REVISTA MEA DIN 13 DECEMBRIE / 3.

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 13 DECEMBRIE 2020

PARTEA A TREIA; ARTE; SFATURI UTILE; DIN FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE

ARTE 13 Decembrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 13 Decembrie

Rossini – Bărbierul din Sevilla și încă trei opere! E bine să vă faceți timp spre a le viziona!

 Rossini's The Barber of Seville

Rossini - La Cenerentola 

LA DONNA DEL LAGO - GIOACHINO ROSSINI 

Armida - Rossini

MUZICĂ 13 Decembrie

Romica Puceanu, cel mai frumos mix de muzică de pahar lăutărească

Golden Sweet Memories Beautiful Love Songs Collection

Marc Antoin Charpentier - Musique sacree

Muzică veche românească melodii vechi dar superbe de petrecere

POEZIE 13 Decembrie

Heinrich Heine

Biografie

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost un poet și prozator german.

A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupației franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerț. După ce și afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universitățile din Göttingen, Bonn și la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deși a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În această perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricții severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era și cea de profesor la universitate, care devenise țelul lui Heine. Heine și-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt se pare că nu a fost chiar așa. Vărul și binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieții, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identități, germane și evreiești.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franța, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepții ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocrație.

Cu excepția unei scurte vizite în Germania, în 1843, el și-a petrecut restul vieții la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau considerați ca făcând parte din mișcarea Junges Deutschland(Germania tânără)

Cu toate acestea, de la distanță, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania și a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopți de vară), el a satirizat politica utopică a opozanților regimului din Germania.

Experiența emoționantă a exilului său se oglindește în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viață a fost țintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alții opinează că a avut sifilis. A murit la Paris și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de naziști asupra Institut für Sexualwissenschaft (Institutul pentru științe sexuale), printre cărțile arse în Piața Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit și lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

Scrieri

·         Auf Flügeln des Gesanges

·         Gedichte, 1821

·         Lyrisches Intermezzo, 1822 (Intermezzo liric)

·         Tragödien, nebst einem lyrischen Intermezzo, 1823

·         Reisebilder, 1826-31 (Imagini de călătorie)

·         Die Harzreise, 1826 (Călătorie în Harz)

·         Ideen, das Buch le Grand, 1827

·         Englische Fragmente, 1827

·         Buch der Lieder, 1827 (Cartea cântecelor)

·         Französische Zustände, 1833

·         Zur Geschichte der neueren schönen Literatur in Deutschland, 1833

·         Die romantische Schule, 1836

·         Der Salon, 1836-40

·         Über Ludwig Börne, 1840

·         Neue Gedichte, 1844 - (Poezii noi)

·         Deutschland. Ein Wintermärchen, 1844 - (Germania, o poveste de iarnă)

·         Atta Troll. Ein Sommernachtstraum, 1847 (Atta Troll. Visul unei nopți de iarnă)

·         Romanzero, 1851

·         Der Doktor Faust, 1851

·         Les Dieux en Exil, 1853

·         Die Harzreise, 1853 (Călătorie în Harz)

·         Lutezia, 1854

·         Vermischte Schriften, 1854

·         Letzte Gedichte und Gedanken, 1869

·         Sämtliche Werke, 1887-90 (7 Vols.)

·         Sämtliche Werke, 1910-20

·         Sämtliche Werke, 1925-30

·         Werke und Briefe, 1961-64

·         Sämtliche Schriften, 1968

Am plans prin somn

Am plans prin somn. Visasem

Că tu ai fi murit.

Şi m-am trezit, şi iară

Am plans şi m-am mîhnit.

Am plans prin somn. Visasem

Din viaţa-mi că dispari,

Şi m-am trezit în noapte,

Şi-am plans cu lacrimi mari.

Am plans prin somn. Visasem

Că iar la piept îmi cazi,

Şi m-am trezit în bocet,

Şi zău că plang şi azi…

(trad. Petru Cărare)

 Loreley

Eu nu ştiu ce poate să fie

Că-mi sună mereu în urechi

Cu veşnica-i melancolie

Un basm din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,

Lin apele Rinului curg,

Şi cresc ale munţilor creste

Măreţ strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie

S-arată din negură blând,

Brăţara-i de aur scînteie,

Ea-şi piaptănă părul cantand.

Ea-şi piaptănă părul şi cantă

Un cantec de vrajă al ei;

Te farmecă şi te-nspăimantă

Cantarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede

Cu luntrea lui mică şi, dus,

Nici valuri, nici stîncă nu vede,

El caută numai în sus.

Vîltoarea-l izbeşte de coasta

Stîncoasă, şi moare-necat:

Loreley a făcut-o aceasta

Cu viersul ei fermecat.

Ceaţa toamnei, vis de jale

Ceaţa toamnei, vis de jale,

Peste munţi şi văi s-abate.

Vântul scutură copacii,

Seci fantome dezbrăcate.

Singuratic, trist, veghează

Un copac nescuturat -

Vârful lui cel verde pare

Că-i de lacrime udat.

Pustiirea din natură

Este inima-mi cernită,

Iar copacul verde, dragă,

E icoana ta leită.

Nichita Stănescu

Biografie

Nichita Stanescu (n. 31 martie 1933, Ploiesti, jud Prahova - d. 13 decembrie 1983 in Spitalul Fundeni din Bucuresti ) a fost poet, scriitor si eseist roman, ales post-mortem membru al Acedemiei Romane.
Considerat atat de critica literara cat si de publicul larg drept unul dintre cei mai de seama scriitori pe care i-a avut limba romana, pe care el insusi o denumea " Dumnezeiesc de frumoasa ", Nichita Stanescu apartine temporal, structural si formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului romanesc din anii 1960 - 1970. Ca orice mare scriitor, insa, Nichita Stanescu nu se aseamana decat cu el insusi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu si Eugen Simion, un poet cu amplitudine, profunzime si intensitate remarcabile, facand parte din categoria foarte rara a inventatorilor lingvistici si poetici.
A fost laureat al Premiului Herder si nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatura (1980).

Educatie
In perioada 1944 - 1952 a urmat Liceu "Sf. Petru si Pavel", devenit " Mihai Viteazul" din Ploiesti, pentru ca ulterior, intre 1952 - 1957 sa urmeze cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti.



1933 Nichita Stanescu se naste pe 31 martie, in Ploiesti. El va urma scoala primara aici.

1952 Este student la filologie al Universitatii din Bucuresti.

1957 Absolva sectia de filologie a Universitatii din Bucuresti.

1957-1960 este corector si pe urma redactor la Gazeta literara. Ii are ca prieteni pe Grigore Hagiu, Fanus Neagu, N. Breban, N. Velea, Aurel Covaci, si altii.

1960 N. Stanescu debuteaza cu Sensul iubirii.

1969 Viziteaza mai multe tari, printre care: Finlanda, Italia, Franta.

1975 Primeste premiul Herder.

1979 Stavros Deligiorgis publicã o ampla traducere din Nichita Stanescu intitulata Unfinished Works.

1980 Impreunã cu Gheorghe Tomozei publica volumul pentru copii: Carte de citire, carte de iubire.

1982 Este laureat al premiului Coroana de aur al Festivalului international "Serile poetice de la Strunga" din Macedonia.

1983 In data de 13 decembrie Nichita Stanescu se stinge din viata.

O parte mai puțin cunoscută a biografiei poetului:

Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, în Ploieşti, fiind botezat cu prenumele bunicului dinspre mamă, de origine rusă, Nikita Cereaciukin. A avut trei soţii, prima oară însurându-se la doar 18 ani.

Viitorul poet a mai primit şi numele bunicului dinspre tată, Hristea, la începuturile sale literare semnând chiar Hristea N. Stănescu. În 1952, în ultimul an de liceu, el s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu. Cei doi aveau să fie şi colegi la Facultatea de Filologie, dar relaţia s-a destrămat după doar un an. În 6 iunie 1962 s-a recăsătorit cu Doina Ciurea, o altă colegă de facultate, de care avea să divorţeze oficial abia două decenii mai târziu. Asta în ciuda faptului că încă din 1964 a cunoscut- o pe una din marile lui iubiri, poeta Gabriela Melinescu – relaţie ce a durat până în 1970 – fără a se însura cu aceasta.

În 1978, o întâlneşte pe Todoriţa (Dora) Tărîţă, cu 23 de ani mai tânără decât el, care-i va inspira creaţia ultimilor ani. Patru ani mai târziu, în iulie 1982, cei doi se căsătoreau, la scurtă vreme poetul înfiind- o pe Mirela, sora mai mică a Dorei. În 13 decembrie 1983, Nichita trece la cele veşnice, cu organismul grav afectat de ciroză hepatică.

Poetul Nichita Stănescu a murit pe 13 decembrie 1983, la vârsta de 50 de ani. Cel considerat cel mai mare poet român al secolului XX n-a avut urmaşi. Puţină lume ştie însă că el a fost tatăl legal al unei fete pe care a adoptat-o. Iar Mirela, fetiţa de atunci, era chiar sora ultimei soţii a poetului, Dora.

Genial, admirat şi adulat ca nimeni altul încă din timpul vieţii, Nichita Stănescu a rămas în amintirile celor care l-au cunoscut şi cu patima ucigătoare pentru alcool. Recunoaşterea internaţională a lui Nichita a determinat-o pe Elena Ceauşescu să facă un gest mai puţin obişnuit, să-i trimită la uşă ministrul Sănătăţii pentru o consultaţie.

„Relaţia“ lui Nichita cu alcoolul este una de notorietate. Cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai poetului au povestit despre consumul impresionant din garsoniera poetului, despre admiratorii care veneau în vizită cu sticle de votcă şi palincă, dar şi despre sumele cheltuite pe băutură de Nichita, până la 2.500 de lei pentru câteva zile, în condiţiile în care un salariu era de aproximativ 1.000 de lei. Dar, în cazul lui Nichita, până şi beţiile erau fermecătoare. Alcoolul era pentru Nichita un „drog“, îi menţinea starea permanentă de inspiraţie, îl stimula să creeze şi, cu cât îl consuma mai mult „cu atât părea mai lucid“.

„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“, povesteşte despre Nichita prozatorul Ştefan Agopian.

Ultima soţie a poetului, Dora, i-a convins chiar prietenii să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de ei împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita. Poetul avea deja ciroză în acea perioadă, iar oaspeţii care intrau în casa lor şi care veneau, aproape invariabil, cu o sticlă de votcă, erau percheziţionaţi de Dora. Nichita reuşea să înşele mereu vigilenţa soţiei şi îşi pitea sticlele în pendulă sau în cutia televizorului.

Din aceeaşi perioadă datează şi un episod interesant, povestit de un alt prieten al poetului, Mircea Gociman. „Nu a făcut analfabeta numai lucruri reprobabile şi unul din exemple este întâlnirea soţilor Ceauşescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, când tovarăşa l-a întrebat pe Nichita cum se mai simte cu sănătatea. În perioada respectivă, Nichita chiar se simţea rău, fiindcă îşi maltratase ficatul nu numai cu vodcă, dar şi cu multe altele mai ales prin extenuare fizică, însă i-a răspuns tovarăşei că se simte bine şi i-a mulţumit pentru grija care i-o arată, la care ea a replicat că ştie că nu se simte bine deloc şi o să dea dispoziţii să fie tratat. Nichita a luat-o ca pe un gest de politeţe şi se mira că a avut timp să pună pe cineva să se intereseze de starea sănătăţii lui“, povesteşte Mircea Gociman pe site-ul personal, în care un capitol important este dedicat amintirilor cu Nichita.

Nichita a primit în perioada imediat următoare mai multe invitaţii de la diverşi medici să facă un consult serios, dar nu le-a dat curs, chiar dacă ultimele două au venit din partea celebrului profesor Eugeniu Proca, ministrul Sănătăţii din vremea aceea. Într-o dimineaţă, Nichita s-a trezit cu Eugeniu Proca la uşă care i-a spus că a venit să-i facă un tratament pentru ficat, fiind trimis personal de tovarăşa, care nu poate fi refuzată.

„A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate părintească i-a mărturisit că a venit, fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi în plus era o plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec:«Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni prieteni sau supăraţi unul pe altul!»“, povesteşte Mircea Gociman.

Tratamentul s-a desfăşurat la Mangalia Nord tocmai pentru a-l rupe pe Nichita de anturajul lui şi în această perioadă vizitele i-au fost supravegheate cu mare stricteţe pentru a nu fi deranjat. Tratamentul a costat pe vremea aceea (1979-1980) vreo două milioane, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie făcută aproape pe nesimţite prin care a fost convins să bea alcool mai rar şi mai puţin.

„Părerea mea bazată numai pe intuiţie este că urmarea tratamentului a fost prelungirea vieţii lui cu câţiva ani“, mai spune Mircea Gociman.

Cu toate acestea, crizele hepatice ale poetului s-au înrăutăţit în 1981. Doi ani mai târziu, întors în Bucureşti după nunta unor prieteni din provincie, a început să simtă dureri atroce de ficat şi a fost dus la spital, unde s-a stins din viaţă în noaptea de 12 spre 13 decembrie. Diagnosticul oficial a fost stop cardiorespirator. Realitatea a fost alta, după cum îşi aminteşte un alt prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“, a povestit poetul. Maestrul Johnny Răducanu, legat de o prietenie strânsă cu Nichita, avea un mod neobişnuit de a-l comemora. Meargea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ. „Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici“.

De dragoste

Ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mâna ei luminoasa

demult m-a uitat, -

demult s-a uitat si pe sine

cum atirna pe ceafa scaunului.

Eu mă inec în lumine

si scrisnesc în crugul anului.

Ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rid,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine mă infatiseaza pe când

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

în lumea fioroasa

de sub ceresc.

Poveste sentimentală

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des. 

Eu stateam la o margine-a orei,

tu - la cealalta,

ca doua toarte de amfora. 

Numai cuvintele zburau intre noi,

inainte si inapoi. 

Virtejul lor putea fi aproape zarit,

si deodata,

îmi lasam un genunchi,

iar cotul mi-infigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba-nclinata

de caderea vreunui cuvint,

ca pe sub laba unui leu alergind. 

Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,

inainte si inapoi,

si cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, intr-un virtej aproape văzut,

structura materiei, de la-nceput. 

Emotie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,

ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,

ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,

si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le-nec în mare.

Suier luna si o rasar si o prefac

intr-o dragoste mare.

Vicente Aleixandre

Biografie

Vicente Pío Marcelino Cirilo Aleixandre y Merlo (n. 26 aprilie 1898 - d. 13 decembrie 1984) a fost un poetspaniol, membru al generației '27, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1977).

Principalele caracteristici ale poeziilor sale suprarealiste sunt: folosirea metaforei stranii, cultivarea versului liber și subtilitatea tehnicii.

Viața

Vicente Aleixandre s-a născut la Sevillia la 26 aprilie 1898. Copilăria și-a petrecut-o însă la Málaga. La vârsta de unsprezece ani se stabilește, împreună cu părinții și cu sora sa, la Madrid, unde are să locuiască aproape tot restul vieții. A urmat o școală comercială și Dreptul, după care a predat timp de doi ani lecții de legislație comercială. S-a angajat ca funcționar la o companie de căi ferate, dar sănătatea sa șubredă l-a obligat, în 1925 la orice activitate, în afară de cea literară, pe care nu o mărturisise nimănui. S-a retras doi ani la țară, unde își cunoaște "colegii de generație", între care Damasco Alonso. Acesta a avut o influență hotărâtoare asupra formației sale poetice ^[3]. În această perioadă a prins contur prima sa carte de poeme Ambito, publicată în 1928 și a avut loc debutul său literar în "Revista de Occidente".

Opera

·         1928: Incintă („Ámbito”);

·         1932: Spade ca buzele („Espadas como labios”);

·         1935: Distrugerea sau iubirea („La destrucción o el amor”);

·         1944: Umbra paradisului („Sombra del paraíso”);

·         1954: Istoria inimii („Historia del corazón”);

·         1962: Într-un vast domeniu („En un vasto dominio”).

În piață

Frumos, minunat de umil și dătător de încredere, însuflețitor și profund

e să te simți în bătaia soarelui, printre ceilalți, împins,

purtat, condus, amestecat, târât vuitor.

Nu-i bine

să rămâi pe țărm

ca digul sau ca o moluscă ce vrea cu gesturi de calcar să imite stânca.

Ci pur și senin e să te-adaugi fericirii

de-a curge și de a te pierde,

pomenindu-te prins în mișcarea prin care palpită amplificată marea inimă a oamenilor.

Ca insul care stă aici nici nu știu la ce etaj,

și l-am văzut coborând niște scări

și cutezător intrând în mulțime și pierzându-se.

Marea masă trecea. Dar minuscula inimă afluentă era ușor de recunoscut.

Acolo, cine să-l recunoască? Acolo, cu speranță, cu hotărâre, sau cu credință, cu temătoare îndrăzneală,

cu tăcută smerenie, acolo și el

trecea.

Era o mare piață deschisă și mirosea a existență.

Mirosea a soare imens descoperit, a vânt ondulându-l,

un vânt imens ce-și trecea peste creștete mâna,

mâna lui mare ce mângâia frunțile unite reconfortându-le.

Și era șerpuirea-n mișcare

asemeni unei ființe unice, nu știu dacă neajutorată, nu știu dacă puternică,

ci existentă și perceptibilă, ci acoperind pământul.

Acolo fiecare se poate privi și se poate bucura și recunoaște.

Când, în după-amiaza încinsă, singur în biroul tău,

cu ochii stranii și întrebarea pe buze,

ai vrea să afli ceva de la propriul tău chip,

nu te căuta în oglindă,

într-un dialog stins în care nu te-auzi.

Coboară-ncet, coboară și caută-te-n ceilalți.

Acolo-s toți și printre ei și tu.

O, dezgolește-te și contopește-te și recunoaște-te.

Intră încet, ca-notătorul care, temător, pe cât de-ndrăgostit pe-atât de neîncrezător în apă,

își vâră-ntâi picioarele în spumă

și simte apa înghițindu-l și-i gata să se-ncumete și-i aproape decis.

Și-acum, cu apa până la brâu, încă nu se încrede.

Dar își întinde brațele, își deschide în sfârșit amândouă brațele și se dăruie cu totul.

Și-acolo se recunoaște puternic și crește și se avântă

și-naintează și stârnește spume și sare și e-ncrezător,

și despică și palpită-n apele vii, și cântă, și-i tânăr.

Așa, intră cu picioarele goale. Intră în clocot, în piață.

Intră-n torentul care te cheamă și fii acolo tu însuți.

O, mică, măruntă inimă, inimă vrând să bată

ca să fie și ea unanima inimă ce o cuprinde!

(traducere de Sorin Mărculescu, din vol. Umbra paradisului, Ed. Univers, 1972, Colecția Orfeu)

Umbra finală

Ideea oarbă, suflet adumbrit,

Pe cine-am sărutat acum, pe cine?

Pe-un suflet sau pe-un boţ fără lumine,

Pe-un os ce toată vlaga mi-a-ngiţit?

Acum eram de patimi pârjolit,

Acum sălta şi inima din mine

Şi iată din pârjol numai ruine

Abia mocnind şi ele-n asfinţit.

Sub braţul meu ca secera-ndoită,

Sub pieptul meu jucând ca un mister,

M-ai dus cu tot cu sânge în ispită...

O, noapte! În nimica nu mai sper.

Nu-mi minte simţul clipa rătăcită

Şi umbra cade peste efemer.

TEATRU/FILM 13 Decembrie

FILM DOCUMENTAR 

Piramidele construite de extratereștri

Doamna neagra din sonete (1965) - George Bernard Shaw

DIN FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE 13 Decembrie

România Subterană. Tuneluri, Peşteri, Catacombe.

Tuneluri sub București

SFATURI UTILE 13 Decembrie

METODE DE ȚINUT ÎN FRÂU FURIA

Nu de putine ori ni se in­tam­pla tuturor sa sca­pam de sub con­trol. Sen­ti­men­tele care gene­reaza aceasta rabufnire pot fi deo­po­triva pozitive sau negative, in functie de mo­­mentul care a declan­sat izbucnirea.

Tema este furia, asa ca ne vom focusa in principal asupra efectelor ei si a moda­litatilor de concentrare a ener­giei generate de fu­rie catre re­zolvarea problemelor sau a satisfacerii nevoilor personale.

Furia, ca efect sau consecinta a unor sti­muli, repre­zinta o ca­pacitate sana­toasa a or­ganismului prin care persoana in cauza poate defula sentimente sau cla­rifica si­tua­­tii care au de­terminat des­car­carea nervoasa.

A fi furios nu este ceva ce ar trebui trecut cu vederea sau pas­trat pentru alta data. Furia in­seamna tocmai “aici si acum” sau, in unele cazuri, ceva ce a fost amanat prea mult timp, iar acum iz­buc­neste. Furia nu este programata, iar acesta este mo­tivul pentru care nu se poate controla prea bine.

Furia se declanseaza ca urmare a unor stimuli exacti, fie ca stii care sunt, fie nu. Furia poate dobori ziduri, poate rupe relatii sau poate determina noi inceputuri. Ce se intampla cand ai nervi, cum depasesti mo­mentul si cum faci din furie ceva pozitiv?

De la negativ la pozitiv

In continuare, vom enumera cele mai cunoscute modalitati de a an­gaja fu­ria in comportamente po­zitive si ac­cep­tate social, dar, in acelasi timp, com­portamente care au acelasi efect de calmare dupa izbucnire. Furia are acest mare si nobil scop de a descarca si, in final, de a produce schimbari pozitive in cazul in care a fost corect folosita.

Desi­gur, exista si furia necontrolata, furia pe alte motive decat cel in­vo­cat, furie indreptata impo­triva persoanelor nepotrivite sau un sen­timent constant de furie ce nu va fi depasit decat in momentul in care subiectul isi va fi rezolvat ade­va­ratele cauze are starii sale.

Identificarea tuturor nevoilor unei persoane

Sentimentul furiei se poate declansa in momentul in care o nevoie sau mai multe sunt constant nesatisfacute si mereu amanate. Cel mai bun exemplu este cel al paharului cu apa. Cand o nevoie nu este satisfacuta, individul devine frustrat chiar daca decizia ama­narii ii apartine sau nu. A alege constant sa nu satisfaci o nevoie este sinonim cu a decide sa nu bei apa.

La un moment dat, vei ceda fara apa si vei bea. La fel stam si cu nevoile nesa­tisfacute, nu pot fi negate si vor fi pana la urma satisfacute. Furia ajuta la aflarea nevoilor nesatisfacute; o scurta intoarcere in timp la nevoia nesa­tis­facuta va determina radaciunile frustrarilor si a furiei. Exista peste 100 de nevoi ce trebuie satisfacute pentru ca omul sa poata functiona normal.

Cei mai multi ar spune ca satisfacerea tuturor nevoilor reprezinta un ideal, pe cand in realitate satisfacerea lor reprezinta normalitatea.

A controla furia nu va parea ceva firesc la inceput; pana comportamentele de control si temperare ale furiei vor deveni deprinderi este nevoie de exercitiu si incercari repetate de a constientiza momentul in care furia te copleseste.

A-ti afirma identitatea

Furia este doar o alta modalitate de a-ti manifesta identitatea, cu tot ce o com­pu­ne: afinitati, limite, placeri, ne­pla­ceri, convingeri, atitudini. Odata ce devii furios, e bine sa stii ca limita controlului constient asupra a ceea ce spui scade, inhibitorii actioneaza mai greu, iar tu te vei dezvalui in toata maretia ta. A fi furios poate insemna “acesta sunt eu, nu ai dreptul sa-mi faci asta!”.

A fi furios poate determina inlesnirea comunicarii si facilitarea negocierii cu cei din jur, dar si exprimarea mai clara a propriei tale personalitati.

A stabili limite si granite adecvate

Spuneam ca furia ne poate determina sa renegociem relatii, comportamente, atitudini care ne provoaca disconfort. Furia ne poate de­ter­mina sa reconsideram contractele incheiate, chiar si incheiate inconstient. A stabili noi limi­te sau gra­nite poate insemna un pas sanatos catre o relatie si mai sanatoasa.

Reconsiderarea limi­te­lor poate insemna si determinarea compor­ta­mentelor con­­siderate daunatoare, include o ne­go­­ciere a noilor limite dorite si o discutie le­gata de valorile implicate in negociere. Orice individ im­pune diferite granite si limite tuturor celor cu care intra in contact. Teoretic, fiecare dintre noi stie cat de departe poate merge cand vine vorba de alt individ.

O scurta evaluare a li­mitelor se face simplu, si tine de capacitatea in­di­vidului de a se adapta noilor situatii. De exem­plu, copilul testeaza constant limitele si granitele impuse de parinti pe principiu incercare eroare. Feedbackul nu se lasa prea mult as­teptat si in general este atitudinea defensiva a celuilalt, felul in care co­mu­nica “Ai mers prea departe!”.

A rezolva problemele

Pare simplu la prima vedere, fiind o activitate pe care, aparent, fiecare dintre noi o realizam. A rezolva proble­mele este, insa, una dintre cele mai apa­satoare sarcini existente, poate una dintre cele mai amanate activitati.

Evi­dent, nu mereu detinem mecanismele necesare rezolvarii problemelor, nu in­totdeauna avem starea necesara in­ce­perii unui demers care pare destul de dificil si mai ales cu durata nedeterminata. Furia, insa, ofera momentul op­tim inceperii demersului rezolvarii pro­blemelor, prezentand individului o situatie-limita ce nu suporta amanare.

Modalitatile de rezolvare ale angoaselor si problemelor reale sunt proprii fieca­rui individ si nu sunt determinate nea­parat de furie. Insa imboldul oferit re­prezinta momentul constientizarii pro­­ble­mei, iar de aici lucrurile vor merge mai simplu. Rezolvarea problemei im­plica reconsiderarea situatiei si a altor factori. Este vorba, una peste alta, de combinarea tehnicilor de negociere, de impunerea de noi limite si granite etc.

Statistici pe sexe
Barbatii care nu-si exprima deloc furia se confrunta cu un risc de 75% mai mare de boala coronara decat cei care vor­besc despre asta. Furia a fost asociata si cu hipertensiu­nea si calce­fierile arteriale, doi importanti factori de risc pentru bolile cardiace.

Furia reprimata

Furia reprimata face mult mai mult rau decat exprimarea ei libera. Este cunoscut faptul ca este mereu insotita de exprimarea sa somatica: inro­sirea fetei, incruntare, strange­rea pumnilor, tipete etc. Toate acestea sunt insotite de o acti­vitate hormonala crescuta: se secreta adrenalina, creste frec­venta batailor inimii si a ten­siunii, determinand forma­rea cheagurilor de sange. Mo­dul cel mai sanatos de a ges­tiona furia nu este exprima­rea ei ex­plo­ziva sau reprimarea, ci ex­primarea calma, coerenta.

Expertii spun ca persoanele care sunt in general ostile simt furia mult mai intens si pe o perioada mai mare de timp decat cei neostili. Propor­tio­nal, tensiunea creste mai pu­ternic si pentru un timp mai indelungat.

Si totusi, in final, daca sim­tim furie, de ce nu ne mani­festam? Aceasta este in­tre­­barea cu cel mai greu ras­puns. Cau­zele sunt variate si pornesc de la incapacitatea in­di­vidului de a se manifesta si de a infrunta cau­zele furiei sale, la atentia sca­­zuta manifestata pentru propriile nevoi si interesul uma­nist manifestat fata de nevoile altora.

Riscul de infarct e asociat cu exploziile emo­tionale, cu momentele-limita foarte intense, soldate cu un consum energetic mare.

Alte modalitati constructive de orientare a furiei

• Gasirea de alternative pentru satisfacerea nevoilor. Nevoile nesatisfacute se transforma incet, incet in frustrari si se cer sa­tis­facute din ce in ce mai vehement. Aflarea altor alternative pentru satisfacerea nevoilor este una dintre cele mai eficiente mo­da­litati      de inlocuire a unei surse de satisfacere a nevoilor, dovedita, pe parcursul timpului, ineficienta.
• A demara procesul negocierilor. Se refera la intrebarea clasica “Ce facem in legatura cu asta?” Ambele parti au inteles problema, iar negocierea poate incepe.
• A satisface nevoia. Dupa identificare si gasirea unor al­ter­native viabile, nevoile trebui satisfacute si nu sa fie amanate la nesfarsit.

Concluzii

• A te manifesta inseamna a fi liber. Daca simti sentimente de furie cel mai bine este sa ga­sesti modalitati coerente de manifestare.
• Incearca sa rela­tionezi empatic cu cei cu care ai discutii sau negociezi, pentru ca de cele mai multe ori cand negociem sau stabilim limite ca urmare a furiei se poate intampla sa nu fim in cel mai coerent moment al vietii noastre.
• Furia reprimata poate determina dezechilibre in plan psihic si somatic.

Text: Dr. Cristian Robert


5 plante care o să-ți facă bărbatul prosper | Eu stiu TV

GÂNDURI PESTE TIMP 13 Decembrie

Nichita Stănescu - Citate:

CITATE REFERITOARE LA CONDIȚIA POETULUI - NICHITA STĂNESCU

• „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.” ^[9]
• „Schimbă-te în cuvinte, precum îți zic.” ^[10]
• „Este foarte greu să translezi în noțiune ceea ce nu are caracter noțional. Poezia nu are caracter noțional, deși folosește noțiunea ca și cărămidă în construcție. Sensul ei final este un sens emoțional, metaforic și vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână și foarte păgubitor.” ^[11]
• „A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi - gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă".
• „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”