MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI: REVISTA MEA DIN 16 DECEMBRIE / 1. A.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 16 DECEMBRIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE

A. Evenimente; Nașteri

Evenimente

· 690: Urca pe tronul Chinei imparateasa Wu Zetian, singura femeie din istoria Chinei care a reusit sa ajunga la aceasta demnitate suprema. La vârsta de 13 ani (în aproximativ 639 d.Hr.), Wu a devenit o concubina împăratului Taizong. Nu i-a facut nici un copil împăratului, astfel incat la moartea acestuia, în 649, ea a părăsit palatul pentru a deveni calugarita budista, asa cum se intampla cu toate concubinele imperiale, atunci cand nu faceau copii. Acesta ar fi trebui să fi fost sfârșitul vietii ei, numai ca soarta i-a dat o altă șansă la glorie. Politica Chinei devenise extrem de complicată, iar impărătesei Wang, soția împăratului Gaozong (fiul împăratului Taizon), i-a fost teamă că sotul sau devenise prea îndrăgostit de amanta sa, pe nume Xiao. Aceasta era într-adevăr o chestiune de îngrijorare, pentru ca au fost numeroase cazurile in care concubinele le inlocuiau pe împărătese, care erau ucișe. Pentru a redirecționa atenția soțului ei de la concubina Xiao, împărăteasa i-a poruncit lui Wu – care era încă tânără și frumoasă, sa revina la palat și sa devina concubina imparatului. Această tactică a fost de un succes complet – chiar prea complet, de fapt…In câțiva ani, Wu Zetian le-a înlocuit atât pe consoarta Xiao cat și pe împărăteasa Wang, devenind in scurt timp favorita imparatului Gaozong. O lupta pentru putere neincetata a inceput sa se dea intre cele trei femei. In anul 655, concubina Xiao si fosta imparateasa Wang au fost acuzate de vrajitorie si au fost executate la ordinul lui Wu Zetian. După moartea lui Gaozong, Zhongzong, fiul vaduvei imperiale Wu, a devenit împărat. El a început imediat afișarea semnelor ingrijoratoare de independență, inclusiv de numire a funcționarilor pe posturi importante, fără a se consulta cu mama sa. Acest lucru submina baza de putere a lui Wu, iar ea a luat o acțiune decisivă. Zhongzong a fost demis și exilat, și fiul cel mai mic Wu, Ruizong, a devenit împărat. Wu l-a tinut pe noul impărat în izolare, pentru ca in 690 d.Hr., ea insasi sa preia tronul fiului ei, Ruizong, acesta devenind doar un print incoronat. Acest lucru a determinat multe nemultumiri în rândul tradiționaliștilor, pe care Wu i-a manipulat eficient si ca de obicei, cu brutalitate. Ea a extins competențele poliției secrete, și sute de opozanti au fost exilați, închiși sau chiar uciși. Si-a trimis generalii sa cucereasca Coreea, a actionat pentru raspandirea budismului în China si a oficializat aceasta religie, înlocuind religia Taoista. A redus taxele si a crescut producția din agricultură. A condus tara aproximativ 15 de ani, până când, la vârsta de 80 de ani, fiind grav bolnava, a fost destituita. A murit mai târziu, în același an. Desi, domnia sa a fost extrem de sangeroasa, ea ramane in istorie ca o fascinanta personalitate si ca unicul imparat de sex feminin al Chinei.

· 955: Incepe pontificatul Papei Ioan al XII –lea. Numele său era Octavian de Spoleto, dar a luat numele de Ioan al XII-lea, inaugurand astfel tradiţia medievală a schimbării numelui. Desfrânat, acesta a avut poate cea mai scandaloasa viata. Cronicarii vremii au denunţat în termeni foarte aspri domnia sa, unii numindu-l “Anticristul din templul lui Dumnezeu.” De fapt, îşi petrecea o mare parte din viata la vânătoare, sau in ospeţe şi orgii cu femei. El a fost cel care a stabilit că alegerea Papei trebuie să fie aprobată de către împărat. S-a nascut in anul 937 sau 939 si a decedat la 14 mai 964 la Roma. A fost papă al Romei din 16 decembrie 955 până la demisia lui pe 4 decembrie 963 cand un sinod l-a demis pentru motivul de “nedemnitate”. Ioan este considerat singurul papă care a obținut această funcție ca adolescent si a fost primul pontif care a uns un rege german împărat. Episcopul si istoricul contemporan Liutprand de Cremona scrie despre un șir de crime comise de el: omucidere, mutilări, adulter, incest (cu cele două surori ale sale), simonie, pasiunea vânătorii și a jocurilor, sperjur și blasfemie. A murit la Roma, în anul 964. Potrivit legendei, ar fi fost bătut până la moarte de către un soţ gelos.

· 1431: Războiul de 100 ani: Henric al VI al Angliei este incoronat rege al Frantei la catedrala Notre Dame din Paris . Henric fusese încoronat ca rege al Angliei la Westminster Abbey din Londra la 6 noiembrie 1429, cu o lună înainte să împlinească opt ani. A fost singurul copil și moștenitor al regelui Henric al V-lea al Angliei. S-a născut la 6 decembrie 1421 la Windsor și, la vârsta de nouă luni, la 31 august 1422 a mostenit tronul Angliei, când tatăl său a murit. Mama sa, Caterina de Valois, era fiica regelui Carol al VI-lea al Franței.

· 1554: La Wilno (Polonia) este parafat “Tratatul de alianţă şi de pace eternă” între Alexandru Lăpuşneanu domnul Moldovei şi Sigismund al II–lea August, regele Poloniei. Alexandru Lăpușneanu , domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Sigismund al II-lea August - (1 august 1520 – 7 iulie 1572), rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, fiind singurul fiu a lui Sigismund I cel Bătrân, acesta urmând-l pe tatăl său sub numele de Sigismul al II-lea, în 1548,

· 1575: Un cutremur estimat la 8,5 grade magnitudine a lovit Valdivia, Chile.

· 1607: Lupte pentru domnia Moldovei între fiii lui Ieremia Movilă și Simion Movilă. În lupta de la Ștefănești, în 16 decembrie, Constantin Movilă l–a înfrânt pe vărul său Mihailaș, cucerind tronul Moldovei

· 1653: Oliver Cromwell devine Lord protector al Angliei, Scoției și Irlandei (până în 1658). Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei.

· 1707: Vulcanul Fuji, cel mai înalt munte din Japonia, începe ultima sa erupție. Erupția a durat până la 1 ianuarie 1708.

· 1773: În colonia britanică americana Massachusetts Bay, devenită ulterior statul american Massachusetts, în rada portului Boston, colonişti revoltati arunca in mare încărcături de ceai. Evenimentul, cunoscut ca “Boston Tea Party”, devine una din scânteile Revoluţiei americane (1776 – 1784). Războiul de Șapte Ani dintre Marea Britanie și Franța s-a încheiat cu victoria britanicilor profund îndatorați. Aceștia au trebuit să recurgă la cresterea taxelor si impozitelor in colonii. În mai 1773, Parlamentul britanic a adoptat Legea Ceaiului (Tea Act), conform căreia Compania Indiilor de Vest capătă dreptul de export a ceaiului fără vamǎ, ceaiul fiind desfăcut în America prin agenții proprii. La sfârșitul lunii noiembrie au sosit în port trei vase încărcate cu ceai. În noaptea de 16 decembrie 1773 , un grup de colonisti americani deghizați în indigeni, sprijiniți de un cordon masiv de cetățeni s-au urcat în cele trei vase, au sfărâmat lăzile și au aruncat ceaiul în apele golfului, evenimentul rămânând în istorie drept “Partida de Ceai de la Boston”, iar revoltele spontane s-au propagat de-a lungul coastei Atlanticului.

· 1811: În New Madrid, din Missouri, SUA, are loc primul cutremur dintr-o serie lungă de cutremure severe

· 1848: Adunarea fruntașilor români transilvăneni la Sibiu, unde se adoptă o petiție națională prin care se protestează împotriva „unirii” forțate a Transilvaniei cu Ungaria, hotarâtă în martie 1848.

· 1910: inginerul şi inventatorul român Henri Coandă a efectuat primul zbor experimental din lume al unui avion cu reacţie, de invenţie proprie (biplanul “Coandă”). Premiera mondială a avut loc cu ocazia celui de-al doilea Salon International de Aeronautica, de la Issy les Moulineaux, lîngă Paris, Franţa. Invenţia avionului cu reacţie, a făcut ca Henri Coanda să intre în istoria aviaţiei mondiale şi ca pionier al aviaţiei cu reacţie. Henri Coandă s-a născut în 7 iunie 1886 la Bucureşti şi a urmat Liceul “Sfîntul Sava” din localitatea natala, după care Liceul Militar din Iaşi. În 1905, a devenit ofiţer de artilerie, iar patru ani mai tîrziu a absolvit Scoala Superioară de Aeronautică din Paris, perioadă în care a realizat machete de avioane şi rachete cu care a reuşit să surprindă specialiştii. În anii 1905-1906, a conceput machete de rachete şi o macheta de avion cu un motor rachetă cu combustibil solid. Celebrul inginer Gustave Eiffel (1832 – 1923) şi savantul Paul Painlevé (1863 – 1933) l-au sprijinit pe Henri Coanda să construiască un banc mobil, de incercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original, de inregistrare a fenomenelor aerodinamice, din jurul aripilor groase. Cercetările au adus rezultatul scontat şi la 16 decembrie 1910, la Salonul Internaţioinal de Aeronautică de la Issy les Moulineaux din Paris, Henri Coanda a revoluţionat aeronautica cu una dintre cele mai importante creaţii ale sale. Henri Coandă a prezentat şi pilotat primul avion cu reacţie din lume, cunoscut ca “biplanul Coandă”. Calităţile sale de constructor nu au fost trecute cu vederea, astfel ca a fost imediat angajat la Uzinele de Avioane din Bristol, Marea Britanie, unde a ramas pînă în 1914. La Bristol, savantul a conceput si construit, în anii 1911 – 1914, cîteva tipuri de avioane, printre care şi avionul denumit “Bristol – Coandă”, cu remarcabile calităţi, pentru acei ani. În anul 1914, Henri Coanda a inventat tunul făra recul, pentru aviaţie, care nu suprasolicita structura avionului, în timpul tragerii. În anul 1934, Henri Coandă a obţinut, în Franţa, brevetul pentru invenţia “Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”. Noul fenomen fizic descoperit de Henri Coandă – “Devierea unui jet plan de fluid ce patrunde în alt fluid în vecinătatea unui perete convex” – a fost denumit “efectul Coandă”. Utilizarea practică a “efectului Coandă” a fost începută de descoperitorul sau, care a inventat şi brevetat în 1935, în Franţa “Aerodina lenticulară” (discul zburator), precum şi alte invenţii (”Dispozitiv pentru îmbunătaţirea randamentului motorului cu combustie interna”, “Frînă de recul pentru armele de foc”). Aflîndu-se la baza a numeroase aplicaţii, “efectul Coanda” este, fără îndoială, certificatul de naştere a mecanicii fluidelor, o nouă ramură a tehnicii. Cercetarile din numeroase ţări, printre care şi România, au condus la multe utilizări practice ale “efectului Coanda” – propulsia şi sustentaţia vehiculelor aeriene, îmbunătăţirea turbinelor cu gaze, amplificatoare cu fluide, aparate pneumatice, amortizoare de zgomote etc. Inventator prolific, cu peste 250 de invenţii brevetate, Henri Coanda a conceput şi realizat aparate de ochire, pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, pentru transportul pe calea ferata, rezervoare de beton, subansamble şi elemente pentru case prefabricate (înca din 1918), o instalaţie solară, pentru desalinizarea apei de mare. În 1971, inventatorul român a infiinţat, la Bucureşti, Institutul de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică. A fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Bucureşti şi a fost membru al Academiei Române, precum şi al Societăţii Aeronautice Engleze. Inginerul şi savantul român Henri Coandă a încetat din viaţă la vîrsta de 86 de ani, la 25 noiembrie 1972.

· 1918: Decret privind exproprierea pământului. Începutul reformei agrare (între 1918–1921 s–au expropriat de la vechii proprietari aproximativ 6 milioane ha de pamânt ce au fost împărțite țăranilor, modificându–se astfel structura proprietății în noua Românie)

· 1920: Unul dintre cele mai devastatoare cutremure din istorie a avut loc în provincia chineză Gansu. Numărul persoanelor decedate s-a ridicat la 200.000.

· 1922: Președintele Poloniei Gabriel Narutowicz este asasinat de pictorul Eligiusz Niewiadomski la Galeria Zachęta din Varșovia.

· 1938: Este înființat Frontul Renașterii Naționale, sub conducerea regelui Carol al II–lea. După alegerile din iunie 1939, câștigate de FRN, devenit partid unic, un decret–lege cerea tuturor deputaților și senatorilor să poarte uniforma FRN și să presteze juramânt de credință regelui.

· 1944: Reapărea zilnic (până la 12 februarie 1945), la Bucureşti, ultima serie a revistei „Bilete de papagal”, sub direcţia lui Tudor Arghezi (prima serie a revistei de format liliput a apărut, zilnic, între 2 februarie 1928 – 10 august 1929 şi 15 iunie -5 octombrie 1930, continuată, săptămânal, între anii 1937 şi 1938).

· 1944: Al doilea război mondial: Ultima ofensivă germană în Vest: "Ofensiva din Ardeni". Ofensiva din Ardeni (cunoscută și ca Ofensiva Von Rundstedt) (16 decembrie 1944 – 25 ianuarie 1945), a fost o puternică ofensivă inițiată de Germania (die Ardennenoffensive) împotriva Aliaților, la data de 16 decembrie 1944. Aceasta se poate spune că a fost printre ultimele ofensive importante al Germaniei înainte de capitulare. Ea a fost o contraofensivă prin care Germania a căutat să împiedice înaintarea trupelor aliate ale SUA și Marii Britanii. Ofensiva a avut loc în zona dens împădurită a regiunii Munților Ardeni din provincia belgiană Valonia, în jurul orașelor Bastogne, St. Vith, Rochefort, La Roche, Houffalize, Stavelot, Clerf, Diekirch, Vianden și a cantoanelor din estul Belgiei. Trupele aliate erau constituite din 83.000 de soldați, 400 de blindate și 400 de tunuri, fiind comandate de Dwight D. Eisenhower, Bernard Montgomery și Omar N. Bradley. La comanda trupelor germane se aflau Gerd von Rundstedt și Walter Model, efectivul trupelor germane fiind de 200.000 de soldați, 600 de blindate și 1.900 de tunuri. Operațiunea a fost numită „Unternehmen Christrose” (Trandafirii lui Isus). Frontul avea lățimea de 60 km, trupele germane reușind să străpungă liniile inamice și să pătrundă pe o adâncime de circa 100 km. Țelul acțiunii era ocuparea orașului Antwerpen, prin portul căruia soseau întăririle trupelor americane. După o luptă crâncenă de șase săptămâni, trupele germane au fost respinse până la linia inițială a frontului. Trupele americane și-au refăcut pierderile în circa 2 săptămâni, pe când Germania a epuizat ultimele sale rezerve militare, ceea ce a accelerat sfârșitul războiului. Bilanțul ofensivei a fost sever de partea aliaților, 19.276 de morți, 47.139 de răniți, 21.144 prizonieri și dispăruți. Pierderile trupelor germane s-au soldat la 17.236 de morți, 16.000 prizonieri și dispăruți, precum și 34.439 de răniți.

· 1945: Moscova. Conferința miniștrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA și Marii Britanii. În privința României, Conferința hotărăște recunoașterea guvernului condus de Petru Groza, dar cere includerea câte unui reprezentant al PNL și PNȚ precum și organizarea de alegeri libere

· 1963: Stabilirea de relații diplomatice, la rang de ambasadă între România și Tunisia

· 1970: A avut loc premiera filmului "Love Story", regia Arthur Hiller, film ce a avut un imens succes de public (protagoniști: Ali Mac Graw și Ryan O´Neal)

· 1989: La Timisora, a inceput Revolutia anticomunista din Romania. Izbucneau manifestaţiile antidictatoriale şi anticomuniste de la Timişoara, care au marcat începutul Revoluţiei române. La Timisora, câteva sute de simpatizanţi ai pastorului reformat maghiar Tokes Laszlo au aprins lumânari şi s-au rugat in preajma bisericii reformate. Oamenii au protestat astfel impotriva hotărârii judecatoreşti, în baza căreia pastorul Tokes urma să fie evacuat din Timişoara. Pe 16 decembrie, oamenii au început să se strângă din nou în faţa casei pastorului Laszlo Tokes. Ei au cerut primarului un document scris de anulare a ordinului de evacuare din oraş a pastorului. În jurul orei 15, s-a format o delegaţie care să meargă la primărie, să vadă ordinul scris. În loc să rezolve cererea, autorităţile i-au ameninţat pe oameni că, dacă nu vor elibera Piaţa Mare în două ore, vor fi împrăştiaţi cu tunuri cu apă. Laszlo Tokes i-a sfătuit pe oameni să plece acasă, dar timişorenii au început să scandeze lozinci, un tânăr a oprit un tramvai şi a strigat „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate. Jos Ceauşescu!” Mulţimea a reuşit să pună stăpânire pe centrul oraşului. Peste tot se auzeau strigăte şi îndemnuri. Circulaţia a fost întreruptă de cele câteva mii de persoane care se strânseseră în centrul oraşului. Se striga „Libertate, dreptate”, se cânta „Deşteaptă-te, române” şi s-a jucat Hora Unirii. Acesta a fost, spun martorii, momentul declanşării Revoluţiei Române. Coloanele s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean al PCR, bine păzit de trupele Ministerului de Interne. Oficialităţile locale hotărâseră, în şedinţă, să mobilizeze toate forţele, pentru a-i îndepărta pe manifestanţi, şi chiar să ceară ajutor la Bucureşti. Oamenii au fost întâmpinaţi cu jeturi de apă, cu gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. S-au făcut primele arestări, iar timişorenii s-au regrupat în faţa Catedralei, unde se simţeau mai protejaţi. Forţele de ordine şterg imediat urmele atacului asupra Comitetului Judeţean şi apoi atacă manifestanţii, de mai multe ori, în diferite locuri din oraş. Protestatarilor li se alătură studenţii şi sindicatele. A fost momentul în care protestul a devenit unul social. Oamenii au spart vitrinele magazinelor şi au dat foc cărţilor lui Ceauşescu, au distrus lozincile „Epocii de aur” de pe stradă. Până după miezul nopţii, au loc adevărate lupte de stradă. Pastorul Laszlo Tokes a fost arestat, dar combatanţii şi-au părăsit poziţiile spre dimineaţă, cu promisiunea, însă, că vor continua protestul şi pe 17 decembrie. În acea noapte, timişorenii au primit un mesaj de împăcare de la autorităţi – caloriferele erau fierbinţi, iar la robinete curgea apă caldă! In zilele care au venit, au avut loc ciocniri intre forţele de ordine şi manifestanţi, în urma cărora mai multe persoane au fost ucise.

· 2000: Colin Powell a devenit primul secretar de stat afro-american din istoria SUA. Colin Powell (n. 5 aprilie 1937), secretar de stat al SUA din 16 ianuarie 2001 si pana in aprilie 2005 . Șef al Statului Major interarme în timpul administrației lui George Bush, el a condus armata americană în timpul Războiului din Golf (Kuweit și Irak, 1991). A fost distins cu cele mai înalte distincții militare americane: Legion of Merit, Bronze Star, Air Medal, Purple Heart, Ronald Reagan Freedom Award.

· 2010: România a fost acceptată în unanimitate ca membru cu drepturi depline în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene (ESA). Acordul de aderare a României la Convenţia Agenţiei Spaţiale Europene a fost semnat la data 20 ianuarie 2011, şi reprezintă încheierea unui proces de negociere între autorităţile române şi Agenţia Spaţială Europeană şi de pregătire a entităţilor române pentru participarea la programele şi proiectele ESA. Accesul direct la sistemele spaţiale ESA permite ţării noastre dezvoltarea unor aplicaţii spaţiale pentru agricultură, mediu, transporturi, măsurarea dezastrelor naturale şi telemedicină.
* 2017: Slujba de înmormântare a Regelui Mihai I al României a avut loc la Catedrala Patriarhală din București și a fost oficiată de Patriarhul Daniel. Apoi cortegiul s-a deplasat cu trenul regal la noua Catedrală din Curtea de Argeș, unde regele a fost înmormântat alături de soția sa, regina Ana. La funeralii au participat Regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și Regina Silvia a Suediei, Marele Duce de Luxemburg, Prințul Charles de Wales, Regele Juan Carlos I al Spaniei și Regina Sofia a Spaniei, Regele Simeon al II-lea al Bulgariei, Regina Anne-Marie a Greciei și reprezentanți ai mai multor casele regale și imperiale.

Nașteri

· 1485: S-a născut Catherine de Aragon, regină a Angliei (d. 1536). A fost fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilia si a fost căsătorită succesiv cu 2 fii ai regelui Henric al VIII-lea al Angliei: mai întâi cu Arthur, prinț de Wales, decedat la foarte scurt timp după căsătorie, apoi cu Henric, care îi va succede la tron tatălui său. A fost mama reginei Maria I a Angliei, cunoscută ca Bloody Mary (Maria Sângeroasa).

· 1770: Ludwig van Beethoven (pronunție germană:

audio; n. 16 decembrie 1770, Bonn, Electoratul de Köln[*] – d. 26 martie 1827, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare, printre care:

9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)
5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul)
Un concert pentru vioară și orchestră
Missa solemnis
32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)
Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
16 cvartete pentru coarde
Opera Fidelio

· 1775: Jane Austen (n. 16 decembrie 1775, Steventon, Hampshire, Anglia – d. 18 iulie 1817, Winchester, Hampshire, Anglia) a fost o romancieră engleză din perioada romantică pre-victoriană. Datorită viziunii sale complex-realiste a vieții interioare a femeilor, a măiestriei descrierii, a amestecului bine dozat de descrieri la persoana a treia, respectiv de comentarii ironice și burlești, Austen a devenit fără îndoială cea mai notabilă scriitoare a epocii sale, cu o influență deosebită asupra tuturor cititorilor săi, chiar dacă, în timpul vieții, nu a avut prea mult succes.

Născută ca cel de-al șaptelea copil din opt (a avut cinci frați și o soră mai în vârstă, respectiv un frate mai tânăr) într-o familie mare și unită, aflată la marginea de jos a nobilimii engleze, Jane și-a trăit toată viața înconjurată de familia sa. La început, educația și-a primit-o de la tatăl și de la frații ei, dar și prin intermediul cititului. Educația sa formală a luat sfârșit când a părăsit școala Mânăstirii din Reading după un an și jumătate, cu puțin înainte de a împlini unsprezece ani. Cam pe atunci a început să scrie ceea ce tatăl ei numea „Povestiri într-un stil cu totul nou”. Când avea optsprezece sau nouăsprezece ani a scris primul său roman, Elinor și Marianne. Apoi s-a îndrăgostit.

Jane l-a întâlnit pe Tom Lefroy la Hampshire, în timpul vacanței de Crăciun din anul 1795. La jumătatea lunii ianuarie, el a plecat la Londrapentru a studia dreptul. Jane l-a văzut din nou la Londra în august, însă nu se mai cunoaște nimic despre relația lor până în toamna lui 1798când se dovedește că aceasta nu a avut niciun rezultat. (Unica soră a lui Jane a ars multe dintre scrisorile acesteia, nemairămânând niciuna datată între 18 septembrie 1796 și octombrie 1798.) Acești doi ani s-au numărat printre cei mai fructuoși din viața lui Jane. După ce s-a întors de la Londra, a scris Mândrie și Prejudecată, apoi a rescris Elinor și Marianne sub titlul de Rațiune și Simțire și, în final, Mânăstirea Northanger, pe care l-a terminat în 1799. Nu a mai scris nici un roman timp de peste zece ani.

Dezamăgirea sa în dragoste poate fi, în parte, motivul tăcerii sale, însă un eveniment și mai devastator a fost plecarea din Steventon a familiei sale în 1801, când tatăl său s-a pensionat, pentru a trăi în Bath, un loc pe care Jane îl ura. În decembrie 1802 un tânăr bogat o cere de soție pe Jane și ea acceptă; totuși, a doua zi, își retrage acceptul. Câteva luni mai târziu vinde Mănăstirea Northanger unui editor pentru 10 £, dar așteaptă în zadar publicarea cărții.

Tatăl ei a murit în 1805, iar în anul următor Jane, împreuna cu mama și cu sora sa, s-au mutat în Southampton unde au rămas până în vara anului 1809, când se mută în Chawton, satul Hampshire din care Jane Austen și-a lansat, în sfârșit, cariera de romancieră. A terminat Persuasiune cam cu un an înainte de moartea sa, provocată de boala Addison, pe 18 iulie 1817.

Suportul stabil al familiei sale a fost esențial în dezvoltarea lui Austen ca scriitor profesionist. Perioada în care Jane și-a dezvoltat capacitățile artistice a început în adolescență și a durat până la vârsta de treizeci și cinci de ani. În această perioadă, ea a scris trei romane importante și l-a început pe al patrulea. Din 1811 până în 1815, prin apariția romanelor „Rațiune și Simțire”(1811), „Mândrie și Prejudecată”(1813), „Parcul Mansfield” (1814) și „Emma”(1815), ea a avut succes ca scriitor. A mai scris alte două romane, „Mănăstirea Northanger” (scris între anii 1798 - 1799 și revizuit mai târziu) și „Persuasiune”, ambele publicate după moartea sa în 1817, și l-a început pe un al treilea (denumit eventual „Sanditon”), dar a decedat înaintea finalizării sale.

Conform unui biograf, informația biografică despre Jane Austen este „extrem de rară”. Doar o parte dintre scrisorile personale și de familie s-au păstrat (ca o estimare numai 160 din cele 3000 de scrisori ale lui Austen mai există, Cassandra, sora ei, (căreia i-au fost adresate cele mai multe scrisori) a ars majoritatea celor pe care le păstra, nedistrugându-le pe cele cenzurate. Alte scrisori au fost distruse de către moștenitorii amiralului Francis Austen, fratele lui Jane.

Majoritatea materiei biografice produsă la cincizeci de ani după moartea lui Austen a fost scrisă de rudele ei și reflectă deviațiile familiei în favoarea "bunei și liniștitei mătuși Jane". Există foarte puține informații despre ea până în acest moment.

Părinții lui Austen, William George Austen (1731-1805), și soția sa, Cassandra (1739-1827), au fost membri ai unor familii din mica nobilime. George se trăgea dintr-o familie de fabricanți de lână, care se ridicase dintre profesiile din rândurile de jos, aterizând în rândurile micii nobilimi. Cassandra a fost un membru al remarcabilei familii Leigh; s-au căsătorit pe 26 aprilie 1764, la Biserica Walcot din Bath. Din 1765 până în 1801, pe parcursul unei lungi perioade a vieții lui Jane, George Austen a fost rector al parohiei anglicane la Steventon, Hampshire, într-un un sat din apropiere. Din 1773 până în 1796, el și-a suplimentat venitul prin agricultură și prin educarea a trei sau patru băieți care stăteau la el în gazdă.

La început, familia lui Austen a fost mare: șase frați: James (1765-1819), George (1766-1838), Edward (1767-1852), Henry Thomas (1771-1850), Francis William (Frank) (1774-1865), Charles John (1779-1852) și o sora, Elizabeth Cassandra (1773-1845), care, ca și Jane, a murit necăsătorită. Cassandra i-a fost lui Austen cea mai apropiată și de încredere prietenă pe tot parcursul vieții ei. Dintre frații ei, Austen l-a simțit cel mai aproape pe Henry, care a devenit bancher și, după ce banca sa a eșuat, a devenit preot anglican. Henry a fost, de asemenea, agentul literar al surorii sale. Cercul său mare de prieteni și de cunoștințe de la Londra includea bancheri, negustori, editori, pictori, și actori: el a pus la dispoziția lui Austen panorama lumii sociale, care în mod normal nu e vizibilă în spațiul rural, la o parohie mică în Hampshire. George a fost trimis să trăiască într-o familie din localitate de la o vârstă fragedă, deoarece, după cum descrie biograful lui Austen, Le Faye, acesta a fost „mental anormal și supus ieșirilor nervoase”. S-ar putea să fi fost, de asemenea, surd și mut. Charles și Frank și-au făcut serviciul militar în flota marinei, până la rangul de amiral. Edward a fost adoptat de către vărul lui de-al patrulea, Thomas Knight, moștenitorul imobilului Knight's, luând în 1812 numele lui.

După ce a terminat Lady Susan, Austen a încercat să scrie primul ei roman fără prescurtări: Elinor și Marianne. Cassandra, sora ei, și-a amintit mai târziu că a fost citit familiei „înainte de 1796”, spunând asta în scrisori. Fără păstrarea manuscriselor originale, nu există nicio cale de a ști cât de mult din schița inițială a supraviețuit în romanul publicat în 1811 ca Sense and Sensibility.

Când Jane avea douăzeci de ani, Tom Lefroy, un nepot al vecinilor, a vizitat orașul Steventon și a stat acolo din decembrie 1795 până la ianuarie 1796. Acesta obținuse recent o diplomă universitară și se mută la Londra pentru a practica meseria de avocat. Lui Lefroy și Austen li s-ar fi făcut cunoștință la un bal sau la o petrecere de acest gen. organizată prin vecinătate, și este clar din scrisorile lui Austen adresate Cassandrei că au petrecut mult timp împreună: „Mă tem chiar să-ți spun cum prietenul meu irlandez și cu mine ne-am comportat. Imaginează-ți tot ceea ce-i mai desfrânat și șocant în modul de a dansa și de a sta jos împreună.” Familia Lefroy a intervenit și l-a trimis departe, la sfârșitul lui ianuarie. Căsătoria lor era imposibilă, așa cum atât Lefroy, cât și Austen trebuie să fi știut. Nici unul din ei nu avea bani, și el era dependent de un stră-unchi în Irlanda pentru a-i finanța educația și a-i stabiliza cariera juridică. În cazul în care Tom Lefroy vizita Hampshire, era ținut departe de familia Austen, și Jane Austen nu l-a mai văzut niciodată.

Austen a început să lucreze la un al doilea roman, Primele Impresii, în 1796 și a finalizat proiectul inițial, în august 1797, când avea doar 21 de ani (mai târziu a devenit Mândrie și prejudecată); ca și în cazul celorlalte romane, Austen citea lucrarea cu voce tare familiei sale în timp ce lucra la ea și a devenit unul dintre romanele favorite. La acest moment, tatăl ei a făcut prima încercare de a-i publica unul dintre romane. În noiembrie 1797, George Austen i-a scris lui Thomas Cadell, un editor cu sediul în Londra, cu rugămintea de a lua în considerare publicarea „unui roman-manuscris, cuprins în trei volume, cu privire la viața Dnei. Eveline Burney”(Primele Impresii) cu riscul financiar al autorului. Cadell a răspuns repede la scrisoarea domnului Austen, marcată cu „Refuzat de către Postul de Returnări”. Austen poate că nici nu știuse de eforturile tatălui său. După finisarea romanului Primele Impresii, Austen a revenit la Elinor și Marianne și din noiembrie 1797 până la jumătatea anului 1798, l-a revizuit detaliat; a eliminat formatul epistolar în favoarea narațiunii la persoana a treia și a produs ceva aproape de Rațiune și Simțire.

Pe la mijlocul lui 1798, după finisarea revizuirilor la Elinor și Marianne, Austen a început să scrie un al treilea roman, cu titlul Susan (mai târziu Northanger Abbey), o satiră a romanului popular gotic. Austen și-a încheiat lucrarea un an mai târziu. La începutul anului 1803, Henry Austen a propus romanul Susan lui Benjamin Crosby, un editor londonez, care a plătit £10 pentru drepturile de autor. Crosby a promis publicarea din timp și a mers atât de departe încât să anunțe cartea public ca fiind „sub tipar”, dar nu a făcut nimic mai mult. Manuscrisul a rămas în mâinile lui Crosby, nepublicat, până când Austen a răscumpărat drepturile de autor de la el în 1816.

Listă opere:

Romane

Rațiune și simtire (1811)
Mândrie și prejudecată (1813)
Parcul Mansfield (1814)
Emma (1815)
Mânăstirea Northanger (1818) (postmortem)
Persuasiune (1818) (postmortem)

Scurte ficțiuni

Lady Susan (1794, 1805)

Ficțiuni nefinalizate

The Watsons (1804)
Sanditon (1817)

Alte opere

Sir Charles Grandison (1793, 1800
Plan al unui Roman (1815)
Poeme
Jucători
Scrisori

Juvenilia – Primul Volum^[10]

Frederic & Elfrida
Jack & Alice
Edgar & Emma
Henry și Eliza
Aventurile lui Mr. Harley
Sir William Mountague
Memorile lui Mr. Clifford
Frumoasa Cassandra
Amelia Webster
Vizita
Misterul
Cele trei surori
O frumoasă descriere
Generosul Preot
Oda lui Pity

Juvenilia – Al doilea volum

Dragoste și Prietenie
Lesley Castle
Istoria Angliei
O Colecție de Scrisori
Femeia filozof
Primul Act de Comedie
O Scrisoare de la o tânără Lady
O Călătorie prin Wales
O Poveste

Juvenilia – Al treilea Volum

Evelyn
Catharine, sau Bower

Jane Austen

Părinți	George Austen[]^[9] Cassandra Austen[]
Frați și surori	Edward Austen Knight[] Francis Austen[] Cassandra Austen Charles Austen[] George Austen[] Henry Thomas Austen[] James Austen[]

· 1790: Léopold Georges Chrétien Frédéric de Saxa-Cobourg și Gotha (născut Léopold de Saxa-Cobourg-Saalfeld), Duce de Saxa, Prinț de Saxa-Cobourg-Gotha (n. 16 decembrie 1790, Coburg, Bavaria - d. 10 decembrie 1865, Laeken, Belgia), primul rege al belgienilor sub numele de Léopold I.

A fost fiul cel mai mic al ducelui suveran Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și al celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf (1757-1831). Mai târziu a devenit prinț de Saxa-Coburg și Gotha.

Léopold I a fost ales ca primul rege al belgienilor pe 4 iunie 1831 și a depus jurământul pe constituție pe 21 iulie 1831.

La vârsta de 5 ani a fost numit colonel al regimentului Imperial Izmailovski din Rusia. Șapte ani mai târziu, a devenit general-maior.

După ce, în 1806, trupele franceze au cucerit ducatul de Saxa-Coburg-Saalfeld, Leopold a plecat pentru scurt timp la curtea lui Napoleon Bonaparte. Acolo refuză gradul de aghiotant oferit de împăratul Franței și se duce în Rusia condusă de împăratul Alexandru I al Rusiei. În calitate de colonel al unui regiment de cavalerie rusă participă la campania din 1813 și la bătăliile de la Lützen, Bautzen și Leipzig, împotriva trupelor lui Napoleon. În urma acestor bătălii, primește titlul de Mareșal al Rusiei.

După încheierea păcii, pe data de 2 mai 1816 se căsătorește la Casa Carlton din Londra cu prințesa Charlotte Augusta de Wales, singurul copil legitim al Prințului Regent, viitorul rege George al IV-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei. La acel moment, ea era moștenitoarea coroanei Regatului Unit. Dar, după ce pe 5 noiembrie 1817 naște un copil mort, moare și ea pe 6 noiembrie 1817. Dacă ea ar fi trăit, după decesul tatălui ei ar fi devenit regină a Regatului Unit iar Leopold și-ar fi asumat rolul pe care mai târziu l-a avut nepotul său, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha ca Prinț Consort al Regatului Unit și nu ar fi fost ales niciodată ca rege al belgienilor. În ciuda decesului Charlottei, Prințul regent îi garantează Prințului Leopold titlul de Alteță Regală prin Order-in-Council la 6 aprilie 1818.^[1]

După aceasta, ducele îi ajută pe membrii familiei sale să acceadă la tronurile din Regatul Unit și din Portugalia. În felul acesta, devine unul din principalii consilieri ai nepoatei sale, regina Victoria I a Regatului Unit.

În data de 2 iulie 1829 s-a căsătorit cu actrița Karoline Bauer, fără ceremonie religioasă sau publică. Karoline este numită Contesă de Montgomery. Căsătoria se termină în 1831 iar anul următor se căsătorește cu Louise-Marie a Franței.

Léopold I, rege al belgienilor, pictură de Franz Xaver Winterhalter

Congresul Național la Belgiei, țară ce câștigase independența față de Țările de Jos pe 4 octombrie 1830, l-a ales întâi ca rege al Belgiei pe Ludovic de Orléans, duce de Nemours, al doilea fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței. Însă Ludovic-Filip a refuzat titlul în numele fiului ei, de teama declanșării unui război european în care Franța ar fi fost izolată.

Congresul Național la Belgiei i-a propus lui Léopold să devină rege al belgienilor, deoarece era cunoscut pentru trecutul său militar, în special pentru luptele duse împotriva lui Napoleon. A acceptat, cu condiția ca întâi să se reglementeze problema frontierelor și ale datoriilor Belgiei. Acestea se rezolvă la Conferința de la Londra, prin Tratatul celor XVIII Articole, acceptat de Congres pe 9 iulie 1831. Devenit oficial rege din 26 iunie, ceremonia de încoronare are loc la Bruxelles la 21 iulie 1831, zi ce va deveni sărbătoare națională în Belgia.

La mai puțin de două săptămâni, la 2 august 1831, în timp ce intra în orașul Liège, a aflat că Țările de Jos au reînceput războiul împotriva Belgiei. Léopold a apelat la Joseph Lebeau pentru a cere ajutor de la Paris și Londra, deoarece Constituția îi interzicea să ceară ajutorul forțelor străine, fără aprobarea Parlamentului (care, la acea dată, încă nu fusese ales). Apără personal drumul spre Bruxelles. Armata belgiană a intrat în derută, dar cu ajutorul dat de Franța, înaintarea olandezilor a putut fi oprită. Spre a-și apăra titlul de rege, și în semn de gratitudine față de Franța, s-a căsătorit cu Louise d’Orléans (1812-1850), fiica lui Louis-Philippe.

Abia în 1839 independența Belgiei va fi definitiv garantată prin ratificarea de către Țările de Jos a Tratatului celor XVIII Articole, care instituia independența noului regat al Belgiei atât față de Țările de Jos cât și față de Franța.

La 9 august 1832 la Castelul Compiègne din Franța s-a căsătorit cu Louise-Marie d’Orléans, fiica regelui Franței Ludovic-Filip (Louis-Philippe), cu care a avut patru copii:

Louis-Philippe de Belgia (24 iulie 1833 – 16 mai 1834), a murit până la vârsta de un an
Leopold al II-lea al Belgiei (9 aprilie 1835 – 17 decembrie 1909), viitorul rege al Belgiei
Prințul Filip, Conte de Flandra (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905)
Charlotte a Belgiei (7 iunie 1840 – 19 ianuarie 1927), numită după prima lui soție; mai târziu va deveni prin căsătorie împărăteasă a Mexicului.

În relațiile externe, Léopold se folosește de relațiile de familie pentru a proteja tânărul regat al Belgiei în fața ambițiilor nutrite de Prusia și Franța, în special amenințării reprezentate de domnia lui Napoleon al III-lea al Franței. Ajută la menținerea păcii în Europa, în special prin păstrarea neutralității în timpul evenimentelor revoluționare din Franța, în februarie 1848.

În 1840 a aranjat căsătoria nepoatei sale, regina Victoria a Regatului Unit (fiica surorii sale Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld), cu nepotul său, prințul Albert de Saxa-Cobourg (fiul fratelui său Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha). Chiar înainte de ascensiunea Victoriei pe tron, Leopold o sfătuise pe Prințesa Victoria prin scrisori, iar după ce a devenit regină, a influențat-o puternic în primii ani ai domniei.

Sub domnia sa, pe 5 mai 1835, a fost inaugurată în Belgia prima cale ferată din Europa continentală, care lega localitățile Bruxelles și Malines.

Tot sub domnia sa, în 1849, a fost emisă prima marcă poștală din Belgia.

Nu reușește să treacă prin parlament legile de reglementare a muncii copiilor și a femeilor.

La 11 octombrie 1850, Leopold își pierde soția care moare de tuberculoză la vârsta de 38 de ani. Împreună cu metresa sa, Arcadie Claret de Viescourt, regele a avut alți doi copii: baronul Georges-Frédéric von Eppinghoven (1849-1904) și baronul Arthur von Eppinghoven (1852-1940).

Moare pe 10 decembrie 1865 la Bruxelles, în palatul din Laeken la vârsta de 74 de ani și este înhumat în cripta regală a bisericii Notre-Dame din Laeken.

Date personale
Leopold I
Rege al belgienilor

Nume la naștere	Leopold George Christian Frederick
Născut	16 decembrie 1790 Castelul Ehrenburg, Coburg
Decedat	10 decembrie 1865 (74 de ani) Laeken, Belgia
Înmormântat	Church of Our Lady of Laeken[*]
Părinți	Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf
Frați și surori	Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha
Căsătorit cu	Prințesa Charlotte Augusta de Wales Louise-Marie a Franței
Copii	Louis-Philippe, Prinț Moștenitor al Belgiei Leopold al II-lea al Belgiei Prințul Philippe, Conte de Flandra Charlotte, împărăteasă a Mexicului Georg Freiherr von Eppinghoven Arthur Freiherr von Eppinghoven
Cetățenie	Saxa-Coburg-Saalfeld Belgia Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	luteranism
Ocupație	om politic personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce prinț rege[*]
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Domnie
Domnie	21 iulie 1831 – 10 decembrie 1865
Succesor	Leopold II

· 1804: Viktor Buniakovski, matematician rus (d. 1889)
* 1854: Nicolae Lugojanu cavaler de Caransebeș (în germană: Nikolaus Logoschan von Karánsebes, n. 16 decembrie 1854, Caransebeș – d. 27 martie 1927, Sibiu) a fost un militar și inventator român. A fost inițial general în Armata Comună a Austro-Ungariei, în care a avansat până la gradul de general de brigadă, ulterior a trecut în Armata Română, în care a fost înălțat la rangul de general de divizie.

Ofițerul

Fosta școală militată, Traiskirchen

Nicolae a fost fiul grănicerului și învățătorului Dimitrie Lugojanu și soției sale Iconia. Studiile și le-a urmat la școală normală matematică din Caransebeș și la cea militară din Traiskirchen. Iar Academia Militară și Școală de Război le-a absolvit în Viena.^[1]

În ziua de 1 noiembrie 1880 a devenit locotenent în regimentul de artilerie al forțelor de apărare regale maghiare „Alois Pichler” nr. 3 la Komárom^[2] și a luat parte în campania de la 1882 din Bosnia și Herțegovina. Ridicat la grad de căpitan de clasa I în regimentul k.u.k. de artilerie „Erzherzog Albrecht” nr. 5 pe 1 mai 1894^[3], a avansat în 1902 la gradul de maior al regimentului nr. 36 la Sibiu.^[4]

Caransebeș, primăria

A fost colonel major în corpul de armată nr. VII și comandant al regimentului de artilerie nr. 19 la Oradea începând cu anul 1907.^[5] În același post a fost numit colonel la 18 august 1914. Deja la începutul Primului Război Mondial a avut prilejul să se distinge, fiind decorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 3-a cu decorația de război.^[6] Era deja purtător al medaliei de merit militar Signum Laudis, la bandă roșie.

Lugojanu a avansat general de brigadă (Generalmajor) cu rang de la 1 noiembrie 1917 și nobilat la 14 februarie 1918^[7] (diploma de la 1 aprilie a anului) cu predicatul „Cavaler de Caransebeș”.^[8]

Încadrându-se în armata română în ianuarie 1919, a fost înălțat la gradul de general de divizie. Înrudit fiind cu preotul Gheorghe Buru, ceremonialul catedralei caransebeșene, el își petrecea concediul, an de an, în Caransebeș. Acolo își întâlnea prietenii din copilărie și camarazii de arme. Ales reprezentant al Caransebeșului la Comunitatea de avere, grănicerii voiau să-l aleagă după Unire președinte al acestei instituțiuni. Neputându-se stabili un acord între grupările politice, el a renunțat de a mai candida. Retrăgându-se la Sibiu, acolo a și fost înmormântat de preotul militar, colonel Iosif Serafin din Pătaș.^[

Inventatorul

Ca „primtenente c. r. de artilerie” a inventat în anul 1889 cheia dublă („Kommoditäts-Doppelschlüssel”), cu care se putea deschide pe timpuri orice ușă. A fost patentată în Austro-Ungaria, Germania, Franța (patentul 201 293 de la 17 octombrie 1889) și Anglia.^[9]

Staționat la Bratislava a înaintat la 21 august 1904 din nou o cerere de patentare, și la 1 iulie 1905 a căpătat patentul austro-ungar nr. 22 262 pentru o scăriță modificată: Este un etrier, ale cărui brațe constau din două părți conectate împreună cu manșoane. Aretarea pieselor conectate cu podul sunt limitate de câte o opritoare, care sunt situate în interiorul scăriței ale suportului și se mișcă pe caneluri

· 1859: S-a născut la Mihoveni-Suceava, profesorul Vasile Tarnavschi, unul dintre teologii de seamă ai Ortodoxiei române, specializat în „Vechiul Testament”; (m. 4 februarie 1945, Bucureşti). Urmează cursurile Facultatăţii de Teologie la Cernăuţi (1878 – 1882). care-i conferă doctoratul în 1886, după care continuă cu Studii de specializare pentru Vechiul Testament şi limbi semitice la Viena, Breslau (azi Wroclaw) şi Berlin (1999-1900).A fost preot în Stroieşti – Suceava (1887 – 1889), preot şi profesor de Religie în Suceava (1889 – 1896), preot în Cernăuţi (1896-1898), docent (1900), profesor extraordinar (agregat, 1903), apoi titular ( 1906-1932) la catedra de Studiul biblic al Vechiului Testament şi Limba ebraică de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, rămasă vacantă prin moartea lui Isidor Onciul (1897). A suplinit un timp catedra de Teologie practică, a predat cursuri neobligatorii de aramaică, siriacă şi arabă şi a fost decan al Facultăţii de Teologie (de cinci ori), rector al Universităţii din Cernăuţi de două ori (1918-1920), arhipresbiter stavrofor, apoi mitrofor 1923), director şi redactor al revistei “Candela” (1923- 1932), preşedinte al Asociatiei clerului din Bucovina (1923 – 1924). Prin activitatea sa la catedră, dar mai ales prin lucrările sale, poate fi socotit cel mai de seamă teolog veterotestamentar ortodox român.

· 1860: S-a născut la Caransebeş, în Banatul opcupat de Austria, generalul erou român Ion Dragalina, unul dintre cei mai competenţi şi, totodată, unul dintre cei mai cinstiţi comandanţi militari ai Armatei Române. A urmat cursurile şcolii primare din Caransebeş, unde şcoala grănicerească se număra printre cele mai apreciate instituţii de învăţământ din Banat, apoi s-a înscris la şcoala de cadeţi din Timişoara şi, pentru că s-a dovedit unul dintre cei mai buni elevi, a fost admis la Academia Militară Imperială din Viena, pe care a absolvit-o în anul 1884. În anul 1887, el a demisionat din armata imperială şi a trecut în România. Tânărul ofiţer bănăţean a fost primit în armata regală română cu gradul de sublocotenent. În anul 1908, el avea gradul de locotenent-colonel şi a fost numit la comanda Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, post pe care l-a deţinut până în anul 1911. A fost decorat cu ordinul Steaua României, acordat de Regele Carol I. La izbucnirea primului război mondial, el avea deja gradul de general şi se afla la şefia Comandamentului 3 Teritorial. Generalul Ioan Dragalina a preluat postul de comandant al Diviziei I de Infanterie, care se afla la Drobeta Turnu Severin. Trupele sale au luptat cu curaj la Orşova şi pe Valea Cernei. În octombrie 1916, în clipe grele, el a fost numit la comanda Armatei I, cu speranţa că acţiunea sa curajoasă şi geniul său militar vor răsturna situaţia de pe front în favoarea armatei române, confruntată cu Puterile Centrale. În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1916. Generalul Dragalina a plecat personal în Valea Jiului, unde se concentra ofensiva austro-germană, pentru a vorbi cu comandanţii aflaţi în primele linii. El a ajuns în primele linii şi a trecut podul din apropierea Mănăstirii Lainici. Acolo, el s-a spovedit. La întoarcere, pe pod, generarul a fost prins într-un schimb de focuri. Generalul Dragalina a fost rănit de două gloanţe în braţul stâng şi în omoplat. Maşina avariată a reuşit să ajungă în tabăra română unde a fost transportat într‑un spital de campanie, unde a primit primele îngrijiri. A fost dus apoi la Târgu-Jiu. Seara, el a fost transportat la Craiova, unde doctorii au decis că este necesară amputarea braţului rănit. Pentru că unii medici ezitau să-şi ia răspunderea operaţiei, generalul a fost transferat de urgenţă la Spitalul Militar de la Palatul Regal din Bucureşti. Trenul sanitar a ajuns în Bucureşti abia în seara zilei de 13 octombrie. Rana i se infectase. Pe patul de spital, generalul a fost vizitat de Regele Ferdinand I al României, care i-a conferit importanta distincţie reprezentată de Ordinul Mihai Viteazul. La 16 octombrie 1916, i-a fost amputat braţul stâng. Generalul a făcut, însă septicemie şi a murit la 24 octombrie/ 9 noiembrie 1916. Slujba de înmormântare a fost oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I.C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar).

Monumentul generalului Dragalina la Caransebeș

· 1866: Vasili Kandinski, pictor rus (d. 1944)

· 1878: S-a nascut la Calarasi, Nicolae Bănescu, bizantinolog, fost vicepreşedinte al Academiei Române; (d.11 octombrie 1971, Bucuresti).

· 1881 - S-a născut I. Valjan, comediograf, autor de piese într-un act, cele mai multe dintre ele puse în scenă în perioada interbelică: "Generaţia de sacrificiu", "Lumina" (m. 29 aprilie 1960)

· 1882 - S-a născut Zoltan Kodaly, muzician (m. 6 martie 1967)
* 1884:

Ion N. Angelescu

Ion N. Angelescu (n. 16 decembrie 1884 la Tecuci – d. 16 februarie 1930 la București)^[1] a fost un economist, profesor universitar și om politic român.
A fost licențiat în drept, litere și filozofie al Universității din București, a obținut doctoratul în științe economice la Universitatea din München cu Lujo Brentano, exponent al noii școli istorice germane
Ion Angelescu a fost director adjunct la Direcția de statistică din Ministerul Agriculturii și Domeniilor, director al Contabilității generale a statului și a datoriei publice în Ministerul de Finanțe, secretar general în Ministerul de Finanțe, expert în tratativele de pace cu Puterile Centrale din 1918, director general al comerțului în Ministerul Industriei și Comerțului, comisar al guvernului în consiliul de administrație al Societății Naționale de Credit Industrial, Secretar general al Ministerului de Industrie și Comerț, Ministru de Finanțe al României în Guvernul Artur Văitoianu (6 octombrie - 30 noiembrie 1919), Subsecretar de stat pe lângă Ministerul de Finanțe în Guvernul Alexandru Averescu (2) (30 august 1920 - 16 decembrie 1921) și în Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922), Președintele Consiliului Legislativ al Parlamentului, Secția a III-a economico-financiară, Rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (AISCI) (1924-1929), președinte al Asociației Economiștilor din România (1926). Ca militant de seamă al PNL, a fost din 1925 deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Liberal.

În plan publicistic se evidențiază cu lucrări precum:^[5]^[2]^[6]

Die Kriminalitätsbewegung in Rumänien in den letzten 35 Jahren: Ursachen und Bekämpfung der Kriminalität, 168 p., Bukarest, Graphische Anstalt "Albert Baer", 1912,
Asigurările sociale în statele moderne. 320 p., București, Tip. St. B. de Arte Grafice George Ionescu , 1913 (lucrare premiată de Academia Română în sesiunea din 1914),
Cunoașterea și conducerea pieței economice: studiu istorico-statistic asupra evoluției naționale a popoarelor (1915),
Începuturile capitalismului modern, 71 p., București, Tipografia Profesională "Dim. C. Ionescu", 1915,
Istoria luptelor pentru expansiunea economică (sec. 16-sec. 20), 83 p., București : Tipografia Profesională "Dim. C. Ionescu", 1915,
Le commerce exterieur et l'industrie nationale de la Roumanie, 36 p., Bucharest, Imprimeries "Independenta", 1916,
Actualități financiare, Problema financiară (apărute la Iași în 1918, unde-și desfășura activitatea AISCI ca urmare a ocupației străine din România);
Histoire Economique des Roumains, Geneva, Paris, (1919),
Politica economică a României Mari (1919),
Știința și legislația financiară (2 vol.),
Politica economică a României față de politica imperialistă (1923),
Tehnica stabilizării leului, 25 p., București, Curierul Judiciar, 1928,
Finanțele publice ale României în ultimii 20 de ani (lucrare scrisă în ultimele luni de viață - 1929).

· 1888: S-a născut Alexandru Karadjordjevici, rege al Iugoslaviei. A fost întâiul rege al Regatului Iugoslaviei, fiind înainte, între anii 1921 – 1929, suveran al Regatului sârbo-croato-sloven (1929 – 1934); (d. 09.10.1934) .
* 1894: Ștefan Manciulea (n. 16 decembrie 1894, Straja, comuna Berghin, județul Alba – d. 12 iulie 1985, Blaj) a fost un profesor, geograf, istoric, istoric literar și preot greco-catolic român.

Urmează școala primară în satul natal, iar apoi cursul inferior la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj. Ca elev la Blaj, a luat contact cu Badea Cârțan, trimis cu cărți de Ioan Bianu de la București, prin Vama Cucului, la canonicul Ioan Micu Moldovan. În mai 1913 a susținut examenul de maturitate, iar în august Consistoriul Mitropolitan din Blaj aprobă înscrierea ca stipendiat la Seminarul Teologic de 4 ani. După absolvire, în 1917, este numit docente confesional la școala primară din Hăpria, iar la 1 decembrie 1918, alături de dascălii, preoții și sătenii din satele din Podișul Secașelor, participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În 1919 a obținut o bursă din partea Consiliului Dirigent pentru a se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, secția istorie și geografie, a Universității din Bucuresti, unde i-a audiat pe profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan ș.a. După absolvirea facultății, în 1921, a funcționat ca profesor secundar și director la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, iar la începutul lui 1927 a fost hirotonisit preot și numit paroh greco-catolic la Straja.

În anul 1929 Consiliul Mitropolitan l-a detașat ca profesor de geografie la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, unde, începând din toamna lui 1937, a îndeplinit și funcția de director al Bibliotecii Arhidiecezane, iar din 1938, inspector secundar în Ținutul Mureș. În decembrie 1936 își susține teza de doctorat cu titlul Câmpia Tisei, avându-l conducător științific pe Simion Mehedinți, și obține titlul de doctor în geografie cu mențiunea „Summa cum laude“.

Pentru lucrarea Granița de vest a primit Premiul „Năsturel” al Academiei Române, iar în semn de prețuire Nicolae Iorga a tradus cartea și a publicat-o în limba franceză. Această carte-document a fost folosită de delegația română la Tratatele de pace de la Paris (1947), ca argumentație pentru fixarea graniței vestice a României.

La începutul perioadei comuniste, ajunge deținut politic și este condamnat la 7 ani de închisoare grea pentru „apartenență la biserica greco-catolică română și pentru publicarea de lucrări științifice ațâțătoare de ură rasială între naționalitățile conlocuitoare din țară”, fiind închis la Jilava, Aiud, Baia Sprie și Caransebeș. A fost eliberat în primăvara anului 1958, dar, în iunie 1961, organele de securitate îl anchetează din nou și îl condamnă, în mai 1962, la o detenție de 5 ani, sentință executată la Penitenciarul Gherla până la începutul anului 1964, când a beneficiat de amnistia generală.

A publicat lucrări de geografie, geopolitică și demografie istorică, de istorie modernă a Transilvaniei și de istoria culturii. Colaborează la publicațiile „Revista istorică”, „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, „Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj”, „Revue de Transylvanie”, „Transilvania”, „Cultura Creștină”, „Lucrările Institutului de Geografie al Universității din CIuj” ș.a.

Lucrări:

Granița de vest, Blaj, Tipografia Seminarului Teologic, 1936; ediție de Valeriu Achim, Baia Mare, Editura Gutinul, 1994;
Frontiera politică și etnică româno-maghiară, București, Editura „Universul”, 1938;
Câmpia Tisei, București, Tipografiile Române Unite, 1939;
Biblioteca Centrală din Blaj, Blaj, Tipografia Seminarului, 1939;
Granița de Apus a românilor din Vechea Ungarie, Vălenii de Munte, Datina Românească, 1939 (extras din „Revista istorică”);
La frontière Ouest de la Roumanie, București, Așezământul tipografic „Datina Românească”, 1940;
Muzeul Blajului, Blaj, Tipografia Seminarului, 1940 (extras din „Cultura creștină”);
Așezările românești din Ungaria și Transilvania în sec. XIV-XV, Blaj, 1941; ediție, studiu introductiv și note de Nicolae Edroiu, Cluj-Napoca, Editura Sarmis, 2001;
Timotei Cipariu și Academia Română, Blaj, Tipografia Seminarului, 1941;
Contribuții noi la viața și activitatea lui Timotei Cipariu, Blaj, Tipografia Seminarului, 1942;
Timotei Cipariu. Început de autobiografie, Blaj, Tipografia Seminarului, [f.a.];
Timotei Cipariu și Astra, Blaj, Tipografia Seminarului, 1943; ediție și prefață de Ion Buzași, Blaj, 2001;
Activitatea politică a lui Timotei Cipariu, Blaj, Tipografia Seminarului, 1944;
Elemente etnice streine așezate în Banat între anii 1000-1870, în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, Timișoara, Ed. Institutului Social Banat-Crișana, 1944;
Câmpia Transilvaniei, București, Colecția „Țară și Neam”, 1944;
Timotei Cipariu, Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984 (în colaborare cu Ion Buzași);
Povestea unei vieți, ediție îngrijită de Ștefania Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1995;
Avram Iancu și Blajul, ediție de Nicolae Mocanu, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2000;
Aici e pământul sfânt al Blajului, ediție și prefață de Ion Buzași, Blaj, Editura Buna Vestire, 2003;
Timotei Cipariu, Contribuții monografice, Blaj, Centrul Cultural „Jacques Maritain”, 2005;
Istoria Blajului – monografie istorică și culturală, Blaj, Editura Astra, 2001;
Oamenii Blajului: Augustin Bunea, text îngrijit de Ion Buzași și Ion Moldovan, Blaj, Editura Buna Vestire, 2010.

· 1902: Rafael Alberti, scriitor spaniol (d. 1999)

· 1917: S-a nascut Arthur C. Clarke, scriitor de SF, inventator și futurolog britanic. Opera sa de referință este romanul Odiseea spațială 2001, scrisă pe baza scenariului filmului cu același titlu împreună cu regizorul american celebru Stanley Kubrick; (d. 19.03.2008).
* 1923: Ion Cosma (n. 16 decembrie 1923 - ?) a fost un comunist român.

În 1945 a devenit membru al PCR. A fost membru al CC al PMR. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România".

A fost ministru al Agriculturii între 1957-1962, ulterior președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular București (1962-1968), ministru al Turismului (1970-1978), ambasador în Polonia (1978-1984) și Egipt (1985-1987).

A fost primar al Bucureștiului din aprilie 1962 până în februarie 1968. A construit în 1963 13623 de apartamente, a amenajat Piața Unirii, Gara de Nord, săli de spectacol și a amplasat statuia lui Mihai Eminescu în Parcul Cișmigiu. ^[1]

· 1926: S-a născut juristul Ioan Ceterchi; specialist în teoria statului şi a dreptului; membru corespondent al Academiei Române din 1974; (m. 1992).

* 1927: Mihai Berechet (Brăila, 7 noiembrie 1927 - Fayence, 16 decembrie 1991) a fost un actor, regizor de teatru si memorialist român.

A fost căsătorit cu actrița Anca Șahighian, fiica regizorului Ion Șahighian și a actriței Ecaterina Nițulescu, și sora actriței Lia Șahighian.

Ca regizor la Teatrul Național din București și Teatrul Nottara, a pus în scenă piese de mare succes și longevitate printre care "O femeie cu bani" de G.B.Shaw, "Micul infern" și "Căruța cu paiațe" de M.Stefanescu, "Comedie de modă veche", de A.Arbuzov ...

A scris două apreciate cărți de memorii, "9 caiete albastre" si "Alte caiete albastre- O viață dedicată teatrului"

Filmografie:

Ciulinii Bărăganului (1958) - Boierul
Serbarile galante (Les fêtes galantes) (1966)
Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966) - Judecatorul Giculescu
Golgota (1966) - Capitanul Maerus
Amprenta (1967)
Răpirea fecioarelor (1968)
Răzbunarea haiducilor (1968)
The Adventures of Tom Sawyer / Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
Doi ani de vacantă / Deux ans de vacances (1974)
Comedie fantastică (1975)
Insula comorilor (1975)
Piratii din Pacific (1975)
Trandafirul galben (1981)

Mihai Berechet, actor, regizor

Date personale
Rodion Șcedrin
Rodion Șcedrin și soția sa Maia Plisețkaia, în 2009
Născut	16 decembrie 1932 (87 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Moscova, URSS^[8]^[2]^[7]
Căsătorit cu	Maia Plisețkaia (1958–2015)
Cetățenie	Lituania Rusia
Ocupație	compozitor pianist profesor de muzică[] libretist[] profesor universitar[*] muzician
Activitate
Alma mater	Conservatorul din Moscova[] Central Music School[]
Organizație	Conservatorul din Moscova[*]
Premii	Premiul de stat al URSS (1972) Medalia de Aur pentru Merit Cultural[] Artist al Poporului URSS[] (1981) Premiul Lenin (1984) Premiul de Stat al Federației Ruse[] (1992) Ordinul În Slujba Patriei, gradul 2[] Order "For Merit to the Fatherland" III class[] Ordinul de Merit pentru Patrie, Gradul IV[] Ordinul Lenin Ordinul Steagul Roșu al Muncii Ordinul Insigna de Onoare[] Order of Saint Anna, 3rd class[] Artist al Poporului al RSFSR[] Maestru emerit al artelor al RSFSR[] Ordinul de Onoare[] Golden Mask[]
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Rodion Konstantinovici Șcedrin (n. 16 decembrie 1932, Moscova) este un compozitor, pianist și pedagog rus, câștigător al Premiului Lenin (1984), Premiul de Stat al URSS (1972) și Premiul de Stat al Federației Ruse (1992).

Familia

Tatăl – Constantin Mihailovici Șcedrin – compozitor și pedagog.
Mama – Concordia Ivanovna Șcedrina (n. Ivanova).
Soția – Maya Mihailovna Plisețkaya – Prima balerină a Teatrului Bolșoi din Moscova, Artist al poporului URSS.

Biografie

S-a născut la Moscova, într-o familie de muzicieni: tatăl său, Constantin Mihailovici Șcedrin (1894-1955), a fost absolvent al Conservatorului din Moscova, compozitor și profesor, mama – Concordia Ivanovna Șcedrina (n. Ivanova) (1908-1999) – a fost muzician amator și economist de profesie. Cel care l-a inițiat în muzică pe R. Șcedrin a fost tatăl său, iar talentul său a fost descoperit încă din copilărie, atunci când a dat dovadă de o memorie muzicală de excepție. Între anii 1945–50 a studiat la Școala Corală „Șorov” din Moscova, iar în 1955 a absolvit Conservatorul din orașul natal, la două specializări, studiind compoziția cu Iuri Șaporin și pianul cu Yakov Flier. Alături de Șaporin a continuat studiile postuniversitare până în anul 1959. În perioada celui de Al Doilea Război Mondial (octombrie 1941), familia Șcedrin a fost deportată în Samara, localitate unde a fost deportat și Dmitri Șostakovici, care în acea perioadă a finisat renumita sa Simfonie nr. 7. Tânărul Rodion Șcedrin a avut prilejul de a o auzi la repetiția generală, condusă de dirijorul S. Samosud. D. Șostakovici și tatăl compozitorului, Constantin Șcedrin, au colaborat la Uniunea Compozitorilor din URSS, cel dintâi – în calitate de președinte, cel de-al doilea – în calitate de secretar general. Începând cu anul 1965, R. Șcedrin a fost, timp de patru ani, profesor de compoziție la Conservatorul din Moscova, activitate care a fost întreruptă din cauza conflictelor cu membrii de partid ai Facultății Teoretice de Compoziție. În perioada anilor 1973-90, a ocupat postul de președinte al Uniunii Compozitorilor (post în care l-a urmat pe Șostakovici).

Creația

În această mare diversitate de culori și controverse ale secolului XX, muzica lui Șcedrin și-a croit propria individualitate. Deși stilul său componistic s-a format între principiile clasicismului și muzica tradițională, acestuia nu-i poate fi atribuită eticheta neoclasicimului. Chiar de la scrierea primelor creații ale sale, Șcedrin și-a manifestat deschis preocuparea pentru intensificarea cât mai clară a contrastelor în muzică și, odată cu aceasta, menținerea cât mai viabilă a echilibrului dintre tempo, ritm și modul de articulare a discursului muzical, pentru ca receptarea muzicii al „celui mai dinamic secol” să devină cât mai autentică. „Față de celelalte domenii de artă, specificitatea muzicii constă în faptul că ea se dorește a fi legată de ceva deja trăit ... Omul vrea să vadă un nou film, să citească noi versuri, să privească un nou tablou, dar să asculte ceva deja cunoscut”1 (R. Șcedrin). Compozitorul a cunoscut, a studiat și a operat cu principalele tehnici ale secolului XX – începând cu cele ale lui Prokofiev, Șostakovici, Stravinski și Hindemith, și continuând cu cele ale lui Lutoslawki și Penderecki. În limbajul său muzical se întrevăd atât dodecafonia, cât și aleatorismul, polistilismul și muzica electronică, și totuși o mare parte a lucrărilor sale (concertele pentru pian și orchestră) nu au nimic comun cu serialismul sau poantilismul și chiar se opun întrucâtva avangardismului. Nu lipsesc nici elemente din folclor sau jazz (pe care l-a cunoscut cu adevărat în anul 1962, aflându-se într-o călătorie în SUA). Creația lui Șcedrin se distinge printr-o mare diversitate a genurilor muzicale și o mare varietate a limbajului muzical, iar stilul său componistic unifică prin urmare, într-o fuziune organică, două elemente contrastante: pe de o parte se prezintă serialismul și tehnicile avangardiste, iar pe de alta - muzica populară rusă, cu sonoritățile de clopote, cu bocetele și muzica păstorilor, cu ceastuștele atât de caracteristice folclorului rus. Genul de operă înglobează aspectele principale ale individualității sale componistice. Cu subiecte inspirate din literatura clasică rusă, acestea sunt îmbrăcate în stilul muzicii secolului al XX-lea. Opera sa Ne tolʼko liubovʼ... (Nu doar iubirea...) este prima operă în care genul de ceastușcă apare într-o formă a muzicii culte. În Myortvye dushi (Sufletele moarte) aspectul folcloric este reprezentat prin momentul înlocuirii sonorității instrumentelor cu coarde cu cea a unui cor de cameră ce cântă în manieră populară. Opera Lolita, prezentată pentru prima dată la Opera Regală din Suedia, continuă stilul postavangardist și neoromantic al compozitorului. Baletele lui Șcedrin reprezintă și ele o treaptă importantă în muzica teatrului rus. Baletul său timpuriu Konyok-gorbunok (Căluțul cocoșat) reînvie imaginea basmului popular rusesc cu mici elemente de comedie. Karmen-suita, balet destinat orchestrei de coarde și percuției, a fost creat special pentru soția sa, balerina Maya Plisetzkaya, și coregraful cubanez Alberto Alonso și reprezintă o transcriere genială a unor fragmente din opera lui Bizet. În baletul Anna Karenina, limbajul muzical atinge o nouă latură a armoniei cromatice, având la bază un colaj al temelor din creația lui Ceaikovski (prin care transmite culoarea epocii). Baletele Chayka (Pescărușul) și Dama s sobachkoy (Doamna cu cățelul) au fost de asemenea inspirate și scrise pentru soția sa. Lucrările lui Șcedrin deseori poartă elemente neconvenționale. Simfonia a II-a se înfățișează ca o compunere din 25 de preludii, Concertul pentru pian și orchestră nr. 2 dezvoltă o serie de 12 sunete, în timp ce finalul aceleiași lucrări înfățișează o improvizație de jazz. Concertul pentru pian și orchestră nr. 3 este bazat pe variațiuni pe o temă ce este auzită doar la final, iar Concertul pentru pian și orchstră nr. 4 este scris doar în tonalitățile cu diezi. Concertele și piesele sale orchestrale continuă tradiția lui Glinka, iar aici observăm prezența și dezvoltarea unui material muzical național rus. Prezența elementului național este foarte evidentă și în Concertele pentru orchestră: nr.1 -Ozornye chastushki (Ceastuștele neastâmpărate), nr. 2 - Zvony (Clopotele). Concertul pentru orchestră nr. 3 se bazează pe muzica veche din provinciile rusești, în timp ce nr. 4 - Hovorody (Hora) se bazează pe formule ritmice și melodice specifice rusești. Un rol important îl ocupă și muzica corală. Lucrările pentru cor și orchestră Byurokratiada și Poetoria au un caracter social și satiric, iar în lucrările sale pur corale este prezentă tradiția muzicii sacre rusești, cum ar fi lucrarea Zapechatlyonnyj angel (Îngerul izolat) pentru cor mixt și cobuz (instrument de suflat, asemănător cu fluierul și cavalul), bazată pe texte canonice ortodoxe în slavonă, care poate fi considerată o adevărată liturghie rusă și una dintre cele mai frumoase lucrări sacre ale secolului XX.

Creații de scenă

Balet

Konyok-gorbunok (Căluțul cocoșat) (după povestea omonimă a lui P. P. Erșov, 1960)
Karmen-suita (prelucrare a unor fragmente din opera Carmen a lui G. Bizet, 1967)
Anna Karenina (scene lirice, pe baza romanului omonim al lui L. Tolstoi, 1972)
Chayka (Pescărușul – pe motivele piesei omonime a lui A. Cehov, 1980)
Dama s sobachkoy (Doamna cu cățelul – după nuvela omonimă a lui A. Cehov, 1985)

Opere

Ne tolʼko liubovʼ... (Nu doar iubirea..., operă lirică în 3 acte cu epilog, pe motivele povestirilor lui S. Antonov, libret – V. Katanyan, 1961)
Myortvye dushi (Sufletele moarte, după romanul omonim al lui N. Gogol, libret – R. Șcedrin, 1977)
Lolita (după romanul omonim al lui V. Nabokov, libret - R. Șcedrin, 1992)
Ocharovanyj strannik (Rătăcitorul vrăjit, după povestirea omonimă a lui N. Leskov, libret – R. Șcedrin, 2002)
Boyarynya Morozova (Moșiereasa Morozova, operă pentru cor mixt și 4 soliști, instrumente de suflat și tube, pe motivele povestirilor Zhitiya protopopa avvakuma și Zhitiya boyaryni Morozovoj, libret – R. Șcedrin, 2006)
Levsha (Stângaciul, operă în 2 acte după povestirea omonimă al lui N. Leskov, libret – R. Șcedrin, 2013)

Altele

Nina i 12 mesyacev (Nina și 12 luni) (musical pe text japonez, după povestea lui S. Marshak, 1988)

Lucrări pentru orchestră

Simfonii

Simfonia nr. 1 (trei părți, pentru orchestră mare, 1958)
Simfonia nr. 2 (25 preludii, cinci părți, pentru orchestră mare, 1965)
Simfonia nr. 3, Personaje din poveștile rusești (Simfonie concertantă în cinci părți, 2000)

Concerte pentru orchestră

Ozornye chastushki (Ceastuștele neastâmpărate, 1963)
Zvony (Clopotele,1968)
Starinnaya muzyka rossijskih provincial'nyh cirkov (Muzica veche a circurilor provinciale rusești,1989)
Hovorody (Hore, 1989)
Cetyre russkih pesni (Patru cântece rusești, 1998)

Concerte pentru instrumente și orchestră

Concert pentru pian și orchestră nr. 1 (patru părți, 1954)
Concert pentru pian și orchestră nr. 2 (trei părți, 1966)
Concert pentru pian și orchestră nr. 3 (temă cu variațiuni, 1973)
Concert pentru pian și orchestră nr. 4 (în tonalități cu diezi, două părți, 1991)
Concert pentru pian și orchestră nr. 5 (trei părți, 1999)
Concert pentru pian și orchestră de coarde nr. 6 (Concerto lontano, 2003)
Concert pentru tubă și orchestră (trei părți, 1999)
Concert pentru violoncel și orchestră (Sotto voce concerto, patru părți, 1994)
Parabola concertante pentru violoncel solo, timpane și orchestră de coarde (2001)
Concert pentru vioară și orchestră de coarde (Concerto cantabile, trei părți, 1997)
Concert pentru violă și orchestră de coarde cu harpă (Concerto dolce, 1997)
Concert pentru vioară, tubă și orchestră de coarde (Concerto parlando, 2004)
Concert pentru oboi și orchestră (2009)
Concert dublu pentru pian, violoncel și orchestră (Offertorium romantic, 2010)

Altele

Konyek-Gorbunok (Căluțul cocoșat, două suite pentru orchestră, 1955, 1965)
Ne tol'ko lyubov'... (Nu doar iubirea..., suită simfonică pentru orchestră mare și mezzosoprană, 1964)
Simfonicheskie fanfary (Fanfare simfonice, uvertură de ceremonie pentru orchestră, 1967)
Suită de cameră (pentru douăzeci de viori, harpă, acordeon și doi contrabași, 1967)
Karmen-suita (pentru orchestră de coarde și percuție, 1967)
Anna Karenina (muzică romantică pentru orchestră, 1972)
Uvertură de ceremonie (pentru orchestră simfonică mare, 1982)
Autoportret (variațiuni pentru orchestră, 1984)
Muzyka dlya goroda Kyettena (Muzică pentru orașul Köethen, pentru orchestră de cameră, 1984)
Geometria zvuka (Geometria sunetului, pentru orchestră de coarde, 1987)
Chajka (Pescărușul, suita pentru orchestră mare, în cinci părți, 1984)
Muzică pentru instrumente cu coarde, două oboaie, doi corni și celestă (1985)
Stihira k tysyacheteletiyu Kreshheniya Rusi (Stihiră la împlinirea unui mileniu de la Încreștinarea Rusiei, pentru orchestră simfonică, 1988)
Hrustal'nye gusli (Guzle de cristal pentru orchestră simfonică, 1994)
Rossijskie fotografii (Fotografii rusești, pentru orchestră de coarde, 1994)
Vologodskie svireli (Flaute din Vologodsk, dedicat lui B. Bartok, pentru oboi, corn englez, corn și instrumente de coarde, 1995)
Velichanie (Glorificare, pentru orchestră de coarde, 1995)
Dva tango Al'benisa (Două tango-uri ale lui Albeniz, pentru orchestră simfonică, 1996)
Slava, Slava! (Slavă, Slavă!, pentru orchestră simfonică, la aniversarea de 70 de ani a lui Mstislav Rostropovich, 1997)
Preludium k devyatoj simfonii Bethovena (Preludium la Simfonia a 9-a de Beethoven, pentru orchestră simfonică, 1999)
Lolita-serenada (fragmente simfonice din opera Lolita, 2001)
Dialogi s Shostakovichem (Dialoguri cu Șostakovici, studii simfonice pentru orchestră, 2001)
Gejlingenshtadtskoe zaveshhanie Bethovena (Testamentul lui Beethoven din Gailingenstadt, fragment simfonic pentru orchestră, 2008)
Diptic simfonic (pe motivele operei Rătăcitorul vrăjit, pentru orchestră mare, 2008)
Vivat! (uvertură din Sankt-Petersburg, pentru orchestră simfonică, 2008)
Litovskaya saga (Sagă din Lituania, frescă simfonică pentru orchestră, 2009)

Lucrări vocale

Pentru soliști, cor și orchestră

Malen'kaya kantata (Cantata mică pentru soliști, cor mixt și orchestră, 1961)
Byurokratiada (cantată pentru soliști, cor și orchestră, 1963)
Poyetoria (concert pentru poet, voce femininăă, cor mixt și orchestră pe texte de A. Voznesenski, 1968)
Lenin v serdce narodnom (Lenin în inima poporului, oratoriu pentru soliști, cor mixt și orchestră, 1969)
M. Musorgski. Detskaya (M. Musorgski. Pentru copii, ciclu vocal în șapte părți, 1964)
Molenie (Implorare, cantată pentru cor mixt și orchestră, pe text de Y. Menuhin, 1991)
Mnogaya leta (La mulți ani) pentru pian, cor mixt și percuție (1991)

Pentru voce solo

Tri sol'fedzhio (Trei solfegii) pentru voce și pian (1965)
Stradaniya (Suferințe) pentru voce și pian (text: V. Bokov, 1965)
Tanya-Katya (cântece fără cuvinte, în stil popular, pentru soprană și orchestră de coarde, 2002)
Tanya-Katya II (cântece fără cuvinte, în stil popular, pentru voce feminină și vioară, 2002)
Vek moj, zver' moj (Secolul meu, fiara mea, ciclu vocal pentru tenor, recitatoare și pian, text: Mandelstam, 2003)
Cleopatra i Zmeya (Cleopatra și șarpele, pentru voce feminină și orchestră, după tragedia shakespeariană Antoniu și Cleopatra, traducere text: B. Pasternak, 2011)

Coruri a cappella

Două coruri pe texte de A. Pușkin (1950)
Iva, Ivushka (Vocaliză pentru cor mixt, 1954)
Patru coruri pe texte de A. Tvardovski (1968)
Patru coruri pe texte de A. Voznesenski (1971)
Russkie derevni (Satele rusești) pe texte de I. Harabarov (1973)
Stirala zhenshina bel'e pe texte de I. Lyapin (1975)
Strofe din „Evgheni Oneghin”, șase coruri pe texte de A. Pușkin (1981)
Kazn' Pugaciova (Condamnarea lui Pugaciov) pe texte de A. Pușkin (1981)
Concertino (1982)
Zapechatlennyj angel (Îngerul izolat) pentru cor mixt și flaut, după N. Leskov (1988)
Alyj parus (Pânza roșie) pentru cor de copii, pe texte de A. Grin (1997)
Serenada (2003)
Diptic pe texte de A. Voznesenski (2003)
Două coruri rusești (2008)

Lucrări pentru pian

Piese pentru pian (1954-1959)
Două piese polifonice: Basso ostinato și Invențiune la două voci (1961)
Două sonate (1962, 1996)
24 de preludii și fugi (1964-1970)
Album polifonic (25 preludii, 1972)
Album pentru tineret (1981)
Ceastushki (concert pentru pian solo, 2001)
Dnevnik (Agenda,șapte piese pentru pian, 2002)
Voprosy (Întrebări,11 piese pentru pian, 2003)
Sonatine concertante pentru pian (2005)
Alla pizzicato pentru pian (2005)
Hommage a Chopin pentru patru piane (2005)
Romanticheskie duyety (Duete romantice, șapte piese la patru mâini, 2007)
Prostye stranicy (Pagini simple, 2009)
Studiu de concert Ceaikovski-etude (2010)

Muzică instrumentală și de cameră

Suită pentru clarinet și pian (1951)
Dionysus fresco (1981)
Muzykal'noe prinosheniya (Offertorium muzical pentru orgă, trei flaute, trei fagoturi și trei tromboni, 1983)
Yeho-sonata (Sonata-ecou,pentru vioară solo, 1984)
Tri pastuha (Trei păstori pentru flaut, oboi și clarinet, 1988)
Russkie naigryshi pentru violoncel solo (1990)
Ăho na Cantus Firmus Orlando di Lasso (Ecou după Cantus Firmus al lui Orlando di Lasso pentru orgă și flaut drept sopranino, 1994)
Terțet pentru pian, vioară și violoncel (1995)
Ledeanoj dom (Casa de gheață pentru marimbafon solo, 1995)
Muzîka izdaleka (Muzica din depărtare pentru două flaute drepte bas,1996)
Sonata pentru violoncel și pian (1996)
Balalaika pentru vioară solo fără arc(1997)
Pastorală pentru clarinet și pian (1997)
Temă și variațiuni pentru vioară solo (1998)
Menuhin-sonata pentru vioară și pian (1998)
Duete pentru vioară solo (1999)
Balada Hamlet pentru o mie (sau ansamblu) de violonceliști (2005)
Starinnîe melodii russkih narodnîh pesen (Vechi melodii populare rusești pentru violoncel și pian, 2006)
Liricheskie sceny (Scene lirice pentru cvartet de coarde, 2006)
Cyganskaya melodiya (Melodie țigănească pentru vioară solo, 2006)
Na posoșok (La botu' calului pentru sașe violonceli și flaut drept alto, (sau flaut, oboi, clarinet, tubă și violoncel), 2007)
Belcanto pe un mod rusesc pentru violoncel și pian (2007)
Călătoria în Eisenstadt pentru vioară și pian (2009)
Dies irae pentru trei orgi și trei tube (2009-2010)

Premii

Premiul de Stat al URSS (1972)
membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Bavaria (1976)
membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase din Republica Democrată Germană (1982)
Premiul Lenin (URSS, 1984)
Membru de Onoare al Consiliului Internațional de Muzică (1985)
Premiul de Stat din Rusia (1992)
Premiul Dmitri Șostakovici (Rusia, 1993)
Premiul Crystal (Elveția, 1995)
Profesor de onoare al Conservatorului din Moscova (1997)
Nominalizat la Premiul Grammy pentru „cea mai bună lucrare contemporană din muzica cultă”, cu lucrarea Concerto cantabile (1997)
Profesor de onoarea al Conservatorului din Sankt-Petersburg „Nikolai Rimski-Korsakov” (2005)
„Compozitorul anului” al Orchestrei Simfonice din Sankt-Petersburg (2005)
Premiul Echo klassik 2008 pentru opera Boyarynya Morozova (2008)
Nominalizat la Premiul Grammy pentru „cea mai bună lucrare contemporană din muzica cultă”, cu lucrarea Ocharovannyj strannik (2009)
Premiul Moscovei pentru opera Boyarynya Morozova (2012)

Sari la navigare Sari la căutare

Date personale
Ion Buga
Născut	16 decembrie 1935 (84 de ani)
Cetățenie	Moldova
Ocupație	istoric politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 1990 – 1994

Premii	Medalia „Meritul Civic” (1996) Ordinul Republicii
Partid politic	Partidului Național Român
Alte afilieri	Frontul Popular din Moldova
Modifică date / text

* 1935: Ion Buga (n. 16 decembrie 1935)^[1] este un politician moldovean și profesor de istorie.

A fost membru al Parlamentului Republicii Moldova în anii 1990 și președinte al Partidului Național Român după 2000.

Este un conducător al Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova.

Ion Buga este unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova^[2].

Distincții și decorații

Ordinul Republicii (2012)^[3]
Medalia „Meritul Civic” (1996)^[

· 1936: Constantin Flondor, artist plastic

· 1937: S-a născut la Rădăuţi,pictorul şi profesorul Marin Gherasim, preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici din România, laureat al Marelui Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 2001 (eseuri „A patra dimensiuni”). Este o personalitate marcantă a artei românești şi membru fondator al Grupării 9+1.

· 1940 - S–a născut Florentina Ileana Mirea, pictor scenograf; a creat costumele pentru filme artistice precum: „Ecaterina Teodoroiu”, regia Dinu Cocea, „Oglinda”, regia Sergiu Nicolaescu).

· 1943: Tudor Olteanu, comparatist și teoretician literar ("Morfologia romanului european")

· 1945 - S-a născut Tony Hicks, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (The Hollies).

· 1946: S-a nascut Benny Andersson, solist si compozitor suedez, component al trupei ABBA. Pe numele intreg Goran Bror Andersson, muzicianul s-a nascut in Stockolm si a inceput sa cante de la 6 ani impreuna cu tatal si bunicul sau. In 1964 a intrat in trupa The Hep Stars, care in doar un an a devenit cea mai bine vanduta trupa pop din Suedia. Doi ani mai tarziu l-a cunoscut pe Bjorn Ulvaeus, pe atunci component al unei formatii de muzica folk, si a compus cu acesta primul cantec. Cam in aceeasi perioada, Benny Andersson a intalnit-o si pe Anni-Frid “Frida” Lyngstad, care avea sa ii devina nu doar partenera de scena, ci si de viata – in 1978. La sfarsitul anului 1970, a fost cooptata in grup si Agnetha Faltskog. Cei patru amici au infiintat formatia ABBA in 1972, devenita celebra in foarte scurt timp. Benny Andersson s-a ocupat si de alte proiecte muzicale, fiind autorul mai multor musicaluri de succes.

· 1949: S-a nascut Billy Gibbons, chitarist, vocalist şi compozitor american (grupul ZZ Top).

· 1950: S-a nascut in localitatea Ciorani, jud. Prahova, Nelu Ploiesteanu, cântăreţ român de muzică de petrecere.

* 1951: Dan Cristea (n. 16 decembrie 1951, Moinești, România) este informatician, matematician, cercetător, profesor universitar și scriitor român, formator și specialist în lingvistică computațională. Este inițiatorul secției de masterat în Lingvistică Computațională din cadrul Facultății de Informatică a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași^[1].

Principalele sale domenii de expertiză sunt: procesarea limbajului natural, structura discursului, parsarea de discurs, rezoluția anaforei, lexicografie computațională, aplicații și resurse pentru prelucrarea limbajului natural. A efectuat numeroase studii si cercetări, însumând peste 200 lucrări și rapoarte științifice în țară și străinătate și 8 cărți^[2]. Este conducător de doctorat în domeniul Informatică din anul 2001 și coordonator a numeroase contracte de cercetare în domeniul Lingvisticii Computaționale. În 2009 a debutat și în beletristică, primind premiul de debut al Editurii Cartea Românească pentru romanul de ficțiune “Scaune de pluș”^[3]. Este unul dintre principalii exponenți în jurul cărora s-a format comunitatea românească de Lingvistică Computațională, fiind fondatorul grupului NLP-Group de la Universitatea "Alexandu Ioan Cuza" din Iași ce cuprinde peste 30 de cercetători activi și a seriei de școli de vară Eurolan ce a atras peste 500 de studenți și cercetători în cele 12 ediții care s-au derulat până în prezent^[4]^[5]. Este, de asemenea, unul dintre inițiatorii Consorțiului de Informatizare pentru Limba Română - ConsILR

Dan Cristea

Date personale
Nume la naștere	Dan Petru Cristea
Născut	16 decembrie 1951 (68 de ani) Moinești, România
Cetățenie	România
Ocupație	informatician matematician cercetător profesor[*] scriitor
Activitate
Domeniu	informatică
Instituție	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Alma Mater	Universitatea Politehnica din București Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Organizații	Academia Română Academia de Științe Tehnice din România
Prezență online
site web oficial

· 1953: Leonard Oprea, prozator, eseist român

· 1954 - S–a născut Emil Iordache, critic literar şi scriitor.

* 1955: Prințul Lorenz al Belgiei, Arhiduce de Austria-Este (n. 16 decembrie 1955) este membru al familiei regale belgiene și cetățean austriaco-belgian.^[1] Din 1996 el este, de asemenea, șeful Casei de Austria-Este, o ramură a fostei Casei Imperiale austriece, Casa de Habsburg-Lorena.

Prințul Lorenz s-a născut la clinica Belvédère, Boulogne-Billancourt, Hauts-de-Seine, Franța. Este al doilea copil al Arhiducelui Robert de Austria-Este și al Prințesei Margherita de Savoia-Aosta. Bunicii săi paterni au fost ultimii împărați ai Austriei Carol și Zita. Împăratul Carol a fost beautificat în 2004.
Lorenz are legături cu Orléans prin bunica maternă, Anne de Orléans, care a fost sora Henri d'Orléans conte de Paris.

La 22 septembrie 1984 la Bruxelles, Lorenz s-a căsătorit cu Prințesa Astrid a Belgiei, singura fiică a, pe atunci, Prințului ș Prințesei de Liège, mai târziu regele Albert al II-lea al Belgiei și regina Paola. Cuplul are cinci copii:

Prințul Amedeo Marie Joseph Carl Pierre Philippe Paola Marcus d'Aviano, Arhiduce de Austria (n. 21 februarie 1986); s-a căsătorit cu Elisabetta Maria Rosboch von Wolkenstein (n. 1987) la 5 iulie 2014. Cuplul are o fiică:
- Arhiducesa Anna Astrid de Austria-Este (n. 17 mai 2016)
Prințesa Maria Laura Zita Beatrix Gerhard, Arhiducesă de Austria (n. 26 august 1988)
Prințul Joachim Karl-Maria Nikolaus Isabelle Marcus d'Aviano, Arhiduce de Austria (n. 9 decembrie 1991)
Prințesa Luisa Maria Anna Martine Pilar, Arhiducesă de Austria (n. 11 octombrie 1995)
Prințesa Laetitia Maria Nora Anna Joachim Zita, Arhiducesă de Austria (n. 23 aprilie 2003)

Prințul Lorenz este nașul Prințului Carl-Johan de Nassau, fiul cel mic al Prințului Jean de Luxembourg și al contelui Costantino Secco di Aragona, fiul cel mare al verișoarei sale Arhiducesa Catharina-Maria de Austria.

Prințul locuiește cu familia pe domeniul Stuyvenberg. În 1995, socrul său, regele Alebert al II-lea, cu ocazia nașterii prințesei Luisa Maaria i-a acordat titlul de prinț al Belgiei. Prințul Lorenz este cavaler al Ordinului Lâna de Aur acordat de către unchiul său, Otto de Habsbourg.

Date personale
Prințul Lorenz
Prințul Lorenz al Belgiei
Prințul Lorenz în 2010
Nume la naștere	Lorenz Otto Carl Amadeus Thadeus Maria Pius Andreas Marcus d'Aviano
Născut	16 decembrie 1955 (63 de ani) Clinica Belvédère, Boulogne-Billancourt, Hauts-de-Seine, Franța
Părinți	Robert, Arhiduce de Austria-Este Margherita di Savoia-Aosta[*]
Frați și surori	Maria Beatrice, Archduchess of Austria-Este[*]
Căsătorit cu	Prințesa Astrid a Belgiei
Copii	Prințul Amedeo Prințesa Maria Laura Prințul Joachim Prințesa Luisa Maria Prințesa Laetitia Maria
Cetățenie	Belgia
Ocupație	bancher[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Austria-Este
Șeful Casei de Austria-Este
Domnie	7 februarie 1996 – prezent
Predecesor	Robert
Succesor	Amedeo

· 1956 - S–a născut Călin–Andrei Mihăilescu, teoretician, critic literar, eseist, stabilit, din anul 1987 în Canada.

· 1958 - S–a născut Dani Constantin, compozitor de muzică uşoară. A contribuit la lansarea lui Adrian Daminescu, a colaborat cu Mihaela Oancea, Mirabela Dauer, Dida Drăgan, Elena Cârstea, Sanda Ladoşi (music-hal -ul „Idolul şi Ion Anapoda”, „E..e..e iubire”).

* 1958: Nicolae Olaru (n. 16 decembrie 1958, Sîrcova, raionul Rezina) este un politician și antreprenor din Republica Moldova, membru PLDM, deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând cu anul 2010.^[1] Pe 2 iulie 2014, alături de fracțiunea PLDM, acesta a votat pentru ratificarea Acordului de Asociere dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova.^[2]

* 1963: Vasilica-Viorica Dăncilă (n. Nica, n. 16 decembrie 1963,^[2] Roșiorii de Vede, România) este o politiciană română, fost președinte^[3]^[4] al Partidului Social Democrat, care a ocupat funcția de prim-ministru al României de la 29 ianuarie 2018 până la 4 noiembrie 2019. Este prima femeie din istoria României care a deținut această funcție.^[5]

Viorica Dăncilă a fost propusă pe 16 ianuarie 2018 de către PSD pentru funcția de prim-ministru, în urma demisiei prim-ministrului Mihai Tudose. Guvernul Viorica Dăncilă a primit votul de încredere al Parlamentului pe 29 ianuarie 2018. Guvernul a picat pe 10 octombrie 2019, în urma unei moțiuni de cenzură.

Viorica Dăncilă este membră a Partidului Social Democrat din anul 1996, în organizația din Teleorman. De-a lungul anilor a deținut poziții atât în cadrul PSD, cât și în cadrul administrației locale. Viorica Dăncilă a fost consilier local și consilier județean până în anul 2009, când a fost aleasă europarlamentar. Până în 2018, Viorica Dăncilă a deținut două mandate succesive în Parlamentul European.

De asemenea a deținut funcțiile de președinte de organizație locală de partid, vicepreședinte al PSD Teleorman, președinte al OFSD Teleorman și președinte la nivel național al Organizației Femeilor Social Democrate. Pe 27 mai 2019, Viorica Dăncilă a devenit președintele interimar al Partidului Social Democrat, după ce Liviu Dragnea a fost condamnat la închisoare cu executare în dosarul angajărilor fictive de la DGASPC Teleorman. În cadrul Congresului din 29 iunie, Viorica Dăncilă a fost aleasă președinte al PSD cu voturile a 2.828 de delegați.

Viorica Dăncilă s-a născut la 16 decembrie 1963 în Roșiorii de Vede.^[7] Părinții săi au divorțat de tineri. Mama era țesătoare la fabrica de postavuri „Dorobanțul”,^[8] iar tatăl, Filimon Nica, era plutonier major în Armata Română.^[9] A urmat clasele a IX-a și a X-a, între 1978 și 1980, la Liceul „Mihai Viteazul” din Ploiești.^[8] Studiile liceale le-a finalizat la Liceul Energetic din același oraș.^[8] A absolvit Facultatea Forajul Sondelor și Exploatarea Zăcămintelor de Hidrocarburi, din cadrul Institutului de Petrol și Gaze Ploiești, în 1988.^[10] În 2006, a obținut masterul Spațiul Public European, în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București.^[10]

În perioada 1997–1998 a fost profesoară la Liceul Industrial din Videle. Din 1997 până în 2009 a fost inginer la Petrom SA, sucursala Videle, serviciul Monitorizare Producție Țiței și Gaze.

Viorica Dăncilă este căsătorită cu Cristinel Dăncilă, manager la OMV Petrom^[59] și fost consilier PSD în Consiliul Județean Teleorman.^[60] Împreună, cei doi au un fiu, Victor Florin.

Vasilica-Viorica Dăncilă
Vasilica-Viorica Dăncilă

· 1964: Mircia Giurgiu, politician roman

· 1971: S-a nascut Crina Matei, actriţă de teatru şi film, prezentatoare de emisiuni de televiziune (filmul „La urgenţă”, producţie pentru TVR 1).

· 1972: Željko Kalac, fotbalist australian

· 1973: Scott Storch, rapper, producator american
* 1975: Valentin Bădoi (n. 16 decembrie 1975, Turnu Măgurele, România) este un antrenor și fost jucător de fotbal din România, care a evoluat ultima oară la echipa FC Brașov pe postul de fundaș, dar care a jucat de-a lungul carierei și la Rapid București, FC Steaua București, FC Timișoara și FC Universitatea Craiova.^[1] Din 2018 el antrenează la FC Carmen București echipa care evoluează in liga a 4-a de fotbal a României.

· 1979: S-a nascut la Piatra Neamt cantaretul român Mihai Trăistariu.

* 1979: Valeria Aurica (Beșe) Motogna (n. 16 decembrie 1979, la Bistrița) este o jucătoare de handbal din România care evoluează pentru CSU Oradea, în Divizia A. Motogna a anunțat că s-a retras din activitate la sfârșitul sezonului 2013-2014,^[1] după ce a jucat la HC Zalău, dar a revenit asupra deciziei doi ani mai târziu, după discuții cu Doina Ardelean, antrenoarea CSU Oradea.^[2]^[3]

De-a lungul carierei sale, handbalista a evoluat ca inter stânga, centru sau inter dreapta și a fost unul din cei mai buni apărători centrali ai echipelor la care a jucat.^[4]

* 1982: Cristina Ghiță (n. 16 decembrie 1982) este o scrimeră română specializată pe floretă. A fost laureată cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 2005 și la Campionatul European din 2006.

* 1983: Ana-Claudia Țapardel (n. 16 decembrie 1983, București) este membră a Parlamentului European din partea României și activează în Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (S&D).^[1] Aleasă în luna mai 2014, este astăzi unul dintre cei mai tineri europarlamentari din Uniunea Europeană^[2].

A candidat pentru Parlamentul European având ca obiective principale reducerea șomajului, mai ales în rândul tinerilor, îmbunătățirea legislației europene care reglementează drepturile muncii, dar și adoptarea pragului de venit minim garantat valabil pentru toate statele membre ale UE^[3].
În Parlamentul European, Claudia Țapardel este membră în Comisia pentru Transport și Turism, în Comisia pentru afaceri constituționale și în Delegația pentru relațiile cu țările din Asia de Sud, precum și membră supleantă în Comisia pentru Bugete, Delegația la Comisia parlamentară mixtă UE-Mexic și Delegația la Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană. De asemenea, este Copreședintă a Intergrupului pentru Dezvoltarea Turismului European și a Patrimoniului Cultural din Parlamentul European.

Ana-Claudia Țapardel

Date personale
Aylin Cadîr
Născută	16 decembrie 1985 (34 de ani) Constanța, România
Cetățenie	România
Religie	islam
Ocupație	Cântăreață, actriță, activist social
Activitate
Alte nume	Aylin
Origine	Turcia
Gen muzical	Pop, dance, jazz
Ani de activitate	2002—prezent
Interpretare cu	Pops^[1], Vicky Red, Vunk
Prezență online
Site web Internet Movie Database
Modifică date / text

* 1985: Aylin Cadîr (n. 16 decembrie 1985, Constanța) este o cântăreață și actriță română de origine turcă.

S-a remarcat pe scenă în anul 2002 în cadrul concursului „Alege Asia” în urma căruia a înființat formația Pops alături de Diana Bișinicu, Minola Anthea Szikszay și Tina Geru.

Începând cu 5 martie 2007 a apărut pe Pro TV, în serialul Cu un pas înainte, unde a interpretat rolul pozitiv al unei studente la Academia de Arte a Spectacolului, „pe care lumea din jur nu are cum să nu o iubească”. Personajul întruchipat de ea se numește Elena Crăciun, o adolescentă săracă, dar talentată și extrem de ambițioasă.

În anul 2010 a apărut în telenovela „Iubire și Onoare” sub numele de Aysha, a patra soție a Emirului. A fost luată în căsătorie pentru a-i dărui Emirului mai mulți moștenitori băieți. Este însărcinată și plină de speranța că ea va fi cea care îi va da Emirului moștenitorul dorit.

Aylin Cadîr joacă și în piese de teatru.^[2]

Viața personală

În 2011 s-a căsătorit cu Traian Paicu,^[3] cu care până la acel moment era împreună de opt ani.^[4] Ei au avut două nunți, o cununie musulmană și alta creștină.^[5]

Pe 5 septembrie 2015 a dat naștere unui băiețel.^[6]^[7]

Discografie

Single-uri

2012: Cloud
2013: Chemistry

Filmografie

Tudo (2016) ca sălbatica^[8]

Dublaje

Clopoțica și comoara pierdută (2009) .... Clopoțica/Tinker Bell

Scurtmetraje

Outrageously Disco (2010)

Seriale

Cu un pas înainte (2007-2008) .... Elena Crăciun
Vine poliția! (2008) .... Ana Popovici
Iubire și onoare (2010-2011) .... Aysha
Life on Top (2011) 1 episoade .... Veronica
Deschide ochii (2015) .... Emilia Sterian

Teatru

Forma lucrurilor (The Shape of Things), de Neil Bute^[9]
Maitreyi (2012)- personajul Maitreyi la vârsta de 16 ani, iar Maitreyi la 60 de ani este jucat de Maia Morgenstern^[10], dramatizare și regie de Chris Simion după romanul omonim al lui Mircea Eliade și romanul Dragostea nu moare de Maitreyi Devi.
Lecția de Eugen Ionescu, în regia lui Horațiu Mălăele^[

* 1988: Andrei Antohi (n. 16 decembrie 1988, Galaţi, România) este un jucător român de fotbal, este fiul fostului jucător Haralambie Puiu Antohi.
* 1998: Silvia Andreea Zarzu (n. 16 decembrie 1998, Onești) este o gimnastă română, campioană europeană în concursul pe echipe în 2014 la Sofia. A fost cea mai tânără concurentă a competiției.

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

duminică, 13 decembrie 2020

REVISTA MEA DIN 16 DECEMBRIE / 1. A.

Ofițerul

Inventatorul

Familia

Biografie

Creația

Creații de scenă

Balet

Opere

Altele

Lucrări pentru orchestră

Simfonii

Concerte pentru orchestră

Concerte pentru instrumente și orchestră

Altele

Lucrări vocale

Pentru soliști, cor și orchestră

Pentru voce solo

Coruri a cappella

Lucrări pentru pian

Muzică instrumentală și de cameră

Premii

Distincții și decorații

Viața personală

Discografie

Filmografie

Dublaje

Scurtmetraje

Seriale

Teatru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz