă, crede şi aceasta, cum că Agatia, care a pătimit pentru Hristos, s-a învrednicit a avea de faţă totdeauna pe Acela, pentru a Cărui nume a pătimit. Deci atinge-te de mormântul ei cu credinţă şi te vei tămădui".

    După săvârşirea cântării bisericeşti, ducându-se poporul, a căzut înaintea mormântului sfintei muceniţe, mama împreună cu fiica şi au început cu lacrimi a se ruga, cerând ajutor. Deci, rugându-se ele mult, a adormit Lucia şi a avut vedenie, văzând-o pe Sfânta muceniţă Agatia în mijlocul îngerilor, foarte împodobită cu mărgăritare şi zicându-i: "Sora mea, Lucia, fecioara Domnului, pentru ce ceri de la mine ceea ce singură poţi îndată să dai? Căci credinţa ta ajută mamei tale şi, iată, s-a făcut sănătoasă! Şi precum prin mine se slăveşte cetatea Catania, aşa şi prin tine se va slăvi şi împodobi cetatea Siracuzei, pentru că ai gătit sălăşuire bine primită lui Hristos întru a ta feciorie".

     Acestea auzindu-le Lucia, s-a deşteptat şi cu cutremur s-a sculat, apoi a zis către mama ei: "Mamă, mamă, iată te-ai vindecat. Deci, rogu-te pe tine prin sfânta aceasta care cu rugăciunile sale te-a tămăduit, să nu-mi mai pomeneşti de logodnic niciodată - pentru că acum era logodită -, nici să pofteşti a vedea din trupul meu rodul cel muritor. Ci toate acelea ce le-ai pregătit să mi le dai mie, ca şi când aş fi mers după bărbatul cel muritor, dă-mi-le acum, ca să merg la mirele cel fără de moarte, Hristos Domnul, Care va păzi fecioria mea". Iar mama sa Evtihia a zis către dânsa: "Toate cele ce sunt ale tatălui tău, care a murit de nouă ani, păzindu-le întregi le-am înmulţit şi nu le-am împuţinat, spre a le da moştenire ţie. Iar cele ce sunt ale mele şi cele ce mai pot să fie, singură le ştii bine. Deci, să acoperi mai întâi cu ţarina ochii mei şi apoi ceea ce va fi ţie cu plăcere, vei face cu toată avuţia". Lucia a zis: "Ascultă, mamă, sfatul meu, că nu este iubit de Dumnezeu acela care Îi dă Lui ceea ce nu poate duce cu sine, nici singur pentru el nu poate să le cheltuiască. Ci de voieşti a face lucru bine primit lui Dumnezeu, dă-I Lui ceea ce-ţi este cu putinţă a cheltui; pentru că după ce vei muri, nimic nu vei mai putea cheltui şi ceea ce dai acum, dai ce nu poţi duce cu tine. Deci, fiind vie şi sănătoasă, dă lui Hristos ceea ce ai, şi toate cele ce ai vrut să mi le dai mie, începe a le da de acum lui Hristos".

     Astfel, în toate zilele vorbind fecioara cu mama sa, s-a făcut împărţirea lucrurilor, pe care le-a dat spre trebuinţa săracilor. Deci, vânzând satele, podoabele cele de mult preţ şi mărgăritarele, s-a înştiinţat despre aceea logodnicul ei, care, mîhnindu-se, a început a întreba pe doica Luciei: "Ce va să fie aceasta, că am auzit despre vinderea satelor, podoabelor şi a mărgăritarelor?" Iar doica, fiind pricepută, a zis: "Logodnica ta a aflat că se vinde o moştenire, a cărui preţ este de o mie de galbeni şi mai mult; şi vrând a o cumpăra pe aceea, pentru tine, vinde asemenea lucruri ca să adune banii aceia". Logodnicul, crezând cuvintele ei şi socotind că se face negustorie, a tăcut; ba chiar el îndemna la vânzare.

    Dar când s-a înştiinţat că toate s-au împărţit săracilor şi scăpătaţilor, şi toate s-au cheltuit cu străinii şi slujitorii lui Dumnezeu, mergând la Pashasie, domnul cetăţii, a clevetit-o, zicând că logodnica sa este creştină şi potrivnică legilor împărăteşti. Iar ighemonul, chemând-o la sine, o sfătuia cu cuvinte şi o silea a jertfi idolilor. Atunci Lucia fericită a zis: "Aceasta este jertfa cea vie, precum şi credinţa cea curată, înaintea lui Dumnezeu: a cerceta pe cei săraci şi pe văduve în necazurile lor. Eu într-aceşti trei ani nimic altceva n-am făcut, decât numai am adus jerfă lui Dumnezeu Cel viu. Acum nemaiavând nimic din averea mea ce să aduc, pe mine mă jertfesc vie lui Dumnezeu şi ceea ce va fi cu plăcerea Lui, aceea să facă cu jertfa Sa".

    Pashasie a zis: "Aceste cuvinte spune-le creştinilor, celor asemenea ţie, iar mie celui ce păzesc aşezămintele împărăteşti, în deşert mi le povesteşti". Lucia a zis: "Tu ia aminte la legile împărăteşti, iar eu iau aminte la legile lui Dumnezeu. Tu te temi de împăraţi, iar eu mă tem de Dumnezeu. Tu nu voieşti a-i mânia pe dânşii, iar eu foarte cu dinadinsul mă păzesc a nu mânia pe Dumnezeu. Tu te sârguieşti a plăcea acelora, iar eu doresc a-i plăcea lui Hristos. Deci, tu fă ceea ce socoteşti că-ţi este de folos, iar eu voi face aceea ce voi cunoaşte că-mi este de folos". Pashasie a zis: "Ai cheltuit moştenirea ta cu desfrânaţii tăi şi ai risipit-o şi pentru ceea vorbeşti ca o desfrânată". Lucia a zis: "Eu moştenirea mea la loc bun am aşezat-o, iar pe stricătorii sufletului şi ai trupului meu niciodată nu i-am primit". Pashasie a zis: "Şi care sunt stricătorii sufletului şi trupului tău?"

    Lucia a zis: "Stricătorii sufletului voi sunteţi, de care grăieşte apostolul: Vorbele cele rele, strică obiceiurile cele bune. Pentru că sfătuiţi sufletele omeneşti, ca lăsând pe Ziditorul lor, să urmeze idolilor celor deşerţi. Iar stricătorii trupului sunt aceia care iubesc dulceaţa vremelnică, mai mult decât desfătarea cea veşnică şi aceia care cinstesc veselia ce degrabă piere mai mult decât bucuriile cele nesfârşite". Pashasie a zis: "Vor înceta şi vor amuţi cuvintele tale, când vor veni bătăile şi rănile". Lucia a zis: "Cuvintele lui Dumnezeu, niciodată nu vor tăcea". Pashasie a zis: "Au doară tu eşti Dumnezeu?". Lucia a răspuns: "Sunt roaba lui Dumnezeu şi pentru aceasta grăiesc cuvintele Lui, pentru că însuşi El a zis: Că nu veţi grăi voi înaintea împăraţilor şi a domnilor, ci Duhul Sfânt, Acela va grăi întru voi". Pashasie a zis: "Dar în tine este Duhul Sfânt şi Acela grăieşte în tine?". Lucia a zis: "Apostolul zice că cei ce vieţuiesc întru curăţie, sunt biserici ale lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte într-înşii".

    Pashasie a zis: "Eu voi porunci să te ducă în casa cea de desfrânare, ca după ce vei fi batjocorită, să fugă de tine Duhul Sfânt". Niciodată nu se spurcă trupul de nu se va învoi cu mintea; pentru că chiar de vei pune tămâie în mâinile mele şi pe acea tămâie o vei arunca spre jertfă diavolească, Dumnezeu, uitându-se spre acesta, va râde pentru că voia şi cugetul îl judecă, iar nu lucrul ce se face cu sila. Iar pe siluitorul şi stricătorul fecioriei îl socoteşte ca pe un balaur, ca pe un tâlhar şi ca pe un barbar. Deci dacă pe mine, care nu voiesc, vei porunci a mă silui, apoi atunci vei îndoi cununa fecioriei mele". Pashasie a zis: "Voi porunci ca prin desfrânare să te omoare, de nu te vei supune poruncii împărăteşti". Lucia a zis: "Acum ţi-am spus că niciodată nu vei putea atrage voia mea către învoirea spre păcat; şi de acum orice vei face trupului meu, care ţi se pare a fi întru a ta stăpânire, de aceasta nu bagă seamă roaba lui Hristos".

     Atunci Pashasie, judecătorul cel necurat şi nedrept, a poruncit să vină cei ce ţineau casa de desfrânare şi, venind, le-a dat pe sfânta, zicând: "Chemaţi poporul şi faceţi ca să-şi bată joc de dânsa până când aceasta va muri". Şi când a început a o duce în casa de desfrânare, atâta greutate i-a dat trupului ei Duhul Sfânt, încât nicidecum n-au putut să o mişte din loc. Apropiindu-se mulţi, după porunca muncitorului, munceau să o urnească din loc, dar în zadar osteneau şi slăbeau asudând fără rezultat, că fecioara Domnului stătea neclintită. Atunci, aducând o funie şi legând-o de mâini şi de picioare, au început cu toţii a o târî, dar ea ca un munte stătea neclintită.

    Atunci Pashasie, cu mare supărare şi fiind în mare nepricepere, a chemat vrăjitorii, fermecătorii şi pe toţi popii idoleşti şi le-a poruncit să facă vrăjile lor împrejurul Luciei ca să fie urnită. Însă nimic n-au sporit căci stătea ca şi cum ar fi fost pironită cu trupul de pământ, iar picioarele ei nu le puteau mişca din loc. Apoi a poruncit să o stropească cu ud de om, socotind că cu oarecare vrăjitorii stă nemişcată, dar degeaba. Şi au adus multe perechi de boi, ca să o poată mişca din loc, însă nici aşa n-a fost cu putinţă a o clinti.

    Deci, a zis către dânsa Pashasie: "Care sunt farmecele tale?" Lucia a zis: "Nu sunt acestea farmecele mele, ci faceri de bine ale lui Dumnezeu". Pashasie a zis: "Ce pricină este că fiind copilă neputinciosă şi de o mie de oameni fiind târâtă, stai neclintită"? Sfântă a zis: "De vei aduce şi zece mii, vor auzi pe Sfântul Duh care îmi grăieşte; cădea-vor despre laturea ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta". Iar ticălosul judecător care o muncea, se chinuia cu sufletul său să scornescă chinuri, dar se tulbura cu gândurile, apoi i-a zis sfânta fecioară: "Pentru ce te munceşti şi te tulburi cu multe feluri de gânduri? Ai văzut că sunt biserică a lui Dumnezeu Celui viu? Crede acum, dacă nu te-ai cuminţit şi mai mult te învaţă!" Iar Pashasie se tulbură şi mai mult, oftă, văzând că sfânta îşi bate joc de dânsul.

    Atunci a poruncit să aprindă un foc mare împrejurul ei şi să toarne peste dânsa smoală arsă, pucioasă şi untdelemn fiert. Dar ea în numele Domnului Iisus Hristos stă nemişcată şi nevătămată, zicând către tiran: "Eu am rugat pe Domnul meu Iisus Hristos, ca să nu aibă stăpânire asupra mea focul acesta; şi pentru ca să râdă de tine cei ce nădăjduiesc în Hristos, de aceea am cerut îndelungare pătimirii mele, ca să ridic frica muncilor, de la cei ce cred, iar pe cei ce nu cred, să-i lipsesc de glasul batjocoririi, ca să nu-şi mai bată joc de creştini". Iar unii din prietenii lui Pashasie, nesuferind a-l vedea pe acesta în mare supărare şi în nepricepere, au poruncit s-o lovească cu sabia peste grumazul ei.

    Deci s-au dus acasă cu Pashasie, iar sfânta, deşi era foarte rănită, n-a slăbit, ci se ruga şi vorbea către popor: "Binevestesc vouă că s-a dat pace Bisericii lui Dumnezeu, pentru că Diocleţian a căzut din împărăţie, iar Maximian a murit acum; şi precum cetatea Cătăniei are mijlocitoare către Dumnezeu pe sora mea, Sfânta Agatia, aşa şi pe mine să mă ştiţi că trimisă de la Dumnezeu cetăţii acesteia; însă numai dacă veţi face voia Lui şi veţi primi credinţa Lui". Acestea zicând Lucia, roaba lui Dumnezeu, cu gâtlejul cel străpuns de sabie, iată înaintea ochilor ei se aducea Pashasie legat în lanţuri. Pentru că sicilienii trimiseseră în taină la Roma, vestind că Pashasie fără de milă necăjeşte acea latură, jefuind-o, luând cu sila şi răpind cele străine.

    Deci a venit în acea vreme poruncă de la Roma, ca să fie dus la judecată ferecat, unde, fiind întrebat, a fost osândit la moarte, apoi, tăindu-i-se capul, a pierit cu sunet ticălosul. Acea ducere a lui în fiare a văzut-o sfânta, încă fiind vie, şi stând la locul cel de muncă, unde fiind rănită, n-a ieşit dintr-însa duhul ei, până când au venit preoţii şi au împărtăşit-o cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, zicând toţi: "Amin", sfânta muceniţă şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile Domnului. Şi a fost pusă într-acel loc de cinste, unde a zidit peste dânsa biserică, în numele ei şi în cinstea lui Dumnezeu în Treime, închinat Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Duminica a 28-a după Rusalii - a Sfinților strămoși după trup ai Domnului - Pilda celor poftiți la cină

Ev Luca 14, 16 - 24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slujitor: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.

Ap Coloseni 3, 4 - 11

Fraților, când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă. Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate ați umblat și voi odinioară, pe când trăiați în ele. Acum, deci, lepădați și voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră. Nu vă mințiți unul pe altul, fiindcă v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți, Hristos.

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 28-a după Rusalii

Să lăsăm tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mântuitorului Hristos. De vom face aşa şi pe pământ vom fi fericiţi şi mulţumiţi şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina.

„Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii” (Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9).

 

Iubiţi credincioşi,

Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, „este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El” (Dicţionar al Noului Testament, op. cit., p. 4).

Să ştim, de asemenea, că şi chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi până la sfârşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din Dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă o corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).

La „plinirea vremii” a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi Apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfânta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mântuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).

În Sfânta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sunt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobândirea mântuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără de prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).

Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sunt, de asemenea, diferite. Să ştim că şi chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2) şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai ştim despre chemarea lui Dumnezeu că este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).

Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18) şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).

Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mâna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Înţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14) şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalmi 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfânta Evanghelie: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punând diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarină şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).

Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întâi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decât Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).

Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osânda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).

 

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează vom vorbi şi despre cele mai de pe urmă chemări, care le va face Domnul la sfârşitul lumii şi în ziua Judecăţii de apoi. Mai întâi să arătăm cum va chema Dumnezeu cerul şi pământul, după mărturia Sfântului Duh care zice: „Chema-va cerul de sus şi pământul ca să judece pe poporul Său” (Psalmi 49, 5). Această chemare a cerului şi a pământului se va face în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Milioane de trâmbiţe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas şi înfricoşat la porunca Domnului, chemând la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulţime a îngerilor şi pământul de jos, adică toate popoarele pământului, pe toţi păcătoşii din iad şi pe înşişi demonii care i-au înşelat pentru a-i da morţii.

În faţa divanului de judecată al lui Hristos vor sta toţi drepţii şi păcătoşii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfântul Apostol Pavel şi Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).

De aceea zice Dumnezeiasca Scriptură că „va chema cerul de sus”, adică toate puterile din ceruri şi toţi îngerii împreună cu sufletele tuturor drepţilor, care, la glasul trâmbiţelor, se vor coborâ din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca să vadă şi să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).

Atunci glasul trâmbiţelor, va suna în sus şi în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toţi îngerii şi pe toţi drepţii; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pământ şi până în iad. Pe pământ, ca să deschidă toate mormintele şi să învie toţi oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toţi diavolii şi pe toţi păcătoşii la judecata cea preasfântă şi preadreaptă a lui Dumnezeu. Iată ce zice despre aceste trâmbiţe ale cerului Sfântul Ierarh Grigorie Teologul: „Înfricoşat este glasul trâmbiţelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porţi de aramă, vor dezlega şi vor risipi legăturile morţilor” (Uşa pocăinţei, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).

La chemarea acestor trâmiţe va chema Dumnezeu cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe cei drepţi de cei păcătoşi, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viaţa veşnică, iar alţii la munca veşnică (Matei 25, 46).

Dar să auzim, fraţii mei şi cea mai de pe urmă chemare ce o va face Mântuitorul nostru Iisus Hristos către aleşii Săi, în ziua Judecăţii de apoi. Această prea fericită chemare, ne-o arată Dumnezeiasca Evanghelie, zicând: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 34-36).

Deci, vedeţi, că aceste chemări ale lui Dumnezeu sunt veşnice şi mai înainte de facerea lumii şi de la începutul lumii acesteia văzute şi simţite, până la sfârşitul ei şi până în ziua Judecăţii celei de apoi!

Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit până aici, să fim cu mare atenţie, cu luare aminte şi cu mare frică de Dumnezeu, când glasul conştiinţei noastre ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea răutăţilor noastre. Căci conştiinţa noastră este cea mai vie trâmbiţă care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăinţă, la îndreptarea şi la calea cea sfântă a mântuirii.

O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trâmbiţe, adică glasul conştiinţei noastre, care mereu ne cheamă la pocăinţă spre mântuirea sufletelor noastre. O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conştiinţei care strigă din lăuntrul nostru, zicând: „Omule, părăseşte păcatele tale! Omule, vine moartea şi te găseşte în păcate şi vei fi osândit în focul cel veşnic! Omule, trezeşte-te la pocăinţă şi vezi în ce stare eşti, că nu ştii ziua şi ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viaţă!” Auzi, omule, ce zice Dumnezeiasca Scriptură: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Psalmi 94, 8). Ascultaţi ce zice această trâmbiţă, care pururea strigă din lăuntrul nostru: „Ce faci, omule, unde mergi? De ce te încurci cu grijile lumii? De ce îţi împlineşti poftele trupului tău? De ce stai nespovedit, fără pocăinţă, ca şi cum ai fi nemuritor?”.

Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: „Privegheaţi şi vă rugaţi, fiţi gata că nu ştiţi în care ceas vine sfârşitul!” Şi iarăşi: „Pocăieşte-te, omule, ca să întâmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei şi a toată fapta cea bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc” (Matei 25, 11-12).

O, fraţii mei, dacă ne-am trezi până mai avem vreme să auzim glasul acestei trâmbiţe, adică al mustrării conştiinţei noastre şi dacă acest glas al lui Dumnezeu care ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea păcatelor, nu l-am trece cu vederea, ce mare fericire am avea şi în veacul de acum şi în cel viitor!

Acest glas al lui Dumnezeu este conştiinţa noastră, este trâmbiţa cea tainică şi sfântă care călătoreşte cu noi în viaţa de aici şi pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi şi pocăi. Conştiinţa este pârâşul care mereu ne pârăşte pe calea acestei vieţi şi ne mustră când greşim. Despre acest pârâş zice, într-un anumit fel, Sfânta Evanghelie: „Împacă-te cu pârâşul tău pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).

 

Iubiţi credincioşi,

În Sfânta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mântuitorul lumii ne cheamă pe toţi la Cina Sa cea mare. Ne cheamă la ospăţul credinţei adevărate. Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrăneşte din învăţătura dreptei credinţe şi să meargă la cina sectelor care se înmulţesc mereu şi înşeală pe mulţi.

Ne cheamă Hristos la ospăţul pocăinţei, la masa mântuirii. Să nu amânăm pocăinţa, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfânta Împărtăşanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gândim, Fiul Omului va veni!

Ne cheamă Iisus Hristos la ospăţul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor şi preoţii satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica şi la marile Sărbători cu toţii la biserică?

De ce punem motive că „ne-am cumpărat ţarine”, adică griji pământeşti, că „ne-am cumpărat cinci perechi de boi”, adică ne-am robit de patimi cele cinci simţiri şi că „ne-am luat femeie”, adică ne-am dedat la beţii şi desfrânări, mai ales Duminica şi de aceea nu putem veni la ospăţul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mântuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din cer? Căci vedem la Sfânta Liturghie, Duminica, mai mult bătrâni şi văduve, dar tinerii şi copiii dumnevoastră unde sunt? De ce nu vin cât mai mulţi la slujbele bisericii, la Sfânta Liturghie? Hristos din cer se jertfeşte pe Sfânta Masă, sfinţii şi îngerii din cer cântă cu noi în biserică, Mântuitorul ospătează cu noi şi ne hrăneşte cu scumpul Său Trup şi Sânge, iar cei mai mulţi dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beţii, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate şi ospătează cu necredincioşii, cu beţivii, cu sectanţii şi cu slugile întunericului?

Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvântat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfânta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pământ!

Ajunge o săptămână de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămână, Duminica, în Biserica Domnului la Sfânta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curând vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrânări?

Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mântuitorului Hristos. De vom face aşa şi pe pământ vom fi fericiţi şi mulţumiţi şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.

Cina aceasta este mare, pentru că este o taină coborârea Cuvântului lui Dumnezeu printre oameni şi îmbrăcarea cu trup şi flămânzirea cu noi şi însetarea cu noi şi ocărârea cu noi şi pălmuirea şi omorârea şi răstignirea Lui, ca şi învierea cea de-a treia zi.

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Aproape din tot cuvântul şi din tot versetul Sfintei Evanghelii de astăzi se pot trage o mulţime de învăţături şi nu va fi vreme să o tâlcuim cu de-amănuntul. Dar vom arăta puţine din ele, ca să vedeţi câtă comoară de învăţături cuprinde Sfânta Evanghelie.

Un om oarecare a făcut cină mare. Cine este omul acesta? Acesta este Însuşi Dumnezeul părinţilor noştri, Care, pentru negrăita Sa iubire de oameni, Se numeşte pe Sine om. De fapt, în Evanghelii Îl auzim pe Mântuitorul numindu-Se adeseori Fiul Omului, căci din iubirea de oameni cea negrăită şi minunată a venit El la noi şi S-a făcut Om. Dar de ce spune că a venit să facă cină şi nu prânz? Prânz se numeşte de obicei masa de dimineaţă sau de amiază, iar cina este masa pe care o iau oamenii seara. Acest om a făcut cină şi nu prânz, pentru că Mântuitorul lumii n-a venit de la începutul lumii pentru mântuirea noastră. A trebuit ca dreptatea lui Dumnezeu să pedepsească neamul omenesc în iad pentru păcatele protopărinţilor şi ale popoarelor care au murit înaintea lui Iisus Hristos, timp mai îndelungat.

Dar venirea Mântuitorului când a fost? La „plinirea vremii”, căci îl auzim pe marele Apostol Pavel zicând: „La plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul Născut, Care S-a născut din femeie” (Galateni 4, 4). Vezi de ce numeşte Evanghelia masa dată de acest om cină? Prin venirea Sa, Mântuitorul a pregătit cină, căci a venit în zilele mai de pe urmă, nu de la începutul lumii.

Doar auzim pe marele Apostol Pavel zicând: „Pe noi, Apostolii, cei mai de pe urmă, cei mai de apoi, ne-a ales Dumnezeu ca pe nişte rânduiţi…” şi celelalte. Dar de ce numeşte cina aceasta mare? Căci zice: „Un om oarecare a făcut cină mare”; deci nu aşa, cum s-ar întâmpla, ci mare. De ce este mare cina aceasta duhovnicească a lui Dumnezeu? Deci aţi înţeles ce este cina. Este venirea lui Hristos în lume, este taina iconomiei în trup, este mântuirea neamului omenesc prin venirea Mântuitorului în lume. Iar El o numeşte mare, pentru că mare este taina creştinătăţii. Aţi auzit cum cântă Biserica: „Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii. Dumnezeu a venit în lume, S-a arătat în trup…” şi celelalte. Numeşte mare cină taina aceasta a venirii lui Dumnezeu printre oameni, pentru că taina iconomiei în trup sau a Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul nu este supusă nici înţelegerii minţilor raţionale ale îngerilor din ceruri, nici înţelegerii minţilor oameneşti.

Taina iconomiei în trup pururea rămâne taină, necuprinsă de vreo minte de înger sau de om (Sfântul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţiri”, pp. 378-379). Nimeni nu ştie cum Mântuitorul, fiind de o mărime cu Părintele Său, era întreg în pântecele Fecioarei şi cum un Dumnezeu Nemărginit şi Necircumscris încape întreg într-o fecioară.

Deci taina iconomiei în trup, sau cum se naşte Dumnezeu din Fecioară şi Fecioara rămâne totuşi Fecioară, fără să se strice peceţile fecioriei sale, rămâne necuprinsă de vreo minte în veacul veacului. De aceea şi Sfântul Nicodim Aghioritul, aducând ca mărturie cuvântul Marelui Vasile, zice că taina iconomiei în trup rămâne pururea taină (Condacul Învierii).

Cina aceasta este mare, pentru că este o taină coborârea Cuvântului lui Dumnezeu printre oameni şi îmbrăcarea cu trup şi flămânzirea cu noi şi însetarea cu noi şi ocărârea cu noi şi pălmuirea şi omorârea şi răstignirea Lui, ca şi învierea cea de-a treia zi. Dar ce mai spune Sfânta Evanghelie? Că la această cină mare a trimis Dumnezeu să cheme pe mulţi. Dar de ce n-a zis pe toţi? Căci ştim din Sfânta Evanghelie că: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. În Evanghelia de astăzi vedem însă că spune că au chemat la cina lui Dumnezeu pe mulţi şi nu pe toţi. Cum trebuie înţeles cuvântul acesta? Evanghelia ne dă o pildă şi toate pildele Mântuitorului nostru Iisus Hristos au două înţelesuri: unul după literă şi altul după duh. Căci Mântuitorul nostru, venind în lume, a vorbit mai mult în pilde, potrivit celor proorocite de la Duhul Sfânt, care cu peste opt sute de ani mai înainte a spus prin gura lui David: „Deschide-voi în pilde gura mea…” (Psalmi 77, 2).

O pildă este şi Evanghelia de astăzi şi pilda are două înţelesuri: unul după slovă şi altul după Duh. Pilda înseamnă mai întâi o închipuire a unor adevăruri şi în al doilea rând arată ce este lucrul închipuit de dânsa. Deci, după înţelesul literei a spus Mântuitorul că a chemat pe mulţi şi nu pe toţi.

Oare ar încăpea în gândul dumneavoastră dacă v-aş spune că cineva a făcut o cină mare şi a chemat pe toţi oamenii din lume? Mai ales că aici Dumnezeu Se ascunde sub chipul unui om oarecare. Ce aţi spune? Nu se poate. A chemat omul acela la cină o mie, zece mii, o sută de mii, dar toată omenirea n-a putut să o cheme. Deci, când a zis că a chemat pe mulţi, a spus după slovă şi după pildă. Deci cuvântul acesta, mulţi, arată de fapt pe toţi, după înţelesul cel închipuit prin pildă.

Ce s-a întâmplat după aceasta? A chemat Dumnezeu pe toţi oamenii la cină. Dar mulţi au început a respinge chemarea. Căci zice: „Şi a trimis, în ceasul cinei, omul acela pe sluga sa, ca să cheme pe cei mulţi”. Dar cine era sluga pe care a trimis-o omul acela să cheme la cina sa cea mare? Acesta este Iisus Hristos, Care de bună-voia Sa, din iubirea Sa cea negrăită pentru neamul omenesc şi către Dumnezeu Părintele Său, slugă S-a făcut pentru noi. Căci Îl auzim zicând în Evanghelie: „N-am venit să Mi se slujească Mie, ci ca să slujesc multora să se mântuiască” (Ioan 4, 34). Slugă S-a făcut Dumnezeu Cuvântul şi Părintelui Său şi neamului omenesc, din iubirea Sa de oameni cea negrăită şi ascultător S-a făcut Părintelui Său până la moarte şi încă moarte pe Cruce. „Pentru aceasta Dumnezeu L-a proslăvit pe Dânsul şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece şi al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-9). Pentru negrăita Sa smerenie L-a înălţat Părintele Său ca să stea de-a dreapta slavei şi ca om, să fie de un scaun, de o fire şi de o putere cu El.

Şi ce a făcut sluga? S-a dus să cheme la cină, chiar în ceasul ei. În Legea Veche era obiceiul ca, atunci când făcea cineva praznic la amiază sau seara, să trimită mai înainte cu câteva ceasuri, sau cu o zi chiar, oameni care să poftească pe invitaţi. Dar aici, de când trimite el să cheme pe oameni? De când începe masa, în ceasul cinei. Întâi spune că a chemat pe mulţi. Cine au fost aceştia? Tot neamul omenesc. După cum s-a scris, Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (Isaia 45, 22; Matei 18, 24; Ioan 3, 16; I Timotei 4, 4). Când a venit Mântuitorul să slujească neamului omenesc, ca o slugă a Părintelui ceresc, întâi a chemat neamul evreiesc, căci spune: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24).

Mai întâi S-a dus la ei, ca să nu aibă cuvânt în ziua Judecăţii, că Iisus, Care după firea omenească se trage din Avraam, din David, din neamul evreiesc, a chemat mai întâi pe păgâni. Nu! Mai întâi a venit să cheme oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi pentru ei a venit întâi. Dar cum ştim că pe ei i-a chemat întâi? Apostolul Petru, în Ierusalim, predică în ziua întâi şi cred Treimii, iar în ziua a doua, se adaugă încă cinci mii. Dar cine erau aceştia care au crezut primii în Evanghelie? Evreii.

Biserica din Ierusalim, întemeiată de Apostoli, de Iacov, de Petru şi de Ioan, stâlpii Evangheliei, a avut ca pe cei dintâi credincioşi, mai mult evrei. În Proschimentarul Ierusalimului se scrie: „...am avut în Ierusalim 15 arhierei, 15 patriarhi tăiaţi împrejur”. De la Iacov, fratele Domnului şi până aproape de marele Constantin, au fost în Biserica din Ierusalim arhierei tăiaţi împrejur, adică din neamul evreilor, care mai ţineau încă tăierea-împrejur. Deci, într-o perioadă de circa 300 de ani au fost în Ierusalim numai patriarhi şi arhierei evrei, iar Biserica din Ierusalim era alcătuită mai mult din evrei. După aceea a trimis Dumnezeu pe Pavel la neamuri, departe de Ierusalim. De aceea spune că i-a chemat întâi pe evrei, ca să nu aibă răspuns în ziua Judecăţii că nu i-a chemat.

Iar mai apoi, zice Dumnezeiasca Evanghelie, a trimis, în ceasul cinei, să cheme şi pe alţii. Cel dintâi chemat a zis: „Ţarină mi-am cumpărat, mă duc s-o văd, rogu-te să mă ierţi!”. Ce este ţarina? De vrem să ştim ce este ţarina, să-L întrebăm pe Hristos şi El ne va spune. Căci ne-a spus-o pentru totdeauna în pilda cu semănătorul din ţarină, pe care le-a tâlcuit-o ucenicilor, atunci când L-au rugat: „Spune-ne, Doamne, care este înţelesul pildei cu semănătorul ţarinei?”. Şi El le-a spus: „Cel care seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii Împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău” (Matei 13, 37-38).

Deci când auzim în Evanghelia de astăzi că cel dintâi a pus pricină de refuz că şi-a cumpărat ţarină, se înţelege că s-a legat de lumea de acum. Cel care nu vrea să meargă la cina Marelui Împărat, la Împărăţia Cerului, zicând că şi-a cumpărat ţarină, este tot omul care-i legat cu inima de lume, de lumea aceasta în care se lucrează toată fărădelegea şi tot păcatul. Acesta e omul care nu vrea să meargă la cina lui Dumnezeu când glasul conştiinţei îl cheamă, ci cumpără mereu ţarina aceasta, adică slujeşte acestei lumi şi răutăţilor din ea. Dar de ce spune că a cumpărat-o şi nu spune că este a lui? Pentru că atâta mulţime stăm pe lumea aceasta, de când ne naştem şi până murim. O cumpărăm când deschidem ochii şi o vindem înapoi când îi închidem: aşadar nu-i a noastră. Aici am găsit-o, aici rămâne.

Deci, când îl auzim pe omul acela că şi-a cumpărat ţarină şi n-a mers la cina lui Dumnezeu, să ştim că el este om lumesc, care se leagă cu inima de lucrurile cele deşarte şi stricăcioase ale lumii şi nu ascultă de chemarea conştiinţei, ca să meargă pe calea poruncilor lui Iisus Hristos. Acela şi-a cumpărat slujirea cea rea a lumii.

Al doilea a zis: „Mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i cerc. Rogu-te să mă ierţi!”. Care-s perechile de boi şi cum le încearcă omul? Şi cum nu merge el la Împărăţia Cerurilor, încercând mereu aceste perechi de boi? Şi de ce le-a numit perechi de boi? Perechile de boi sunt cele cinci simţuri pe care le avem toţi şi care sunt în câte două organe. Avem doi ochi cu care vedem, două urechi cu care auzim, două nări cu care mirosim, două organe cu care gustăm: limba şi cerul gurii; două organe ale pipăitului: cel din afară şi cel dinlăuntru. Căci simţim fierbinţeala şi răceala şi în afară, dar şi înăuntru. Tot aşa simţim asprimea şi durerea până la inimă, dar le simţim şi în afară. Dar cum le încercăm noi şi cum nu mergem la cina Marelui Împărat? Prin aceea că pironim mintea şi inima noastră în aceste cinci simţuri şi nu vrem să ascultăm de glasul conştiinţei, ca să mergem la cina Marelui Împărat. Iată că vă dau o pildă. Astăzi e miercuri, sau vineri, sau timp de post şi trebuie să postesc, sau am canon de la duhovnic şi trebuie să postesc până la ora 5, sau până seara. Dar eu mă duc prin piaţă şi văd nişte plăcinte care-mi plac, sau nişte cornuri, sau altceva de mâncare şi mă las biruit de pofta ochilor şi a pântecelui, mâncând înainte de vreme. Am încercat o pereche de boi. Care? Gustul. Glasul conştiinţei mi-a spus: „Omule, azi e zi de post, ai canon de la duhovnic!”. „Da, voi posti poimâine, azi mănânc, că mi-i foame!”. Am încercat o pereche de boi. Înţelepciunea ne învaţă aşa: „Ochii tăi drepte să vadă şi urechile tale drepte să audă”. Iar Duhul Sfânt ne spune: „Doamne, abate ochii mei de la deşertăciuni” (Psalmi 118, 37).

Eu ştiu că trebuie să păzescvederea, pentru că vederea e simţire împărătească la om, iar ochii se numesc cele două mâini ale sufletului, cum spune Marele Vasile, cu care omul ia păcatul de la distanţă. Dacă nu păzim ochii, nu putem păzi nici mintea, căci mare legătură au ochii cu mintea. Iar Scriptura ne spune să păzim gândirea, dar eu n-o păzesc; mă duc acolo unde e distracţie, la televizor, la meci, la cinema şi la necurăţii. Şi aşa, mai încerc o pereche de boi. Care? Vederea. Şi astfel nu ascult de glasul care mă opreşte de la aceasta, ca să mă duc la cina Marelui Împărat, la Împărăţia Cerurilor.

Dar să vedem mai departe. Zice Sfânta Scriptură: „Urechile tale drepte să audă” (cf. Pilde 23, 12). Trebuie să asculţi numai predicile, numai cuvântul lui Dumnezeu, numai cântările bisericeşti şi numai cele ce sunt necesare vieţii. Dar noi ce zicem? O voi face aceasta mai târziu, căci azi e nuntă şi cântă lăutarii! N-auzi cum cântă de frumos? Unu-i cu mandolina, altul cu scripca, altul cu toba... . Şi aşa am mai încercat o pereche de boi. Cele două urechi au încercat şi perechea aceasta.

Sfânta Carte spune să umbli îmbrăcat în haine sfinte, că Sfântul Ioan Botezătorul a umblat în piele de capră şi Ilie Tesviteanul cu cojoc; iar patul nostru să fie tare, nu moale, că: „Vai – zice Isaia – de cei ce dorm pe saltele şi pe paturi moi, că uită de Dumnezeu!”. Dar eu vreau să fie pe mine haine moi, blănuri, patul meu să fie moale, cu plapumă de mătase, cu saltea de lână, nu de paie. Şi iată, am mai încercat o pereche de boi. Care? Pipăitul. Glasul lui Dumnezeu îmi spune: „Omule, să trăieşti cu cele strict de trebuinţă vieţii”. Dar eu vreau podoaba trupului şi moleşeala lui, vreau băi. Vreau să-i fac baie viermelui acestuia care e tină şi merge în iad, dacă nu se pocăieşte. Numaidecât vreau să-l duc la băi; şi nu la băi simple, ci cu săpunuri frumos mirositoare. Şi aşa se aduce în suflet toată moliciunea şi toată răutatea dracilor, de la vederea goliciunii omului şi de la această nebăgare de seamă, mai ales când trupul e sănătos. Am mai încercat şi această pereche de boi, a pipăirii (Evrei 11, 6; Fapte 17, 27).

Ce ne-a mai rămas? Mirosul. În post, bucătăria noastră trebuie să miroasă a zarzavat şi a ceapă şi a cartofi copţi, nu a carne şi a peşte şi a grăsimi. Că pierduţi suntem dacă voim să miroasă a dulce în zilele de post în bucătăria noastră. „Nu se mănâncă azi, miercurea sau vinerea, peşte şi carne!”. „Ei, taci din gură, că nu ce bagă în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură!”. Ştie ca sectarul să tălmăcească Scriptura pentru pântecele lui. Dar nu aşa se tâlcuieşte ea. Şi bagă friptura în pântece şi mănâncă gras şi foloseşte mirosuri de săpun şi parfumuri şi se fardează pe obraz, că din om se face măscărici; nu lasă frumuseţea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Se vopseşte şi la buze, încreţeşte părul, face manichiură, toate blestemăţiile la care satana îi învaţă pe oameni. Şi se parfumează ca să miroasă pe drumuri şi să zică lumea: „Asta-i cucoana cutare, ăsta-i domnul cutare; dar frumos mai miroase după dânşii!”. Dar acestea duc la putoarea gheenei şi la iad. Că atâta putoare e acolo, că toate putorile din lume de le-ai strânge la un loc, n-ai putea aduna cât un miligram din oceanul acela de putoare. Vrei să miroşi pe drumuri şi să sminteşti pe alţii? Nu uita putoarea aceea din iad şi poate te vei îndrepta şi vei urî parfumurile. Dumnezeu spune: da, să umbli în haine curate, să mergi la biserică, să te speli cu săpun care nu miroase, să te cureţi şi să te îngrijeşti, dar să nu miroşi a parfumuri. Că putoare şi vierme este omul după moarte. Dacă mergi pe la cimitire, când se dezgroapă vreun mort, ai să vezi în ce putoare stă acolo trupul. Dacă-l dezgropi după şapte-opt zile, miroase mai rău decât toate putorile lumii. Îţi arată Dumnezeu ce eşti.

Deci, aşa încearcă omul cele cinci perechi de boi: când coboară mintea cu voia sa la cele cinci simţiri şi vrea să le facă tuturora desfătare. Dar dacă aceia au pus aceste pricini, ce-a făcut sluga din Evanghelie? Mergând înapoi la Domnul Său, a zis: „Doamne, am chemat pe aceştia la cină şi s-au scuzat cum vezi”. Atunci s-a mâniat Domnul acela care făcuse cina. Şi mâniindu-se că cei chemaţi au dat aceste pricini şi n-au venit, a zis către slugă: „Ieşi pe la răspântii şi pe la uliţele cetăţii şi adu-i aici pe săraci, pe orbi, pe betegi şi pe şchiopi!”.

Ce înseamnă răspântiile? Ştim că mergând singur pe un câmp, dacă dai deodată de două drumuri, unul care face la dreapta şi altul la stânga şi dacă n-are cine să-ţi spună care e drumul cel bun, stai la răspântie şi nu ştii încotro s-o iei. Oare ce să fac: s-o iau la dreapta sau la stânga? Dacă nu ţi-ar arăta cineva calea cea bună, sigur vei greşi. Aşa a fost când a venit Mântuitorul în lume pentru cina Părintelui Ceresc: a găsit lumea aceasta la o răspântie. Şi spune Scriptura: „Veţi umbla în calea limbilor şi a popoarelor şi în întuneric şi în umbra morţii”. Erau atâtea popoare pe pământ care nu-L ştiau pe Dumnezeu şi care se închinau la mii de dumnezei. Fiecare avea dumnezeul lui şi pentru fiecare păcat îşi crea un Dumnezeu, după plăcerea lor. Întreaga omenire era la mare răspântie, la mare răscruce şi a venit Mântuitorul să arate că este un singur drum şi un Singur Dumnezeu, Care a făcut lumea şi pe toate cele din ea. Aţi aflat, deci, de ce ieşise la răspântie.

Dar a mai spus: „Mergeţi şi pe uliţele cetăţii! Cine merge mai adesea pe uliţe? Poporul de obşte. Fie că merge să vândă sau să cumpere, să-şi ia hrană pentru copii, fie pentru alte treburi, poporul de obşte umblă mai mult pe uliţe decât cei mai învăţaţi, care stau la birou, la divanuri, la locuri înalte. Ei sunt cei din casă, cum spune altă Evanghelie: „Doi vor fi în casă, unul se va lua şi altul se va lăsa”. Căci între ei sunt şi buni şi răi. Va lua Dumnezeu pe cei buni pentru împărăţie, iar pe cei răi îi va lăsa să se muncească. Dar cei ce umblă pe uliţe sunt săracii şi oamenii de obşte. I-a spus să cheme pe cei de pe uliţe, pentru că la Hristos nu este deosebire de om mare şi mic. Căci spune Apostolul Pavel: „În Iisus Hristos nu este iudeu, nu este elin, nu este stăpân, nu este slugă”. Şi iarăşi: „Vezi, frate, chemarea noastră, că dintre cei chemaţi la noi nu sunt mulţi de neam mare”.

A ales Dumnezeu pe cele simple ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi şi pe cele de neam slab şi neputincios, ca să dea de ruşine pe celelalte. Aşa face înţelepciunea lui Dumnezeu, ca să nu se laude omul cu înţelepciunea sa şi să nu se sprijine pe puterea sa. El vrea ca Dumnezeu să Se laude întru toate, să-Şi arate puterea în cei slabi şi în cei neputincioşi, în cei nebăgaţi în seamă şi în cei puţini, ca să cunoască oamenii că puterea Lui este cea care lucrează – cum zice Apostolul Pavel – ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, nu a noastră. I-a spus să cheme orbii. Care orbi? Orbii la minte. Căci poate fi cineva orb cu ochii trupului, dar foarte înţelept la minte şi cu duhul. Iar acela nu e orb, ci adevăratul orb e cel cu păcate, care-i şi acela se lipseşte de cina Marelui Împărat. Căci a zis Mântuitorul la vindecarea orbului: „Am venit în lumea aceasta ca cei ce au ochi să nu vadă (fariseii, cărturarii şi făţarnicii, care nu vedeau decât cu ochiul zavistiei), iar cei orbi să vadă lumina”.

Şi a mai zis: „Cheamă-i şi pe cei betegi”, adică pe cei bolnavi, dar nu cu trupul, ci cu sufletul. Că Mântuitorul a spus: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi”, adică cei bolnavi sufleteşte. Pentru aceasta a venit El în lume. Şi a mai zis: „Cheamă şi şchiopii”. Care şchiopi? Credeţi că numai cei ce umblă în cârje sunt şchiopi? Şchiopii adevăraţi sunt cei ce şchiopătează în legea lui Dumnezeu. Căci a zis marele Ilie Tesviteanul, când l-a mustrat pe Ahab: „Nu eu, împărate, nu eu l-am abătut şi l-am învăţat pe Israel să şchiopăteze din calea lui Dumnezeu, ci tu şi casa părinţilor tăi aţi şchiopătat de amândouă gleznele, din calea poruncilor lui Dumnezeu” (III Regi 18, 21). De aceea spune Evanghelia că sluga lui Dumnezeu, Iisus Hristos, chema pe cei care şchiopătau din calea poruncilor lui Dumnezeu, că erau şchiopi cu sufletul, nu cu trupul. Şi după ce i-a chemat pe aceştia, sluga a dat de veste Stăpânului: „Stăpâne, am făcut cum ai zis, am chemat şi pe cei de pe uliţe şi pe cei de la răspântii şi pe cei orbi şi pe cei betegi şi pe cei şchiopi şi tot mai este loc”. Ce înseamnă: „mai este loc”? V-am spus că a chemat mai întâi neamul evreiesc şi a întemeiat Biserica din Ierusalim, dar mai era loc. Pentru cine? Pentru popoarele păgâne. Căci iată ce au spus Dumnezeieştii Apostoli când au văzut că Dumnezeu, prin Apostolul Petru (Fapte 11, 1-19), le-a chemat şi pe acestea la credinţa cea în Iisus Hristos: „Acum la neamuri ne vom duce”. Era loc pentru toate popoarele lumii, că în Rai şi în Împărăţia Cerurilor e mare lărgime.

Dumnezeu cheamă toate popoarele lumii. Căci spune Proorocul Isaia: „Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca marea de apă” (Isaia 9, 9; vezi şi Avacum 2, 14). Dar şi Ieremia spune: „Toate neamurile, toate popoarele Mă vor cunoaşte până la urmă şi Mi se vor închina” (31, 34). Deci trebuie să vină toate popoarele, care se vor mântui până la urmă. Şi pământul, până la urmă, va fi plin întreg de cunoştinţa Domnului. Căci zice proorocul: „Nimeni nu va mai întreba în ziua aceea: „Cunoşti pe Domnul?”. Că toţi Mă vor cunoaşte, de la mic la mare” (Isaia 40, 5; 46, 18). Va veni o perioadă când tot trupul are să cunoască, are să vadă slava Domnului.

Şi dacă a zis sluga că mai este loc, ce a zis Stăpânul? „Ieşi, omule, la drumuri şi la garduri şi adu-i aicea, să se umple casa Mea!”. Sluga a spus că mai este loc, iar Părintele Ceresc Îşi arată negrăita Sa iubire de oameni, zicând: „Adu-i aicea pe toţi, vreau să Mă bucur în veacul veacului. Vreau să se umple Împărăţia Cerurilor până la margine cu tot sufletul pe care l-am creat. Adu-i aicea, să se umple casa Mea. Aceasta va fi bucuria Mea cea desăvârşită. Eu i-am zidit pe toţi şi vreau ca toţi să stea cu Mine şi să cineze cu Mine în veacul veacului aici, în Împărăţia Cerurilor”. Şi i-a zis să iasă la drumuri şi la garduri. Dar de ce la drumuri? Fiecare om are în viaţă drumul său. Pe atunci unii oameni mergeau pe calea rătăcită a închinării la idoli, alţii erau în calea rătăcită a iudaismului, alţii în calea filosofiei veacului de atunci. Erau foarte multe căi în viaţa popoarelor lumii. Acestea erau drumurile lor. De aceea a zis: „Ieşi la drumurile lor, du-te şi întoarce-i din drumurile lor greşite şi adu-i la cina cea mare!”. Dar de ce a spus: „şi la garduri”? Gardul este simbolul păcatului. Gardurile – fie că-s la curte, fie că-s la moşie, fie că-s la grădină – au rostul de a despărţi o grădină de alta, un ogor de altul, o casă de alta, o livadă de alta. Tot aşa, păcatul ne desparte pe noi de Dumnezeu, Ziditorul nostru, ca şi pe unul de altul. Când a zis „la garduri”, a zis: „Ieşi la cei căzuţi în păcate, care s-au despărţit de Mine şi unii de alţii, prin păcatele şi răutăţile lor şi adu-i aicea, ca să se umple casa Mea!”. Dar apoi ce mai spune Dumnezeiasca Evanghelie? „Că zic vouă că nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea”.

Aţi văzut? Din cei ce şi-au găsit scuze în păcate şi n-au vrut să vie, nici unul nu va gusta din cină. Dar acum e momentul să vorbim ceva şi despre acele pricini date ca scuze. Vai de noi, păcătoşii! Glasul lui Dumnezeu în om este sluga Lui. Conştiinţa noastră este sluga lui Dumnezeu, care ne cheamă la cina Marelui Împărat. Ea pururea ne cheamă la Dumnezeu şi noi pururea găsim pricini ca să nu răspundem. Vezi pe omul înconjurat de averi? Oricât ar avea omul de mult şi mai mult vrea. Am de arat, am de semănat, am treabă cu oile, am treabă cu boii, vreau să-mi fac casă nouă, am de măritat fete, am de însurat feciori, am de făcut cutare lucru... . Şi zăbovindu-se în toate acestea, în toate lucrurile lumii celei deşarte şi stricăcioase, nu răspunde glasului conştiinţei, al slugii lui Dumnezeu din el, care-l cheamă la cină. S-a încurcat în toate pentru toată viaţa, legat de grijile lumii şi le dă ca pricină, ca să nu poată merge la biserică, la rugăciune, la citire şi la toată lucrarea faptei celei bune. Găseşte tot felul de pricini şi nu merge la cina Marelui Împărat, nu-şi găseşte vreme de un ceas pe zi pentru rugăciune. De ce? Toată grija lui o cheltuieşte în grijile veacului de acum. Unul dă ca pricină, când trebuie să postească: „Nu pot, sunt neputincios, m-a dezlegat doctorul să mănânc bine. Dacă postesc în Postul Mare, în Postul Crăciunului, dacă ţin lunea, miercurea şi vinerea, ca toţi creştinii, mă topesc de foame”. Dă drept pricină neputinţa şi nu vrea să postească. Conştiinţa îţi spune: „Omule, adu-ţi aminte că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!”. Nu-ţi aminteşti ce spune apostolul Pavel? „Bine este a întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările, întru care nu este mântuire”. Largă este calea pântecului şi pe toţi îi duce în gheena. Omul dă ca pricină neputinţa şi se ţine de ea.

Dar ce e pricina sau scuza? Iată ce ne învaţă Sfântul Isaac: „Pricina sau scuza este o voinţă a păcatului şi înainte-mergătoare a lui; scuza este punte spre păcat” (Cuv. 26). Unul ar vrea să facă milostenie, dar găseşte ca pricină pe „N-am de unde să fac, n-am nici un ban”. Altul vrea să lase tutunul, dar găseşte ca pricină pe „Nu pot, că m-am obişnuit cu dânsul”. Unul vrea să lase rachiul sau beţia, că-l distruge. Răspunde: „Nu pot, că aşa m-am deprins”. Altul vrea să meargă la biserică, însă zice: „Dar nu pot, că am treabă astăzi, trebuie să mă duc în cutare loc, am cutare treburi de făcut”. El n-a auzit cuvântul: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să mă dezvinovăţesc de păcatele mele. Iar cu oamenii cei ce fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor” (Psalmi 140, 4). Găseşte mereu pricini. Vrea să facă omul păcatul, dar frica lui Dumnezeu îl opreşte. Însă după ce a găsit o pricină, îl face. Căci cel ce râvneşte la femeie străină, cel ce păcătuieşte şi face fărădelegi şi curveşte, acela zice: „Am firea fierbinte, sunt om sănătos şi nu-mi ajunge o femeie”. Strică şi casa celuilalt, îşi strică şi sufletul lui, ca şi pe al aceleia cu care păcătuieşte, pentru că a pus pricină neputinţa, că nu poate să se înfrâneze.

Vai şi vai nouă, că a ajuns gheena acum lângă noi! Pricina merge înaintea păcatului, este grabnic înainte-mergătoare. Punte către păcat s-a făcut pricina, fiindcă a lipsit din el frica de Dumnezeu. Cum spune Duhul Sfânt: „Necredinţa călcătorului de lege spune inimii mele că nu este într-însul frica de Dumnezeu” (Psalmi 35, 1). Omul ar posti, ar merge la biserică, ar face milostenie, s-ar închina sau ar ţine curăţenia cu soţia sa, după legea căsătoriei, s-ar împăca cu fratele său, ar lăsa tutunul, beţia, sudalmele, ar lăsa zgârcenia, otrava nemilostivirii şi ura către fratele său, toate le-ar lăsa, dar nu-l lasă pricina închipuită de el. Găseşte pricină şi zice: „Dar cum am să-l iert eu pe celălalt, că eu sunt cineva şi apoi el m-a supărat?!”. Pune vină pe celălalt, nu pe sine şi găsind pricina aceasta, nu-l iartă pe acela şi legat de satana, orbit şi prins cu inima în ghearele lui, se duce în focul gheenei, dacă moare fără să ierte.

Mânia omului se împarte în trei. Este o mânie care vine şi trece repede. Aceasta nu e periculoasă precum celelalte. Aceasta-i ca focul de câlţi: se aprinde şi se stinge. Căci zice Scriptura: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi” (Psalmi 4, 4). După ea îndată îşi cere omul iertare; de aceea această mânie nu este periculoasă. Este apoi al doilea fel de mânie. Ea e pizma care ţine minte răul două-trei zile sau mai mult. Şi în sfârşit, este mânia sau zavistia, care ţine uneori toată viaţa. Îl ţine satana legat uneori de nici pe patul de moarte nu-l iartă pe fratele său. Această zavistie îl face pe om mai rău decât dracul, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Deci unul ca acesta dă ca pricină pe „Nu pot să-l iert, că el m-a nedreptăţit”. Şi stă întunecat ca un drac şi stă cu satana în inima lui şi nu aude Scriptura care zice: „Soarele să nu apună întru mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Îl ţine satana şi-i zice că-i drept, că are dreptate să nu ierte şi să nu ceară iertare, pe motiv că nu e el vinovat. Iar cel ce trebuie să facă milostenie zice: „N-am de unde”. Cel pornit spre desfrâu găseşte şi el pricini. Pricina găsită este o învoire cu satana.

Vai de noi şi de noi de credem că scăpăm din gheena pentru aceste pricini! N-auzi ce spune Duhul Sfânt: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să mă dezvinovăţesc de păcatele mele? ”. Dar va zice careva: „Părinte, sunt şi pricini binecuvântate”. Să vedem care ar fi aceste pricini binecuvântate. Să vă dau un exemplu. Spune Dumnezeiasca Scriptură în porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”. Dar această poruncă din Decalog n-are putere când te cheamă Dumnezeu la pocăinţă şi la mântuire şi n-ai voie să mai iubeşti pe tatăl şi pe mama ta şi pe sora ta dacă ei nu te lasă să posteşti, să mergi la biserică, să te rogi, să te mântuieşti, să duci viaţă cinstită. Dacă te opresc de la acestea tatăl şi mama, nu-i mai poţi iubi, că ei sunt cei mai mari vrăjmaşi. Căci spune Hristos în Evanghelie: „Tot cel ce vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl şi pe mama sa, sau pe sora sa, sau pe fratele său, sau pe prietenul său, sau pe însuşi sufletul său, nu poate să fie ucenic al Meu” (Luca 14, 26-27). Şi mai spune Iisus Hristos: „N-am venit să aduc pe pământ pace, ci sabie, căci vor fi doi contra trei într-o familie şi trei contra doi” (Matei 10, 34-36). Deci cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie contra firii? Nu, dar firea noastră adevărată o găsim când iubim pe Dumnezeu. Numai în Dumnezeu trebuie să-i iubim pe părinţi şi pe fraţi.

Porunca întâi din Decalog cere: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, din toată puterea ta” (Ieşirea 20, 1). Deci cere toată fiinţa omului. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din inimă, adică din suflet, şi din cuget, adică cu mintea sau cu partea cugetătoare; din inimă, adică cu simţămintele, cu partea sentimentală a sufletului nostru şi din virtute, adică cu trupul, deci cu toate cele ale noastre. Deci porunca întâi din Decalog cere de la noi o dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu. Numai după Dumnezeu sau în Dumnezeu trebuie să iubim pe aproapele, între care sunt şi tata şi mama şi neamurile. În acest caz trebuie să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. În ceasul când eu vreau să mă mântuiesc, să merg după Hristos, dar tata nu vrea, sora nu vrea, mama nu vrea, femeia nu vrea, copiii nu vor, prietenii nu vor, eu nu sunt ţinut să ascult de ei. În acest caz, am poruncă să-i urăsc şi să-L iubesc pe Dumnezeu. Nu trebuie să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu nici părinţii, nici înălţimea, nici adâncimea, nici puterile cele de sus, nici cele de jos. Când e vorba de ascultarea lui Dumnezeu şi de dragostea Lui, cine iubeşte mai mult vreo zidire decât pe Ziditorul, ori mamă, ori tată, ori ţarină, ori vie, ori moşie, ori copii, ori viaţa de aici, acela se înşeală şi va fi lepădat de la Dumnezeu cu totul şi nu a ales cărarea care duce la cina Marelui Împărat.

Dar de ce să-L iubim pe El mai presus de orice? Mai întâi, pentru că El este Ziditorul lumii văzute şi nevăzute. Al doilea, pentru că e Ziditorul omului. El a dat omului viaţa şi mintea, voinţa şi raţiunea, lumina, auzul, vederea şi tot ce îi trebuie pentru viaţa de acum şi pentru cea de dincolo. Al treilea, fiindcă poartă grijă tuturor fiinţelor din cer şi de pe pământ. Al patrulea, pentru că ne iubeşte şi este Prea Sfânt şi Prea Drept şi nu urăşte pe cel ce vine la pocăinţă. Al cincilea, pentru că ne-a pregătit nouă Împărăţia cea fără de sfârşit pentru puţinele fapte bune ce le putem noi face în zece sau douăzeci sau o sută de ani pe pământ şi care sunt o nimica toată faţă de viaţa veşnică. Al şaselea, trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată inima şi să renunţăm la toate ale lumii, pentru că El este o Fiinţă Desăvârşită, Preabună şi Preaîndurătoare, Care nu voieşte să ne ducă în munca iadului. A făcut iadul cu atâţia diavoli şi munci, dar nu l-a făcut pentru oameni, căci zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor săi”. N-a făcut iadul pentru noi, ci pentru draci, iar dacă ne facem şi noi răi, asemenea dracilor, ne facem vinovaţi şi vrednici de gheenă. Iar al şaptelea, trebuie să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea, căci El este Stăpân suprem peste toate, Stăpânul lumii celei văzute şi nevăzute. Iar din dragostea cea nemărginită către noi, a trimis pe Mântuitorul, Fiul şi Cuvântul Cel Unul Născut, în lume, să Se îmbrace cu firea noastră – afară de păcat – şi să vestească mântuirea neamului omenesc, să ne cheme la cina cea mare a Împărăţiei Cerurilor, ca să petrecem acolo, împreună cu El, în vecii vecilor.

Dar vai de noi şi de noi când conştiinţa ne spune să facem o faptă bună sau să lăsăm răul! „Lasă-te de tutun, lasă rachiul, lasă jocurile, lasă petrecerile, lasă înjurătura, lasă ura pe fratele tău, lasă luxul, lasă femeia străină, lasă păcatele cu care te-ai îndeletnicit, lasă zgârcenia, lasă nemilostivirea, lasă aducerea aminte a răului!”, iar noi nu vrem, ci găsim fel de fel de pricini cu mintea noastră şi socotim că aceste pricini sunt binecuvântate. V-am spus că atunci când e vorba de ascultarea lui Dumnezeu şi de dragostea Lui, chiar pricinile binecuvântate n-au nici o putere. Toate cad în acest caz.

Avraam a primit poruncă: „Du-te de înjunghie pe fiul tău…” (Facerea 22, 1-13). A aşteptat Avraam o sută de ani ca să-l aibă şi când să se bucure de el, a primit poruncă să-l înjunghie. Şi s-a dus. Pentru ce? Ca să asculte de Dumnezeu, fiindcă-L iubea din toată inima. Şi văzând Dumnezeu la Avraam atâta lepădare de sine, atâta iubire, i-a spus cu jurământ: „Avraame, Avraame, fiindcă n-ai cruţat pe fiul tău, cu jurământ îţi spun că întru tine voi binecuvânta toate popoarele pământului prin credinţă”. Căci toţi suntem fiii lui Avraam, dar după credinţă, nu după trup. Căci Avraam prin credinţă s-a îndreptat. Pentru că zice Scriptura: „A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui aceasta spre dreptate” (Facerea 15, 6).

Deci, iată că trebuie să lăsăm toate pricinile pe care ni le aduce satana în minte, când vrem să facem o faptă bună. Căci toate sunt pricini omeneşti şi drăceşti, pricini care îndeamnă la păcate. Niciodată să nu căutăm pricini când trebuie să urmăm calea poruncilor lui Iisus Hristos. Toată pricina care ni se face spre neascultarea lui Hristos, a poruncilor Sale şi a dragostei lui Dumnezeu, de la satana este, sau de la păcatul din noi şi nici o îndreptare nu vom avea prin ea în ziua morţii şi a Judecăţii. AMIN!

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 13 Decembrie - Dezlegare la pește

A.   PLĂCINTE, GUSTĂRI

File de cod pescăresc

·       2 kg cod

·       175 g ulei

·       500 g roşii

·       100 ml vin

·       30 g usturoi

·       100 g bulion

·       Cimbru

·       Piper

·       Sare

Codul se decongelează, se spală în mai multe ape, se scot fileurile şi se aşază într-o tavă cu ulei, se condimentează cu usturoi tocat, piper, sare şi cimbru.

          Se toarnă restul de ulei peste peşte şi se dă tava la cuptor timp de 25 minute.

          Se scoate din cuptor şi se toarnă peste peşte bulion diluat cu apă, se aşază pe fiecare fileu de cod câte o jumătate de roşie şi se dă tava din nou la cuptor timp de 15 minute.

          Se serveşte rece sau cald, după preferinţă.

 

B.   SALATE

Salată de ton

* o cutie ton în ulei,

* o cutie porumb  medie,

* un borcănel ceapă mică murată,

* orez bob lung (2 punguliţe Uncle Ben's 75 g.),

* zeama  de la 1 lămâie,

* piper

Se fierbe orezul, de preferat cel cu bob lung,  să nu se lipească.  Se amestecă orezul fiert cu tonul (cu tot cu ulei - există şi ton în ulei cu lămâie şi piper), zeama de la 1 lămâie, ceapa murată, porumbul şi piperul.

C. SOSURI

Sos de peşte

·       1 kg peşte;

·       1 pahar vin;

·       Sos alb obţinut din:

-         1 lingură margarină;

-         1 lingură făină;

-         Apă;

-         Sare;

-         Piper;

·       Zarzavat de supă

Sosul alb:

Se pune ½ lingură margarină într-o cratiţă pe foc, se adaugă făină, se amestecă.

Se adaugă puţin câte puţin un pahar apă rece, amestecând mereu să nu se formeze cocoloaşe.

Dacă sosul este prea gros se diluează cu apă fierbinte.

Se pune sare şi piper, iar când se serveşte se adaugă restul de ½ lingură margarină, amestecând până se topeşte.

Acest sos este baza multor sosuri calde.

Sosul de peşte:

Se pune peştele curăţat, spălat şi tăiat bucăţi într-o oală cu 2 cepe, 2 morcovi, sare, piper măcinat, rădăcină şi frunză de pătrunjel, o foaie dafin.

Se acoperă cu apă şi se lasă să fiarbă încet, la foc domol.

Se adaugă ¼ l vin alb şi se mai lasă să fiarbă împreună până ce carnea este fiartă bine.

Se strecoară apoi printr-o sită deasă.

Cu acest lichid se stinge un rântaş de făină preparat cu ½ lingură margarină şi o ligură făină.

Se amestecă totul bine şi se mai lasă să fiarbă împreună la foc foarte mic, amestecând mereu.

Se poate adăuga zeamă de lămâie şi piper măcinat.

Se serveşte la rasol de peşte

 

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de peşte

·       750 g peşte

·       150 g morcovi

·       100 g ţelină

·       100 g ceapă

·       100 g ulei

·       250 g roşii

·       1.5 l borş de putină

·       1 legătură leuştean verde

·       1 legătură pătrunjel verde

·       Sare

Ceapa se toacă mărunt şi se căleşte în ulei, se adaugă morcovii şi ţelina tăiate rondele şi se călesc împreună încă 15 minute, se sting cu apă şi se pun la fiert.

          Peştele se curăţă de solzi, se spintecă, se scot intestinele, branhiile şi osul amar şi se spală în mai multe ape.

          Când zarzavatul este aproape fiert se pune peştele tăiat în bucăţi şi borşul fiert separat şi se lasă să mai fiarbă 15 minute.

          Se adaugă apoi roşiile, curăţate de coji şi seminţe şi tăiate cuburi şi se potriveşte gustul de sare.

          În final se adaugă leuşteanul şi pătrunjelul tăiate mărunt.

 

E. Piftie de crap (3 reţete)

I

·       1 kg crap sau 2 capete şi 2 cozi crap;

·       2 cepe;

·       Sare;

·       Piper

Când s-a împărţit un peşte mai mare sau doi crapi mai mici, capetele şi cozile se pot prepara în modul următor (fără cap gelatina nu se prinde): se taie capetele felii şi se rumenesc uşor în ulei.

Se pun bucăţile de peşte într-o cratiţă, împreună cu ceapa rumenită şi se ră cu apă.

Se pune sare şi se lasă să fiarbă până ce apa a scăzut mult.

Se pun bucăţile într-o farfurie adâncă şi se toarnă deasupra zeama strecurată, apoi se lasă la rece.

Peste câteva ore, sau cel mai bine a doua zi, zeama s-a transformat în piftie şi se poate servi.

II

Fără ceapă prăjită.

Se fierb bucăţile de peşte în apă cu sare cât le cuprinde, lăsând să scadă până când zeama devine cleioasă.

Se scot bucăţile de peşte pe o farfurie sau două, iar deasupra se strecoară zeama, în care s-au pus 1 – 2 căţei usturoi striviţi.

Se lasă la rece să se închege.

III

Se curăţă crapul, se taie în bucăţi, se pune într-o cratiţă împreună cu apă cât să-l cuprindă sare, usturoi, piper, o ceapă, pătrunjel, câteva ciuperci, 2 linguri ulei.

Lichidul trebuie să acopere peştele.

Se lasă să fiarbă fără capac 30 minute.

Se scot bucăţile, se aşază pe farfurii, se pun ciuperci împrejur, iar deasupra se strecoară zeama.

Se lasă la rece până se încheagă zeama.

 

F. DULCIURI

Chec cu cacao
• ¾ ceaşcă ulei;
• 2 ceşti zahăr;
• 2 ceşti apă rece;
• 3 linguri oţet;
• 6 linguri cacao;
• 1 linguriţă sare;
• 2 vanilii;
• 3 ceşti făină;
• 2 linguriţe bicarbonat;
• 1 linguriţă praf de copt
Se bate uleiul cu zahărul, se adaugă oţetul, apa, vanilia, făina în care se amestecă bicarbonatul şi praful de copt.
La sfârşit se adaugă sare şi cacao.
Se răstoarnă compoziţia în tava unsă şi tapetată cu făină şi se dă la cuptor, la foc potrivit timp de 45 minute.
Când este copt se pudrează cu zahăr