MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 17 DECEMBRIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE
B. Decese; Sărbători
Decese
· 908: A decedat la Bagdad prințul arab Abdullah ibn al–Mu’tazz (n.1noiembrie 861 în Samarra), cunoscut critic literar și poet arab, autorul lucrarii al-Badi Kitab, un studiu timpuriu privitor la formele de poezie arabă din punct de vedere al teoriei si criticii literare. În politică a jucat un rol episodic, ajungand calif în perioada dinastiei Abbassizilor, dar numai pentru o zi, fiind nevoit să se refugieze de teama adversarilor sai. A scris o poezie in stilul „diwan”, erotică, elegiacă, bahică, ce se remarca prin stilul sau simplu, dar bogat în imagini alese, colorate, care se adresau sensibilității vizuale. Lucrarile sale teoretice (Tabaqāt ash-shu`araʼal-muhdatīn – „Clasele poeziei noi” și Kitāb al-Badī` – „Cartea stilului nou”), constituie unele dintre cele mai vechi scrieri din domeniul criticii literare și teoriei literaturii.
· 1187: A decedat Papa Grigore al VIII-lea (Alberto di Morra);(n. cca. 1100). A fost ales papa al Romei la 25 Octombrie 1187 și a deținut această funcție până la moartea sa. Este cel care a inițiat cea de a III-a Cruciadă.
· 1273: A decedat la Konya, astazi in Turcia, poetul persan Jalal ad-Din Muhammad Rumi;(n. 30 septembrie 1207 la Balch, in vechea Persie). A fost unul din cei mai cunoscuți mistici persani și islamici sufisti, întemeietor al ordinului dervișilor mevleviți. Sufismul este un curent religios apărut în secolul VIII și răspândit mai ales în Persia. În centrul vieții religioase a acestei doctrine se află iubirea reciprocă dintre Dumnezeu și oameni, respingând, prin urmare, ideea inaccesibilității lui Dumnezeu. Doctrina sa este influențată de mai multe religii:budism,zoroastrism,hinduism și are la bază apropierea față de Dumnezeu prin cunoaștere mistică,iubire și asceză. Limba maternă a lui Rumi a fost persana. Tatăl său a fost teolog, jurist, mistic, supranumitsultanul savanților. Când mongolii au invadat Asia Centrala (1215-1220), familia sa, împreună cu un grup de discipoli de-ai tatălui, a fost nevoită să se retragă spre vest. În drum spre Anatolia , aceștia îl întâlnesc pe Attar, celebru poet persan, întâlnire care va avea un puternic impact asupra lui Rumi. Mathanawî – titlul monumentalei sale opere – înseamnă distih (vers dublu), ea fiind compusă din aproximativ 25.000 de mii de distihuri. Aceasta capodoperă a literaturii persane este chintesența intregii gandiri sufite de până atunci, ea cuprinde povestiri și parabole cu caracter etic, ilustrate cu pilde din Coran, Evanghelie si Tora, din culegerea de fabule Kalila și Dimna, a lui Ibn al Mouqaffa , precum și din folclorul oriental, cu referiri la filosofia greacă și indiană. În limba română, fragmente din Mathnawi au fost traduse și publicate în:Jalaluddin Rumi. 2003. Metafore și parabole. Traducere din limba persana: Otto Starck. București, Editura Kriterion. O poezie a lui George Cosbuc se numește “Puntea lui Rumi”.
· 1471: Isabela a Portugaliei (21 februarie 1397 – 17 decembrie 1471) a fost infantă a Portugaliei din Casa de Aviz, singura fiică supraviețuitoare a regelui Ioan I al Portugaliei și a soției acestuia, Filipa de Lancaster. Cei mai notabili frați ai ei au fost: Henric Navigatorul, Petru, Duce de Coimbra și regele Eduard al Portugaliei. Ca a treia soție a lui Ducelui de Burgundia Filip cel Bun, ea a fost Ducesă consort de Burgundia.
Fiul ei, Carol Temerarul, a fost ultimul Valois ca Duce de Burgundia. Isabela a fost regentă în timpul absențelor soțului ei în 1432 și în 1441-1443.[1]. L-a reprezentat pe soțul ei în negocierile cu Anglia privind comerțul în 1439.
| Isabela a Portugaliei | |
_-_Portrait_of_Isabella_of_Portugal.jpg) Isabela a Portugaliei, de Rogier van der Weyden. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 21 februarie 1397 Évora, Portugalia |
| Decedată | (74 de ani) Dijon, Burgundia |
| Înmormântată | Champmol[*]  |
| Părinți | Ioan I al Portugaliei Filipa de Lancaster |
| Frați și surori | Beatrice, Countess of Arundel[*] Henric Navigatorul Eduard al Portugaliei Ferdinand the Holy Prince[*] Infante Peter, Duke of Coimbra[*] Afonso I[*] John, Lord of Reguengos de Monsaraz[*] |
| Căsătorită cu | Filip cel Bun |
| Copii | Carol Temerarul |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce de Burgundia[*] duchess[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Valois-Burgundia Casa de Aviz |
| Ducesă consort de Burgundia | |
| Domnie | 7 ianuarie 1430–15 iulie 1467 |
· 1697: Eleonor Maria Josefa de Austria (poloneză Eleonora Wiśniowiecka sau Eleonora Habsburżanka; 31 mai 1653 – 17 decembrie 1697) a fost a doua fiică a lui Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Prin prima căsătorie a fost regină a Poloniei și prin a doua căsătorie a fost Ducesă de Lorena.
Născută la Born in Regensburg, ea a fost al doilea copil al împăratului Ferdinand al III-lea și a celei de-a treia soții, Eleonora de Mantua. În momentul nașterii sale, Eleonor avea o soră bună și patru frați vitregi din celelalte căsătorii ale tatălui ei. Când Eleonor avea două luni, sora ei mai mare a murit.
Eleanor s-a căsătorit cu Michał Korybut Wiśniowiecki (cunoscut drept Mihail I), rege al Uniunii polono-lituaniană, la 27 februarie 1670 la mănăstirea Jasna Góra. La 20 noiembrie 1670 Eleonor a născut un fiu care a murit. În 1671 ea a pierdut o sarcină. Opozanții regelui Mihail au împrăștiat zvonul că Mihail a forțat-o să pretindă o falsă sarcină dar acest lucru nu este considerat probabil. Regina Eleanor a fost privită ca un model de bunătate, blândețe și loialitatea față de soțul ei. Ea a învățat poloneza, cu toate că a preferat latina, și l-a însoțit pe Mihail în timpul călătoriilor sale oficiale în jurul Poloniei.
Soțul ei a murit în 1673. Eleonora, la 20 de ani, a rămas în Polonia încă doi ani după moartea lui.
La 6 februarie 1678, la Wiener Neustadt, Austria, Eleanor s-a recăsătorit cu Carol al V-lea de Lorena. Cuplul a locuit la Innsbrück în Austria. Ei au avut șase copii:
- Leopold, Duce de Lorena (1679–1729) căsătorit cu Élisabeth Charlotte d'Orléans, prințesă a Franței; a avut urmași;
- Charles Joseph de Lorena (1680–1715), arhiepiscop-elector de Trier și prinț-episcop de Osnabrück; a murit de variolă;
- Éléonore de Lorenae (1682–1682) a murit după naștere;
- Charles Ferdinand de Lorena (1683–1685) a murit în copilărie;
- Joseph Innocent Emanuel de Lorena (1685–1705), general;
- François Antoine Joseph de Lorena (1689–1715). Stareț de Malmedy, stareț de Stavelot.
Eleanor a murit la 44 de ani, la 7 ani după decesul celui de-al doilea soț.
| Eleonora de Austria | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Eleonor Maria Josefa von Österreich |
| Născută | 31 mai 1653 Regensburg, Germania |
| Decedată | (44 de ani) Viena, Austria |
| Înmormântată | Cripta Capucinilor din Viena |
| Părinți | Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Eleonora Gonzaga |
| Frați și surori | Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand IV, King of the Romans[*] Archduke Charles Joseph of Austria[*] Arhiducesa Maria Anna Josepha de Austria Mariana de Austria |
| Căsătorită cu | Carol al V-lea, Duce de Lorena Mihail al Poloniei |
| Copii | Leopold, Duce de Lorena Karl Joseph de Lorena |
| Cetățenie |  Austria |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | List of Lithuanian consorts[*] Regină |
| Familie nobiliară | Casa de Lorena Casa de Wiśniowiecki Casa de Habsburg |
| Regină a Poloniei Mare Ducesă a Lituaniei | |
| Domnie | 1670-1673 |
| Încoronare | 29 septembrie 1670 |
· 1763: Frederic Cristian, Elector de Saxonia (5 septembrie 1722, Dresda – 17 decembrie 1763, Dresda) a fost, pentru mai puțin de trei luni, din 5 octombrie 1763 până la moartea sa, prinț-elector de Saxonia. A fost membru al Casei de Wettin.
A fost al treilea fiu însă cel mai mare fiu în viață al prințului-elector de Saxonia și rege al Poloniei Frederic Augustus al II-lea și a soției lui, Maria Josepha de Austria. Copil slab de la naștere, el a suferit de paralizie la un picior și a fost dependent de scaunul cu rotile de la o vârstă fragedă. Într-un portret bine cunoscut, care înfățișează rudele sale Wettin și Wittelsbach, el apare în scaunul cu rotile înconjurat de rude. Astăzi, această pictură este prezentă la Palatul Nymphenburg. Mama lui a încercat în mod repetat să-l determine să ia calea monahală și să renunțe la drepturile sale de succesiune în favoarea fraților săi mai mici.
Decesul timpuriu al fraților săi mai mari, Frederic Augustus (1721) și Joseph Augustus (1728) l-au transformat în moștenitor al tronului. Când tatăl său a murit, la 5 octombrie 1763, Frederic Cristian i-a succedat ca elector.
Frederic Cristian a scris în jurnalul său: "Prinții există pentru supuși nu supușii pentru prinți. Sănătatea supușilor săi, încrederea oamenilor și o armată puternică alcătuiesc adevărata fericire a unui prinț". Era cunoscut pentru considerabilul său talent muzical.
Una dintre primele sale acțiuni ca Elector a fost demiterea prim-ministrului extrem de nepopular, contele Heinrich von Brühl, care a dus Saxonia în criză, în primul rând cu politica sa economică falimentară, dar în special prin politica sa externă catastrofală, care a implicat Electoratul în Războiul de Șapte Ani.
El a început să reconstituie finanțele țării sale prin intermediul "Rétablissements": reformele din politicile statelor electoratului. Prin reconstrucția economică, el a dat o nouă viață teritoriului devastat și jefuit pe care predecesorii săi i l-au lăsat. De asemenea, au fost introduse măsuri pentru a micșora cheltuielile de judecată și pentru a simplifica administrarea, în conformitate cu principiile economiei. Majoritatea membrilor guvernului său, cum ar fi Thomas von Fritsch din Leipzig, Friedrich Ludwig Wurmb și Christian Gotthelf Gutschmied au avut originea în rândul clasei de mijloc.
După o domnie de numai 74 de zile, Frederic Cristian a murit de variolă la vârsta de 41 de ani. A fost înmormântat la Dresda.
Pentru că fiul cel mare a lui Frederic Cristian era minor, soția sa, Maria Antonia, și fratele său Franz Xavier au asigurat regența electoratului până la majoratul fiului.
La 13 iunie 1747, la Munchen (prin procură) și din nou la Dresda la 20 iunie, Frederic Cristian s-a căsătorit cu Maria Antonia de Bavaria. Ca și el, ea avea un excepțional talent la muzică. Au avut nouă copii:
- un fiu (iunie 1748)
- Frederic Augustus I de Saxonia (23 decembrie 1750 – 5 mai 1827); s-a căsătorit cu Amalie de Zweibrücken-Birkenfeld, au avut copii
- Karl Maximilian Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Franz Xavier Januar (24 septembrie 1752 – d. 8 septembrie 1781); a murit celibatar
- Joseph Maria Ludwig Johann Nepomuck Aloys Gonzaga Franz Xavier Januar Anton de Padua Polycarp (26 ianuarie 1754 – 25 martie 1763); a murit în copilărie
- Anton al Saxoniei (27 decembrie 1755 – 6 iunie 1836); s-a căsătorit cu Maria Carolina de Savoia, fără copii; s-a recăsătorit cu Maria Theresa de Austria, fără copii supraviețuitori
- Maria Amalia de Saxonia (26 septembrie 1757 – 20 aprilie 1831); s-a căsătorit cu Karl al II-lea August, Duce de Zweibrücken. au avut copii
- Maximilian al Saxoniei (13 aprilie 1759 – 3 ianuarie 1838); s-a căsătorit cu Prințesa Caroline de Parma și au avut copii; s-a căsătorit a doua oară cu Maria Luisa de Bourbon-Parma fără copii.
- Theresia Maria Josepha Magdalena Anna Antonia Walburga Ignatia Xaveria Augustina Aloysia Fortunata (27 februarie 1761 – 26 noiembrie 1820) a murit celibatară
- un fiu (1762).
· 1830: Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, cunoscut mai mult ca Simón Bolívar (n. 24 iulie 1783, Caracas, Venezuela - d. 17 decembrie, 1830, Santa Marta, Columbia) a fost conducătorul unor mișcări de independență în America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”.
Simón Jose Bolívar Antonio de la Santisima Trinidad, copilul lui don Juan Vicente Bolívar (1726 - 1786), colonel de armată și al donei Maria Conception Palacios, s-a născut în Caracas la 24 iulie 1783, fiind cel ce va duce mai departe neamul întemeiat de primul Bolívar venit în Lumea Nouă în 1590. Simón Jose Bolívar a moștenit o avere însemnată de plantații de trestie de zahăr, case, ferme, moșii și sclavi, avere strânsă de strămoșii săi care toți au fost venezueleni influenți în corpul de funcționari ai monarhiei spaniole.
La nașterea sa, tatăl său avea vârsta de 47 ani de ani. Simón Jose Bolívar era băiatul cel mai mic și toți i se supuneau, dar la vârsta de 3 ani își va pierde tatăl iar la 10 mama, amândoi secerați de TBC.
Până la 10 ani a fost răsfățat și iubit cu pasiune; mama lui considerând că o asemenea avere nu-l obliga pe Simón să aibă prea multe cunoștințe de gramatică ori matematică, îi angajează un profesor - Simón Rodriguez care caută să-i stimuleze aptitudinile, înclinațiile sau dorințele lui firești după metoda filozofului francez Jean Jacques Rousseau. Singurele cărți pe care le-a predat elevului său au fost Robinson Crusoe de Daniel Defoe și Viețile paralele ale lui Plutarh.
După moartea mamei, se termină copilăria prințului creol: surorile lui Juana și Maria Antonia se căsătoriseră cu un an înainte, bunicul Feliciano Palacios murise tot atunci, iar el și fratele său mai mare rămân în grija mătușii Josefa și a unchiului Pedro Palacios. Șocat de dispariția iubitei mame, copilul cade în tristețe și slăbește; pentru a micșora șocul pierderii, tutorii îl trimit cu profesorul său la țară, la moșia San Mateo în valea Araqua. Va rămâne aici până la 15 ani; copilul răsfățat devine un tânăr bărbat cu inteligența ascuțită, fire bună, sensibil și cu simțul dreptății, modest, simplu, intuitiv și meditativ.
Se pare că tocmai acești ani petrecuți în natură au împiedicat bacilul T.B.C. să-l ucidă înainte de a ajunge la pubertate.
Conștienți că în ciuda averii sale, Simón nu era decât un sălbatic, necunoscător al ortografiei, preceptelor filozofice ale lumii de rangul său și bunelor maniere, dar era un Bolívar, unchii săi Esteban și Pedro Palacios îl cheamă la ei în Madrid. Pleacă spre târziu și locuiește în casa unchilor săi care-l introduc în cercul aristocraților creoli. În contact cu viața de Curte, prințul creol înțelege carențele sale educative și cere ajutorul marchizului de Ustariz, om cult originar din Caracas, care-i dezvăluie operele lui Homer, Vergiliu, Horațiu, Dante, Cervantes.
Simón Bolívar devine un autodidact ce studiază gramatica, filozofia, citește poezie și învață să respecte conveniențele sociale și să scrie fără greșeli de ortografie.
În trepidantul ritm al vieții madrilene, la 17 ani, se îndrăgostește de Maria Teresa Josefa Antonia Jaquina Rodriguez del Toro y Alaysa, fata unui bogat venezuelean. Timp de 20 luni idila lor romantică devine serioasă și pe 30 noiembrie 1800, Simón Bolívar cere consimțământul și autorizația pentru a se căsători.
Pentru că răspunsurile întârzie câteva luni, Bolívar pleacă la Bilbao și apoi la Paris, fapt foarte important ce-i va influența evoluția militară; la Paris asistă la proclamarea lui Napoleon ca prim consul.
După luni de așteptare, în mai 1802 Simón și Teresa se căsătoresc la Madrid, apoi pleacă împreună la Caracas și San Mateo. Fericirea de cuplu durează doar până în 23 ianuarie 1803, când Teresa moare de friguri.
Văduv la 20 ani și stăpân al unei imense averi, Simón Bolívar jură să nu se mai însoare niciodată, ce va și face și se întoarce la Madrid. Mai târziu, va spune că moartea Teresei a fost cea care l-a transformat din bogatul latifundiar în generalul Bolívar.
După ce durerea s-a alinat, bărbatul din el iese la iveală: se duce la Paris și, în saloanele aristocrației cunoaște pe Fanny de Villars, soția unui colonel, căreia ii va deveni amant. Tot aici cunoaște și are lungi discuții cu madame de Staël, madame de Recamier, fizicianul Gay-Lussac, geograful Alexander Humboldt, botanistul Aimé Bonpland. Este la Paris și primește invitația de a asista la încoronarea lui Napoleon, dar nefiind de acord cu transformarea acestuia din revoluționar în Cezar, refuză să ia parte.
Modul de viață a lui Simón Bolívar în Paris îi afectează sănătatea. Se întâlnește cu fostul său profesor Simón Rodriguez și la îndemnul medicilor, face o călătorie prin Franța, Italia, Olanda, Germania. Sănătatea se reface, starea de spirit se îmbunătățește, iar întâlnirea și discuțiile avute la Roma și Neapole cu baronul von Humboldt vor avea mare însemnătate pentru viitorul lui Bolívar.
Educația primită de Bolívar la San Mateo și Madrid conturează clar modul de gândire al Liberatorului.
Indieni, mulatri, metiși, creoli, negri, sclavi ori liberi, pentru Simón Bolívar sunt toți locuitori egali ai Venezuelei. Nu acceptă ideea de sclavie și chiar și-a eliberat pe ai lui când împrejurările i-au permis. Dorea independență și emancipare pentru statele sud americane pe care le vedea prospere într-o federație sub conducerea unui singur om, dar nu voia sa fie el acela. Urăște ideea aducerii unui "rege al Americii". Admira geniul lui Napoleon și ideile lui militare, dar a fost dezgustat de pretenția lui de fi împărat și de modul tiran în care guverna în Franța și în Imperiul Francez.
Când se întoarce la Caracas, în iulie 1807 bărbatul de 24 de ani nutrește dorința de a rupe lanțurile stăpânirii spaniole, aprobând părerile baronului german că America spaniolă este coaptă pentru a fi liberă; are însă nevoie de un mare bărbat care să înceapă opera. Când Francisco de Miranda pornește în 1806 din New York expediția de eliberare a Venezuelei, crede că acesta este "marele bărbat" dar se înșală; expediția eșuează.
Condițiile politice din Europa au avut repercusiuni asupra statelor din America, iar valul stârnit de Napoleon a generat și dorința de eliberare a coloniilor ca Bătălia de la Ayacucho.
| Simón Bolívar | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Palacios Ponte y Blanco |
| Născut | 24 iulie 1783 Caracas, Căpitănia Generală a Venezuelei, Imperiul Spaniol (în prezent Venezuela) |
| Decedat | (47 de ani) Santa Marta, Gran Colombia (în prezent Columbia) |
| Înmormântat | National Pantheon of Venezuela[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
| Părinți | Juan Vicente Bolívar y Ponte[*] María de la Concepción Palacios y Blanco pito[*] |
| Căsătorit cu | María Teresa Rodríguez del Toro y Alaysa |
| Cetățenie |  Spania Venezuela Ecuador Bolivia Columbia Mare |
| Religie | Romano-catolic |
| Ocupație | om politic ofițer |
| Primul Președinte al Columbiei Mari | |
| În funcție 17 decembrie 1819 – 4 mai 1830 | |
| Vicepreședinte | Francisco de Paula Santander |
| Succedat de | Domingo Caycedo |
| Primul Președinte al Boliviei | |
| În funcție 12 august 1825 – 29 decembrie 1825 | |
| Succedat de | Antonio José de Sucre |
| Al 6-lea Președinte al Republicii Peru | |
| În funcție 8 februarie 1824 – 28 ianuarie 1827 | |
| Precedat de | José Bernardo de Tagle, Marquis of Torre-Tagle |
| Succedat de | Andrés de Santa Cruz |
| Președinte al Venezuelei | |
| În funcție 6 august 1813 – 7 iulie 1814 | |
| Precedat de | Francisco de Miranda |
| Succedat de | el însuși |
| În funcție 6 mai 1816 – 25 noiembrie 1829 | |
| Precedat de | el însuși |
| Succedat de | José Antonio Páez Portret al Eliberatorului |
· 1847:
A fost a doua soție a împăratului Franței, Napoléon Bonaparte. A fost, de asemenea, de două ori nepoată a Mariei Antoinette și mama regelui Romei, Napoleon al II-lea.
A fost a doua soție a împăratului Franței, Napoléon Bonaparte. A fost, de asemenea, de două ori nepoată a Mariei Antoinette și mama regelui Romei, Napoleon al II-lea.
Maria Louise (care a primit numele de botez Maria Ludovica Leopoldina Francisca Theresa Josepha Lucia) s-a născut la Palatul Hofburg din Viena, ca fiică a lui Francisc al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (Francisc I al Austriei) și a celei de-a doua soții Maria Teresa a celor Două Sicilii. Maria Louise a fost, de asemenea, de două ori strănepoată a Mariei Terezia a Austriei și de două ori nepoată a Mariei Antoinette, fiind nepoată pe linie paternă a lui Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (fiul Mariei Tereza și fratele Mariei Antoaneta) și nepoată pe linie maternă a Maria Carolina a Austriei (fiica Mariei Tereza, sora Mariei Antoaneta).
Încă din copilărie a învățat mai multe limbi străine. În plus față de limba ei maternă, germana, vorbea fluent engleza, franceza, italiana, latina și spaniola
La 11 martie 1810 arhiducesa în vârstă de 18 ani se căsătorește cu împăratul Franței, Napoleon. Napoleon voia să valideze și să-și legitimeze imperiul printr-o căsătorie cu un membru al Casei de Habsburg, una dintre cele mai vechi familii regale din Europa. El mai încercase o căsătorie cu Marea Ducesă Anna care aparținea Casei Romanov, sora mai mică a Țarului Alexandru I al Rusiei însă propunerea a fost refuzată.
La 20 martie 1811, Maria Louise a născut un fiu, Napoléon François Joseph Charles Bonaparte. Ea a fost regentă a Franței din aprilie până în decembrie 1812 în timpul campaniei din Rusia și din aprilie 1813 până în ianuarie 1814 în timpul absenței soțului ei aflat în campania din Germania. După ce Napoleon a fost forțat să abdice, în aprilie 1814 a fost exilat pe Insula Elba. Maria Louise s-a întors în Austria și nu și-a mai văzut soțul niciodată.
Tratatul de la Fontainebleau de la 11 aprilie 1814 i-a permis Mariei Louise să-și păstreze rangul imperial și i-a acordat Ducatul Parma, Piacenza și Guastalla, fiul ei având dreptul la moștenire. Totuși în 1815, Congresul de la Viena a revizuit acest aranjament și i-a acordat drept de conducere a Ducatului numai ei nu și fiului ei. În 1817 a fost semnat un tratat care specifica că după decesul Ducesei, Ducatul va fi moștenit de un membru al Casei de Bourbon. În 1844 s-a stabilit ca Ducatul Guastalla va fi moștenit de Ducele de Modena.
În 1821, la patru luni după moartea lui Napoleon, Maria Louise a făcut o căsătorie morganatică cu iubitul ei, Contele Adam Albert von Neipperg (1775-1829). Cuplul a avut trei copii, primii doi fiind născuți înainte de căsătoria lor, în timpul mariajului cu Napoleon:
- Albertine, Contesă de Montenuovo (1817-1867), căsătorită cu Luigi Sanvitale, Conte de Fontanellato
- Wilhelm Albrecht, Conte de Montenuovo, mai târziu Prinț de Montenuovo (1819-1895), căsătorit cu Contesa Juliana Batthyány von Németújvár
- Mathilde, Contesă de Montenuovo
La 17 februarie 1834 Marie Louise s-a căsătorit cu șambelanul său, Charles-René, Conte de Bombelles (1785-1856).[2]
Marie Louise a fost un conducător al Parmei abil și inteligent; a introdus diferite reforme și a muncit din greu pentru beneficiul supușilor ei. A murit în 1847 la Parma.
· 1860: Désirée Clary, regină a Suediei (n. 1777). Bernardine-Eugénie-Désirée Clary s-a căsătorit în 1798 cu generalul J.B. Bernadotte, devenit ulterior regele Carol al XIV-lea al Suediei, după eșecul logodnei sale cu Napoleon Bonaparte.
· 1891 - A încetat din viaţă Ion Ionescu de la Brad, agronom, economist, statistician (m. 17/31 decembrie 1891) (n. 24 iunie 1818). Ion Ionescu de la Brad (n. 24 iunie 1818, Roman – d. 17/31 decembrie 1891, Brad (Filipeni)) a fost un revoluționar pașoptist român, membru de onoare al Academiei Române. În cursul vieții a activat ca agronom, economist și scriitor numarandu-se printre personalitățile secolului al XIX-lea care au militat cu energie și devotament patriotic pentru propășirea poporului român. A studiat în țară la Academia Mihăileană din Iași, apoi a urmat în Franța agronomia, științele naturii și științele economice. A fost întemeietorul şcolii româneşti de agronomie şi membru de onoare al Academiei Române din 1884.
· 1906: Ignác Acsády (Ignác Adler), scriitor, publicist și istoric maghiar de origine evreiască (n. 1845)
· 1907: A murit lordul Kelvin (Sir William Thomson), fizician britanic; (n. 26.06.1824). Pe lânga teoria temperaturii absolute pentru care a devenit faimos, Kelvin a formulat și alte idei precum calcularea vechimii Pământului, care la mijlocul anilor 1800 era o problemă foarte dezbătută și controversată.
· 1909: Leopold al II-lea (franceză Léopold Louis Philippe Marie Victor, neerlandeză Leopold Lodewijk Filips Maria Victor) (9 aprilie 1835 – 17 decembrie 1909) a fost al doilea rege al belgienilor. Născut la Bruxelles, al doilea fiu (însă cel mai mare fiu supraviețuitor) al regelui Leopold I și a reginei Louise-Marie de Orléans, i-a succedat tatălui său la tron la 17 decembrie 1865. A rămas în istorie datorită masacrării a peste 10 milioane de africani din Congo.
Leopold a fost fratele împărătesei Carlota a Mexicului și verișor primar al reginei Victoria.
Leopold al II-lea s-a căsătorit cu Marie Henriette, o adolescentă arhiducesă de Austria, la 22 august 1853, la Bruxelles. A fost o căsnicie nefericită, tânăra Marie Henriette a declarat la trei săptămâni după căsătorie: "Dacă Dumnezeu vrea să-mi îndeplinească rugăciunile nu mă va lăsa multă vreme în viață". O va înșela și o va neglija toată viața. În cele din urmă, regina se retrage din viața de la Curte și se instalează într-o vilă, unde își va găsi sfârșitul la 19 septembrie 1902.
Leopold al II-lea s-a logodit religios cu cinci zile înainte să moară cu Blanche Delacroix (născută la București), o prostituată, logodnă fără valabilitate conform legislației belgiene. Ceremonia a fost condusă de preotul din Laeken Cooreman[3]
La 15 noiembrie 1902, anarhistul italian Gennaro Rubino a încercat să-l asasineze pe Leopold, care călărea într-un cortegiu regal de la o ceremonie în memoria soției sale recent decedată, Marie Henriette. După ce Leopold a trecut, Rubino a tras trei focuri spre rege însă a ratat iar Rubino a fost imediat arestat.
A murit la Laeken la 17 decembrie 1909 și a fost înmormântat în cripta regală de la Biserica Maicii Domnului de la Laeken din Bruxelles. A fost succedat de nepotul său, Albert, fiul fratelui său Philippe.
Leopold al II-lea a avut patru copii cu regina Marie Henriette:
- Louise-Marie Amélie născută la Bruxelles la 18 februarie 1858, decedată la Wiesbaden la 1 martie 1924. S-a căsătorit cu Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha.
- Léopold Ferdinand Elie Victor Albert Marie, conte de Hainaut, mai târziu Duce de Brabant, născut la Laeken la 12 iunie 1859, decedat la Laeken la 22 ianuarie 1869 la vârsta de 9 ani, de pneumonie, după ce a căzut într-un iaz.
- Stéphanie Clotilde Louise Herminie Marie Charlotte născută la Laken la 11 mai 1864, decedată în Ungaria la 23 august 1945. S-a căsătorit (1) cu Prințul Moștenitor Rudolf de Austria și cu (2) Elemér Edmund Graf Lónyay de Nagy-Lónya et Vásáros-Namény
- Clémentine născută la Laken la 30 iulie 1872, decedată la Nice, Franța la 8 martie 1955. S-a căsătorit cu Prințul Napoléon Victor Jérôme Frédéric Bonaparte
Leopold al II-lea a fost de asemenea tatăl a doi copii nelegitimi cu Blanche Delacroix, mai târziu adoptați în 1910 de al doilea soț al lui Delacroix, Antoine Durrieux:[4]
- Lucien Philippe Marie Antoine (9 februarie 1906 – 1984), duce de Tervuren[4]
- Philippe Henri Marie François (16 octombrie 1907 – 21 august 1914), conte de Ravenstein
În 1876, Leopold al II-lea organizează o asociație internațională africană (AIA) ca un paravan pentru proiectul său privat pentru a exploata bogățiile din Africa Centrală (cauciuc și fildeș). În 1879, sub patronajul lui Leopold, Henry Morton Stanley intră în concurență cu exploratorul francez Pierre Savorgnan de Brazza pentru dobândirea drepturilor în regiunea Congo. În următorii cinci ani, Stanley a lucrat la construirea unui drum de la fluviul inferior la Stanley Pool (acum Pool Malebo), unde râul devine navigabil, pentru a deschide Congo inferior exploatării intensive.
Leopold al II-lea i-a comandat lui Stanley să obțină "contracte" de exploatare a terenurilor de către Asociația Internațională Congo (AIC). Prin aceste contracte, aceste teritorii ar fi declarate "state libere" de către AIA, și ar avea suveranitate deplină în teritoriile colonizate.
La Conferința de la Berlin din februarie 1885, reprezentanții a 14 națiuni europene și a Statelor Unite, i-au dăruit lui Leopold al II-lea, prin asociația pe care o crease în acest scop, suveranitatea asupra Statului Independent Congo, un teritoriu imens, de 76 de ori mai mare decât Belgia, "pentru a deschide comerțului acel teritoriu, pentru a aboli sclavia și pentru a-i creștina pe sălbatici". La Conferință n-a participat nici o țară africană.
Într-o expediție între 1884 și 1885, expediționarii trimiși de Leopold al II-lea au străbătut o bună parte din nordul și centrul statului Congo, împărțind bucăți de sticlă colorată și de pânză prin 450 de sate și cătune africane și punându-i să „semneze“ contracte prin care conducătorii și șefii locali, care habar n-aveau ce semnează, cedau proprietatea pământurilor lor Asociației Internaționale Congo și se angajau să furnizeze oameni care să execute toate lucrările publice - drumuri, poduri, depozite -, hamali pentru transportarea materialelor, și forță de muncă pentru extragerea cauciucului, hrana zilierilor, funcționarilor, soldaților și polițiștilor care aveau să le invadeze teritoriile.
Spre deosebire de alte colonizări, în Congo n-a existat nici un fel de rezistență. Pedepsele pentru cei care nu furnizau cantitatea minimă de latex impusă erau brutale. De la biciuiri, mutilarea mâinilor și picioarelor – mai întâi erau mutilați copiii și femeile, apoi chiar lucrătorii – până la exterminarea satelor întregi, când respectivele comunități nu-și îndeplineau obligațiile.
De asemenea, variola și bolile au devastat populația.[5] Prin anul 1896, boala somnului a ucis până la 5.000 de africani, în satul Lukolela pe râul Congo. Cifrele de mortalitate au fost colectate prin eforturile lui Roger Casement, care a găsit, de exemplu, numai 600 de supraviețuitori ai bolii în Lukolela în 1903.[6]
La începutul anilor 1900, rapoarte de exploatare scandaloase și încălcări ale drepturilor omului au condus la proteste internaționale. Campania care a examinat regimul lui Leopold a fost condusă de diplomatul britanic Roger Casement și fostul funcționar de transport maritim E.D. Morel și a devenit prima mișcare a drepturilor omului.
În cele din urmă, în 1908, Parlamentul belgian a obligat pe rege să cedeze Statul Independent Congo statului belgian. Leopold al II-lea este încă o figură controversată în Republica Democrată Congo. După independență, statuia sa din capitala Kinshasa a fost îndepărtată.
În 2005, ministrul congolez de cultură a decis restabilirea statuii, subliniind sentimentul de progres eliberator care a marcat începutul statului liber și argumentând că oamenii ar trebui să vadă aspectele pozitive ale regelui, precum și cele negative; la câteva ore după ce statuia înaltă de șase metri a fost ridicată în mijlocul unui sens giratoriu în centrul capitalei, ea a fost luată din nou fără explicații.
Adam Hochschild, autor al cărții King Leopold’s Ghosts susține că "scopul lui Leopold a fost să extragă cât mai multă bogăție din acest teritoriu. Un miliard de dolari au fost strânși în 23 de ani prin munca forțată a majorității populației masculine. Femeile au fost violate și între 8 și 10 milioane de congolezi au murit.".
În 2010, la aniversarea a 50 de ani de independență a R.D.Congo, regele Belgiei, Albert al II-lea, a participat la aniversare alături de mai mulți lideri africani, însă monarhul belgian nu a ținut discursuri în timpul vizitei în fosta colonie pentru a evita orice asociere cu discursul fratelui său din 1960, în care acesta saluta „geniul” colonialismului belgian.
| Leopold al II-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 9 aprilie 1835 Bruxelles, Belgia |
| Decedat | (74 de ani) Laeken, Belgia |
| Înmormântat | Church of Our Lady of Laeken[*] |
| Cauza decesului | hemoragie cerebrală[*] |
| Părinți | Leopold I al Belgiei Louise-Marie a Franței |
| Frați și surori | Charlotte a Belgiei Prințul Filip, Conte de Flandra Louis-Philippe |
| Căsătorit cu | Marie Henriette de Austria |
| Copii | Louise Marie, Prințesă Kohary Prințul Leopold, Duce de Brabant Stéphanie, Prințesă Moștenitoare a Austriei Clémentine, Prințesă Napoléon |
| Cetățenie |  Belgia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Duce |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Coburg și Gotha |
| Rege al Belgiei | |
| Domnie | 17 decembrie 1865 – 17 decembrie 1909 |
| Predecesor | Leopold I |
| Succesor | Albert I |
| Spiru Haret | |||
.jpg) Spiru Haret | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 15 februarie 1851 Iași, Principatul Moldovei | ||
| Decedat | 17 decembrie 1912, (61 de ani) București, România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Etnie | armean | ||
| Ocupație | matematician, astronom, pedagog | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Universitatea din Paris Universitatea din București | ||
| Organizație | Universitatea din București | ||
| Cunoscut pentru | Cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
* 1912: Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași - d. 17 decembrie 1912, București) a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească,[1][2] renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române.[3][4]
Biografie
A învățat la Dorohoi, Iași, apoi, în septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a petrecut cinci ani din șapte ca intern.
La Sorbona a studiat matematica și fizica. Tot la Paris, a obținut un doctorat în matematică, susținându-și teza Sur l'invariabilité des Grandes axes des orbites planétaires[5], în fața examinatorilor, printre care Victor Puiseux. Teza sa a fost publicată în vol. XVIII al Annales de l'Observatoire de Paris. Spiru Haret a fost primul român care a obținut un doctorat la Paris.
Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din București, la Facultatea de Științe, Secția fizico-matematici, mecanica rațională, din 1878 până în 1910. La Școala de poduri și șosele Haret a fost numit profesor la anul preparator , predând trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană și în spațiu și geometria descriptivă, până în 1885. Din 1885 și până în 1910 Haret nu a mai predat la Școala de poduri și șosele decât geometria analitică.
Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890.
Profesează până în 1910, când se pensionează, ba chiar și după aceea, până la moarte, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la Paris și București, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale.
Din 1879 se face cunoscut drept „om al școlii”, urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.
Casa lui Spiru Haret
Casa în care a locuit se află pe str. Gh. Manu nr. 7 (monument istoric, cod LMI B-II-m-B-19130). În anii 1940, aici a funcționat muzeul Spiru Haret. După război a fost naționalizată, trecând în administrarea Ministerului Culturii, apoi a Ministerului Educației. După 1989, a fost părăsită, apoi devastată de boschetari. În 2014, fațada a fost restaurată, iar restul clădirii a fost demolată, pe teren construindu-se un bloc cu 7 etaje.[6][7]
Imagini
Cinstirea lui Spiru Haret
Astronomie
Un crater de impact de pe Lună a primit numele Haret.
Filatelie
Serviciile poștale ale României au pus în circulație o marcă poștală, în 1976, pentru sărbătorirea a 125 de ani de la nașterea lui Spiru Haret.comemorarea
Statui
Statuia lui Spiru Haret, din Piața Universității din București, executată în 1935 de sculptorul Ion Jalea din marmură de Carrara.
Un bust de bronzal lui Spiru Haret, realizat de sculptorul tulcean Vasile N. Chiriachide, a fost ridicat la Tulcea.
Un bust al lui Spiru Haret a fost ridicat în față Colegiului Național de Informatică „Spiru Haret” din Suceava.
Nume de sat
Un sat din județul Brăila îi poartă numele: Spiru Haret
· 1944: A murit la Bucureşti, Ioan Andrieşescu, arheolog, specialist în istoria Comunei Primitive, membru corespondent al Academiei Române din 1928. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Iaşi,iar după susținerea tezei de doctorat pleacă la Berlin, unde studiază istoria antică și preistoria. Împreună cu marele savant Vasile Pârvan, este considerat creatorul şcolii arheologice româneşti. A pus bazele unei noi specialităţi în istoriografia română – preistoria; (n. 2 mai 1888, Iaşi). Împreună cu alți mari specialiști afondat Muzeul Național de Antichități, bazat pe săpăturile de la Histria și din ale zone ale Dobrogei (Scythia Minor) și Institutul de Istoria Artei.
* 1962: Aurelia Cionca (n. 16 mai 1888, București - d. 17 decembrie 1962, București), a fost o pianistă și profesoară de pian din România, care, printre alții, i-a avut ca studenți pe Dinu Lipatti, Dan Mizrahi și Eugen Ciceu.[1]
În 1895 a avut loc la București prima întâlnire a reginei Elisabeta(Carmen Sylva) cu Aurelia Cionca, un copil-minune pe care regina a sprijinit-o apoi să devină pianistă.[2] Mulțumită reginei, Aurelia Cionca a cântat din copilărie în fața unor muzicieni renumiți, ca Bronisław Huberman, Kubelik, Grunfeld și Pablo Sarasate.
A debutat în cariera concertistică la vârsta de 9 ani, când s-a afirmat ca un talent remarcabil. De pildă, la adunarea generală anuală a societății ASTRA ținută la Beiuș în august 1898, în cadrul obișnuitei «producțiuni literar-artistice» ce a urmat adunării propriu-zise s-a produs mica pianistă Aurelia Cionca, venită tocmai de la București.[3]
Studiile începute în țară le-a completat la Conservatorul Regal de Muzică din Leipzig (1903-1906)[4], unde a fost eleva favorită a profesorului Alfred Reisenauer, un pedagog renumit, elev al lui Franz Liszt.[5][6]
A dat numeroase concerte în diferite orașe europene (Viena ori Leipzig, Varșovia, Berlin, Oranienburg sau Budapesta[4]), bucurându-se pretutindeni de o deosebită prețuire. Concomitent a desfășurat o rodnică activitate pedagogică la Conservatorul din București.[6]
Aurelia Cionca a fost și compozitoare. Între compozițiile sale se numără și „Patru balade galbene pe versuri de Lorca”.[7]
A fost recompensată cu titlul de Artist Emerit.[6]
Nina Cionca este nepoata sa de frate.
.svg){kind=small}
· 1964: Victor Franz Hess, fizician american de origine austriacă, laureat al Premiului Nobel pentru fizică pe anul 1936 (n. 1883)
· 1967: Primul ministru australian Harold Holt a disparut pe o plaja din Portsea, statul Victoria. Se presupune ca a murit inecat.
* 1973: Charles Greeley Abbot (n. 31 mai 1872 la Wilton, New Hampshire, Statele Unite d. 17 decembrie 1973 la Riverdale, Maryland) a fost un astrofizician american, director al Observatorului Smithsonian din Washington.
A fost specialist în fizica Soarelui. A determinat cu precizie constanta solară și densitatea medie a Pământului. Construind un spectrobolometru și un radiometru, a cercetat distribuția energiei în spectrele soarelui și stelelor.
Un crater de pe lună îi poartă numele.
Cărți publicate
- The Sun, 1911
- The Earth and the Stars, 1958
| Marguerite Yourcenar | |
.jpg) Marguerite Yourcenar | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Marguerite Antoinette Jeanne Marie Ghislaine Cleenewerck de Crayencour |
| Născută | [2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16] Bruxelles, Belgia[17] |
| Decedată | (84 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][11][13][14][16] Bar Harbor[*], SUA |
| Părinți | Michel de Crayencour[*] Fernande de Cartier de Marchienne[*][18] |
| Cetățenie |  Franța SUA Belgia |
| Ocupație | traducătoare poetă romancieră[*] eseistă profesoară universitară[*] scriitoare |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Opere semnificative | Memoriile lui Hadrian L'Œuvre au noir[*] Alexis ou le Traité du vain combat[*] Nouvelles orientales[*] Archives du Nord[*] Mishima: A Vision of the Void[*] |
| Note | |
| Premii | Comandor al Legiunii de Onoare[*] Prix Femina[*] Premiul Erasmus Prince Pierre Award[*] Grand prix de littérature de l'Académie française[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
* 1987: Marguerite Yourcenar pe numele său adevărat Marguerite Cleenewerck de Crayencour (n. 8 iunie 1903, Bruxelles - d. 17 decembrie 1987, SUA) a fost o eseistă, poetă, profesor universitar, romancieră, traducătoare și scriitoare de limbă franceză de origine belgiană, care a trăit marea majoritate a vieții sale în Franța și Statele Unite ale Americii.
Date biografice
Marguerite Cleenewerck de Crayencour s-a născut la Bruxelles, Belgia și a fost crescută de tatăl său, Michel de Crayencour, în Franța.
Debutează în 1921 cu un poem, Jardin des Chimères, inspirat de legenda lui Icar, volum finanțat de tatăl său. În 1929 apare primul său roman publicat de o editură comercială Alexis. După al doilea război mondial se stabilește în SUA și o are drept colaboratoare și parteneră de viață pe profesoara Grace Frick.
În 1979 devine membră a Academiei Regale de Limba și Literatura Franceză din Belgia. Este prima femeie care intră în Academia Franceză în 1980 iar în 1982 devine membră a Academiei Americane de Arte și Litere. A primit numeroase premii printre care: Prix Femina în 1968, Grand Prix National des Lettres în 1975, Premiul Academiei Franceze în 1977, Premiul Erasmus în 1983
Operă literară
- Le Jardin des chimères(1921)
- Alexis ou le Traité du vain combat (1929, roman)
- (trad. rom.) Alexis
- La Nouvelle Eurydice (1931, roman)
- Le Denier du rêve (1934, roman)
- La Mort conduit l'Attelage(1934)
- (trad. rom.) Obolul Visului
- Feux (1936, poeme în proză)
- Nouvelles orientales (1938)
- (trad. rom.) Povestiri Orientale
- Les Songes et les Sorts(1938)
- Le Coup de grâce (1939, roman)
- (trad. rom.) Lovitura de grație
- Mémoires d'Hadrien (1951)
- (trad. rom.) Memoriile lui Hadrian
- Électre ou la Chute des masques (1954)
- Qui n'a pas son Minotaure?(1963)
- L'Œuvre au noir (1968)
- (trad. rom. de Sanda Oprescu) Piatra filozofală[19]
- Chenonceaux (1960)
- Souvenirs pieux (1974)
- Archives du Nord (1977)
- Mishima ou la vision du vide(1981, eseu)
- (trad. rom.) Mishima sau viziunea Vidului
- Comme l'eau qui coule (1982)
- (trad. rom.) Ca o apa care curge
- Le temps, ce grand sculpteur(1983)
- Les charités d'Alcippe, poème(1984)
- Quoi ? L'éternité (1988)
- D'Hadrien à Zénon : correspondance, 1951-1956, 2004
Personalitate complexă, Ioan Șereș, a avut un bun început în pictură sub îndrumarea unor profesori remarcabili la București. Viața și activitatea sa, în afara influențelor curentelor din pictură, a determinat un stil singular în opera sa.
Practicând meseria de medic veterinar a cunoscut viața oamenilor de la țară și peisajele diferitelor regiuni unde a activat în profesiunea de bază. A practicat tehnici diferite: schițe în creion, tuș și cărbune, pictura în acuarele, pictura în ulei și fresca. A abordat tematici diverse: portretul, peisajul, compoziția. Pictura sa tratează viața tăranilor în diferite ipostaze: la muncă, la odihnă, în sărbători, etc. A pictat și compoziții cu subiect religios.
* 2001: Ion Ghelu Destelnica (pseudonim al lui Ion Ghel; n. 5 mai 1922, Stelnica [1] — d. 17 decembrie 2001, Bacău) a fost actor, regizor , dramaturg și poet, profesor [2] de teatru la Școala Populară de Artă din Bacău. Născut din părinți agricultori (tatăl său, Johan Ghel, fiind etnic neamț), Ion Ghelu Destelnica a absolvit în 1949 Institutul de Artă din Iași, facultatea de teatru, clasa de actori; iar în 1950 a absolvit Institutul de Artă Cinematografică din București - secția scenaristică.Între 1951-1956 a fost actor la Teatrul de Stat Bacău și Metodist Principal în cadrul Secției de Învățământ și Cultură a Regiunii Bacău. Între anii 1961 - 1982 a fost încadrat ca profesor de teatru la Școala Populară de Artă Bacău. În 1971 este atestat ca și “regizor artistic”. [3]
La 60 de ani, după pensionarea la cerere a continuat predarea cursurilor de “Artă a actorului” și Regie teatru până în 1993, atât la Bacău cât și în Municipiul Onești, înființând în acest municipiu o “Secție de Teatru” a Școlii Populare de Artă Bacău.
A depus în paralel o activitate literară intensă, a publicat poezii, proza sau piese de teatru. Multe dintre acestea au fost puse în scenă de teatre profesioniste și de amatori din țară sau străinătate: Comoara, Dragostea Nevestelor, Fata tatii cea Frumoasă, Cearta în familie, Depărtarea, sau o piesă în versuri despre Păcala: Fata, Lacrima și Râsul. La împlinirea vârstei de 75 ani autorul este relansat în atenția publicului spectator cu una dintre comediile în versuri “Când ai o soacră avară stă ca dracu pe comoară”- prima din ciclul Păcăliada.
· 2010: A murit Dan Ştefănică, compozitor, instrumentist, orchestrator şi dirijor; (n. 8 ianuarie 1944). A absolvit Academia de Muzică din București, secția Compoziție. Încă din anii studenției a fost pasionat de muzica de jazz. A compus coloana sonoră a filmelor: ”Drum în penumbră” (1972), ”Orașul văzut de sus” (1975), ”Jachetele galbene” (1979), ”Fapt divers” (1984), ”Domnișoara Aurica” (1985), ”Nelu” (1987), ”Cenușa păsării din vis” (1989), ”Lacrima cerului” (1989), ”Cei care plătesc cu viața” (1991), ”Vulpe-vânător” (1993), ”Crucea de piatră — Ultimul bordel” (1993), ”Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), ”Terente — regele bălților” (1995), ”Dulcea saună a morții” (2003). I-au fost decernate mai multe premii de creație în România și în străinătate, precum și Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Pentru muzica de film a primit un premiu din partea Uniunii Cineaștilor din România, precum și la Festivalul de Film de la Costinești. La 5 martie 2010, cu ocazia decernării premiilor Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2009, Dan Ștefănică a primit în Aula Palatului Cantacuzino, Premiul pentru muzică de jazz („Cântec de leagăn”, „Pădure tropicală”, „Madeira”).
| Ciupi Rădulescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Gheorghe Ciupercă |
| Născută | 3 septembrie 1930 Bacău |
| Decedată | (80 de ani)[1] București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actriță |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Ani de activitate | 1946–2010 |
| Alte premii | |
| Premiul umoriștilor români | |
| Modifică date / text | |
* 2010. Ciupi Rădulescu - numele său real, Gheorghe Ciupercă - (n. 3 septembrie 1930, Bacău - 17 decembrie 2010, București) a fost actor de film, radio, teatru, televiziune, voce și al teatrului de revistă din România, autor, poet, tenor, libretist și cântăreț român.
Biografie
Studii
- Liceul „Principele Ferdinand I“ din Bacău
- Institutul de Arte din Iași.
- Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică București
Debutează în teatru la numai 16 ani, jucînd în rolul Voievodului Nenoroc din piesa „Cocoșul negru“ de Victor Eftimiu.
Colaborări
A jucat alături de mari nume ale scenei românești: Stela Popescu, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Petre Gheorghiu, Alexandru Arșinel, Horia Căciulescu, Mișu Fotino, Gică Petrescu, Horia Șerbănescu, Nicu Constantin, Jean Constantin, etc.
Regizor
În calitate de regizor de scenă, a fost autor a 38 de spectacole muzicale și 3 spectacole radiofonice.
Libretist
Autorul versurilor celebrelor cîntece românești: "Soția prietenului meu", "Noapte de catifea", "Cum să nu devii poet?", "Ce mai faci, Maria?", "Amintește-ți mereu", "Te invit la un Tango", "Cele mai frumoase flori" și "Minunea dragostei".
Autor, tenor
Colaborator cu proză și versuri la majoritatea ziarelor din București.
De asemenea, în calitate de tenor, a colaborat cu Opera Națională Română din Timișoara.
Roluri în teatru (selectiv)
- Hagi Tudose (la Teatrul Municipal Bacovia - Bacău - 10.02.1955)
- Patriotica română (Teatrul Municipal Bacovia - Bacău - 10.04.1955)
- La ora 6 (Teatrul Municipal Bacovia - Bacău - 07.01.1956)
- Cei ce caută fericirea (Teatrul Municipal Bacovia - Bacău - 28.04.1956)
- Omul care a văzut moartea (Teatrul Municipal Bacovia - Bacău - 01.10.1956)
- Mașenka (Teatrul Municipal Bacovia)
- Ocolul pămîntului în 30 de melodii
- București 500
- Pagini alese din revista de altădată
- De la Cărăbuș la Savoy
- Revista în luna de miere
- O seară de muzică ușoară (texte de Ciupi Rădulescu)
- Belmondo al II-lea
- Vernisaj la Revistă
- Revista la ora ... exactă
- Ca în filme
Roluri în film
- 80 000 de spectatori în goană după o minge (1962),
- Pantoful Cenușăresei
Volume
- Minciuna vine de la Răsărit - poezie
- Politică de Cișmigiu sau Interviuri cu Bulă
- Omul care a inventat ... musca
- Amintiri din teatru - memorialistică
- Suflet în frac - poezie
- Spovedania unui copil din flori - memorialistică (în curs de apariție în 2010)
Discografie
- Mamaia '69 (Electrecord, 1970)
- Soția prietenului meu (în albumul "Alexandru Jula", Electrecord)
- Te iubesc (în albumul "Constantin Drăghici și Margareta Pâslaru", Electrecord)
- Noapte de catifea (în albumul "Parada șlagărelor 1" de Cornel Constantiniu)
- Amintește-ți mereu (în albumul "Parada șlagărelor 2" de Cornel Constantiniu)
- Aminteste-ți mereu (în albumul "Vă mulțumesc!" de Cornel Constantiniu, 2007)
- Noapte de catifea (în albumul "Vă mulțumesc!" de Cornel Constantiniu, 2007)
- Soția prietenului meu (în albumul "Cîntecele noastre, toate" volumul II, Electrecord / Intercont Music)
Premii
- Premiul umoriștilor români
| Captain Beefheart | |
 Captain Beefheart în 1974 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Don Glen Vliet |
| Născut | [1][2][3][4][5][6] Glendale, Comitatul Los Angeles, California, SUA |
| Decedat | (69 de ani)[7][1][2][4][5] Arcata[*], Humboldt County[*], California, SUA |
| Cauza decesului | cauze naturale (Scleroză multiplă) |
| Căsătorit cu | Jan Jenkins[*][8] |
| Cetățenie | SUA |
| Ocupație | cântăreț poet compozitor sculptor pictor saxofonist[*] textier[*] producător de film chitarist ecologist |
| Activitate | |
| Studii | Antelope Valley High School[*] |
| Gen muzical | Art rock |
| Instrument(e) | bass clarinet[*] saxofon muzicuță voce[*] |
| Case de discuri | A&M Records |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
* 2010: Don Van Vilet, născut Don Glen Vilet (n. 15 ianuarie 1941 - d. 17 decembrie 2010) a fost un muzician american, cantautor și artist, cunoscut după numele său de scenă Captain Beefheart. Și-a desfășurat activitatea împreună cu un ansamblu de muzicieni pe care l-a numit The Magic Band. Împreună cu aceștia, a lansat 12 albume de studio între 1965 - 1982. Cunoscut pentru vocea puternică, Van Vilet mai cânta la muzicuță, saxofon dar și la alte instrumente. Muzica sa îmbina rockul, bluesul și psihedelicul cu free jazzul, avangarda și compozițiile experimentale. Beefheart mai era cunoscut pentru controlul său aproape dictatorial asupra muzicienilor cu care lucra.
·
* 2011: Cesária Évora, cântăreață din Republica Capului Verde (n. 1941). Cesaria Evora s-a născut pe 27 august 1941, în Cabo Verde. Primul album „Distino di belta”, l-a lansat abia în 1987. când avea 45 de ani. Celebrea cântăreaţă era cunoscută în toată lumea. Majoritatea pieselor erau intepretate în dialectul creol al limbii portugheze. Cesaria Evora, ieşea pe scenă desculţă, această obişnuinţă devenind o carte de vizita a sa. Cesaria Evora întreţinea pe banii ei întreg sistemul de învăţământ în mica Republică a Capului Verde (Cabo Verde) si datorită devotiunii sale, mii dintre concetatenii sai au învăţat să scrie şi să citească. A fost distinsa cu mai multe premii Grammy, premiul francez Vitoire de la Musique, a fost cavaler al Legiunii de Onoare (Franţa) etc.
· 2011 - A murit Kim Jong-Il, cel care a condus Coreea de Nord cu o mână de fier din 1994, puterea fiind preluată imediat de către fiul său cel mic, Kim Jong-un
* 2015: Gheorghe Tegleațov (în rusă Георгий Александрович Тегляцов, transliterat: Gheorghi Aleksandrovici Tegleațov; n. 27 februarie 1954, Harkov[1][2] – d. 17 decembrie 2015, Chișinău)[3] a fost un fotbalistucraineano-moldovean și sovietic, care a jucat pe postul de fundaș. După încheierea carierei de fotbalist a devenit antrenor de fotbal.
* 2015: Gheorghe Tegleațov (în rusă Георгий Александрович Тегляцов, transliterat: Gheorghi Aleksandrovici Tegleațov; n. 27 februarie 1954, Harkov[1][2] – d. 17 decembrie 2015, Chișinău)[3] a fost un fotbalistucraineano-moldovean și sovietic, care a jucat pe postul de fundaș. După încheierea carierei de fotbalist a devenit antrenor de fotbal.
Ca jucător, întreaga sa carieră și-a petrecut-o la clubul Nistru Chișinău (în prezent „Zimbru”), pentru care în perioada anilor 1973-1985 a jucat într-un număr record de meciuri, 453, în care a marcat 9 goluri. Este considerat unul din cei mai buni fotbaliști moldoveni ai anilor 1970-1980[1] și a fost supranumit ”Fundașul de fier”.[4]
Între anii 1974 și 1983, alături de Anatol Rîbac, Vladimir Gosperschi, Pavel Cebanu, Ion Caras, Igor Nadein, Nicolae Tabaciuc, Alexandru Mațiura, Valeriu Pavlov, Veaceslav Catcov, Nicolae Cebotari, Serghei Dubrovin ș.a. a apărat culorile echipei în Liga Superioară a Campionatului URSS.[5] Per total, a jucat 57 de meciuri în Liga Superioară Sovietică.[6]
În anul 1981 a fost desemnat cel mai bun jucător al echipei Nistru.
Ca antrenor, Gheorghe Tegleațov a activat la Liceul Internat Sportiv, Constructorul-93 Chișinău (1993-2000). și selecționata de juniori a Moldovei, iar în ultimii ani a activat în cadrul forului fotbalistic național din Moldova.[4]
A fost înmormântat la Cimitirul Sfântul Lazăr din Chișinău.[5]
Sărbători
- Sf. Proroc Daniel si Sfintii trei tineri: Anania, Azaria si Misail (calendar creștin-ortodox)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu